461. Alergarea cea bună și... cea nebună

Dumnezeiescul Apostol Pavel scrie:

„Alerg spre darul de biruitor; uitând cele ce sunt în urma mea, mă arunc spre cele ce sunt înainte; alerg spre țintă pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Iisus Hristos” (Filip 3, 12-14). O astfel de viață s-a încheiat, pe urmă, cu cuvintele: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am sfârșit, de acum mi se va da cununa neprihănirii” (2 Tim 4, 7).

Așa trebuie să curgă și să se sfârșească și „alergarea” noastră. Ce puțini sunt însă cei ce „aleargă” pentru a dobândi „cununa vieții de veci”! (Apoc 2, 10).

E adevărat că aleargă și oamenii de azi, dar «alergarea» lor e de altă natură. Aleargă ca niște „cai fără frâie” (Iac 3, 3). „Aleargă ca și calul și catârul la care nu este pricepere” (Ps 31, 10). Aleargă în galop pe căile răutăților. Aleargă în galop spre iad și pierzare. Doamne, ferește-ne de o astfel de «alergare»!

Este o alergare bună și alta nebună. Pe care o ai tu, iubite cititorule?

„Drept aceea, să alergăm cu stăruință în lupta de întrecere ce ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Iisus, Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre! Uitați-vă bine la El, ca nu cumva să vă lăsați osteniți, slăbind în sufletele voastre!” (Evr 12, 1-3).

Scumpii mei frați din Oastea Domnului! Și noi am intrat în alergare pentru cununa vieții. Să alergăm cu stăruință, până la sfârșit, ca să ne putem încheia și noi «alergarea» cu cuvintele: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am sfârșit, de acum ni s-a gătit nouă cununa dreptății” (2 Tim 4, 7).