Din pricină că era ziua Pregătirii iudeilor, pentru că mormântul era aproape, au pus acolo pe Isus.
Preaiubiții Domnului L-au așezat pe Isus într-un mormânt găsit în grabă, oferit în dar de Iosif, ucenicul ascuns al lui Isus.
Acel ucenic, probabil bogat, își pregătise un mormânt frumos, într-o grădină plăcută (Matei 27, 60).
Pentru ultimul său loc și pentru ultimele sale veșminte, de obicei, fiecare om se îngrijește să și le aibă cât mai frumoase.
De multe ori în locurile cele mai frumoase am auzit pe mulți spunând: aici aș vrea să mor, aici aș vrea să fiu înmormântat.
La marginea mării, aproape de murmurul valurilor, sau la marginea pădurii, unde brazii se leagănă în brațele moi de vânt; sau în singurătățile frumoase și dulci, - fiecăruia ne-ar place să ne știm așezați cu iubire pe totdeauna. Și fiecare, în cel mai frumos loc al inimii sale își așează ceea ce are mai scump.
Unii își țin acolo vreo ființă, alții vreun lucru, alții vreo dorință neuitată pe totdeauna...
- Dar noi am așezat acolo pe Isus.
Locul cel mai scump, starea cea mai fericită, cântările cele mai dulci, rugăciunile cele mai înalte, lacrimile cele mai fierbinți, dragostea cea mai aleasă, vârsta cea mai frumoasă - tot ce am putut avea sau afla mai unic și mai de preț - noi le-am dat și am dorit să le dăm, numai lui Isus, Preaiubitul Scump al inimilor noastre.
În mijlocul grădinii sufletului nostru, acolo L-am pus pe Isus. Și acolo Îl vrem să rămână pe totdeauna într-o dragoste ca a mormântului care nu dă înapoi niciodată ceea ce primește.
Oricât a fost de lungă și pentru noi această Vinere a Patimilor Domnului nostru Isus, sau oricât de scurtă ne-a fost și nouă Ziua Pregătirii, - vine totuși și noaptea. Vine odată și sfârșitul. Vine și vremea când trebuie să fim puși și noi în locul de unde nu vom mai ieși până în clipa cea mare a învierii tuturor.
Cât ar fi de frumoasă grădina pe care ne-am pregătit-o, cât ar fi de frumos locul pe care ni l-am ales pe pământ, cât ar fi de frumos mormântul în care credem că vom fi puși, - nicăieri nu suntem aici pe totdeauna.
Mormântul nu este casa de veci cum i se spune - căci și din casa aceea vom ieși odată, cum ieșim acum din aceastalaltă.
Și din patul acela ne vom scula odată, cum ne sculăm acum din acesta.
Și abia cel de al treilea loc va fi cel veșnic pentru noi. Cel unde vom merge după învierea din mormânt.
Abia locul unde vom pleca din fața Marelui Tron Alb al Judecății lui Hristos, acela va fi cu adevărat locul nostru de veci (Matei 25, 46).
Preaiubiții lui Isus, Iosif și poate Maica Sa și noul ei fiu, Ioan, I-au împrumutat acest loc nou de mormânt în apropiere și în grabă. Nu numai pentru scurtimea timpului ci și pentru credința în Învierea Lui care trebuia să vină, în care ei credeau.
Ai Lui știau toate profețiile Sale. Nu uitaseră încredințările pe care li le dăduse Isus Preaiubitul lor, că va învia.
Sau cel puțin nu le uitaseră acei care I-au împrumutat în grabă acest mormânt, încredințați fiind că Hristos, Domnul lor, tot nu va rămâne prea mult timp acolo.
Fiindcă era cu neputință ca El, Cel ce ținea cheia morții și a locuinței morților, să fie oprit de moarte (Apoc. 1, 18).
Ce frumoasă și cât de plăcută lui Dumnezeu este credința acelora care nu privesc la nimic din lumea asta ca la ceva veșnic. Nici chiar la mormânt.
Câtă încredere dovedesc aceștia față de făgăduințele scumpe ale Domnului Isus. Și față de Adevărul Cuvântului Său!
Un suflet scump Îl unsese pe Domnul cu mirul său cel mai prețios în vederea morții Sale (Ioan 12, 3-7).
Alte suflete preascumpe pe care sfântul Ioan nu le numește, pentru că poate este vorba chiar și de sine însuși, au găsit vremelnic un loc frumos unde să fie pus.
Toate acestea în așteptarea Învierii Sale, în care ei credeau cu înfrigurare.
Acolo Cuvântul spune că L-au pus, nu că L-au înmormântat, pe Isus, după cum grăuntele de grâu este pus sub brazde și nu înmormântat.
Ce este pus, este pentru un timp. Ce este înmormântat este pentru totdeauna.
Credința în înviere se vede din tot ce facem noi.
Dacă noi trăim îngropați în grijile lumii acesteia, dacă suntem îngropați în plăcerile vieții acesteia, dacă suntem îngropați în felul deșert de viețuire al oamenilor firești, al lumii acesteia - în noi nu există nici o sămânță, nici o nădejde, nici o dorință a învierii mântuitoare.
O, ce nădejde scumpă avem noi însă, cei ce credem prin Hristos și în El, Mântuitorul nostru, Mirele și Domnul nostru.
Prin El, noi suntem încredințați că vom învia.
Prin Isus, noi trăim în lumea aceasta ca niște puși, pe un timp scurt.
Privim casele noastre, slujbele noastre, avuțiile noastre, necazurile noastre și chiar trupul nostru - ca niște locuri vremelnice, în care suntem puși în vederea învierii.
Învierea este totul, locul nu e nimic.
Cu această nădejde și credință Îl punem pe Hristos în inimile noastre. Și inimile noastre în Hristos. Mâine Dimineață El va învia în noi și noi în El, pe totdeauna.
Slavă și slavă și slavă veșnică Ție, Isuse Doamne, Jertfa noastră Răscumpărătoare, Odihna noastră după munca vieții acesteia. Sămânța învierii noastre din Praznicul Primăverii Veșnice, Slava tuturor răsplătirilor noastre. Locul fericit al tuturor întâlnirilor și al petrecerilor noastre veșnice cu preaiubiții noștri.
Și Tu Însuți, Cel Dintâi Înviat dintre noi, vei veni să ne învii, de aici de unde știi că ne-ai pus.
Amin. Vino Doamne Isuse!
Amin.