Aduceți-vă aminte de lacrimi
Popa Petru (Săucani) - Strângeți fărâmiturile Vol. 1
„De aceea, vegheați și aduceți-vă aminte că timp de trei ani, zi și noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi” (Fapte 20, 31).
„Astfel dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cu cutremur... ” (Filipeni 2, 12).
Slăvit să fie Domnul!
Ne-am bucurat în momentele acestea atât de fericite aici, la o nuntă. Vedem în fața noastră doi tineri care au putut să crească din tinerețea lor, prin harul și prin dragostea lui Dumnezeu și prin sfaturile părinților lor, să crească și să ajungă ca niște flori în grădina lui Dumnezeu. Nu cum cresc atâția și atâția tineri în vremile noastre, care sunt rușinea societății și a Bisericii și pentru care se varsă atâtea lacrimi.
Dar cine oare le mai poate înțelege?...
Și la nunta aceasta s-a vărsat lacrimi și se mai varsă încă... Privim fețele voastre și le vedem cu lacrimi. Acei care îi aveți aici lângă voi pe copiii voștri pe care vi i-a dăruit Dumnezeu să fie lângă voi și lângă Hristos, la masa aceasta printre ai Lui, voi aveți nădejdea fericită că nu veți fi despărțiți de ei niciodată și nici ei nu vor fi despărțiți de voi, părinții lor. O, voi puteți atunci să plângeți de bucurie!
Slavă Ție, Doamne, slavă Ție! Că nu e mai mare bucurie pentru un părinte, pentru un tată, pentru o mamă, decât să-i vadă lângă el și pe copiii dăruiți de Dumnezeu.
Dar mai sunt aici părinți, mai sunt aici frați, tați și mame care plâng cu inima zdrobită de durere când privesc la tinerii aceștia curați de aici și își aduc aminte în aceste momente: „Doamne, oare acum unde este fiul meu? Unde-i fata mea?”. Și așa plângem și unii, și alții.
Doamne Iisuse, noi plângem la o nuntă. De ce se spune oare că Tu ești răstignit și astăzi?
Numai Tu vei înțelege plânsul lor și lacrimile lor. Și sămânța udată cu lacrimi va rodi. Cei ce au semănat plângând, aceia vor secera cu bucurie.
Frații mei dragi, pentru cei care au fost ascultători, Îi mulțumim lui Dumnezeu, pentru că ei au fost ascultători. Dorim pentru toți tinerii care au privit și au fost părtași la această sărbătoare a nunții lor să ia o pildă, să ia un exemplu că se poate trăi cu Hristos. Și e așa de dulce viața cu Iisus atunci când te apleci pe brațul Lui! Nu se poate spune în cuvinte ceea ce simte inima tânără slujidu-I lui Hristos, mergând cu Hristos, mergând cu frații, mergând pe calea Lui.
Mulțumim lui Dumnezeu pentru voi, toți acești tineri dragi care ați știut și voi să fiți ascultători. Care ați învățat și voi să nu zdrobiți inima părinților voștri care v-au crescut, care v-au vrut binele, care v-au sfătuit și care vă mai sfătuiesc încă cu lacrimi.
Ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, pe care le-am amintit aici. În Milet, în Efes, cât a stat el, „trei ani, zi și noapte, n-a încetat”... Frații noștri, surorile noastre iubite, cât ați stat voi între ai voștri? Trei ani, trei luni, trei zile sau trei ceasuri? Fă și tu așa, nu înceta. Nu înceta până când te ține Dumnezeu între ai tăi. Sfătuiește-i... Și noi am primit multe sfaturi... și se dau multe învățături, dar oare de ce nu rodesc?
Spunea poetul cu lacrimi:
„Până nu-ți uzi cu sudoarea
frunții tale-orice răsad,
florile uscate-ți pică,
roadele necoapte-ți cad.”
Cad jos pe pământ roadele necoapte... Flori frumoase de nădejde pe care le aveai ieri, roade pe care le așteptai ca mâine, numai vezi că se usucă și au căzut jos... O, mamă, o, tată! Nu înceta, până când mai ești în trupul acesta, până când și în casa ta, și în familia ta, ajungi să faci ceea ce au făcut înaintașii. Să faci ce au făcut părinții tăi: mântuiește-i cu lacrimi, pentru că numai lacrimile tale vor mai putea să miște oarecum inima. Vor putea să aducă, să răsară ceva și să nu se mai usuce, să nu cadă la pământ, să nu se vestejească.
Binecuvântată a fost acea vreme când Apostolul Pavel a fost în Milet și în Efes. Acei oameni nu au uitat niciodată sfaturile acestuia. Am vrea ca frații, după ce se duc acasă (căci acum timpul nostru e așa de scurt), să mai citească și versetul 31 din Faptele Apostolilor, capitolul 20, pe care nu l-am citit aici și despre care inima lui Pavel spunea mereu: „Aduceți-vă aminte cum v-am sfătuit eu...”. El, Pavel, care i-a născut în lanțurile lui, el, care a suferit pentru Evanghelie... „Copilașii mei, pentru care simțesc durerile nașterii până când va lua Hristos chip în voi”.
O, ei nu au uitat ce a făcut Pavel între ei. Și-au adus aminte în toate împrejurările vieții lor, prin orice stări au trecut în viață, de lacrimile lui Pavel, cum i-a sfătuit în viață. Ei nu au uitat... Lacrimile nu se uită...
Și sfaturile acestea au ajuns de atunci și până astăzi, la nuntă în Avram Iancu, datorită acelor părinți sfinți care au trăit aceleași momente, care au știut să sfătuiască cu lacrimi și să-i aducă sub Crucea lui Hristos pe toți cei dragi ai lor.
Ne-am adus aminte de văduva din Sarepta Sidonului la care a fost trimis Ilie atunci când a fost foametea aceea mare și nu mai avea nimeni ce să mănânce, când toți mureau de foame. Și Dumnezeu închisese cerul, iar Ilie spunea: „Doamne, nu le mai da, că degeaba le dai, că nu Te cunosc. Lasă-i fără ploaie până când Te vor cunoaște că Tu ești”.
În acele vremuri grele, Ilie a fost trimis la văduva din Sarepta Sidonului. Văduva din Sarepta avea un singur copil... Nu știm de ce pe unde-i ața mai subțire, tot pe acolo se rupe... De ce oare e așa? Văduva era și ea credincioasă. Multe văduve au mai fost pe acolo - spune chiar Domnul Iisus - dar n-a fost trimis Ilie decât numai la ea, la una singură, nu la cele multe. Cum multe nunți au fost și în vremea aceea, dar numai la una a fost Domnul Iisus. Cum și în Avram Iancu au fost multe nunți, și numai la nunta aceasta a venit și El cum n-a fost la altele încă.
Acolo la văduva din Sarepta Sidonului a fost trimis Fiul lui Dumnezeu. Văduva sărmană mai avea un pumn de făină. Nu mai avea altă făină. Muriseră mulți de foame și se pregătea să moară și ea. Bărbatul ei murise de mult. Iar ea, în haina ei de văduvie și zdrobită de durere, cu copilașul drag care îi mai rămăsese, cu credință scumpă în Dumnezeul cel viu, a rămas credincioasă.
Frații mei și surorile mele iubite, rămâneți credincioși și când va veni ceva să vă înnegrească viața și viitorul sau să vă răpească ființe scumpe și dragi. Dumnezeul vostru e viu și vă va veni în ajutor la timpul potrivit.
Vine Ilie și îi spune:
- Soră dragă, mi-e foame. Fă-mi, te rog, o turtă.
- Omule al lui Dumnezeu, n-am decât un pumn de făină... Mai pot să fac o turtă pentru mine și pentru fiul meu. O mâncăm și murim...
- Nu, scumpă soră, cum să muriți? Voi aveți un Dumnezeu viu. Eu sunt slujitorul Lui. El m-a trimis la voi. Fă turtă și crede că nu se va împuțina untdelemnul din ulciorul tău și nici făina din oala ta...
Ea a făcut turta așa, dar spunea cineva că nu era apă, că secaseră și izvoarele, și pârâul Chedron, la care fusese Ilie mai înainte. Secase și nu mai avea apă.
Poate că va fi venit ispititorul la el și va fi spus: „Vezi ce ai făcut, Ilie? Vezi rugăciunea ta, că tu te-ai rugat să nu plouă și au pierit atâția oameni... Tu răspunde în fața lui Dumnezeu pentru cei care au murit... Acuma mori și tu. Vei muri de sete, că tu te-ai rugat așa”...
Dar Ilie a crezut! L-a crezut puternic pe Dumnezeul lui și nu s-a dat înapoi în fața ispititorului. El a crezut. Binecuvântată să fii tu, credință, care în încercările cele mari nu te dai înapoi din fața ispitei.
Văduva din Sarepta a făcut din pumnul de făină turta. Și, fiindcă nici nu era apă, spunea cineva că ea n-a avut nevoie nici de apă. Aluatul de pâine l-a frământat cu lacrimile ei. A copt două turte. Una a dus-o lui Ilie și una a dat-o fiului ei... Ei nu i-a mai rămas nimic. Ea a rămas flămândă, așa cum știu să facă numai mamele adevărate. Așa cum știu să facă numai părinții.
Așa cum au făcut părinții noștri. Așa cum mai fac și astăzi unii dintre ei, a căror rugăciune o simțim, ale căror sfaturi cu lacrimi nu le vom uita niciodată.
I-a spus fiul ei:
- Mama mea, niciodată în viața mea n-am mâncat așa ceva, așa de dulce, așa bun... Mama aceasta și-a întors capul în altă parte, și-a șters lacrimile, nu i-a spus nimic, pentru că această turtă a fost înmuiată cu lacrimile ei.
Frații mei dragi, surioare mame, învățați și de la nunta aceasta ceva, că Dumnezeu a fost aici, Hristos a fost aici.
Nu vă supărați, scumpii noștri miri, că în ziua fericirii voastre, în ziua nunții voastre noi privim și la voi cu drag, dar mai mult privim cu scumpătate la Iisus cel Răstignit pentru Care am venit în locul acesta, pentru că am auzit că voi Îl chemați pe El.
Surori iubite și frați dragi! De câte ori v-ați dus voi în locuri iubite să-L auziți pe Iisus și de câte ori v-ați întors cu inimile zdrobite de durere, căci au vorbit mulți, dar n-a vorbit El... Unde ești, Doamne Iisuse? Oare unde Te-ai dus, de nu ne mai vorbești Tu? De ce nu ne mai cânți Tu ca și altădată? De ce nu ne mai vorbești Tu ca și altădată?
De aceea am venit până aici și noi, pentru că am crezut că la această nuntă va veni El. Și a venit. Și de aceea privirile noastre se îndreaptă întâi spre El și-I dăm cinste Lui, și-L iubim pe El, și vrem să-L ascultăm pe EI.
Și în al doilea rând, pentru El și prin El, mulțumim și pentru bucuriile acestea scumpe pe care ni le dă. Am vrea, mame scumpe, am vrea, tați scumpi, și de la nunta aceasta să mergem și noi cu încă o învățătură, să o punem la inimile noastre.
Lacrimile!... Puneți lacrimile în lucru! Faceți-i pe ai voștri să simtă gustul dulce care nu se poate simți nicăieri în lumea aceasta ca și lacrimile mamei, ca și duioșia inimii părintești, ca să fie copiii noștri ascultători, chiar și cei care nu sunt ascultători.
Ne bucurăm pentru cei cărora li se potrivește acest verset, pe care-l spune Sfântul Pavel la Filipeni: „Preaiubiților, voi ați fost totdeauna ascultători”...
În fața acestui verset, nu știu cum putem să stăm unii dintre noi care nu am fost chiar totdeauna ascultători. Noi, cei care am fost și neascultători câteodată.
Când Iisus ne-a trimis, poate nu ne-am dus chiar atunci, ci am amânat până mai târziu. Ne-am dus cu întârziere...
Când rugăciunea ne aștepta...
Când dragostea și mila ne așteptau...
Când bolnavii ne așteptau...
Când Lucrarea ne aștepta... Când frații ne așteptau...
Noi poate nu totdeauna am fost ascultători.
Și, când citim versetul acesta, în loc să zâmbim, la unii poate ni se umple inimile de durere și ochii de lacrimi: „Doamne, eu n-am fost totdeauna ascultător... Ajută-mă măcar ce mi-a mai rămas, măcar de acum să fiu ascultător!” Pentru ca noi, fiind ascultători de Dumnezeu, ca părinți, să putem apoi să avem încrederea cea scumpă și sfântă că, după ce i-am sfătuit cu lacrimi pe dragii noștri, vor fi și ei ascultători.
„Zdrobiți capul șarpelui”... s-a spus aici. Zdrobiți capul șarpelui neascultării... Fiți ascultători, iubiților! Păcatul a venit din neascultare la primii oameni. Șarpele de atunci vine și astăzi. Vine chiar prin case, vine chiar prin familii, să muște neascultarea, pentru ca, ascultarea fiind mușcată, să înceapă să se îmbolnăvească și, cu încetul, să moară... Și atunci plâng părinții, plâng frații...
Neascultarea... O, ea este mai vinovată decât vrăjitoria și decât închinarea la idoli.
Ascultarea însă este jertfa cea mai scumpă pe care trebuie să o aducă un suflet, pe care trebuie să o dea un suflet.
Mulțumim lui Dumnezeu pentru cei ascultători. Să binecuvânteze Dumnezeu ascultarea lor. Să binecuvânteze Dumnezeu ascultarea voastră, frați tineri.
Mi-aduc aminte că eram tânăr ca voi - alaltăieri îmi pare - când eram la o masă cu fratele Marini, unul dintre apostolii vremurilor noastre, urmașul Părintelui Iosif, care a stat cu el, s-a rugat cu el, a plâns cu el, a pătimit cu el. Am dorit așa de mult să-l văd odată cu ochii pe acest om mare, trimis al lui Dumnezeu. Și Dumnezeu mi-a dat mai mult, căci am stat cu el la masă zile și nopți întregi.
Între lucrurile pe care nu le pot uita este și acela când mi-a spus: „Frate Petre, pe noi Domnul Iisus ne-a pus în Lucrarea aceasta a Oastei Sale pentru că El aici a avut nevoie de noi. Noi aici trebuie să muncim, noi aici trebuie să lucrăm”.
Așa de mult mi s-au întipărit cuvintele acestea în suflet, că nu am putut să le uit niciodată. O, frate Marini, odihnește-te în pace, căci tu ți-ai făcut slujba ta frumoasă și binecuvântată, tu ai știut, în timpul celor „trei ani” ai tăi, să ne sfătuiești cu lacrimi pe fiecare dintre noi.
Dacă n-ar fi fost Pavel atunci la Milet și Efes...
Dacă n-ar fi trimis Dumnezeu în vremile noastre un Iosif... un Marini... o așa Lucrare... noi nu am fi în clipele acestea aici, nu am fi putut să ne privim fețele și să ne întoarcem așa de fericiți - cum s-a mai amintit. Căci chiar de nu s-ar fi spus nici un cuvânt, numai pentru că ne-am văzut fețele, ne ducem acasă așa de fericiți, așa de bucuroși! Frații noștri merg ascultători, merg înainte și privirea noastră, și privirea frățiilor voastre este ca un legământ înnoit, este ca o juruință: „Fraților, noi mergem!... Noi mergem până la capăt ascultători. Nu vom ceda și nu ne vom întoarce. Nu vom lăsa șarpele, ci vom zdrobi capul șarpelui neascultării”.
Așa vă spunem și noi vouă, scumpii mei frați tineri, căci pe voi aici v-a chemat Dumnezeu. A avut nevoie aici Dumnezeu de voi, în această Lucrare sfântă a Lui. Voi aici trebuie să rămâneți statornici și credincioși, și curați, până la capătul călătoriei voastre, să fiți o bucurie, o cunună pentru slava Aceluia care a fost încununat cu spini, pentru ca voi să fiți încununați cu slavă mâine și cu cinste.
Am venit la această nuntă, căci am primit o invitație. V-am văzut și ne bucurăm, și-I dăm slavă lui Dumnezeu, și ne întoarcem fericiți înapoi.
Dar se mai vorbește și de o altă Nuntă, care va fi în cer... Ai invitația pentru ea, fratele meu! Prețul iertării și prețul intrării la acea Nuntă a fost plătit de Iisus. Numai haina îți mai lipsește ție.
Acum ne bucurăm că v-am văzut intrând pe porți, pe ușa cortului... „Vin frații!... Vin frații!...” Unii n-au venit, dintre cei pe care i-am așteptat. Slavă lui Dumnezeu că ne gândim că sunt în locuri binecuvântate. Dar la Nunta aceea din cer pe toți îi vom aștepta și ei ne vor aștepta.
Când vei aștepta, soră, pe soțul tău care azi nu te înțelege...
Când vei aștepta, părinte, pe copilul tău sau pe copila ta care azi nu te ascultă...
Când vei vedea că vin, vin alții, dar ai tăi nu mai vin...
Deși au avut invitația, deși a fost plătit prețul și pentru ei, ei n-au avut haina curăției, pentru că ei au umblat pe uliță. Pentru că ei au ascultat de străini. Pentru că ei au ascultat de șarpe. Pentru că ei n-au ascultat de Dumnezeu. Pentru că ei n-au ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că ei n-au ascultat de părinți. Pentru că ei n-au ascultat de Evanghelie.
Doamne, ce va fi oare atunci, în clipa aceea? Cum se vor zdrobi inimile noastre atunci!... „De ce n-am făcut oare mai mult? De ce n-am plâns mai mult? De ce n-am jertfit mai mult? De ce nu ne-am ostenit mai mult? De ce l-am crescut oare [pe copilul meu] numai și numai pentru moartea veșnică? De ce n-am avut grijă ca și copiii mei să fie credincioși? Ca și copiii mei să-L aibă pe Hristos!... Ca și copiii mei să fie copiii lui Dumnezeu...”.
Atunci însă vor fi lacrimile prea târzii și părerile de rău prea târzii. Haideți, frații mei dragi, și de la nunta aceasta să plecăm cu un gând și cu o hotărâre, ca să le ducem la toți cei dragi ai noștri solia aceasta, rugămintea aceasta cu lacrimi tot mai fierbinți, să-i sfătuim cu lacrimi pe dragii noștri. Și chiar dacă în timpul cu cât tu vei vărsa lacrimi nu vei vedea cu ochii tăi roadele, ele vor veni după moartea ta, dar tu nu înceta acum, nu tăcea acum.
Vorbește-le cu lacrimi!
Domnul să binecuvânteze lacrimile, să binecuvânteze ochii care plâng, chiar dacă plâng până când se vor topi. Numai să ajungă să vadă - măcar mâine în Cer, dacă nu se poate astăzi pe pământ - că Dumnezeu n-a lăsat lacrimile lor nebinecuvântate.
Frații mei tineri, voi, care ați avut în viața voastră o mamă, care ați avut un tată, care ați crescut într-o Lucrare sfântă... veți putea voi oare să-i uitați? Veți putea voi oare să-i uitați pe cei care v-au sfătuit cu lacrimi? Veți putea voi oare să uitați perii albi și fața zbârcită a celor care v-au iubit și vă iubesc cum nu v-a iubit nimenea?...
Ascultați-i până îi mai aveți, căci mâine nu îi veți mai avea!... Dacă vreți, numai dacă vreți să nu le sfâșiați inimile de tot... Dacă vreți!...
Dacă nu vreți, mai zdrobiți-le inima și mâine!... Mai zdrobiți-le inima! Faceți-o... Pentru că vă veți da seama când nu îi veți mai avea... Când inimile voastre se vor zdrobi de păcate și răutăți. Pentru că nu i-ați ascultat pe acei care v-au vrut binele, pentru că voi ați ascultat de acela care v-a vrut răul.
Pentru aceea am zis așa, cum spune și poetul într-o poezie: „Vă sfătuiesc ca din sicriu sau ca de dincolo de mormânt”.
Odată se spunea: „Veniți la Iisus! Veniți, fraților, veniți la Iisus!”
Mai târziu s-a spus: „Dacă nu vreți să purtați o cruce, dacă nu vreți să suferiți, dacă nu vreți să purtați ocara lui Hristos, nu mai veniți, fraților”...
În Oaste nu-i tihnă, în Oaste nu-i odihnă, în Oaste nu sunt titluri și scaune... În Oaste sunt lacrimi și luptă, și jertfă. Nu veniți, dacă nu le puteți suferi și purta. Nu veniți! Cei care iubiți tihna și odihna, nu veniți!
Însă voi, care ați știut ce ați ales, frații mei dragi, încă puțină și foarte puțină vreme mai țineți mâinile sus, o clipă mai rugați-vă, un strop lăsați ochii să mai plângă. Cum plânge lumânarea când se topește!... Nu o vor înțelege cei care o au în mijlocul lor... Lasă că o vor înțelege ei mâine, când lacrimile o vor topi și ei vor rămâne în întuneric. Atunci vor spune: „Mama mea, unde ești? Tăticul meu drag, azi am ajuns eu să înțeleg tot ce mi-ai spus tu cu lacrimi!... Cine să mă mai sfătuiască? Pentru că n-am ascultat eu când trebuia, trebuie să mor acum pe pământ și sus... trebuie să-mi iau răsplata neascultării mele”.
Mulțumim lui Dumnezeu că nu a lăsat să fie prea zdrobite și prea îndelung zdrobite inimile acelora care au strigat spre El cu lacrimi. Căci și Apostolul Pavel, dacă a avut dureri, a avut totuși și bucurii, din partea celor care au fost ascultători. Căci și părinților noștri care ne-au sfătuit pe noi cu lacrimi, dacă au avut dureri mari sau dacă mai au și astăzi, Domnul le trimite și bucurii.
Știți voi, scumpii noștri frați, iubiții noștri tineri, știți voi bucuria acelora care v-au sfătuit mereu, ziua și noaptea? Și nu uitați că timpul lui Pavel în Efes a fost numai de trei ani și a trecut. Că timpul nostru este măsurat de mâna lui Dumnezeu, noi nu-l știm. Ne-am obișnuit mereu cu părinții, cu frații, cu surorile, cu nunțile. Dar de unde știm noi când se termină cei „trei ani”? Și atunci cu ce vom rămâne noi din cei „trei ani”?
Cei din Milet și din Efes au rămas cu Hristos. Cu Hristosul cel Răstignit. Pentru că știa Sfântul Pavel că vor veni și alții, dar „voi aveți grijă de Acela cu rănile, de Acela cu semnele și nu-L uitați niciodată”.
...Nu-i uitați niciodată pe cei care v-au sfătuit cu lacrimi zi și noapte pe fiecare dintre voi. Nu uitați nici voi, frații mei, părinți, mame, frați în vârstă. Nu uitați că, până când veți fi în viață, datoria voastră este să ascultați tot așa cum și până aici ați fost ascultători.
Dorim ca ascultarea voastră să crească mereu, cum crește lumina soarelui până la amiază și merge mereu tot în sus. Și după cum în ziua sărbătorii acesteia fericite, a nunții voastre, toți ochii din Avram Iancu au fost îndreptați spre voi - cum s-a amintit aici - voi să știți că și pe viitor vor fi îndreptați spre voi. Atâtea case nefericite, atâtea familii nefericite, atâția copii nefericiți, atâția părinți nefericiți, atâția care sunt mânați de atâtea patimi vor privi mereu la voi. Dacă voi totdeauna veți fi ascultători, dacă Hristos, pe Care voi L-ați chemat la nunta voastră, va fi mereu în căsnicia voastră, în întâlnirile voastre, în despărțirile voastre, în serviciul vostru, în căminul vostru, ochii tuturor vor privi la voi și vor putea să înțeleagă că există Dumnezeu aici.
Aici e mâna lui Dumnezeu. Aici e degetul lui Dumnezeu. Deci se poate trăi și credincios, se poate trăi încă pe lumea aceasta și neîntinați de ea.
Și căminul vostru să fie o pildă pentru toate căminele care în ziua aceasta au privit la voi. Așa Îl rugăm pe Dumnezeu pentru voi și pentru mai departe. Și așa rugați-L pe Dumnezeu și voi, frații mai tineri, după ce veți fi ascultători până la capăt. Rugați-vă mereu să rămâneți așa. Și rugați-vă pentru aceia pe care i-ați avut lângă voi și v-au îndrumat până aici și aduceți-vă aminte de ei, și rugați-L pe Dumnezeu să vi-i mai păstreze în mijlocul vostru, pentru că atâta vreme voi veți fi fericiți, cât veți avea între voi acești stâlpi puternici. Iar când pe stâlpii aceștia nu-i veți mai simți lângă voi, veți vedea atunci cum vă veți simți...
Să rămână atunci Hristos, când nu vor mai putea să rămână ei. Și atunci avem nădejdea vieții fericite când, în cortul fericit din cer, va-ncepe Nunta lui Iisus. Vor veni mereu ca râurile și vor fi ai noștri. Și nici unii din cei ce au fost plătiți cu lacrimi nu vor rămâne afară. Amin.
Slăvit să fie Domnul!