„Un cer nou și un pământ nou”
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
În toate împrejurările noastre, de când L-am aflat pe Domnul și Calea Lui minunată, noi am dorit să fim găsiți întotdeauna în Sfântul Lui Cuvânt. Căci numai când suntem în Cuvântul lui Dumnezeu umblăm în lumină. Și când suntem în lumină suntem binecuvântați întotdeauna. Și totdeauna suntem păziți de puterea lui Dumnezeu în acest Cuvânt, cât suntem în El.
Dacă suntem în lumină și umblăm în această lumină, avem părtășie unii cu alții. Și dacă avem părtășie unii cu alții, Sângele lui Iisus ne curățește de orice păcat. Trăind în această lumină și curăție, avem și putem avea între noi acele relații binecuvântate și fericite care ne fac pe toți binecuvântați și fericiți, pentru că, în primul rând, noi am căutat nu dimensiunea orizontală, de la noi la noi, ci am căutat dimensiunea verticală, de la noi la Dumnezeu, că din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în vecii vecilor, acum și totdeauna.
Dorim deci o dată cu exprimarea celei mai adânci mulțumiri și recunoștințe către Dumnezeu Tatăl nostru, Făcătorul și Binefăcătorul nostru prin Iisus, Domnul și Răscumpărătorul nostru, și prin lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră, - să ne arătăm recunoștința noastră față de toți ceilalți semeni ai noștri, de la cel mai mare până la cel mai mic, cărora le suntem datori bucuria, liniștea, pacea, binecuvântarea lui Dumnezeu de care ne putem bucura astăzi aici, împreună cu toții, sub acest adăpost.
Am vrea să citim, pentru întărirea noastră sufletească, pentru iertarea și lumina noastră - tocmai pentru o mai adâncă legătură între om și Dumnezeu și între noi și noi - un îndemn sfânt care se potrivește în chip minunat cu bucuria noastră, cu întâlnirea noastră, cu evenimentul pe care îl sărbătorim astăzi împreună. Și acest loc se cuprinde în cartea Apocalipsei, a revelației lui Dumnezeu, în capitolul 21, versetele 1-7.
Am vrea să citim și să ne gândim puțin asupra luminii, asupra îndemnurilor, asupra Adevărului mântuitor și binecuvântat pe care Dumnezeu vrea să ni-l trimită nouă în chip deosebit cu ocazia aceasta care semnifică ceva atât de adânc și de legat, și de unit cu ceva ce Domnul vrea să ne spună nouă în acest cuvânt:
„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era.
Și eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.
Și am auzit un glas tare care ieșea din scaunul de domnie și zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut».
Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi». Și a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate».
Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit! Eu sunt Alfa si Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții.
Cel ce va birui va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui și el va fi fiul Meu»”.
Cele ce le vedem acum și cele ce le auzim, pentru foarte mulți pot părea lucruri noi și neobișnuite - și sunt cu adevărat așa. În mijlocul lumii în care trăim, o nuntă ca aceasta pare întotdeauna ca fiind ceva nou, ceva neobișnuit.
Dumnezeu a făcut acum, în vremile noastre, minunea acestor înnoiri binecuvântate în această Lucrare, despre care s-a mai spus și mai înainte. Și în cuvântul chiar de dinaintea acestui cuvânt s-a zis că a fost un om trimis de Dumnezeu ca să mărturisească despre Lumină.
Acest om pe care L-a trimis Dumnezeu în mijlocul poporului nostru a fost profetul neamului nostru. Pentru că în lucrarea cea tainică a lui Dumnezeu, fiecare vreme își are profetul ei și fiecare popor profetul lui.
Profetul poporului nostru, trimis de Dumnezeu chiar în momentul de răscruce minunată și fericită a istoriei noastre, a fost acela prin care Dumnezeu a ridicat în mijlocul poporului nostru această Lucrare nouă și vie, și sfântă a Oastei Domnului.
Părintele Iosif Trifa a fost un profet! Suntem prea aproape de el ca să vedem ce uriaș om a fost omul acesta prin care Dumnezeu a făcut această Lucrare.
Cei care știți ce greu este să aduci la Dumnezeu un singur suflet și să-l faci să se nască din nou și să se transforme dintr-un om vechi într-un om nou... să aduci la Dumnezeu o singură familie care, dintr-o familie veche, cu o purtare veche, rea, întunecată și stricată, să se transforme și să ajungă o familie nouă și frumoasă, în care să trăiască harul lui Dumnezeu, Lumina lui Dumnezeu, tot ce-i nobil, curat și bun... aceia care, zic, se luptă să aducă la Dumnezeu un singur suflet știu ce grea luptă e aceasta și cu câte lacrimi și jertfe e împreunată adeseori lupta de salvare a unui sigur suflet spre mântuire...
Dar o lucrare care cuprinde în numărul ei numărul nenumărat al tuturor acelora care, ca și noi, aici și pretutindeni, L-au aflat pe Dumnezeu, și-au schimbat viața și au devenit oameni noi prin această Lucrare minunată? Ne putem închipui atunci cât de mare cantitate de lacrimi, de jertfă, de rugăciune, de putere a trebuit către Dumnezeu și de la Dumnezeu pentru ca să se facă o astfel de lucrare în mijlocul poporului nostru.
De obicei lucrarea firească durează cât omul firesc și, uneori, mai puțin decât el... Dar lucrarea duhovnicească durează mult mai mult decât cel prin care Dumnezeu a făcut acea lucrare.
Părintele nostru duhovnicesc s-a dus la Domnul!... Sunt atâția ani de atunci, dar acum se verifică - și se va verifica în veci încă - adevărul acestor cuvinte mărturisite de el când a spus: „Lucrarea Oastei Domnului nu-i lucrarea omului, nu-i o lucrare omenească, nu-i o lucrare trecătoare, nici o lucrare firească; e Lucrarea lui Dumnezeu, revărsarea Duhului Sfânt. Și ea va trăi și va birui, pentru că nimeni nu o va putea împiedica și nimeni nu o va putea nimici, pentru că este lucrarea lui Dumnezeu, care va dura atâta cât El va hotărî și a rânduit pentru ea. Eu sunt un om slab și neputincios; eu mă voi duce și voi pleca... Lucrarea aceasta nu este a mea... Dumnezeu m-a trimis să o fac, este Lucrarea Lui și El Însuși va purta grijă de ea”...
Eram în mijlocul unor mari încercări acuma atâția zeci de ani când el încă trăia pe pământ și el ne-a încurajat mereu: „Nu descurajați niciodată, chiar dacă s-ar întâmpla cu mine orice; Lucrarea este a lui Dumnezeu și El o va duce sigur la biruință”.
Noi vedem acum, după cincizeci de ani de la cuvintele acestea, cât de adevărată era mărturisirea lui, cât de mare era adevărul pe care ni l-a spus... Și când un adevăr se verifică cu durată și cu roade, aceasta îl arată că el este Adevărul lui Dumnezeu.
Se vorbește despre multe adevăruri acum, sunt mulți oameni care se numesc trimiși ai Adevărului acum; dar dacă lucrarea lor nu durează și dacă lucrarea lor nu are roade... aceasta arată că ei nu sunt din Adevărul cel adevărat al lui Dumnezeu, ci din adevărurile false care, ca și stelele mincinoase, se arată puțin și apoi pier pentru totdeauna.
Stelele care sunt adevărate nu cad. Stelele care cad nu sunt adevărate!...
Adevărurile care trec și pier nu sunt adevăruri.
Adevărurile care sunt adevărate, acelea rămân și le dovedește timpul, durata și roadele.
Noi suntem aici și binecuvântăm pe Dumnezeu din toată inima că suntem aici. Dar aceasta este dovada că adevărul care ni s-a mărturisit era adevărat, pentru că el era de la Dumnezeu.
Și noi Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ceea ce se petrece acum și noutatea acestor lucruri este o noutate rânduită de Dumnezeu. De fapt, noi îi spunem „noutate”, - dar ceea ce vedem aici nu este o noutate. În felul acesta se petreceau nunțile înaintașilor noștri sfinți din vremea primilor creștini.
Poporul nostru român a fost un popor creștin de la nașterea lui. Strămoșii noștri [romani] au fost aduși aici de Imperiul Roman tocmai pentru credința lor. Și ei au întemeiat familiile lor creștine - și începutul poporului nostru a fost când ne-am născut pe calea lui Dumnezeu și ne-au lăsat și ne-au îndrumat prin niște obiceiuri credincioase și binecuvântate.
Dar istoria noastră zbuciumată (din care o mie de ani nici nu cunoaștem) ne-a dus sub stăpânirea unor neamuri păgâne care au nimicit din inima noastră bunele obiceiuri lăsate de la început de părinții noștri... Și au căutat cu tot dinadinsul să ne nimicească nu numai credința, ci și ființa neamului nostru, aducând în locul bunelor obiceiuri pe care le moșteniserăm de la părinții noștri creștini de la început, obiceiurile păgânești ale stăpânitorilor care ne-au asuprit, impunându-ni-le adesea cu forța.
Și așa, bunele noastre obiceiuri de la cununiile noastre, de la botezurile noastre, de la înmormântările noastre, de la pomenirile noastre și de la aniversările noastre, în loc să fi continuat curate, frumoase, biblice, cum le-au lăsat părinții noștri de la început, în decursul sutelor de ani de robie păgânească în care ne-au stăpânit păgânii, au devenit niște obiceiuri păgânești. Și aceste obiceiuri s-au încetățenit apoi, stricând tot ceea ce era frumos în credința noastră și otrăvind tot ceea ce era curat, sfânt, bun, frumos în ființa și în sufletul poporului nostru.
Că dacă se vorbește cu adevărat și cu temei despre omenia românului, despre noblețea lui sufletească, despre calitățile lui adevărate, ale poporului nostru, înnăscute în ființa noastră, acestea erau niște daruri date de Dumnezeu pentru credința părinților noștri din care ne-am născut. Din ei, Dumnezeu a imprimat ființei noastre și firii noastre aceste calități deosebite în mijlocul tuturor popoarelor păgâne între care am trăit.
Aceste calități sfinte, primite prin Evanghelia Domnului și prin credința pe care am avut-o de la început prin înaintașii noștri, au devenit pe urmă caracteristicile frumoase, nobile, superioare cu care ne mândrim și despre care ne place mereu să vorbim. Dar toate aceste lucruri au rămas ca un jăratec ascuns sub prea multa cenușă și zgură a obiceiurilor pe care le-am suprapus apoi peste aceste lucruri frumoase, trădările păgâne și obiceiurile rele ale celor care au trecut peste poporul nostru, asuprindu-l și chinuindu-l atâtea sute de ani.
Când Dumnezeu S-a îndurat să asculte rugăciunile și să primească jertfele și lacrimile înaintașilor noștri care au pătimit și au suferit atâtea sute de ani, a venit ceasul minunat al eliberării, al neatârnării, al independenței naționale. În vederea acestui ceas, Dumnezeu ne-a format o conștiință națională și, din toate părțile poporului nostru, oamenii iluminați de Dumnezeu și de această conștiință au luptat, au lucrat și au suferit până când au ajuns la ziua cea mare a independenței noastre, când Dumnezeu a făcut ca, după atâtea secole de jertfe și de lungi suferințe, să putem ridica și noi capul în mijlocul tuturor popoarelor pământului, liberi între niște hotare care ne-au cuprins, slobode, pe toți.
Mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta! El a fost Singurul Aliat care a sprijinit poporul nostru de-a lungul secolelor sale de lupte și de jertfe.
Tot ce-au scris cronicarii noștri este exact ce au scris evangheliștii Domnului. Tot ce ne spun nouă zidurile sfinte, semnele jertfei și ale credinței înaintașilor noștri, păstrate de-a lungul pământului nostru, sunt numai dovezi de recunoștință și mulțumire a acelora care au fost izbăviți și n-au uitat că Dumnezeu i-a izbăvit.
Mântuitorul a spus odată, când unii împotrivitori I-au zis: „Ceartă-Ți ucenicii, să nu strige, să nu laude”... El a zis: „Lăsați-i... Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!”.
Cât de mult se potrivesc cuvintele acestea și cu istoria noastră! A tăcut Neculce, a tăcut Miron Costin, a tăcut Neagoe Basarab, a tăcut Ștefan cel Mare. Dar Cozia, dar Putna, dar Sucevița, Voronețul, Tismana, toate aceste ziduri sfinte ne vorbesc nouă despre Dumnezeul nostru, Care i-a izbăvit pe ei și ei I-au fost recunoscători. Și față de Care să ne întoarcem și noi mai atentă inima și gândurile. Să legăm firul istoriei noastre de firul de aur curat și frumos al istoriei lor.
Ei n-au uitat că singurul Aliat al poporului nostru, prin toate luptele prin care a fost trecut până astăzi, a fost Dumnezeu. Să nu ne despărțim de El! Lumea este plină de multe frământări și de multe semne de întrebare și de primejdie...
La cine să alergăm noi - dacă nu la Singurul Prieten si Aliat credincios care nu a înșelat și nu a dezmințit niciodată încrederea pe care și-au pus-o înaintașii noștri în El? Am zis că în adâncul inimii noastre mai stăruie încă acele virtuţi binecuvântate pe care Dumnezeu le-a pus de la început în ființa poporului nostru, de la nașterea lui.
Și aceste simțăminte binecuvântate sunt rodul Evangheliei. Oriunde le întâlnim, sufletul nostru se bucură.
Când bați la o poartă într-un loc necunoscut și când ți se deschide o casă luminoasă și întâlnești o față binevoitoare, și te primește cu un cuvânt binevoitor, cât de adânc simți că în inima aceea, că în casa aceea locuiește omenia, blândețea, bunătatea, binefacerea, acele daruri care numai de la Dumnezeu vin! Pentru că din firea noastră rea și pământească, noi nu le avem.
Dumnezeu a făcut în mijlocul lumii acesteia un popor nou când s-a născut poporul nostru. Și aceasta este o dovadă despre împlinirea acestui cuvânt pe care l-am citit: „Iată că Eu fac toate lucrurile noi”... Și când face Dumnezeu, acolo se simte - peste tot ceea ce se vede și se aude - și se cunoaște pecetea noului, pecetea binecuvântată a Adevăratului Nou pe care îl face Hristos nu din afară înăuntru, ci dinăuntru în afară. Schimbând inima.
Schimbând această inimă veche, firească rea, cu o inimă nouă, curată, sfântă, nobilă, plină de simțămintele cerești. Atunci totul se transformă, pentru că inima este aceea care transformă lucrurile, nu lucrurile inima.
Am citit aceste cuvinte din Sfânta Apocalipsă pentru că acum asistăm la ceva nou și, pentru foarte mulți care de prima dată văd o astfel de nuntă, aceasta trebuie să le apară ca ceva foarte neobișnuit, ca ceva de mirare. Însă, dacă am cunoaște adevărata istorie a poporului nostru, nu ne-am mai mira.
Nu ne-am mira de nunțile frumoase, curate, duhovnicești și biblice care sunt cum e asta, în care toți cei care participă se prezintă - chiar și omenește, chiar și firește, chiar și trupește - într-un mod decent, frumos, demn. Așa cum spune Evanghelia, într-o ținută frumoasă, cuviincioasă, evlavioasă și trupește, și sufletește.
Nu ne-am mai mira atunci de astfel de nunți. Ne-am mira de celelalte... Cum poporul nostru - care s-a născut creștin, care se laudă cu înaintașii noștri sfinți, cu luptătorii sfinți, cu lucrătorii sfinți din mijlocul poporului nostru, născuți din părinți sfinți - a ajuns să-și strice în așa hal chiar evenimentele cele mai sfinte, chiar momentele cele mai deosebite din viața lui și să le otrăvească în chip așa de păgânesc, de josnic, cu beții, cu jocuri, cu purtări urâte, cu cuvinte murdare, cu atitudini josnice care sunt moștenite sau văzute numai la popoarele primitive, înapoiate, păgâne, care nici n-au auzit și n-au cunoscut niciodată vreo rază de lumină sau vreun înaintaș curat, nu-i de mirare deci că noi, care avem oameni așa de mari cum au fost credincioșii noștri înaintași, am ajuns să ne petrecem chiar sărbătorile noastre cele mai frumoase într-un hal atât de josnic și de decăzut cum numai cei mai înapoiați dintre păgâni și le petrec: în distracții păcătoase, în beții, în înjurături, în fapte de rușine condamnate nu numai de Cuvântul lui Dumnezeu, ci și de scrierile Sfinților Părinți sau de documentele rămase de la înaintașii noștri și chiar de firea omenească și de tot ceea ce poate fi văzut și apreciat ca un termen de comparație pe care nu-i permis nici unui om să-l treacă. E mirare deci nu că acum se petrece o nuntă nouă, ci e mirare că se petrec celelalte nunți într-un mod așa de urât și de păgânesc cum de obicei se petrec.
Ce am vrut să spunem: că Dumnezeu a ridicat în mijlocul poporului nostru chiar din momentul independenței noastre naționale această Lucrare a Oastei Domnului care venea ca un dar de la Dumnezeu.
Pe lângă independența națională, să ne pregătească și independența noastră cea duhovnicească, eliberarea noastră de sub jugul patimilor, poftelor, păcatelor, obiceiurilor urâte și josnice, și păgânești pe care istoria noastră întunecată le-a adus ca o zgură adusă de valuri peste aurul curat al credinței pe care îl moșteniserăm de la înaintașii noștri.
Și, cum Dumnezeu ne-a scăpat de sub stăpânirea popoarelor păgâne și asupritoare, Dumnezeu vrea să ne scape și de sub stăpânirea obiceiurilor urâte, păgâne și murdare care mai domnesc încă asupra sufletului nostru.
Nu doriți dumneavoastră această eliberare? Nu s-a format încă în noi conștiința eliberării noastre spirituale, duhovnicești de sub jugul acestor înjositoare, păgubitoare, urâte și păgânești obiceiuri? Să ne trezim această conștiință! Sigur că formarea ei cere timp, cum a cerut un timp și formarea conștiinței noastre naționale. Atât de mulți ani și chiar secole s-au luptat între ele provinciile noastre, grupările noastre. Moldova cu Muntenia, Ardealul cu ele, ele cu Ardealul. Nu aveam încă conștiința noastră națională formată. Când s-a format conștiințą atunci am strâns mâinile și am zis: „Noi toți suntem frați!” Am mers la Milcov și am spus: „Să nu mai fie hotar între sufletele noastre!” Și peste toate hotarele ne-am îmbrățișat. Și ce frumos a răspuns Dumnezeu acestei conștiințe când s-a trezit și a lucrat frumos în inimile celor de dincolo și a celor de dincoace de hotarele care ne despărțeau !
Există, trebuie să existe, o conștiință duhovnicească în noi, care să ne facă să ne întindem mâinile peste toate deosebirile care sunt încă - sufletești între noi. E rău că sunt partide spirituale în mijlocul poporului nostru. Toți dorim mântuirea, toți dorim după Dumnezeu. Mântuirea noastră, a tuturor, este în El. Ce minunat ar fi dacă nu ar mai fi aceste lupte între credincioși, între creștini! Să ne ridicăm ochii dincolo de aceste lupte și să ne considerăm frați toți, fiecare cu fiecare. Și unindu-ne în lumina și în duhul Evangheliei, să ne putem bine îmbrățișa, ajutând să se nască în noi acea conștiință spirituală, acea duhovnicească conștiință care să ne ridice pe toți deasupra tuturor deosebirilor și să ne îmbrățișăm unii pe alții.
Cum spune o cântare din dimineața Paștilor: „Fiecare să ne spunem «fraților», pentru bucuria Învierii, și să ne iertăm îmbrățișându-ne”... ridicându-ne deasupra a ceea ce este josnic și firesc, dezbinător, - la ceea ce este nobil, frumos, înălțător și bun. Suntem așa de puțin și trupește, și sufletește...
Nu-i permis să ne îngăduim nici o dezbinare între noi, cu privire la nici o problemă. Suntem înconjurați din toate părțile numai de priviri dușmănoase. Intre noi trebuie să fie cum au spus înaintașii: „numai flori și omenie”... Să ne putem îmbrățișa iubindu-ne. Să ni-i iubim pe acei pe care Dumnezeu i-a pus conducătorii poporului nostru și cu un gând și cu o unire să mergem toți pe calea cea bună și vrednică.
Din pace și din dragoste câștigă toți... Din dezbinări și din ură pierdem toți.
Sufletește-i tot așa! Să vedem că nu Dumnezeu dezbină, nu versetul Sfântului Cuvânt face dezbinare și partide duhovnicești între noi, ci păcatul face deosebirea, păcatul face dezbinarea, răul face dezbinarea și tulburarea. Dumnezeu face unitate și dragoste. Să ajungem să ne ridicăm cu toții la acea stare nouă și sfântă la care ne-a vrut Mântuitorul și Evanghelia Sa, în care să ne îmbrățișăm cu dragoste, să ne sărutăm cu dragoste adevărată și să ne spunem unii altora „fraților”.
Vrăjmașul caută să ne dezbine. Cel rău caută să ne dezbine nu spre binele nostru, ci spre răul nostru, spre pierzarea noastră. Să ne iubim unii pe alții; și, ca să ne iubim, trebuie să ne iertăm unii altora greșelile.
Încă suntem pe pământul acesta oameni; Dumnezeu vrea să ne facă oameni noi; dar în lupta aceasta, pentru a ajunge la starea aceasta nouă, noi trebuie să depunem o muncă unită, o luptă stăruitoare, plină de speranțe sau de încredere că Dumnezeu ne-a ajutat sau ne va ajuta la aceasta cum i-a ajutat și pe înaintașii noștri să ajungă la independența și la unitatea noastră națională.
Ca să ajungem la conștiința duhovnicească, cu toții, că suntem toți fiii Domnului, fiii lui Dumnezeu, având credința pe care am moștenit-o de la înaintașii noștri.
Nu credința trebuie să o schimbăm noi - viața trebuie să o schimbăm!
Nu religia noastră trebuie să o schimbăm noi, - inima noastră să o schimbăm!
Nu lucrurile bune trebuie să le părăsim; lucrurile rele trebuie să le părăsim, păcatul să-l părăsim, ura, dezbinarea, tulburarea... Acestea sunt păcate, sub orice formă s-ar prezenta ele. Și cele mai primejdioase sunt acelea care s-ar prezenta sub forma versetelor biblice răstălmăcite din Cuvântul lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dragostea lui Dumnezeu strânge”... Ceea ce dezbină nu e dragostea lui Dumnezeu. Adevărul mântuitor unește; ceea ce dezbină nu e adevărul mântuitor. Dragostea adevărată ne face să fim una în părtășia sufletească; dragostea falsă dezbină, făcând partide și făcând deosebiri de credință și de învățătură.
Se vorbește despre har - și foarte mulți cred că la adăpostul harului pot să păcătuiască oricând, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în epistola sa: „Să păcătuim ca să se înmulțească harul?” Cei care vorbesc în felul acesta sunt vinovați!... Fiindcă Harul ne învață să o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să nu păcătuim spunând: poți păcătui dacă crezi în har și ceri harul; harul te spală și te iartă...
Nu, fraților!... Păcatele nu sunt iertate... Nici un păcat nu se iartă. Să nu ne înșelăm. Păcatele se ispășesc. Păcatul este un lucru așa de mare, încât nu există iertare pentru el. Pentru că ne-am obișnuit cu păcatul, considerăm că păcatul acesta este de diferite mărimi: păcat mic sau păcatul mare...
Nu există păcat mic! Toate sunt păcate mari !
Faptele rele pe care le facem fără voie și fără cunoștință sunt greșeli. Acestea se consideră vrednice de iertare prin pocăință. Dar faptele rele făcute în cunoștință, în conștiință, conștient și calculat sunt păcate și nu se iartă. Nu există iertare pentru păcate.
Există o iertare pe care Dumnezeu o dă acelora care se întorc la Domnul Iisus și, prin nașterea din nou, devin oameni noi, pentru că păcatele lor le-a ispășit Domnul Iisus pe Cruce. De aceea sunt iertate, pentru că le-a ispășit și le ispășește El; și, prin urmare, noi prin ispășirea Lui suntem scăpați din urmările păcatului.
Dar cine nu se întoarce la Dumnezeu cu adevărat, nu se căiește cu adevărat de păcatele sale și nu se schimă cu adevărat, cum spune Cuvântul: „Hristos face toate lucrurile noi”... dacă noi Îl cunoaștem pe Hristos, atunci într-adevăr devenim oameni noi și, devenind oameni noi, păcatele vechi, faptele vechi, lucrurile vechi trec asupra Crucii Lui și le ispășește El.
De aceea noi suntem iertați, pentru că le ispășește El pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Dar dacă cineva nu se întoarce la Dumnezeu cu adevărat și deplin, să devină o făptură nouă, cu o viață nouă și sfântă, păcatele acestor oameni - să nu se înșele - nu sunt iertate.
Pe acestea le va ispăși acela care le-a făcut. Cel care nu vine cu ele la Crucea lui Hristos atâta vreme cât încă mai pot fi iertate, pe acele păcate le va ispăși el și pe pământ, și sub pământ; și aici, și acolo, așa cum e urmarea normală a răului, a păcatului.
Fiecare lucru își are vremea lui, spune Cuvântul lui Dumnezeu la Eclesiastul. Cine cunoaște vremea fiecărui lucru nu întârzie niciodată. Cine la vremea semănatului este la semănat...
cine la vremea culesului este la cules... fără să întârzie nici la una, nici la cealaltă, va avea totdeauna din belșug și nu va duce lipsă de nimic.
Cine însă la vremea semănatului doarme, și la vremea culesului aleargă degeaba, că n-are ce culege.
Cine la vremea sculatului doarme, și la vremea muncii va fi găsit tot un leneș și un puturos.
Cine se scoală la apusul zilei poate să meargă să semene sau să sape, sau să culeagă: se duce degeaba.
La vremea patimilor Mântuitorului, citim în sfintele Evanghelii niște nume pe care nu le-am întâlnit nici înainte, nici după aceea. Dumnezeu i-a pregătit tocmai pentru aceea. Despre Maria Magdalena, despre Simon Cirineanul, despre Iosif din Arimateea nu se vorbește decât acum. Când a fost nevoie de ei, ei au fost acolo.
Un mare scriitor italian a scris o carte despre martorii patimilor; și a urmărit, după patimile Mântuitorului, ce s-a întâmplat cu cei care au luat parte la acestea, fie în sens bun, fie în sens rău...
Despre Pilat, spune cartea că, după ce Mântuitorul a fost răstignit, el și-a adus aminte cu groază de înștiințarea nevestei sale care-i spusese: „Bagă de seamă să n-ai a face cu Neprihănitul Acesta, că Acesta e un Om al lui Dumnezeu”... El n-a ținut seamă de aceasta. Și-a spălat mâinile... mâinile acestea în fața poporului, spre a se dezvinovăți că nu poartă nici o răspundere pentru nedreptatea pe care el însuși a înlesnit-o, pentru bătaia și loviturile la care Îl supusese el pe Mântuitorul, împreună cu osânda și cu sentința la moarte pe care el o semnase.
Îndată după aceea, se spune că oriunde se ducea, apa se prefăcea în sânge și pe mâinile lui apărea sânge. Și oriunde s-a dus și a căutat să și le spele, nu și le-a mai spălat niciodată. Alerga de la un izvor la altul, de la o apă la alta și a murit nebun, strigând: „Sunt nevinovat de sângele neprihănitului Acestuia”...
Dar a spus aceasta prea târziu și în zadar!
Și așa s-a întâmplat cu Iuda, cu Irod, despre care știm că a murit mâncat de viermi, ca și cu Pilat...
Caiafa a spus: „Eu am știut că e Fiul lui Dumnezeu, de aceea am vrut să fie omorât”... Există suflete atât de rele, atât de îndrăcite, care, cunoscând că fac răul, îl fac totuși, din ură față de Dumnezeu.
Cunoscând că prigonesc un nevinovat, îl prigonesc totuși, din ură față de Hristos. Aceste suflete sunt total demonizate, stăpânite de diavolul. Caiafa a spus: ,,Eu am știut că e Fiul lui Dumnezeu, că eu am profețit că el trebuie să moară pentru norod; și nu numai să moară pentru norodul acesta, ci să-și adune într-un singur popor pe toți fiii lui Dumnezeu”... Caiafa a făcut lucrul acesta conștient.
[Așa cum] am spus: când cineva cunoaște adevărul și totuși face răul, călcându-l voit, când știe ce e neprihănirea și totuși voit o calcă, știe voia lui Dumnezeu și totuși voit și conștient o calcă... acela se găsește în păcat de neiertat. Astfel de păcate nu se iartă; se ispășesc și pe pământ, și sub pământ, fie de acela care le-a făcut, fie de urmașii lui, după cum este scris că și urmașii lui vor fi în veci blestemați.
La Corinteni scrie despre urmașii oamenilor sfinți că vor fi binecuvântați, dar scrie și despre urmașii oamenilor necredincioși că vor fi necurați din pricina păcatului. Așa de grozav lucru este păcatul. Să nu ne înșelăm!
Dar scrie așa de frumos despre Iosif din Arimateea. El era sfetnicul soborului, adică un responsabil cu o funcție deosebită în sinedriul acela care trebuia să-L condamne pe Mântuitorul. Și tocmai el, acest om cu funcția aceasta de răspundere, alege riscul de a se duce la Pilat și a cere Trupul lui Iisus. Ce mare risc este acesta!
Dumnezeu să-i binecuvânteze pe acei care dețin o autoritate în mijlocul poporului și au curajul să apere un nevinovat și au curajul să-și asume un risc, dacă e nevoie, ca să-l ajute pe cel nevinovat și să împlinească voia lui Dumnezeu.
Așa a făcut Iosif din Arimateea, care era responsabilul soborului, al adunării naționale care Îl condamnase pe Hristos, al parlamentului aceluia care Îl condamnase pe Hristos. Iosif a zis: „Mă duc la stăpânitor și îmi asum riscul și răspunderea să Îl cer eu pe Hristos”. Nimeni altcineva nu putea să facă lucrul acesta decât el, care avea și autoritatea, și prestanța, și curajul s-o facă. Și Dumnezeu l-a pregătit pentru aceasta și l-a binecuvântat să facă așa.
Se spune că în Vinerea Patimilor, după ce Mântuitorul murise, Iosif s-a hotărât să meargă la Pilat, să ceară Trupul Mântuitorului de pe Cruce.
Iosif acesta avea un fiu, un fiu bolnav. Un fiu pe care-l iubea așa cum iubesc părinții pe singurul lor fiu. În timpul cât Iosif întârziase ducându-se la Pilat, mergând după aceea să ia Trupul Mântuitorului de pe Cruce, timpul a trecut, se făcuse ora târzie.
Și mama era singură cu copilul bolnav. Copilul întreba mereu despre tatăl:
- Nu mai vine tata? Eu știu că mor... Aș vrea să mai văd odată pe tata...
Mama plângea și-i spunea copilului:
- Tata trebuie să vină... A apus soarele, a trecut Ziua Pregătirii, vine Sabatul, el trebuie să fie acasă, în mijlocul familiei; și, la ceasul acesta, nu știu de ce întârzie.
Iosif întârzia pentru că trebuia să coboare Trupul Mântuitorului de pe Cruce. După ce L-a luat pe Domnul pe umărul lui și L-a coborât jos, după ce L-au pus și L-au așezat în mormânt, până au făcut treaba asta, timpul a trecut. Acasă copilul se lupta cu moartea; și mama, lângă el, așteptându-l pe tatăl. Timpul a trecut și copilul n-a mai vorbit, a închis ochii și a rămas mort.
După aceea a venit și Iosif, obosit, grăbit, întrebând de copil. Mama a spus:
- N-ai fost aici... Tot timpul a întrebat de tine și a murit zicând: „Nu vine tata ?’’
Copilul era mort jos. În momentul acela, Iosif s-a aplecat și a ridicat trupul copilului său pe umăr, să-l așeze în pat, cum îl așezase pe Mântuitorul în locul în care a fost pus Trupul Său. În momentul în care s-a atins trupul copilului mort de umărul care Îl ridicase pe Mântuitorul, copilul s-a vindecat, a înviat și s-a făcut sănătos. Fericiți și bucuroși, au mulțumit lui Dumnezeu.
Iată și în felul acesta cum știe Dumnezeu să răsplătească imediat aceluia care își asumă un risc pentru a face binele și a ajuta vreunul nevinovat care a ajuns în necaz și pe care numai tu poți să-l ajuți în momentul acela. Când fiecare suntem la timpul rânduit, la locul rânduit, Dumnezeu ne binecuvântează.
Când, la vremea rugăciunii, ești la rugăciune, la vremea Bisericii ești la Biserică, la vremea postului ești în post, la vremea adunării ești la adunare, la vremea răbdării ești la răbdare, la vremea lacrimilor ești în lacrimi, - și la vremea răsplătirii vei fi în răsplătire.
Căci Dumnezeu este drept în toate căile Sale și îi va binecuvânta pe toți ai Săi care au crezut Cuvântul Său. Dar au crezut din inimă Cuvântul și au vrut să-l trăiască cu adevărat.
Ei, aceasta este Lucrarea Domnului în care suntem chemați noi să venim astăzi, să ne întâlnim cu Domnul și, umblând cu El, să ne transformăm viața într-o viață nouă.
Obiceiurile, în obiceiuri noi. Familia, într-o familie nouă. Vocabularul, într-un vocabular nou. Felul de a gândi, într-un fel de a gândi nou. Și umblarea noastră, într-un fel de umblare nouă.
Aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi, pentru că este scris. Cum s-au dus stăpânirile popoarelor de peste noi pe totdeauna, așa să se ducă și stăpânirea obiceiurilor rele de peste suflete, de peste familii, de peste viața noastră pentru totdeauna.
Domnul Iisus a spus: „Va veni un cer nou și un pământ nou”... va veni un Ierusalim nou, în care va domni pentru vecii vecilor neprihănirea. Va veni un popor nou din care vor face parte numai acei care aici s-au înnoit, au devenit oameni noi, cu o mentalitate nouă, cu o viață nouă, cu o trăire nouă, cu o naștere nouă, cu o moarte nouă, cu o mărturisire și o credință nouă.
Lucrarea aceasta a Oastei Domnului este acest aluat sfânt, acest grăunte de muștar pe care Dumnezeu l-a pus, printr-un om slăbuț - care a fost Părintele Iosif - acum 50 de ani, în mijlocul poporului nostru, în frământătura aceasta a Bisericii noastre, chiar în momentul hotărâtor și minunat al saltului nostru național din starea de robi ai altor popoare și de dezbinați, la starea de liberi și de uniți în mijlocul popoarelor lumii și în lăuntrul unor granițe binecuvântate pe care Îl rugăm pe Dumnezeu să ni le păstreze neatârnate pentru totdeauna.
Să-i binecuvânteze pe acei care le păzesc și pe cei care ne conduc, pentru ca, într-o inimă și un gând cu toții, să muncim, să trăim, să fim oameni vrednici în toate privințele. Și aceasta nu ne-o poate face decât Evanghelia. Hristos ne transformă, făcându-ne dintr-o inimă veche, o inimă nouă, curată și sfântă.
În mijlocul poporului nostru se vede această „rămășiță sfântă”. La început am fost puțini, dar Dumnezeu face ca acest număr să crească mereu în roade și în biruințe, și în bucurii; și iată că mereu și mereu se adaugă alte suflete și ce minunată este această Lucrare - să credeți aceasta! Oricine luptă împotriva ei să știe că luptă împotriva lui Dumnezeu.
Și Lucrarea Lui va trece peste acel om cum a trecut istoria peste acei pigmei, peste acei oameni neînsemnați care au căutat să împiedice mersul uriaș al istoriei și au fost nimiciți de ea.
Dumnezeu are istoria Lui, poporul lui, Dumnezeu are istoria Lui. Lucrarea aceasta are o istorie a ei. Și faptul că suntem noi aici este dovada că harul lui Dumnezeu lucrează și va duce această Lucrare la izbândă.
În mijlocul nostru este atâta tineret, atâtea mame... Unde sunt mame credincioase și tineret credincios, acolo Dumnezeu dovedește că este o lucrare de viitor și este o lucrare binecuvântată. 80 la sută dintre fețele celor care primesc Cuvântul lui Dumnezeu sunt astăzi tinere. Aceasta este o dovadă vie și clară că Dumnezeu iubește poporul nostru și viitorul lui. Și aceste suflete tinere vor duce mai departe solia aceasta binecuvântată. După cum un aluat mic și puțin dospește o frământătură mare, în timp, așa este procesul acesta înnoitor și sfânt care a început prin această Lucrare.
Avem o țărănime nouă, avem o tinerime nouă, avem o preoțime nouă, avem obiceiuri noi, nunți noi, botezuri noi, aniversări noi. Toate acestea sunt sâmburele acestui „nou” binecuvântat pe care Dumnezeu l-a făcut și îl face prin această Lucrare până la sfârșit.
Dumneavoastră, cei care stați aici, sunteți niște fermenți sfinți și vii ai aceluiași aluat. Trăiți cu Dumnezeu, sfințiți-vă viața, curățiți-vă tot ceea ce mai este încă slăbiciune și neputință în viața personală, că aceasta este o garanție că Dumnezeu va binecuvânta și familia, și viitorul, și urmașii până la sfârșit.
Totul depinde însă de curăția lăuntrică. Să trăim cu Hristos cum au trăit oamenii adevărați și sfinți ai lui Dumnezeu. Numai că fără sfințenie nu vom moșteni niciodată și niciunii Împărăția lui Dumnezeu; fără de sfințenie nu vom putea asigura nici familiei noastre, nici poporului nostru un viitor binecuvântat și fericit, pentru că Dumnezeu dă binecuvântarea numai în măsura în care sunt mamele sfinte, tineretul sfânt, părinții sfinți, îndrumătorii sfinți, ascultătorii sfinți.
Din toată inima noi Îl rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze acest nou și binecuvântat început care continuă și continuă tot mai frumos. Faptul că aici este un număr așa de mare de tineri și de suflete care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu este o dovadă că noul acesta binecuvântat prinde. Nu contează timpul, la Dumnezeu o mie de ani sunt ca o zi și o zi ca o mie de ani.
Să credeți adânc că din acest aluat, din această frământătură nouă, din acest popor nou, dintre aceste suflete noi Dumnezeu va face o mare oștire și numărul se va lărgi și sfera se va lărgi până va cuprinde tot neamul nostru. Ce minunat va fi atunci când nimeni nu va trebui să spună fratelui său: „Cunoaște pe Domnul!” ,,...că toți Mă vor cunoaște”, spune Domnul în Cuvântul Său. Pentru că va fi plin pământul de cunoștința lui Dumnezeu cum e plin fundul mării de apele ce-l acopăr.
Ce fericiți vom fi noi toți când din toate părțile se vor auzi numai cântări de slavă pentru Dumnezeu și oriunde vei merge te vor întâmpina numai ochi iubitori, fețe deschise, case primitoare care să-ți spună: „Fii binevenit, în Numele Domnului !”.
Slăvit să fie Domnul! Acesta este gândul și Voia lui Dumnezeu pentru noi. Cu cât vom fi mai harnici, mai vrednici, mai activi în Lucrarea lui Dumnezeu, cu atâta va binecuvânta mai curând și mai frumos Domnul poporul nostru cu acestea.
Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru aceste vremi binecuvântate în care noi toți vom fi fericiți. În care cerul de deasupra noastră nu va mai fi de aramă sau de plumb... În care va fi binevoitor și iubitor. Și pământul pe care călcăm nu ne va osândi și nu va suferi sub pașii noștri, sub plugul nostru, sub sapa noastră, ci se va bucura și va aduce lui Dumnezeu slavă prin frumusețea lui - chiar și nouă. O pâine binecuvântată prin dărnicia lui, muncită cu dragoste.
Îmi aduc aminte cu câtă dragoste munceau părinții noștri pământul pe care-l călcau. Fiecare bucățică o îngrijeau ca pe un strat din grădină. La începutul muncii, îngenuncheau pe brazdă și, cu ochii în sus, cereau binecuvântarea lui Dumnezeu. La sfârșitul culesului, îngenuncheau acolo și Îi mulțumeau lui Dumnezeu pentru darul Său.
Când munca începe cu rugăciune și sfârșește cu mulțumire, e întotdeauna binecuvântată de Dumnezeu. Noi suntem oameni ai muncii, dar și ai rugăciunii. Nu mergem cu Marta fără Maria. Nu mergem cu munca fără rugăciunea. Le împreunăm. Căci cine numai se roagă, dar nu muncește, e ca și pământul peste care cade ploaie și soare, dar nu-i lucrat. Și nu aduce rod, decât numai buruiană. Cine numai lucrează, dar nu se mai roagă, e ca și pământul care e arat, dar peste care nu cade niciodată soarele și ploaia la timp.
Noi împreunăm și munca noastră cu rugăciunea noastră. Și semănatul și culesul nostru cu cererea și cu mulțumirea rânduite de Dumnezeu.
Numai când merg împreună, atunci va fi și munca binecuvântată și făcută conștiincios și cu dragoste, din respect față de Dumnezeu și din respect față de pământul lui Dumnezeu, Care ne-a fost dat să ne câștigăm din el, muncind, pâinea binecuvântată; și atunci va fi binecuvântată și rugăciunea noastră, pentru că va fi împreunată cu datoria pe care Dumnezeu a rânduit-o celor dintâi oameni când le-a zis: „Iată grădina aceasta! S-o munciți”... Și în felul acesta Dumnezeu va binecuvânta viața noastră.
Așa am vrut să fie de la început și până la sfârșit.
Când Marta era foarte obosită, s-a dus la Mântuitorul și a zis: „Doamne, spune-i surorii mele să m-ajute!” . Faceți și frăția voastră la fel: mergeți la Domnul și spuneți să vă ajute rugăciunea la muncă, să vă ajute meditația în ocupațiile zilnice. Să vă ajute cântarea Domnului, să vă ajute lacrimile, să vă ajute gândul sfânt în toate preocupările și în toată munca și frământarea zilei.
Atunci Dumnezeu ne va face să prețuim tot ceea ce ne dă. Și, când vom fi în belșug, nu vom face risipă; și, când vom fi în sărăcie, nu vom fura. Dumnezeu ne dă lumina și călăuzirea Lui în toate privințele, pentru ca să facem și cele trupești, și cele duhovnicești la fel.
Acum dorim să încheiem; s-a apropiat vremea când mirii trebuie să meargă la sfânta biserică pentru Taina Cununiei. Vom pregăti momentul acestei plecări cu rugăciune. Rugăciunea noastră de mulțumire către Domnul pentru binecuvântările ce ni le-a dat până aici și pentru ajutor pentru mai departe.
Și rugăciunea noastră îi va însoți pe scumpii noștri în fața acestui act sfânt care le va pecetlui unitatea și părtășia lor deplină și pentru totdeauna. După ce vor pleca ei cu nuntașii care-i vor însoți, noi ceilalți vom rămâne aici, vom continua până la venirea lor programul de a-L lăuda pe Domnul, de a ne bucura împreună din Cuvântul Său, de a-I cânta împreună, de a-I mulțumi pentru binecuvântările acestea, pentru ca adunarea să nu se risipească și să nu pierdem timpul acesta scump pe care Dumnezeu ni l-a rânduit, fără de cel mai mare folos sufletesc pe care-l putem trage ascultând acest Cuvânt.
Slăvit să fie Domnul!