461. Alergarea cea bună și... cea nebună

Dumnezeiescul Apostol Pavel scrie:

„Alerg spre darul de biruitor; uitând cele ce sunt în urma mea, mă arunc spre cele ce sunt înainte; alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Iisus Hristos” (Filip 3, 12-14). O astfel de viaţă s-a încheiat, pe urmă, cu cuvintele: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am sfârşit, de acum mi se va da cununa neprihănirii” (2 Tim 4, 7).

Aşa trebuie să curgă şi să se sfârşească şi „alergarea” noastră. Ce puţini sunt însă cei ce „aleargă” pentru a dobândi „cununa vieţii de veci”! (Apoc 2, 10).

E adevărat că aleargă şi oamenii de azi, dar «alergarea» lor e de altă natură. Aleargă ca nişte „cai fără frâie” (Iac 3, 3). „Aleargă ca şi calul şi catârul la care nu este pricepere” (Ps 31, 10). Aleargă în galop pe căile răutăţilor. Aleargă în galop spre iad şi pierzare. Doamne, fereşte-ne de o astfel de «alergare»!

Este o alergare bună şi alta nebună. Pe care o ai tu, iubite cititorule?

„Drept aceea, să alergăm cu stăruinţă în lupta de întrecere ce ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Iisus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre! Uitaţi-vă bine la El, ca nu cumva să vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre!” (Evr 12, 1-3).

Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Şi noi am intrat în alergare pentru cununa vieţii. Să alergăm cu stăruinţă, până la sfârşit, ca să ne putem încheia şi noi «alergarea» cu cuvintele: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am sfârşit, de acum ni s-a gătit nouă cununa dreptăţii” (2 Tim 4, 7).