„Întuneric mare s-a făcut peste tot Ierusalimul”

Și acum, după aceste lămuriri, să ne întoarcem iarăși la locul unde L-am lăsat pe Mântuitorul chinuindu-Se pe Cruce. Pe la al șaselea ceas - adică pe la ora doisprezece - soarele își pierdu dintr-o dată lumina. Nu mai putea privi chinurile Domnului. Întuneric mare s-a făcut peste tot Ierusalimul (Lc 23, 44). O spaimă mare cuprinse mulțimea. Blestemele și batjocurile iudeilor deodată încetară. Toți începeau a fugi care încotro. Întunericul acesta ținu până la al nouălea ceas (până la 3 după-amiază), adică până în clipa când Mântuitorul Și-a dat duhul.

În timpul cât a ținut întunericul, s-a petrecut o minune mare, s-a petrecut o a doua facere a lumii celei sufletești. Biblia ne spune că la facerea lumii, Dumnezeu „a despărțit lumina de întuneric”. Însă păcatul lui Adam iarăși a amestecat lumina cu întunericul. Când S-a coborât Iisus în lume, „întuneric mare era peste tot pământul”, întunericul păcatului și al morții. Prin Jertfa Sa cea sfântă, Domnul Iisus a despărțit iar lumina de întuneric. Golgota este o a doua facere a lumii sufletești. Când s-a făcut iar lumină după întunericul ce învăluise Golgota și Ierusalimul, era o lume nouă, o lume nouă sufletească, a celor mântuiți și a celor care vor să se mântuiască prin Scump Sângele Domnului.

Iudeii s-au cutremurat, dar nu s-au îndreptat. Să nu fie și cutremurul nostru așa. Moartea Mântuitorului să fie pentru noi un cutremur de renaștere sufletească, un cutremur deschizător de morminte, un cutremur care să ne scoată din mormântul păcatelor.

Moartea pe cruce era o moarte groaznică. Cel osândit cu o astfel de moarte nu murea în grabă, ci se chinuia zile întregi. Sângele din rănile cuielor în curând se închega și înceta a mai curge. Moartea o aduceau nu atât rănile și curgerea sângelui, cât mai ales starea nefirească în care era atârnat corpul pe cruce. Această stare oprea circulația sângelui, pricinuind răstignitului grozave dureri de cap și de inimă. Pe urmă, mădularele osânditului înțepeneau cu totul. Răstigniții mai tari de fire nu mureau decât de foame, după zile întregi de chinuri. Așa zicând, putrezeau pe cruce. Mântuitorul era cu mult mai istovit și mai slăbit de chinuri și de bătăi, încât să mai poată purta pe cruce o chinuire atât de lungă. El muri după o groaznică chinuire de 6 ore.

Longhin sutașul

Când L-au răstignit pe Mântuitorul era în preziua Paștilor evreiești. Iudeii au intervenit la Pilat să le dea voie să ridice pe cei răstigniți sau, mai bine zis, să-i omoare mai degrabă, ca să nu li se „spurce Paștile”. Celor ce nu mureau curând pe cruce era datina să li se zdrobească picioarele, ca să moară mai degrabă. „Deci au venit ostașii și celui dintâi tâlhar i-au zdrobit fluierele, asemenea și celuilalt, iar venind la Iisus, dacă au văzut că atunci murise, nu I-au zdrobit fluierele, ci unul din ostași cu sulița coasta Lui a împuns și îndată a ieșit sânge și apă. Și cel care a văzut a mărturisit și adevărată este mărturisirea lui” (In 19, 31-35).

Cel care a împuns cu sulița coasta Domnului a fost Longhin sutașul, care din acea clipă a devenit un înflăcărat mărturisitor al Domnului. Acesta a fost cel dintâi păcătos care a gustat din Jertfa Sângelui și s-a mântuit. Milioane și milioane de suflete au mai gustat de atunci din Jertfa aceasta, care până la sfârșitul veacurilor va sta mereu deschisă ca un izvor de tămăduire, de viață, de mântuire. Ai gustat și tu, suflete, din acest Izvor?

Longhin sutașul are azi o capelă în Biserica Sfântului Mormânt.