„Veniți să ne suim în Sion, în muntele cel sfânt al Domnului...”

În Biblie și Psaltire, se află o mulțime de locuri care amintesc despre Sion, despre „muntele cel sfânt al Domnului”. Însă mulți, poate cei mai mulți, nu vor fi știind anume cum și unde a fost Sionul. În aceste însemnări vom da pe larg și istoria Sionului.

Ierusalimul, precum spuneam, se află clădit pe o colină cu două brațe. Colina dinspre răsărit se cheamă „Muntele Sionului”. Acest „munte” (în realitate e mai mult un deal mare decât un munte) are o istorie ce trece prin toată Biblia. Aici a fost locul unde Avraam a voit să aducă jertfă pe fiul său Isac.

„Muntele” pe care i-l arătase Dumnezeu lui Avraam ca loc de jertfă pentru fiul său a fost pe locul unde e azi muntele Sionului în Ierusalim. În vârful Muntelui Sionului se află stânca Moria. În acest loc a făcut Dumnezeu legământ cu Avraam.

Tot pe acest loc de legătură sfântă între Dumnezeu și oameni s-a clădit mai târziu vestitul templu al lui Solomon. „Și a început Solomon - spune Biblia - a zidi Casa Domnului în Ierusalim, în muntele Moria, pe care Domnul i-l arătase lui David, tatăl său” (2 Cron 3, 1). Dumnezeu Însuși Și-a ales acest loc. De aceea zice Psaltirea într-un loc: „Că a ales Domnul Sionul și l-a ales ca locuință Lui... Acesta este locul Meu de odihnă; voi locui în el, căci l-am dorit” (Ps 131, 13-14).

De acest munte e legată întreaga istorie a poporului evreiesc și, în parte, și istoria creștinătății. De aceea cânta Psalmistul: „Bucuria întregului pământ este muntele Sionului, muntele cel sfânt al Domnului” (Ps 47, 2).

În după-amiaza zilei de 29 septembrie, o ceată mai mică de pelerini plecăm să vedem și să cercetăm cu de-amănuntul Sionul. Vechiul Sion a fost în partea de răsărit a Ierusalimului. Era așezat tocmai sus pe creasta „muntelui” Sion. Ziduri uriașe stăruie și azi pe acest loc. Arabii au azi pe acest loc o biserică pompoasă (despre care vom vorbi mai târziu). Muntele Sionului, cu locul din vârful lui unde a fost Sionul, templul lui Solomon, e înconjurat dinspre răsărit, miazăzi și apus, de jur-împrejur, cu adâncimea Văilor Hinom și Chedron. Suntem acum în adâncimea acestor văi. O căldură înăbușitoare ne urmărește. Trecem pe cărări pline cu pietre și pulbere. Din Valea Hinom înaintăm spre Valea Chedron și, mergând în sus prin această adâncime, înconjurăm mereu muntele Sionului. Cântarea de la glasul întâi din Octoih: „Înconjurați, popoarelor, Sionul și-l cuprindeți pe dânsul...”, se plinește sub ochii noștri. Nu ne pare rău de oboseala suferită. Vom putea spune tuturor că am înconjurat și noi Sionul.

Din adâncul Văilor Hinom și Chedron ne uităm în sus spre vârful Muntelui Sion. Sus, pe creasta dealului, cu adevărat Sionul apare ca un loc deosebit, ca o înălțime ce leagă cerul cu pământul. Are și azi Sionul ceva ce mișcă și înalță sufletul. Dăm alături chipul Muntelui Sion văzut de jos, din adâncimea Văilor Hinom și Chedron. Față în față cu Sionul, spre răsărit, se vede satul Siloam. E o îngrămădire de case de piatră așezate în fața Muntelui Sion, pe coasta Muntelui Măslinilor.

Un fior sufletesc simți privind Sionul din adâncul Văii Hinom. Aici în Valea Hinom ardeau gunoaiele Ierusalimului. Acest foc închipuia „gheena”, „focul cel nestins”. Aici e și «Țarina sângelui», unde s-a îngropat Iuda. Un fior de groază simți în acest loc. Față de Muntele Sionului cel înalt și măreț, te simți ca într-un adânc sufletesc. Te mână parcă ceva să ieși cât mai degrabă din acest loc. Întunericul stă parcă față în față cu lumina și cerul cu iadul. Te atrage ceva spre Domnul, spre înălțime. O lacrimă se furișează în ochii mei. Mă gândesc: Doamne, cum stăteam și eu odată în adâncul fărădelegilor! „Inima mea nu se înălța și ochii mei nu priveau spre cele înalte” (Ps 130, 1).

Desfac Psaltirea și, suind spre Sion, citesc Psalmii treptelor (Ps 119până la Ps 133). Acești psalmi grăiesc despre o suire în Muntele Sionului, despre o înălțare la cele sufletești. Nicăieri n-am simțit înțelesul și fiorul lor așa de mult ca aici, în fața locului, suindu-mă spre Muntele Sionului.

Ne vine parcă să cântăm cu Psalmistul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne...” (Ps 129, 1). „Ridicat-am ochii mei la munți, de unde va veni ajutorul meu...” (Ps 120, 1). „Cei ce nădăjduiesc în Domnul sunt ca Muntele Sionului, care nu se clatină” (Ps 124, 1).

Ne suim spre Sion și sufletul nostru parcă se înalță și el.

Iată, am ajuns în «Muntele Sionului», unde a fost vestitul templu al lui Solomon. Acum voi scrie ceva despre istoria templului lui Solomon. Pregătirile pentru zidirea acestui templu le-a făcut tatăl lui Solomon, proorocul și psalmistul David.

David împăratul a strâns grămezi uriașe de material pentru Casa lui Dumnezeu. Bani a lăsat „o sută de mii de talanți de aur, un milion de talanți de argint și o mulțime de aramă și fier ce nu se poate cântări” (1 Cron 22, 14).

După moartea lui David, Solomon s-a apucat de lucru cu puteri uriașe. Solomon - spune Biblia - a numărat 70 de mii de oameni care să transporte materialul, 80 de mii care să taie pietre din munte și 3 mii care să privegheze asupra lucrătorilor. Lemnul de cedru l-a adus din munții Libanului, de la o depărtare de 200 kilometri. Zeci de mii de oameni au lucrat timp de 20 de ani la această «Casă a lui Dumnezeu». Când a fost gata, a ieșit o măreție ce n-avea asemănare în toată lumea.

În Biblie, în cartea I a Regilor, capitolul 6, și la 2 Cronici, capitolele 3 și 4, se află descris pe larg templul lui Solomon, cu toate bogățiile și podoabele ce le avea. Între altele, spune Biblia că „erau acoperite cu aur altarul, bârnele, pragurile, pereții și ușile”. Erau strânse în acest templu comori neprețuite. În fața chivotului Legii erau așezați doi heruvimi săpați în lemn de cedru de o mărime uriașă. Aripile lor întinse aveau o lungime de 20 de coți. Sfințirea acestui măreț lăcaș a ținut câteva săptămâni de zile, luând parte la aceasta o mulțime uriașă de popor strâns din toate părțile lumii. Despre măreața sărbătoare a sfințirii grăiește și faptul că, pentru ospătarea mulțimii, „împăratul Solomon a tăiat 20 de mii de boi și 120 de mii de oi” (2 Cron 7, 5).

După moartea lui Solomon, mărețul templu a trecut prin multe și grele încercări. În mai multe rânduri a fost jefuit pentru comorile sale. L-au jefuit chiar și unii regi iudei căzuți în idolatrie (Ahazia, Manase). Pe la anul 588 înainte de Hristos, evreii fură duși în robia Babilonului. Nabucodonosor cuprinse Ierusalimul, „arse casa lui Dumnezeu, dărâmă Ierusalimul, puse foc tuturor caselor și duse în Babilon toate vasele și comorile din casa lui Dumnezeu” (2 Cron 36, 13-19).

Sub regele Cir, iudeii întorși din exil căpătară iarăși voie a rezidi templul. Acesta a fost al doilea templu. A fost ruinat și acesta de Pompei, împăratul roman care asediase Ierusalimul, îl cuceri și ucise douăsprezece mii de evrei.

Templul pe vremea Mântuitorului

Templul de pe vremea Mântuitorului a fost templul al treilea. Acest templu a fost clădit la anul 39 înainte de Hristos. Pe atunci, Iudeea era stăpânită de romani. Pe tronul Iudeii ajunsese Irod cel Mare. Ca să-și câștige încrederea și dragostea poporului evreu, acest Irod se apucă să rezidească, cu totul, din nou, templul de odinioară al lui Solomon. Nouă ani lucră Irod la această clădire, folosind zeci de mii de lucrători. El folosi și zece mii de preoți anume învățați să lucreze în piatră și lemn. Ei lucrară lucrurile pentru altar. Când fu gata, templul ieși așa de măreț, întocmai ca acela de pe vremea lui Solomon, doar numai podoabele și auriturile dinlăuntru nu erau de aceeași valoare. Templul avea formă de terasă, adică se ridica treptat-treptat, pe locul cel mai înalt fiind altarul, chivotul Legii, Sfânta Sfintelor. În fața templului era un larg foișor. Acest templu măreț dăinuia pe vremea Mântuitorului. Dăm pe pagina următoare chipul acestui templu. În acest templu învăța Mântuitorul. Era fala și mândria iudeilor. Istoricii spun că acest templu strălucea atât de tare la lumina soarelui, încât ochii nu puteau suferi lucirea lui. El închipuia tăria și istoria poporului evreu.

Dar acest templu a avut o durată și mai scurtă decât celelalte două. După 15 ani de la terminarea lui, fu adus în el un Copil născut într-o peșteră din Betleem. Era Pruncul Iisus. În acest templu a recunoscut bătrânul Simeon pe Mesia și a strigat: „Acum slobozește pe robul Tău în pace...”.

Aici în acest templu a tâlcuit Iisus Scripturile, la vârsta de 12 ani, când părinții Îl pierduseră. Aici a spus unele dintre cele mai frumoase pilde și învățături: despre banul văduvei (Lc 21), despre cel ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă (Mt 22) etc. Aici a iertat pe femeia păcătoasă. Aici a mustrat pe farisei și cărturari. Aici a răsturnat mesele negustorilor. Aici a intrat în Duminica Floriilor...

În Marțea cea Mare, Mântuitorul a profețit Apostolilor dărâmarea templului prin următoarele cuvinte: „Amin, amin zic vouă că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mc 13, 1-4). Profeția Mântuitorului s-a împlinit întocmai. În anul 70 după Hristos, evreii încercară să alunge stăpânirea romană. Atunci Titus, împăratul romanilor, se sculă cu război mare împotriva iudeilor. După crâncene bătălii, romanii cuceriră Ierusalimul și îi deteră foc. Legiunile romane, înfuriate de răscoala evreilor, distrugeau tot ce le ieșea în cale. Furia războiului n-a cruțat nici templul. Împăratul Titus, fermecat de frumusețea acestei clădiri, a voit să o cruțe, dar valurile furiei nimeni nu le mai putea opri. Împăratul s-a aruncat în mijlocul ostașilor, poruncindu-le și rugându-i să cruțe templul, dar totul era în zadar. Nimeni nu mai voia să mai asculte. În cumplita învălmășeală în care iudeii cădeau ca iarba, un legionar roman aruncă o torță aprinsă pe fereastra templului. Într-o clipă, templul se prefăcu într-o mare de flăcări pe urma căreia nu mai rămaseră decât ruine. Profeția Mântuitorului se împlini.

Ca o minune dumnezeiască, istoria spune că în acest grozav măcel n-a pierit nici un creștin din Ierusalim. Mântuitorul profețise semnele pustiirii Ierusalimului în cuvintele: „Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munți, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el și cei de prin ogoare să nu intre în cetate. Căci în zilele acelea va fi răzbunare, ca să se plinească tot ce s-a scris... va fi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea sub ascuțișul săbiei, vor fi luați robi printre toate neamurile și Ierusalimul va fi călcat în picioare...” (Lc 21, 20-25).

Când au văzut Ierusalimul înconjurat de oastea romană, creștinii și-au adus aminte îndată de profeția Mântuitorului și s-au retras la timp din cetatea pe care o aștepta „groaza pustiirii” și au scăpat.

Când au simțit că s-a apropiat profeția, în noaptea din urmă - călăuziți de șoapta Duhului Sfânt - s-au retras cu toții în părțile de dincolo de Iordan și astfel au scăpat cu viață. Iudeii nu credeau în această profeție și au pierit. Din clipa dărâmării Ierusalimului începe împrăștierea lor în toată lumea, începe blestemul ce i-a ajuns de a fi un neam fără țară.

Un fior sufletesc simt că mă cuprinde, stând pe locul unde s-au petrecut aceste lucruri. Mă gândesc la blestemul și osânda ce i-au ajuns pe evrei pentru orbia lor sufletească. Mă gândesc la minunata scăpare a creștinilor. Mă gândesc la plinirea din cuvânt în cuvânt a profeției Mântuitorului. Cu adevărat, cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Lui vor rămâne în veci.

Câți însă ascultă cuvintele Lui și le păzesc?!

Din această pustiire, templul nu s-a mai refăcut. A rămas un loc pus sub osândă și blestem, pentru Sângele Mântuitorului și al profeților. Tradiția spune că în timpul răstignirii Mântuitorului s-au auzit prin templul lui Solomon glasuri cerești strigând: „Veniți să părăsim locul acesta”. Dumnezeu a părăsit Sionul, cetatea pe care Și-o alesese „Luiși locuință”. Sionul a rămas un loc sub osândă și blestem. Acest lucru s-a văzut mai târziu printr-o minune. Un împărat păgân, cu numele Iulian, un mare dușman al creștinismului, voind să contrazică și să dea de minciună profeția Mântuitorului despre dărâmarea templului, încercă să reclădească Sionul. Spre acest scop, a adus la Ierusalim ostași și maeștri care, mână în mână cu evreii, s-au apucat de lucru. Dar când au voit să așeze temeliile, au izbucnit din adâncul pământului flăcări îngrozitoare în care au ars o mulțime de lucrători. Lucrarea a trebuit să înceteze. Era o arătare de la Domnul că profeția Lui trebuie să se plinească. Sionul stă azi sub blestemul Domnului. Pe locul unde erau odată ziduri puternice și podoabe strălucitoare, ară arabul, spre plinirea profeției de la Ieremia: „Sionul va fi arat ca un câmp”.

Din vechiul Sion au mai rămas numai câteva ziduri din temelia și vârful stâncii Moria, unde era așezat chivotul Legii. Așa a pedepsit Dumnezeu orbia sufletească a evreilor.

Patru locuri din Biblie stau sub blestem ceresc: Sionul, Ierihonul, Tirul și Babilonul. Toate patru au fost cetăți mărețe, dar le-a ajuns blestemul. „Blestemat să fii, Tirule, și nimicit cu desăvârșire” (Ezec 26). „Blestemat să fie omul care se va ridica să zidească din nou Ierihonul” (Ios 6). „Iar tu, Babilonule, în veci vei rămâne nelocuit, ca Sodoma și Gomora” (Ier 50).