Babilonul cel mare hălăduie azi prin lume

Desfrânarea, ispita cărnii, este arma cea mai temută a diavolului, căci prin aceasta a dat prima lovitură în Grădina Edenului. Şi prin aceasta - prin ispita cărnii - a câştiga prima biruinţă. Şi prin asta câştigă şi azi cele mai multe biruinţe.

În toate vremurile satana a pândit poziţia aceasta şi a încercat să intre în hotarele sufleteşti ale omului prin carne, prin uşa cea mai slabă.

În toate vremurile satana a avut seceriş bogat cu ispita şi păcatul desfrânării. Niciodată însă ca azi. Niciodată doar de când e lumea n-au fost stricăciunile desfrânării atât de grozave ca azi.

Desfrânarea şi păcatele lumeşti nu mai cunosc nici un hotar. Oraşele cele mari sunt adevărate Sodome şi Gomore. Dansurile, beţiile, chefurile şi orgiile se ţin lanţ. Dacă ai cerceta noaptea localurile de petrecere ale oraşelor mari ai rămâne îngrozit. Şi nici pe la sate nu e cu mult mai bine.

Concubinajul, divorţurile, lepădarea de prunci şi ferirea de prunci sunt păcate care au umplut lumea, la oraşe ca şi la sate.

Dispare familia, dispare căsătoria, dispar copiii. Totul mătură potopul desfrânării.

Cu adevărat parcă am ajuns vremile Babilonului cel mare din Apocalipsa cap. 17: Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi 10 coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului. Şi am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare (Apoc. 17, 3-6).

Cu adevărat, lumea de azi a ajuns un uriaş Babilon sufletesc.

Scripturile spun că valuri de grozave desfrânări vor otrăvi lumea înainte de a veni sfârşitul. Desfrânata cea mare va stăpâni noroade şi gloate, neamuri şi limbi (Apoc. 17, 15) şi apoi va răsuna strigătul: A căzut, a căzut Babilonul (Apoc. 19, 6).

Desfrânarea este un păcat greu şi de suflet pierzător.

Scripturile sunt pline cu arătări şi pilde despre ce prăpăd grozav face acest păcat. Dăm mai jos câteva din învăţăturile biblice despre păcatul desfrânării.

Desfrânarea este şi ea un fel de beţie. Căci întocmai ca beţia, ea omoară şi trupul şi sufletul omului. Întocmai ca beţia, şi ispita desfrânării se pare dulce la gust, dar vai, amare sunt urmările ei, precum zice înţeleptul Solomon: Căci buzele femeii străine strecoară miere, şi cerul gurii ei este mai alunecos decât untdelemnul; dar la urmă este amară ca pelinul, ascuţită ca o sabie cu două tăişuri. Picioarele ei coboară la moarte, paşii ei dau în locuinţa morţilor. Aşa că ea nu poate găsi calea vieţii, rătăceşte în căile ei, şi nu ştie unde merge. Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă, şi nu vă abateţi de la cuvintele gurii mele: depărtează-te de drumul care duce la ea, şi nu te apropia de uşa casei ei, ca nu cumva să-ţi dai altora vlaga ta, şi unui om fără milă anii tăi, ca nu cumva nişte străini să se sature de averea ta, şi tu să te trudeşti pentru casa altuia; ca nu cumva să gemi, la urmă, când carnea şi trupul ţi se vor istovi (Prov. 5, 3-11).

Întocmai ca beţia, desfrânarea e o patimă rea. Cine a căpătat-o merge repede pe calea cea largă a pieirii. Căci casa ei coboară la moarte şi drumul ei duce la cei morţi: nici unul care se duce la ea nu se mai întoarce şi nu mai găseşte cărările vieţii (Prov. 2, 16-19).

Desfrânarea este o beţie, sau mai bine zis, o orbie. Cine o capătă merge ca orbul înainte, fără ruşine şi fără groază de pieire. Cum merge boul care se duce la măcelărie, ca un cerb care aleargă spre cursă, ca pasărea care dă buzna în laţ fără să ştie că o va costa viaţa, până ce săgeata îi străpunge ficatul. Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă şi luaţi aminte la cuvintele gurii mele (Prov. 7, 22-24). Ele te vor feri de femeia stricată, de limba ademenitoare a celei străine. N-o pofti în inima ta pentru frumuseţea ei şi nu te lăsa ademenit de pleoapele ei. Căci pentru o femeie curvă, omul ajunge de nu mai rămâne decât cu o bucată de pâine şi femeia măritată întinde o cursă unui suflet scump. Poate cineva să ia foc în sân fără să i se aprindă hainele? Sau poate merge cineva pe cărbuni aprinşi fără să-i ardă picioarele? Tot aşa este şi cu cel ce se duce la nevasta aproapelui său: oricine se atinge de ea nu va rămâne nepedepsit (Prov. 6, 24-29).

Desfrânarea e o patimă rea şi greu de biruit, de aceea a lăsat Dumnezeu taina căsătoriei. Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei (1 Cor. 7, 2). Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrânarea de la diavolul. Evanghelia nu pune laţ cu oprirea căsătoriei, dar cere de la cei căsătoriţi curăţia căsătoriei, de la juni şi june curăţia fecioriei, iar de la cei ce au darul înfrânării şi nu s-au căsătorit, înfrânare (1 Cor. cap. 7).

Fluierul vânătorului

Am întâlnit odată la munte un vânător. Mergea să vâneze capre, dar câine de vânat nu avea. În loc de câine, ducea o mică fluieriţă cu care imita glasul caprelor sălbatice.

Am plecat cu el să văd ce ispravă face. Vânătorul s-a aşezat unde ştia că e rost de vânat şi a început a sufla cu fluieriţa o chemare mincinoasă de capră. Un ţap a auzit această chemare, a dat un mic răspuns şi a plecat după ea (era tocmai timpul împreunării acestor animale). Ţapul se apropia mereu. Sărmanul! El nu ştia ce fel de capră îl aşteaptă. În gândul lui vedea căprioara cea frumoasă, dar vai, îl aştepta glonţul.

Când s-a ivit într-un luminiş, glonţul l-a doborât la pământ.

Eu m-am gândit în mine că aşa face şi diavolul, vânătorul cel rău al sufletelor. Cu înşelăciunea şi lăcomia atrage diavolul sufletele în cursa pierzării. Când omul pleacă în calea poftelor lumeşti trezite de fluierul diavolului, aşa păţeşte, ca ţapul cel înşelat: el aleargă la pieire trupească şi sufletească.