Adevărata adoraţie a lui Dumnezeu
Traian Dorz - Lupta cea Bună
1 - Ce fericit de simplu şi de sigur, este tot când Îl adori pe Dumnezeu în cea mai limpede credinţă,
din cea mai adâncă smerenie, - şi din cea mai curată sinceritate,
- în cea mai dulce părtăşie frăţească.
Aceasta este adevărata adoraţie dorită de Dumnezeu.
2 - În această adevărată adoraţie vezi că fiecare lucru de pe pământ,
şi că fiecare fiinţă
şi că fiecare întâmplare,
- este într-o înlănţuire de minuni ale dragostei, ale înţelepciunii, ale bunătăţii şi ale puterii lui Dumnezeu, toate spre binele şi fericirea noastră, a acelora care Îl adorăm astfel.
3 - Din această stare vezi că oricare altă fericire de pe pământ decât cea a ascultării de Hristos, - devine netrebnică, - îndată ce o priveşti în lumina Lui.
Şi că nimic pe lume nu ţi se pare nici mai uşor, nici mai fericit decât să-L iubeşti pe Domnul şi Dumnezeul tău cu toată inima ta şi să-I dovedeşti cu grabă şi cu bucurie aceasta în orice fel şi în orice timp poţi.
4 - Atunci regăseşti pretutindeni pe Hristos şi simţi pretutindeni un nebănuit îndemn să-L slăveşti, să-L mărturiseşti şi să I te închini.
Atunci în orice singurătate vei găsi un loc de rugăciune şi de meditaţie. Şi în orice om un ascultător al Cuvântului dragostei Lui.
5 - Atunci orice faci izvorăşte din convingerea că nu există o altă întrebuinţare mai fericită a timpului tău, a sănătăţii şi a puterii tale, a inteligenţei şi a talentului tău, a întregii tale vieţi, - decât a-L sluji şi a-L slăvi pe Hristos, Lumina şi Viaţa ta şi a întregii lumi.
6 - Ascultarea este Chipul lui Hristos, Domnul nostru - şi ea este toată Lucrarea Duhului Sfânt.
Neascultarea este chipul şi este toată lucrarea lui Anticrist.
În aceasta se cunosc cei ai lui Dumnezeu şi cei ai lui Satan,
fiindcă roadele celor care au Duhul lui Hristos sunt armonia, unitatea, pacea şi dreptatea
pe când roadele vrajbei, ale dezbinării, ale pizmei şi ale urii arată că cei ce le produc, sunt de la cel rău.
7 - Toată lumea de acum şi toată viaţa desfăşurată pe faţa pământului este numai o luptă uriaşă între Cel Bun şi între cel rău.
Între puterile şi duhurile Binelui şi între puterile şi duhurile răului. Şi fiecare suflet este al celui de partea cui se dă de bună voia lui.
8 - Atât oamenii cât şi întâmplările sunt numai uneltele de care se folosesc aceste două puteri, în lupta lor de stăpânire şi de întâietate asupra tuturor celor văzute şi a celor nevăzute.
Toate binecuvântările şi blestemele - sunt urmarea faptelor celor care se pun de bună voia lor în slujba unuia sau a celuilalt.
9 - În încleştarea uriaşă de duhuri, oamenii iau parte, fiecare în slujba duhului de care se lasă stăpânit şi care îl foloseşte apoi în lupta sa, împotriva celuilalt. Ori a Binelui împotriva răului. Ori a lui Satan împotriva lui Dumnezeu. Atât unii cât şi ceilalţi - vor primi răsplata pentru tot ce fac.
10 - Până când omul nu cunoaşte binele şi răul - omul prin el însuşi, nu este nici bun, nici rău.
Bun sau rău devine omul singur, numai după aceea când cunoaşte;
credincios sau necredincios se face el singur, după ce este pus în faţa Credinţei sau a necredinţei
- şi după ce îşi alege el singur ori una ori alta.
11 - Până când nu aude, - omul nu ştie
şi până când nu ştie, - omul nu este vinovat că nu păzeşte
căci el nu păzeşte, fiindcă nu ştie ce să păzească. Şi deci ce să păzească. Nu este vinovat fiindcă până nu ştie, se presupune că dacă ar fi ştiut ar fi păzit şi s-ar fi păzit.
După cum s-a şi adeverit cu mulţi, când au ştiut.
12 - După ce omul aude Cuvintele lui Dumnezeu, cu înştiinţarea despre care anume este voia Lui,
şi după ce cunoaşte poruncile de înfrânarea de la tot ceea ce este împotriva voii Sfinte a lui Dumnezeu,
şi totuşi nu le ţine în seamă, şi nu vrea să le păzească,
- atunci omul nu mai poate avea nici o dezvinovăţire, pentru păcatul său,
căci ce dezvinovăţire ar mai putea avea apoi?
13 - E jalnic să faci răul, împotriva Făcătorului şi Binefăcătorului tău
- şi totuşi să nu-ţi dai seama nici atâta că ceea ce faci este rău, chiar dacă nu cunoşti Cuvântul lui Hristos.
Puţini oameni pot avea dezvinovăţirea aceasta!
14 - Dar când faci răul, cunoscând Cuvântul Cel Sfânt,
ba încă chiar răstălmăceşti acest Cuvânt ca să-ţi faci ţie din El îndreptăţiri pentru păcatele de care nu vrei să te pocăieşti,
- atunci aceasta este cumplit de vinovat... şi nu mai este ceva omenesc. Ci este ceva satanic.
15 - Într-adevăr, osânda acestor oameni este dreaptă oricât de veşnică şi de cumplită este ea, fiindcă ei devin demoni prin voia lor liberă
şi împotriva voii lui Dumnezeu.
16 - Viaţa cu Hristos este pentru sufletul credincios o dulce adorare a lui Dumnezeu.
De cum a cuprins-o lângă inima sa, cu lacrimi de bucurie, a simţit-o arzându-l ca o înştiinţare.
Prietenia ei nu-i este familiaritate şi obişnuinţă,
nici dragostea ei nu-i este alintare şi îngăduinţă,
nici făgăduinţele ei nu-i sunt cadouri în îmbuibare,
- ci dulci binecuvântări primite din partea Celui adorat de sufletul său.
17 - Drumurile unei vieţi de adorare a lui Dumnezeu, nu-i sunt distracţii şi uşurătate,
nici luptele ei nu-i sunt istorii şi serbări,
nici încercările ei nu-i sunt închipuiri şi poveşti,
şi nici cerinţele ei nu-i sunt tocmeli şi târguială,
- ci toate ale ei sunt comorile cele mai de preţ pentru sufletul credincios.
18 - Au fost uneori în viaţa mea căi pe care am mers dorind să nu mă însoţească Cuvântul şi îngerii Domnului, dar n-am putut scăpa de El şi de ei.
Cuvântul m-a însoţit mustrându-mă pas cu pas atunci, iar îngerii Domnului m-au păzit cu feţele acoperite.
Aş fi dorit să-I pot astupa glasul Domnului, - dar nu L-am putut, până L-am ascultat.
19 - Au fost locuri în care aş fi dorit să-mi vorbească Domnul altfel de cum îmi vorbea.
Dar oricât am căutat să-Şi schimbe glasul faţă de mine, nu Şi l-a schimbat. Şi o, ce bine a făcut Domnul atunci, că nu mi-a făcut voia mea.
20 - Au fost vremuri când L-am auzit pe Domnul vorbindu-mi mai încet şi mai îndepărtat,
dar oricât de încet mi-a vorbit, tot am înţeles ce-mi cerea.
Slavă veşnică Lui, care nu m-a părăsit, până în ziua când L-am ascultat.
Amin.