„Noe, Noe, slobozi-ne și pe noi în corabie!”...
Pr. Iosif Trifa - Corabia lui Noe
Când s-au ivit norii vestitori de primejdie „Noe a intrat în corabie cu familia lui și două câte două din orice făptură care are suflare de viață, precum îi poruncise lui Domnul Dumnezeu. Apoi Domnul a închis ușa după El... a încuiat Domnul Dumnezeu ușa pe dinafară” (Facere 7, 15-16).
După ce a intrat Noe în corabie, au început ploile și potopul. „Și a căzut ploaie pe pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți și creștea apa și se înmulțea foarte pe pământ” (Facere 7, 17-18).
Ce vor fi făcut păcătoșii în timpul acesta? Ne putem închipui. La început nu vor fi dat însemnătate ploilor. Vor fi crezut că sunt niște ploi ca altele. Dar când au început a veni valurile și ploaia se revărsa înainte, o spaimă mare i-a cuprins. Abia atunci și-au adus aminte de vorbele lui Noe, că va fi potop. „Oameni buni, - vor fi strigat bătrânii - se plinește ceea ce a spus moș Noe... vine potopul... vine prăpădul”. Spaima începu să alerge de la om la om, din sat în sat... Apele începură a îneca locurile mai joase. O spaimă mare cuprinse pe tot omul. Toată lumea alerga acum spre corabia lui Noe și cerea intrare, dar acum era prea târziu. Corabia era încuiată. Însuși „Domnul Dumnezeu o încuiase pe dinafară” (Facere 7, 16).
O ceată de oameni bate cu putere în ușa corăbiei, strigând:
- Noe, Noe, deschide-ne ușa!
- Cine sunteți voi? - întrebă Noe.
- Noi suntem vecinii tăi... Noi suntem cei care veneam seara la tine și ascultam predicile tale... Știi cât de mult ne plăceau cuvintele tale... Știi bine, moș Noe, că ne pusesem și noi în gând să ne lăsăm de răutăți și să intrăm în corabia ta... Slobozi-ne, Noe!
- Ei, dragii mei - va fi spus Noe - apoi vedeți, vă spuneam eu să n-amânați aceste lucruri... Ce folos că vă plăcea Cuvântul lui Dumnezeu, dacă n-ați ieșit la vreme din răutăți... Ce folos că ați ascultat cu plăcere 120 de ani cuvintele mele, dar n-ați intrat la timp în corabie? De altcum eu nu mai pot face nimic pentru voi... Chiar dacă aș vrea să vă slobod, nu pot, căci „Domnul Dumnezeu a încuiat ușa pe dinafară”.
O altă ceată de oameni bate la ușa corăbiei:
- Noe, Noe, deschide-ne ușa corăbiei!
- Cine sunteți voi?
- Noi suntem lucrătorii care ți-am ajutat la clădirea corăbiei. Știi bine că am lucrat împreună cu tine și familia ta 120 de ani la corabia aceasta. Slobozi-ne acum și pe noi în ea!...
- Ei, dragii mei - va fi răspuns Noe - e adevărat că și voi ați lucrat la corabia aceasta. Dar voi ați lucrat cu ziua și pentru bani, pentru câștig. Nu credința v-a adus la lucru, ci câștigul și plata ce vi le-am dat! (Mă gândesc aici la acei vestitori ai Evangheliei care văd în slujba lor numai o carieră, ca și oricare alta, de făcut câștig bănesc cu ea). Aduceți-vă aminte că și voi râdeați de corabia mea... Nici voi n-ați crezut în potop... Ați lucrat numai de dragul câștigului. De altcum, eu chiar dacă aș vrea, nu pot face nimic pentru voi, căci Dumnezeu a încuiat corabia.
O altă ceată bate la ușa corăbiei:
- Noe, Noe, deschide-ne ușa!
- Cine sunteți voi?
- Noi suntem, Noe, cei care am râs de corabia ta și de predicile tale. Dar acum ne pare rău. Acum numai, vedem în ce nebunie mare am trăit. Iartă-ne, moș Noe, și ne sloboade în corabie!...
- O, dragii mei, - va fi răspuns Noe - 120 de ani am strigat neîncetat pe voi să vă lăsați de răutăți, dar voi ați râs de chemarea mea. Acum v-ați trezit, dar e prea târziu. Pocăința voastră bate la ușă, dar această pocăință e o pocăință prea târzie. Nu vă mai poate ajuta... De altcum, eu nici nu pot să fac nimic pentru voi, căci Dumnezeu a încuiat ușa pe dinafară...
Ceea ce s-a petrecut în timpul lui Noe, se petrece și azi și se va petrece și când va veni „Fiul Omului”. Păcătoșii trăiesc în nepăsare de cele sufletești. Ei se trezesc numai când sosește potopul, când sosește moartea, dar atunci e prea târziu, e prea târziu!
Spaima din timpul potopului închipuie spaima din ziua de apoi când „Fiul Omului va veni fără de veste pe norii cerului, să judece pământul” (Mt 25, 31).
Cei care vor fi pe pământ și cei care vor fi în mormânt se vor umple atunci de spaimă mare. Va fi și atunci un potop sufletesc din care nu vor scăpa decât cei ce se vor afla înăuntru, în „corabie”... cei ce se vor afla că au trăit o viață cu Domnul.
Dragă cititorule, vecinii lui Noe strigau să-i sloboadă în corabie, spunând că le-au plăcut predicile și sfaturile cele bune. Dar din această plăcere nici o mântuire n-au câștigat. Poate că și tu, iubite cititorule, ai gânduri bune... Poate că citești cu plăcere această carte... Poate că ești cuprins uneori de fior sufletesc, dar, bagă de seamă: toate acestea n-ajută nimic, câtă vreme nu te lași de răutăți, câtă vreme ești afară de corabie.
De cinci ani de zile, un om îmi spune mereu că are de gând să intre în Oastea Domnului. Dar ce folos de gândul lui, dacă nu intră.
Ce folos de cei care trec dintr-un an într-altul, cu gând să se lase de răutăți, dar nu se lasă?
Ce folos de cei care mor cu gândul cel bun de a intra în Oastea Domnului, dar n-au intrat mai curând, la timpul lor!
Dragă cititorule! Toți cei care băteau în ușa corăbiei lui Noe erau foarte aproape de izbăvire. Nu-i despărțea decât o ușă de scândură groasă. Dar ce folos de această apropiere, dacă nu erau înăuntru, în corabie? Dacă Noe ar fi strigat dinăuntru:
- Nu vă temeți! Iacă și voi sunteți aici lângă corabia mântuirii...
- Ce folos că suntem aici dacă nu suntem înăuntru!... - ar fi răspuns cei din afară.
Poate că așa e și cu tine, dragă cititorule. Poate că și tu ești numai aproape de corabia mântuirii. Ții anumite porunci, faci anumite rugăciuni, păzești anumite datini, dar de năravurile cele rele nu te lași. Unui tânăr din Evanghelie, care se lăuda în fața Mântuitorului că „ține poruncile”, Domnul i-a răspuns că este „aproape de Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 12, 34). Poate că așa te lauzi și tu că „nu omori, nu furi, nu aprinzi”, dar cu asta ești numai aproape de Dumnezeu, ești numai lângă corabia mântuirii, câtă vreme viața ta nu curge întreagă spre Domnul și nu o trăiești cu Domnul.
Dragă cititorule! Ușa corăbiei lui Noe a stat 120 de ani deschisă și pe urmă s-a închis. Până trăiește omul, toate ușile mântuirii sunt deschise și Domnul ne cheamă să intrăm în „corabie”. Dar în clipele morții, această ușă deodată se închide. Ferice de cei intrați înăuntru și vai de cei rămași afară!
Eu te întreb, ești tu în corabie sau afară de corabie? De ești afară, de ce nu intri înăuntru? De ce? Aduceți-vă aminte de pilda celor zece fecioare din Evanghelie (Mt 25). Cele cinci fecioare nebune s-au trezit din somn numai când a sosit mirele. Atunci au alergat și ele îngrozite să intre la ospăț și, bătând la ușă, strigau: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!” Dar strigarea lor era zadarnică. Ușa se închisese. Ușa nu se mai deschidea. O pocăință prea târzie bătea la ușă. Ușa nu s-a mai deschis. Ele întârziaseră și rămăseseră afară, în noapte și întuneric. Prin nebunia lor pierduseră bucuria marelui ospăț, pierduseră chemarea Mirelui.
Închipuie și pilda aceasta pe cei care numai în clipa morții se trezesc și bat la ușă, dar atunci e prea târziu, e prea târziu...
Dragă cititorule! Ia seama. Anul acesta este, poate, cel din urmă an din viața ta când ușa mântuirii mai stă încă deschisă pentru tine... Luna aceasta este, poate, cea din urmă lună când corabia mai stă încă deschisă pentru tine… Ziua aceasta sau noaptea aceasta este, poate, ultima zi sau noapte când ușa mai stă încă deschisă pentru intrarea ta și mântuirea ta...
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoșilor! Poate că și eu sunt între cei care n-au intrat în corabie... Poate că și eu sunt între cei care amână, din zi în zi și din an în an, lucrurile mântuirii sufletești. Poate că ușa mântuirii mele stă gata să se închidă anul acesta, luna aceasta sau chiar în ziua aceasta, și eu, nebunul, îmi văd înainte de păcate.
Trezește-mă, Duhule Sfinte, trezește-mă din starea aceasta de pierzare și mă ajută să intru în corabia mântuirii mele sufletești!