Din pricină că era ziua Pregătirii iudeilor, pentru că mormântul era aproape, au pus acolo pe Isus.
Preaiubiţii Domnului L-au aşezat pe Isus într-un mormânt găsit în grabă, oferit în dar de Iosif, ucenicul ascuns al lui Isus.
Acel ucenic, probabil bogat, îşi pregătise un mormânt frumos, într-o grădină plăcută (Matei 27, 60).
Pentru ultimul său loc şi pentru ultimele sale veşminte, de obicei, fiecare om se îngrijeşte să şi le aibă cât mai frumoase.
De multe ori în locurile cele mai frumoase am auzit pe mulţi spunând: aici aş vrea să mor, aici aş vrea să fiu înmormântat.
La marginea mării, aproape de murmurul valurilor, sau la marginea pădurii, unde brazii se leagănă în braţele moi de vânt; sau în singurătăţile frumoase şi dulci, - fiecăruia ne-ar place să ne ştim aşezaţi cu iubire pe totdeauna. Şi fiecare, în cel mai frumos loc al inimii sale îşi aşează ceea ce are mai scump.
Unii îşi ţin acolo vreo fiinţă, alţii vreun lucru, alţii vreo dorinţă neuitată pe totdeauna...
- Dar noi am aşezat acolo pe Isus.
Locul cel mai scump, starea cea mai fericită, cântările cele mai dulci, rugăciunile cele mai înalte, lacrimile cele mai fierbinţi, dragostea cea mai aleasă, vârsta cea mai frumoasă - tot ce am putut avea sau afla mai unic şi mai de preţ - noi le-am dat şi am dorit să le dăm, numai lui Isus, Preaiubitul Scump al inimilor noastre.
În mijlocul grădinii sufletului nostru, acolo L-am pus pe Isus. Şi acolo Îl vrem să rămână pe totdeauna într-o dragoste ca a mormântului care nu dă înapoi niciodată ceea ce primeşte.
Oricât a fost de lungă şi pentru noi această Vinere a Patimilor Domnului nostru Isus, sau oricât de scurtă ne-a fost şi nouă Ziua Pregătirii, - vine totuşi şi noaptea. Vine odată şi sfârşitul. Vine şi vremea când trebuie să fim puşi şi noi în locul de unde nu vom mai ieşi până în clipa cea mare a învierii tuturor.
Cât ar fi de frumoasă grădina pe care ne-am pregătit-o, cât ar fi de frumos locul pe care ni l-am ales pe pământ, cât ar fi de frumos mormântul în care credem că vom fi puşi, - nicăieri nu suntem aici pe totdeauna.
Mormântul nu este casa de veci cum i se spune - căci şi din casa aceea vom ieşi odată, cum ieşim acum din aceastalaltă.
Şi din patul acela ne vom scula odată, cum ne sculăm acum din acesta.
Şi abia cel de al treilea loc va fi cel veşnic pentru noi. Cel unde vom merge după învierea din mormânt.
Abia locul unde vom pleca din faţa Marelui Tron Alb al Judecăţii lui Hristos, acela va fi cu adevărat locul nostru de veci (Matei 25, 46).
Preaiubiţii lui Isus, Iosif şi poate Maica Sa şi noul ei fiu, Ioan, I-au împrumutat acest loc nou de mormânt în apropiere şi în grabă. Nu numai pentru scurtimea timpului ci şi pentru credinţa în Învierea Lui care trebuia să vină, în care ei credeau.
Ai Lui ştiau toate profeţiile Sale. Nu uitaseră încredinţările pe care li le dăduse Isus Preaiubitul lor, că va învia.
Sau cel puţin nu le uitaseră acei care I-au împrumutat în grabă acest mormânt, încredinţaţi fiind că Hristos, Domnul lor, tot nu va rămâne prea mult timp acolo.
Fiindcă era cu neputinţă ca El, Cel ce ţinea cheia morţii şi a locuinţei morţilor, să fie oprit de moarte (Apoc. 1, 18).
Ce frumoasă şi cât de plăcută lui Dumnezeu este credinţa acelora care nu privesc la nimic din lumea asta ca la ceva veşnic. Nici chiar la mormânt.
Câtă încredere dovedesc aceştia faţă de făgăduinţele scumpe ale Domnului Isus. Şi faţă de Adevărul Cuvântului Său!
Un suflet scump Îl unsese pe Domnul cu mirul său cel mai preţios în vederea morţii Sale (Ioan 12, 3-7).
Alte suflete preascumpe pe care sfântul Ioan nu le numeşte, pentru că poate este vorba chiar şi de sine însuşi, au găsit vremelnic un loc frumos unde să fie pus.
Toate acestea în aşteptarea Învierii Sale, în care ei credeau cu înfrigurare.
Acolo Cuvântul spune că L-au pus, nu că L-au înmormântat, pe Isus, după cum grăuntele de grâu este pus sub brazde şi nu înmormântat.
Ce este pus, este pentru un timp. Ce este înmormântat este pentru totdeauna.
Credinţa în înviere se vede din tot ce facem noi.
Dacă noi trăim îngropaţi în grijile lumii acesteia, dacă suntem îngropaţi în plăcerile vieţii acesteia, dacă suntem îngropaţi în felul deşert de vieţuire al oamenilor fireşti, al lumii acesteia - în noi nu există nici o sămânţă, nici o nădejde, nici o dorinţă a învierii mântuitoare.
O, ce nădejde scumpă avem noi însă, cei ce credem prin Hristos şi în El, Mântuitorul nostru, Mirele şi Domnul nostru.
Prin El, noi suntem încredinţaţi că vom învia.
Prin Isus, noi trăim în lumea aceasta ca nişte puşi, pe un timp scurt.
Privim casele noastre, slujbele noastre, avuţiile noastre, necazurile noastre şi chiar trupul nostru - ca nişte locuri vremelnice, în care suntem puşi în vederea învierii.
Învierea este totul, locul nu e nimic.
Cu această nădejde şi credinţă Îl punem pe Hristos în inimile noastre. Şi inimile noastre în Hristos. Mâine Dimineaţă El va învia în noi şi noi în El, pe totdeauna.
Slavă şi slavă şi slavă veşnică Ţie, Isuse Doamne, Jertfa noastră Răscumpărătoare, Odihna noastră după munca vieţii acesteia. Sămânţa învierii noastre din Praznicul Primăverii Veşnice, Slava tuturor răsplătirilor noastre. Locul fericit al tuturor întâlnirilor şi al petrecerilor noastre veşnice cu preaiubiţii noştri.
Şi Tu Însuţi, Cel Dintâi Înviat dintre noi, vei veni să ne învii, de aici de unde ştii că ne-ai pus.
Amin. Vino Doamne Isuse!
Amin.