„Veniţi să ne suim în Sion, în muntele cel sfânt al Domnului...”

În Biblie şi Psaltire, se află o mulţime de locuri care amintesc despre Sion, despre „muntele cel sfânt al Domnului”. Însă mulţi, poate cei mai mulţi, nu vor fi ştiind anume cum şi unde a fost Sionul. În aceste însemnări vom da pe larg şi istoria Sionului.

Ierusalimul, precum spuneam, se află clădit pe o colină cu două braţe. Colina dinspre răsărit se cheamă „Muntele Sionului”. Acest „munte” (în realitate e mai mult un deal mare decât un munte) are o istorie ce trece prin toată Biblia. Aici a fost locul unde Avraam a voit să aducă jertfă pe fiul său Isac.

„Muntele” pe care i-l arătase Dumnezeu lui Avraam ca loc de jertfă pentru fiul său a fost pe locul unde e azi muntele Sionului în Ierusalim. În vârful Muntelui Sionului se află stânca Moria. În acest loc a făcut Dumnezeu legământ cu Avraam.

Tot pe acest loc de legătură sfântă între Dumnezeu şi oameni s-a clădit mai târziu vestitul templu al lui Solomon. „Şi a început Solomon - spune Biblia - a zidi Casa Domnului în Ierusalim, în muntele Moria, pe care Domnul i-l arătase lui David, tatăl său” (2 Cron 3, 1). Dumnezeu Însuşi Şi-a ales acest loc. De aceea zice Psaltirea într-un loc: „Că a ales Domnul Sionul şi l-a ales ca locuinţă Lui... Acesta este locul Meu de odihnă; voi locui în el, căci l-am dorit” (Ps 131, 13-14).

De acest munte e legată întreaga istorie a poporului evreiesc şi, în parte, şi istoria creştinătăţii. De aceea cânta Psalmistul: „Bucuria întregului pământ este muntele Sionului, muntele cel sfânt al Domnului” (Ps 47, 2).

În după-amiaza zilei de 29 septembrie, o ceată mai mică de pelerini plecăm să vedem şi să cercetăm cu de-amănuntul Sionul. Vechiul Sion a fost în partea de răsărit a Ierusalimului. Era aşezat tocmai sus pe creasta „muntelui” Sion. Ziduri uriaşe stăruie şi azi pe acest loc. Arabii au azi pe acest loc o biserică pompoasă (despre care vom vorbi mai târziu). Muntele Sionului, cu locul din vârful lui unde a fost Sionul, templul lui Solomon, e înconjurat dinspre răsărit, miazăzi şi apus, de jur-împrejur, cu adâncimea Văilor Hinom şi Chedron. Suntem acum în adâncimea acestor văi. O căldură înăbuşitoare ne urmăreşte. Trecem pe cărări pline cu pietre şi pulbere. Din Valea Hinom înaintăm spre Valea Chedron şi, mergând în sus prin această adâncime, înconjurăm mereu muntele Sionului. Cântarea de la glasul întâi din Octoih: „Înconjuraţi, popoarelor, Sionul şi-l cuprindeţi pe dânsul...”, se plineşte sub ochii noştri. Nu ne pare rău de oboseala suferită. Vom putea spune tuturor că am înconjurat şi noi Sionul.

Din adâncul Văilor Hinom şi Chedron ne uităm în sus spre vârful Muntelui Sion. Sus, pe creasta dealului, cu adevărat Sionul apare ca un loc deosebit, ca o înălţime ce leagă cerul cu pământul. Are şi azi Sionul ceva ce mişcă şi înalţă sufletul. Dăm alături chipul Muntelui Sion văzut de jos, din adâncimea Văilor Hinom şi Chedron. Faţă în faţă cu Sionul, spre răsărit, se vede satul Siloam. E o îngrămădire de case de piatră aşezate în faţa Muntelui Sion, pe coasta Muntelui Măslinilor.

Un fior sufletesc simţi privind Sionul din adâncul Văii Hinom. Aici în Valea Hinom ardeau gunoaiele Ierusalimului. Acest foc închipuia „gheena”, „focul cel nestins”. Aici e şi «Ţarina sângelui», unde s-a îngropat Iuda. Un fior de groază simţi în acest loc. Faţă de Muntele Sionului cel înalt şi măreţ, te simţi ca într-un adânc sufletesc. Te mână parcă ceva să ieşi cât mai degrabă din acest loc. Întunericul stă parcă faţă în faţă cu lumina şi cerul cu iadul. Te atrage ceva spre Domnul, spre înălţime. O lacrimă se furişează în ochii mei. Mă gândesc: Doamne, cum stăteam şi eu odată în adâncul fărădelegilor! „Inima mea nu se înălţa şi ochii mei nu priveau spre cele înalte” (Ps 130, 1).

Desfac Psaltirea şi, suind spre Sion, citesc Psalmii treptelor (Ps 119până la Ps 133). Aceşti psalmi grăiesc despre o suire în Muntele Sionului, despre o înălţare la cele sufleteşti. Nicăieri n-am simţit înţelesul şi fiorul lor aşa de mult ca aici, în faţa locului, suindu-mă spre Muntele Sionului.

Ne vine parcă să cântăm cu Psalmistul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne...” (Ps 129, 1). „Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu...” (Ps 120, 1). „Cei ce nădăjduiesc în Domnul sunt ca Muntele Sionului, care nu se clatină” (Ps 124, 1).

Ne suim spre Sion şi sufletul nostru parcă se înalţă şi el.

Iată, am ajuns în «Muntele Sionului», unde a fost vestitul templu al lui Solomon. Acum voi scrie ceva despre istoria templului lui Solomon. Pregătirile pentru zidirea acestui templu le-a făcut tatăl lui Solomon, proorocul şi psalmistul David.

David împăratul a strâns grămezi uriaşe de material pentru Casa lui Dumnezeu. Bani a lăsat „o sută de mii de talanţi de aur, un milion de talanţi de argint şi o mulţime de aramă şi fier ce nu se poate cântări” (1 Cron 22, 14).

După moartea lui David, Solomon s-a apucat de lucru cu puteri uriaşe. Solomon - spune Biblia - a numărat 70 de mii de oameni care să transporte materialul, 80 de mii care să taie pietre din munte şi 3 mii care să privegheze asupra lucrătorilor. Lemnul de cedru l-a adus din munţii Libanului, de la o depărtare de 200 kilometri. Zeci de mii de oameni au lucrat timp de 20 de ani la această «Casă a lui Dumnezeu». Când a fost gata, a ieşit o măreţie ce n-avea asemănare în toată lumea.

În Biblie, în cartea I a Regilor, capitolul 6, şi la 2 Cronici, capitolele 3 şi 4, se află descris pe larg templul lui Solomon, cu toate bogăţiile şi podoabele ce le avea. Între altele, spune Biblia că „erau acoperite cu aur altarul, bârnele, pragurile, pereţii şi uşile”. Erau strânse în acest templu comori nepreţuite. În faţa chivotului Legii erau aşezaţi doi heruvimi săpaţi în lemn de cedru de o mărime uriaşă. Aripile lor întinse aveau o lungime de 20 de coţi. Sfinţirea acestui măreţ lăcaş a ţinut câteva săptămâni de zile, luând parte la aceasta o mulţime uriaşă de popor strâns din toate părţile lumii. Despre măreaţa sărbătoare a sfinţirii grăieşte şi faptul că, pentru ospătarea mulţimii, „împăratul Solomon a tăiat 20 de mii de boi şi 120 de mii de oi” (2 Cron 7, 5).

După moartea lui Solomon, măreţul templu a trecut prin multe şi grele încercări. În mai multe rânduri a fost jefuit pentru comorile sale. L-au jefuit chiar şi unii regi iudei căzuţi în idolatrie (Ahazia, Manase). Pe la anul 588 înainte de Hristos, evreii fură duşi în robia Babilonului. Nabucodonosor cuprinse Ierusalimul, „arse casa lui Dumnezeu, dărâmă Ierusalimul, puse foc tuturor caselor şi duse în Babilon toate vasele şi comorile din casa lui Dumnezeu” (2 Cron 36, 13-19).

Sub regele Cir, iudeii întorşi din exil căpătară iarăşi voie a rezidi templul. Acesta a fost al doilea templu. A fost ruinat şi acesta de Pompei, împăratul roman care asediase Ierusalimul, îl cuceri şi ucise douăsprezece mii de evrei.

Templul pe vremea Mântuitorului

Templul de pe vremea Mântuitorului a fost templul al treilea. Acest templu a fost clădit la anul 39 înainte de Hristos. Pe atunci, Iudeea era stăpânită de romani. Pe tronul Iudeii ajunsese Irod cel Mare. Ca să-şi câştige încrederea şi dragostea poporului evreu, acest Irod se apucă să rezidească, cu totul, din nou, templul de odinioară al lui Solomon. Nouă ani lucră Irod la această clădire, folosind zeci de mii de lucrători. El folosi şi zece mii de preoţi anume învăţaţi să lucreze în piatră şi lemn. Ei lucrară lucrurile pentru altar. Când fu gata, templul ieşi aşa de măreţ, întocmai ca acela de pe vremea lui Solomon, doar numai podoabele şi auriturile dinlăuntru nu erau de aceeaşi valoare. Templul avea formă de terasă, adică se ridica treptat-treptat, pe locul cel mai înalt fiind altarul, chivotul Legii, Sfânta Sfintelor. În faţa templului era un larg foişor. Acest templu măreţ dăinuia pe vremea Mântuitorului. Dăm pe pagina următoare chipul acestui templu. În acest templu învăţa Mântuitorul. Era fala şi mândria iudeilor. Istoricii spun că acest templu strălucea atât de tare la lumina soarelui, încât ochii nu puteau suferi lucirea lui. El închipuia tăria şi istoria poporului evreu.

Dar acest templu a avut o durată şi mai scurtă decât celelalte două. După 15 ani de la terminarea lui, fu adus în el un Copil născut într-o peşteră din Betleem. Era Pruncul Iisus. În acest templu a recunoscut bătrânul Simeon pe Mesia şi a strigat: „Acum slobozeşte pe robul Tău în pace...”.

Aici în acest templu a tâlcuit Iisus Scripturile, la vârsta de 12 ani, când părinţii Îl pierduseră. Aici a spus unele dintre cele mai frumoase pilde şi învăţături: despre banul văduvei (Lc 21), despre cel ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă (Mt 22) etc. Aici a iertat pe femeia păcătoasă. Aici a mustrat pe farisei şi cărturari. Aici a răsturnat mesele negustorilor. Aici a intrat în Duminica Floriilor...

În Marţea cea Mare, Mântuitorul a profeţit Apostolilor dărâmarea templului prin următoarele cuvinte: „Amin, amin zic vouă că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mc 13, 1-4). Profeţia Mântuitorului s-a împlinit întocmai. În anul 70 după Hristos, evreii încercară să alunge stăpânirea romană. Atunci Titus, împăratul romanilor, se sculă cu război mare împotriva iudeilor. După crâncene bătălii, romanii cuceriră Ierusalimul şi îi deteră foc. Legiunile romane, înfuriate de răscoala evreilor, distrugeau tot ce le ieşea în cale. Furia războiului n-a cruţat nici templul. Împăratul Titus, fermecat de frumuseţea acestei clădiri, a voit să o cruţe, dar valurile furiei nimeni nu le mai putea opri. Împăratul s-a aruncat în mijlocul ostaşilor, poruncindu-le şi rugându-i să cruţe templul, dar totul era în zadar. Nimeni nu mai voia să mai asculte. În cumplita învălmăşeală în care iudeii cădeau ca iarba, un legionar roman aruncă o torţă aprinsă pe fereastra templului. Într-o clipă, templul se prefăcu într-o mare de flăcări pe urma căreia nu mai rămaseră decât ruine. Profeţia Mântuitorului se împlini.

Ca o minune dumnezeiască, istoria spune că în acest grozav măcel n-a pierit nici un creştin din Ierusalim. Mântuitorul profeţise semnele pustiirii Ierusalimului în cuvintele: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el şi cei de prin ogoare să nu intre în cetate. Căci în zilele acelea va fi răzbunare, ca să se plinească tot ce s-a scris... va fi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea sub ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile şi Ierusalimul va fi călcat în picioare...” (Lc 21, 20-25).

Când au văzut Ierusalimul înconjurat de oastea romană, creştinii şi-au adus aminte îndată de profeţia Mântuitorului şi s-au retras la timp din cetatea pe care o aştepta „groaza pustiirii” şi au scăpat.

Când au simţit că s-a apropiat profeţia, în noaptea din urmă - călăuziţi de şoapta Duhului Sfânt - s-au retras cu toţii în părţile de dincolo de Iordan şi astfel au scăpat cu viaţă. Iudeii nu credeau în această profeţie şi au pierit. Din clipa dărâmării Ierusalimului începe împrăştierea lor în toată lumea, începe blestemul ce i-a ajuns de a fi un neam fără ţară.

Un fior sufletesc simt că mă cuprinde, stând pe locul unde s-au petrecut aceste lucruri. Mă gândesc la blestemul şi osânda ce i-au ajuns pe evrei pentru orbia lor sufletească. Mă gândesc la minunata scăpare a creştinilor. Mă gândesc la plinirea din cuvânt în cuvânt a profeţiei Mântuitorului. Cu adevărat, cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Lui vor rămâne în veci.

Câţi însă ascultă cuvintele Lui şi le păzesc?!

Din această pustiire, templul nu s-a mai refăcut. A rămas un loc pus sub osândă şi blestem, pentru Sângele Mântuitorului şi al profeţilor. Tradiţia spune că în timpul răstignirii Mântuitorului s-au auzit prin templul lui Solomon glasuri cereşti strigând: „Veniţi să părăsim locul acesta”. Dumnezeu a părăsit Sionul, cetatea pe care Şi-o alesese „Luişi locuinţă”. Sionul a rămas un loc sub osândă şi blestem. Acest lucru s-a văzut mai târziu printr-o minune. Un împărat păgân, cu numele Iulian, un mare duşman al creştinismului, voind să contrazică şi să dea de minciună profeţia Mântuitorului despre dărâmarea templului, încercă să reclădească Sionul. Spre acest scop, a adus la Ierusalim ostaşi şi maeştri care, mână în mână cu evreii, s-au apucat de lucru. Dar când au voit să aşeze temeliile, au izbucnit din adâncul pământului flăcări îngrozitoare în care au ars o mulţime de lucrători. Lucrarea a trebuit să înceteze. Era o arătare de la Domnul că profeţia Lui trebuie să se plinească. Sionul stă azi sub blestemul Domnului. Pe locul unde erau odată ziduri puternice şi podoabe strălucitoare, ară arabul, spre plinirea profeţiei de la Ieremia: „Sionul va fi arat ca un câmp”.

Din vechiul Sion au mai rămas numai câteva ziduri din temelia şi vârful stâncii Moria, unde era aşezat chivotul Legii. Aşa a pedepsit Dumnezeu orbia sufletească a evreilor.

Patru locuri din Biblie stau sub blestem ceresc: Sionul, Ierihonul, Tirul şi Babilonul. Toate patru au fost cetăţi măreţe, dar le-a ajuns blestemul. „Blestemat să fii, Tirule, şi nimicit cu desăvârşire” (Ezec 26). „Blestemat să fie omul care se va ridica să zidească din nou Ierihonul” (Ios 6). „Iar tu, Babilonule, în veci vei rămâne nelocuit, ca Sodoma şi Gomora” (Ier 50).