Babilonul cel mare hălăduie azi prin lume

Desfrânarea, ispita cărnii, este arma cea mai temută a diavolului, căci prin aceasta a dat prima lovitură în Grădina Edenului. Și prin aceasta - prin ispita cărnii - a câștiga prima biruință. Și prin asta câștigă și azi cele mai multe biruințe.

În toate vremurile satana a pândit poziția aceasta și a încercat să intre în hotarele sufletești ale omului prin carne, prin ușa cea mai slabă.

În toate vremurile satana a avut seceriș bogat cu ispita și păcatul desfrânării. Niciodată însă ca azi. Niciodată doar de când e lumea n-au fost stricăciunile desfrânării atât de grozave ca azi.

Desfrânarea și păcatele lumești nu mai cunosc nici un hotar. Orașele cele mari sunt adevărate Sodome și Gomore. Dansurile, bețiile, chefurile și orgiile se țin lanț. Dacă ai cerceta noaptea localurile de petrecere ale orașelor mari ai rămâne îngrozit. Și nici pe la sate nu e cu mult mai bine.

Concubinajul, divorțurile, lepădarea de prunci și ferirea de prunci sunt păcate care au umplut lumea, la orașe ca și la sate.

Dispare familia, dispare căsătoria, dispar copiii. Totul mătură potopul desfrânării.

Cu adevărat parcă am ajuns vremile Babilonului cel mare din Apocalipsa cap. 17: Și am văzut o femeie șezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, și avea șapte capete și 10 coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare. Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului. Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare (Apoc. 17, 3-6).

Cu adevărat, lumea de azi a ajuns un uriaș Babilon sufletesc.

Scripturile spun că valuri de grozave desfrânări vor otrăvi lumea înainte de a veni sfârșitul. Desfrânata cea mare va stăpâni noroade și gloate, neamuri și limbi (Apoc. 17, 15) și apoi va răsuna strigătul: A căzut, a căzut Babilonul (Apoc. 19, 6).

Desfrânarea este un păcat greu și de suflet pierzător.

Scripturile sunt pline cu arătări și pilde despre ce prăpăd grozav face acest păcat. Dăm mai jos câteva din învățăturile biblice despre păcatul desfrânării.

Desfrânarea este și ea un fel de beție. Căci întocmai ca beția, ea omoară și trupul și sufletul omului. Întocmai ca beția, și ispita desfrânării se pare dulce la gust, dar vai, amare sunt urmările ei, precum zice înțeleptul Solomon: Căci buzele femeii străine strecoară miere, și cerul gurii ei este mai alunecos decât untdelemnul; dar la urmă este amară ca pelinul, ascuțită ca o sabie cu două tăișuri. Picioarele ei coboară la moarte, pașii ei dau în locuința morților. Așa că ea nu poate găsi calea vieții, rătăcește în căile ei, și nu știe unde merge. Și acum, fiilor, ascultați-mă, și nu vă abateți de la cuvintele gurii mele: depărtează-te de drumul care duce la ea, și nu te apropia de ușa casei ei, ca nu cumva să-ți dai altora vlaga ta, și unui om fără milă anii tăi, ca nu cumva niște străini să se sature de averea ta, și tu să te trudești pentru casa altuia; ca nu cumva să gemi, la urmă, când carnea și trupul ți se vor istovi (Prov. 5, 3-11).

Întocmai ca beția, desfrânarea e o patimă rea. Cine a căpătat-o merge repede pe calea cea largă a pieirii. Căci casa ei coboară la moarte și drumul ei duce la cei morți: nici unul care se duce la ea nu se mai întoarce și nu mai găsește cărările vieții (Prov. 2, 16-19).

Desfrânarea este o beție, sau mai bine zis, o orbie. Cine o capătă merge ca orbul înainte, fără rușine și fără groază de pieire. Cum merge boul care se duce la măcelărie, ca un cerb care aleargă spre cursă, ca pasărea care dă buzna în laț fără să știe că o va costa viața, până ce săgeata îi străpunge ficatul. Și acum, fiilor, ascultați-mă și luați aminte la cuvintele gurii mele (Prov. 7, 22-24). Ele te vor feri de femeia stricată, de limba ademenitoare a celei străine. N-o pofti în inima ta pentru frumusețea ei și nu te lăsa ademenit de pleoapele ei. Căci pentru o femeie curvă, omul ajunge de nu mai rămâne decât cu o bucată de pâine și femeia măritată întinde o cursă unui suflet scump. Poate cineva să ia foc în sân fără să i se aprindă hainele? Sau poate merge cineva pe cărbuni aprinși fără să-i ardă picioarele? Tot așa este și cu cel ce se duce la nevasta aproapelui său: oricine se atinge de ea nu va rămâne nepedepsit (Prov. 6, 24-29).

Desfrânarea e o patimă rea și greu de biruit, de aceea a lăsat Dumnezeu taina căsătoriei. Totuși, din pricina curviei, fiecare bărbat să-și aibă nevasta lui, și fiecare femeie să-și aibă bărbatul ei (1 Cor. 7, 2). Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrânarea de la diavolul. Evanghelia nu pune laț cu oprirea căsătoriei, dar cere de la cei căsătoriți curăția căsătoriei, de la juni și june curăția fecioriei, iar de la cei ce au darul înfrânării și nu s-au căsătorit, înfrânare (1 Cor. cap. 7).

Fluierul vânătorului

Am întâlnit odată la munte un vânător. Mergea să vâneze capre, dar câine de vânat nu avea. În loc de câine, ducea o mică fluieriță cu care imita glasul caprelor sălbatice.

Am plecat cu el să văd ce ispravă face. Vânătorul s-a așezat unde știa că e rost de vânat și a început a sufla cu fluierița o chemare mincinoasă de capră. Un țap a auzit această chemare, a dat un mic răspuns și a plecat după ea (era tocmai timpul împreunării acestor animale). Țapul se apropia mereu. Sărmanul! El nu știa ce fel de capră îl așteaptă. În gândul lui vedea căprioara cea frumoasă, dar vai, îl aștepta glonțul.

Când s-a ivit într-un luminiș, glonțul l-a doborât la pământ.

Eu m-am gândit în mine că așa face și diavolul, vânătorul cel rău al sufletelor. Cu înșelăciunea și lăcomia atrage diavolul sufletele în cursa pierzării. Când omul pleacă în calea poftelor lumești trezite de fluierul diavolului, așa pățește, ca țapul cel înșelat: el aleargă la pieire trupească și sufletească.