„Întuneric mare s-a făcut peste tot Ierusalimul”

Şi acum, după aceste lămuriri, să ne întoarcem iarăşi la locul unde L-am lăsat pe Mântuitorul chinuindu-Se pe Cruce. Pe la al şaselea ceas - adică pe la ora doisprezece - soarele îşi pierdu dintr-o dată lumina. Nu mai putea privi chinurile Domnului. Întuneric mare s-a făcut peste tot Ierusalimul (Lc 23, 44). O spaimă mare cuprinse mulţimea. Blestemele şi batjocurile iudeilor deodată încetară. Toţi începeau a fugi care încotro. Întunericul acesta ţinu până la al nouălea ceas (până la 3 după-amiază), adică până în clipa când Mântuitorul Şi-a dat duhul.

În timpul cât a ţinut întunericul, s-a petrecut o minune mare, s-a petrecut o a doua facere a lumii celei sufleteşti. Biblia ne spune că la facerea lumii, Dumnezeu „a despărţit lumina de întuneric”. Însă păcatul lui Adam iarăşi a amestecat lumina cu întunericul. Când S-a coborât Iisus în lume, „întuneric mare era peste tot pământul”, întunericul păcatului şi al morţii. Prin Jertfa Sa cea sfântă, Domnul Iisus a despărţit iar lumina de întuneric. Golgota este o a doua facere a lumii sufleteşti. Când s-a făcut iar lumină după întunericul ce învăluise Golgota şi Ierusalimul, era o lume nouă, o lume nouă sufletească, a celor mântuiţi şi a celor care vor să se mântuiască prin Scump Sângele Domnului.

Iudeii s-au cutremurat, dar nu s-au îndreptat. Să nu fie şi cutremurul nostru aşa. Moartea Mântuitorului să fie pentru noi un cutremur de renaştere sufletească, un cutremur deschizător de morminte, un cutremur care să ne scoată din mormântul păcatelor.

Moartea pe cruce era o moarte groaznică. Cel osândit cu o astfel de moarte nu murea în grabă, ci se chinuia zile întregi. Sângele din rănile cuielor în curând se închega şi înceta a mai curge. Moartea o aduceau nu atât rănile şi curgerea sângelui, cât mai ales starea nefirească în care era atârnat corpul pe cruce. Această stare oprea circulaţia sângelui, pricinuind răstignitului grozave dureri de cap şi de inimă. Pe urmă, mădularele osânditului înţepeneau cu totul. Răstigniţii mai tari de fire nu mureau decât de foame, după zile întregi de chinuri. Aşa zicând, putrezeau pe cruce. Mântuitorul era cu mult mai istovit şi mai slăbit de chinuri şi de bătăi, încât să mai poată purta pe cruce o chinuire atât de lungă. El muri după o groaznică chinuire de 6 ore.

Longhin sutaşul

Când L-au răstignit pe Mântuitorul era în preziua Paştilor evreieşti. Iudeii au intervenit la Pilat să le dea voie să ridice pe cei răstigniţi sau, mai bine zis, să-i omoare mai degrabă, ca să nu li se „spurce Paştile”. Celor ce nu mureau curând pe cruce era datina să li se zdrobească picioarele, ca să moară mai degrabă. „Deci au venit ostaşii şi celui dintâi tâlhar i-au zdrobit fluierele, asemenea şi celuilalt, iar venind la Iisus, dacă au văzut că atunci murise, nu I-au zdrobit fluierele, ci unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel care a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturisirea lui” (In 19, 31-35).

Cel care a împuns cu suliţa coasta Domnului a fost Longhin sutaşul, care din acea clipă a devenit un înflăcărat mărturisitor al Domnului. Acesta a fost cel dintâi păcătos care a gustat din Jertfa Sângelui şi s-a mântuit. Milioane şi milioane de suflete au mai gustat de atunci din Jertfa aceasta, care până la sfârşitul veacurilor va sta mereu deschisă ca un izvor de tămăduire, de viaţă, de mântuire. Ai gustat şi tu, suflete, din acest Izvor?

Longhin sutaşul are azi o capelă în Biserica Sfântului Mormânt.