Cap. 12 - Nașterea imnului duhovnicesc
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 1
Atras de dragostea lui Hristos cu o putere nebiruită, aprins de o mare însuflețire pentru învierea bisericii noastre și apăsat de grija mântuirii poporului nostru, - acest mare trimes al lui Dumnezeu care a fost păr. Iosif Trifa împreuna în sufletul lui, cele două dimensiuni mari ale sufletului românesc: credința și cântarea.
El însuși o fire plină de simțire și duioșie era un poet. Pe lângă cele două poezii cunoscute ale lui care au și devenit cântări: Mai lângă Domnul meu, mai lângă El și În drum spre Golgota, - păr. Iosif a mai scris încă multe poezii. Mai ales în anii de la începutul Oastei când încă nu se născuse poezia religioasă la noi. Căci adevărata noastră poezie religioasă a început să se nască abia în anii Oastei.
Acest mare vizionar a înțeles marea nevoie a cântării religioase la noi - și a militat cu toată puterea și mijloacele lui, spre a o trezi și ajuta. Ceea ce se făcuse înainte de el, în privința poeziei religioase în popor erau doar mici încercări slabe care multe au rămas în fașă.
Cele câteva gazete care apăreau pentru popor în Ardeal între anii 1920-1930 publicau și multe poezii populare și patriotice. Mai ales Lumea și Țara de la Cluj cu suplimentul ei Cosânzeana sau Libertatea de la Orăștie cu suplimentul Foaia Interesantă ori Foaia Noastră, cuprindeau o bogată literatură poetică. Și încurajau puternic muzica populară.
O mulțime de coruri și fanfare activau la orașe și la sate dând multe reuniuni și concerte. Peste tot numai poezie și muzică lumească. Chiar și la reuniunile organizate de Biserică, nu se putea asculta obișnuit decât poezie și muzică lumească. Poezie și muzică cu adevărat creștină și evanghelică, nu exista la noi. Poporul nostru, poporul poeziei și cântecului nu avea nici poezie nici cântec pentru Hristos. A trebuit să vină acest om trimes de Dumnezeu ca să vadă și această mare lipsă, și să facă totul pentru a o umplea.
«Lumina Satelor» căreia el îi dăruise un alt fel de a fi decât al celorlalte gazete, apărând pentru popor trebuia să publice și ea poezie după acest fel nou al ei. Era pe atunci o dovadă de mare sărăcie sufletească la o gazetă pentru un popor al cântecului, să nu publice nici o poezie, nici o cântare.
Redactorul foii stăruia mereu din toate puterile sale cu tot felul de îndemnuri și încurajări spre a trezi darul poeziei și al cântării religioase în popor. Iar până vor veni poeții și cântăreții cei înzestrați, încerca să umple el acest gol, publicând prin foaie aproape regulat scurte poezioare și versificări legate mai ales de înțelesul celorlalte scrieri ale sale lângă care apăreau. Toate poezioarele care au apărut pe atunci fără semnătură, erau scrise de el. Cândva, poate se va găsi cineva pregătit și îndemnat să caute și să strângă de prin colecțiile foilor de atunci, toate aceste scrieri și versuri ale părintelui Iosif. Publicate într-o carte, ar fi o frumoasă și necunoscută parte a lucrării acestui uriaș suflet înzestrat cu atâta bogăție de pricepere și inițiativă pusă în slujba Domnului Isus.
Oastea Domnului devenea tot mai puternică și numeroasă. Una din cele mai grabnice trebuințe ale acestei mișcări duhovnicești era imnul religios, acest mijloc însuflețitor al bucuriei, al luptei și al muncii sfinte. Trebuia dobândit cât mai curând. Se știa că va veni, dar nu se putea aștepta mult: trebuia grăbit!
În foaia L. S. nr. 40 din 12 octombrie 1924 păr. Iosif publica primul concurs pentru un imn al Oastei, cu un premiu de 2 dolari. Iată ce scria, printre altele, atunci:
„Se pune un premiu de 2 dolari pentru un cântec de marș pe seama celor din Oastea Domnului. Un prieten al gazetei din America îmi trimite o cinste de 2 dolari. Am aflat de bine să pun și această cinste în slujba Domnului. Deschid cu acești dolari aici la gazetă o întrecere (concurs) pentru cine va scrie cel mai bun cântec (poezie) de marș pe seama celor din Oastea Domnului. Se știe că orice armată își are marșul ei, adică cântarea de biruință în sunetul căreia pleacă la luptă. Această gazetă încă a strâns o Oaste a Domnului care cheamă pe oameni să se hotărască la o viață nouă cu Domnul pentru ca apoi să poată duce la biruință lupta... contra tuturor relelor care vin de la vrăjmașul diavol. A trecut peste 500 numărul celor care au intrat în această Oaste de mântuire sufletească și ne trebuie acum și nouă un cântec de marș al nostru, o cântare a noastră care să cânte chemările noastre și în sunetul căreia să plecăm în lupta contra păcatelor. Pentru cine va scrie acest cântec de marș și pentru cine îl va nimeri mai bine și mai frumos se pune premiul de 2 dolari. La această întrecere pot lua parte, în afară de ostașii noștri, și alții care au darul de a scrie în poezie. Invităm și pe poeții noștri să-și pună talantul în slujba Domnului (căci Domnul le-a dat talantul ce-l au). Poeziile intrate se vor publica în L. S. și din ele vom alege pe cea mai bună care apoi, - printr-un alt concurs - se va pune pe note, adică se va preface în cântec de marș.
P. Trifa
Dar trezirea acestui har poetic și izbucnirea lui într-un șuvoi puternic, nu era o treabă ușoară și dintr-odată, ca lovirea lui Moise cu toiagul în stâncă, spre a face să țâșnească într-o clipă apele dorite (Exod 17, 6). Ci a fost una grea, ca a lui Ilie, care a trebuit să stea timp îndelungat, cu capul aplecat până la pământ, cerând cu rugăciune, așteptând cu nerăbdare și întrebându-se de fiecare dată dacă nu acesta era cumva semnul aducător de ploaie (1 Regi 18, 42-44).
La acest „concurs” au intrat multe poezii, dar cea dorită și așteptată n-a apărut decât mult mai târziu. Redăm aici textul primelor patru sosite la redacție.
Prima poezie „intrată” drept răspuns la această chemare este semnată de „un ostaș din Banat” și se intitula „Intrați în Oastea lui Isus”. Ea este publicată în nr. 41 din 19 octombrie 1924. Iată textul ei, însoțit de câteva rânduri ale păr. Trifa:
Intrați în Oastea lui Isus
Intrați în Oastea lui Isus
vă cheamă glasul Domnului de Sus
în lume nu-i un nume mai frumos
decât să fii ostașul lui Hristos.
Eu mă simțesc atât de bine
intrat de tot în slujba Lui
o altă grijă n-am cu mine
decât s-ascult comanda Lui.
Intrat în slujba Ta Isuse
atât de tare mă simțesc
că-mi dai mereu puteri nespuse
pe diavolul să-l biruiesc.
O, frate dragă de-ai ști tu
ce dar primesc de Sus
acei ce ies din rău și intră
în Oastea lui Isus.
Sub steagul Domnului Isus
înaintăm spre mântuire
sub steagul Domnului Hristos
scăpăm de veșnica pieire.
Intrați în Oastea lui Isus
voi frați și voi surori
un dar mai mare-n lume nu-i
decât în Oastea Lui să mori.
Un ostaș din Banat
La aceasta păr. Iosif observă:
„Poezioara ostașului din Banat are mari greșeli de formă dar e bine simțită ca cuprins. E adevărat și aceea că poezia nu-i destul de războinică și de chemătoare la luptă, dar în schimb, ostașul din Banat vrea să atragă pe alții în Oastea mântuirii spunându-le ce bine se simte el de când a intrat în Oaste și ce dar și ce putere a primit de când a intrat de tot în slujba Domnului. Poezia se vede că e scrisă de un bun ostaș al lui Hristos care înaintează spre mântuire. Din poezie se vede că ostașul din Banat a mai scris versuri și de la el așteptăm să ne mai trimită altele și mai bune decât cele de mai sus. Așteptăm și de la alții”.
A doua poezie intrată la concursul celor 2 dolari este intitulată „Veniți ostași ai lui Isus” publicată în nr. 43 din 3 noiembrie 1924 în felul următor:
„A mai venit o poezie pentru cei din Oastea Domnului. În nr. 41 am publicat o poezie - cea dintâi - intrată la concursul ce l-am deschis pentru un cântec de marș... acum am mai primit o poezie pe care o dăm mai jos:
Veniți ostași ai lui Isus
Veniți ostași ai lui Isus
să mergem tot spre cer în sus
veniți să mergem împreună
să aflăm veșnica cunună
ce Isus ne-a făgăduit
când pe noi ne-a arvunit
căci au trimis pe pământ
harul și darul cel sfânt
care vreau să-l înțeleagă
negreșit la El să meargă.
Să trăiți părinte sfinte
cel ce ne-ai dat înainte
o cuminte hotărală
s-o subscriem cu-ndrăzneală
ai aflat prin darul sfânt
mulți ostași de pe pământ
i-ai ales din gloata mare
lui Isus spre închinare
ai scos un număr frumos
și i-ai trimes la Hristos
suntem cinci sute de inși
de Domnul Hristos învinși.
Ș-acum fraților nainte
să luptăm mult și fierbinte
să-nvingem această lume
și să-i punem altu nume
să-i zicem lume curată
ca să fim toți laolaltă
să-i zicem lume iertată
căci a noastre mari păcate
ne-au fost șterse și iertate
de la Regele Isus
care la luptă ne-a dus
din lume El ne-a sculat
și cu Crucea ne-a narmat.
Prin mine, Nicolae Luca com. Bârseu, jud. Arad econom, cantor și ostaș în Oastea lui Isus”.
Și adaugă:
„...Rugăm pe ostașii noștri să urmărească cu luare aminte aceste poezii căci pe urmă ei vor fi chemați să-și spună părerea despre care le va plăcea mai mult să ne fie cântec de marș”.
Nr. 44 din 9 noiembrie 1924 publica încă o poezie, a treia pentru cei din Oastea Domnului intitulată: „Eu sunt ostaș de rând”.
Eu sunt ostaș de rând, dar bucuros
Eu sunt ostaș de rând, dar bucuros
m-avânt în luptă sub steagul lui Hristos
la glasul Lui ce cheamă la război
alerg tot înainte și nu mă dau napoi.
Eu sunt ostaș de rând, dar onorat
port spadă și scut de fiu de Împărat
când glasul Lui pe nume m-a striga
eu voi răspunde: sunt gata la porunca Ta.
Eu sunt ostaș de rând dar fiu de Împărat
cu nebiruite arme încins și înarmat
cu pavăza credinței m-a îmbrăcat Isus
și coiful mântuirii pe capul meu a pus.
Eu sunt ostaș de rând, dar scump plătit
cu tot ce Domnu-n cer mi-a pregătit
plata o aduce când S-o arăta
să treacă în revistă toată Oastea Sa.
Vasile Gușiță, econom, Fundul Moldovei
Iar redacția adaugă:
„Poezia ostașului V. Gușiță este de toată frumusețea și cuprinde adânci gânduri creștinești...” (Și pe linia gândurilor ei păr. Iosif scrie ceva nespus de frumos despre adevărul mântuirii și înfierii noastre prin Jertfa Mântuitorului Isus Hristos). Dar de calitatea ei ca marș nu-i prea mulțumit. Și îndeamnă mai departe și pe alții.
Din toate acestea se vede ce greu se poate naște o poezie adevărată, chiar când este multă bunăvoință pentru acestea din partea tuturor. Totuși omul lui Dumnezeu nu obosește. Caută și așteaptă mereu.
Din anul 1924 încolo, încep să apară din ce în ce mai des versificări venite din toate părțile. Încercarea reușise să pornească ceva. Focul se aprinsese cumva. Zăgazul fusese ridicat cel puțin în prima lui fază. De acum păr. Iosif putea scrie: „ «Lumina Satelor» a atras și poezia populară în slujba Domnului. Minunata poezie de alături e o dovadă grăitoare. Noi ne bucurăm din tot sufletul și mulțumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să punem și poezia populară în slujba Domnului. Acest lucru l-am urmărit cu concursul celor 2 dolari și ne bucurăm de reușită. Poezia de alături e de o mare valoare nu numai creștinească ci și literară. Îndemnăm și pe alții să cânte dragostea Domnului în poezia populară așa cum a făcut atât de frumos ostașul nostru Ion Morariu din Crihalma”.
O altă poezie pentru cei din Oastea Domnului:
Susu-i ceriu plin de stele
Susu-i ceriu plin de stele
jos pământu-i plin de rele
sus străluce stelele
jos pe lume relele
numa-n ceriu este dreptate
pe pământu-i strâmbătate
d-aia Dumnezeu ne bate
căci în loc de fapte bune
lucră toți cu-nșelăciune
lumea-i plină cu păcate
nu-ncape frate cu frate.
Numai dracu cu crâșmarul
ei poartă banii cu carul
și-i împarte la domnie
ca să le dea slobozie
să vânză-n praznice rachie
și să facă sărăcie.
Satana la baluri zboară
multe suflete omoară
și la crâșme se sucește
pe toată lumea servește
cu cuțite cu prăsele
să se junghie cu ele
și-i îndeamnă prin beție
să s-apuce de curvie.
Mă mir Dumnezeu cum poate
ca să le rabde pe toate
fraților să ne-apucăm
viața noastră s-o schimbăm
haideți frați să-ntindem brațul
să-i rupem Satanei lațul
și să ne prindem frumos
ca să-L urmăm pe Hristos
să lepădăm lăcomia
și sudalma și beția
și minciuna și curvia
să ne prindem a jura
că la crâșmă n-om intra
haideți ostașii lui Isus
să plecăm la luptă sus
să ne luptăm cu tărie
ca să scăpăm de urgie.
Frumosu-i cerul senin
iubitu-i omul creștin
urâtu-i cerul noros
vai de omul păcătos
haideți frați să ne iubim
fiii Domnului să fim.
scrisă de ostașul Ion Morariu din Crihalma
L. S. nr. 45 din 16 noiembrie 1924
Pentru vremea și scopul lor poeziile religioase începătoare ale Oastei - și ale poporului nostru - sunt originale, interesante și pline de frumusețe. Unele sunt chiar cu totul deosebite și multe din ele au devenit nu doar un singur imn de marș al acestei minunate Lucrări duhovnicești, ci au devenit o mulțime. A venit vremea când au trebuit scoase într-o carte de cântări. Iar mai târziu a venit vremea că n-au mai încăput într-o singură carte. Apoi, curând, a trebuit a treia... Până când aluatul cântărilor a dospit atât de mult încât pâinile cărților de poezii și de cântări care au tot ieșit unele după altele, nu l-au mai încăput.
Numărul și frumusețea cântărilor se înmulțea mereu an de an. Până când au ajuns de la zeci la sute, apoi de la sute la mii, apoi până la câte azi nici nu li se mai știe numărul... Ultima carte de cântări a Oastei - dar nu cea din urmă și nu singura - având 1.500 de cântări, cum nu a mai fost vreodată nicăieri în lume - nu le cuprinde totuși nici ea pe toate. Va trebui o alta de 2.000 ori de 5.000... căci mereu se adaugă altele și altele ca într-o coloană fără sfârșit.
Cântarea Oastei pentru Domnul este nu numai o cântare vie care crește și sporește mereu tot mai frumoasă și mai proaspătă, dar a devenit ea însăși o școală creatoare a cântării și poeziei pentru alții. Mulți alții, inspirați și antrenați de ea, au început și ei să-și înlocuiască treptat slabele traduceri de care se foloseau - pline de tot felul de greșeli de limbă, de accent, de interpretare - cu lucrări originale, unele chiar de valoare. Lucrările acestea sunt în cea mai mare parte datorită șuvoiului de putere și de har revărsat de Duhul Sfânt prin ploaia îmbelșugată a Cântării Oastei. A acestei cântări pentru care un profet al lui Dumnezeu, binecuvântat și chinuit, a trebuit să se roage și să lupte atât de mult. Dar ce minunat a știut răsplăti Domnul și în privința asta ostenelile și speranțele robului Său!
Până la șuvoiul slăvit al cântării de astăzi pe care el n-a ajuns să-l vadă cu ochii săi trupești în toată plinătatea lui, atunci mai era o cale lungă de făcut. Mai erau lupte grele de dus. Mai era un preț mare de jertfă care trebuia dat.
În Lucrarea aceasta au fost revărsări atât de mari de har, - dar aceste revărsări au cerut un tot atât de mare preț de jertfe pe cât de mari și de unice au fost binecuvântările aduse de el.
Nimic n-a fost primit ușor. Nimic n-a fost dobândit ieftin. Totul a fost câștigat cu preț greu și scump, - dar ce binevoitor și ce darnic a fost apoi cu noi Dumnezeu!
Slavă veșnică Dragostei Sale plină de atâta bunăvoință și dărnicie față de noi. Căci dacă n-au fost singurătăți ca ale Oastei, n-au fost nici adunări ca ale ei.
Dacă n-au fost daruri ca ale ei, n-au fost nici bucurii la fel.
Și dacă n-au fost lacrimi atât de amare cum a trebuit să plângă ea, - n-au fost nici cântări atât de dulci cum i s-a dat ei să cânte...
Cred din toată inima că de undeva de Acolo, unde este acum sufletul fericit al părintelui Iosif, Domnul îl ia din când în când spre a-l aduce până la o fereastră de cer de unde îl face să privească și să asculte cuvântul înflăcărat pe care îl poartă astăzi Lucrarea Oastei în slujba lui Isus Biruitorul. Să vadă jertfa înaltă adusă cu dragoste de fiii acestei Lucrări. Și să guste cântarea inspirată pentru Hristos revărsată peste atâtea întinderi, de lacrimile Oastei Lui.
Și văzându-le toate acestea, întors spre ceilalți preaiubiți ai noștri de Acolo, cred că slăvesc cu toții și mai fericiți pe Dulcele lor și al nostru Mântuitor Isus Hristos. Între lucrurile fericite de Acolo pe care noi acum nici nu le putem bănui, - poate să fie și acesta.
Dar să nu uităm că încă vorbeam despre începuturi. Acum nouă ne este ușor, fiindcă avem atât belșug de cântare și de poezie încât nici nu mai știm ce să facem cu ele. Suntem ca și copilul cofetarului: sătui de dulciuri și de bunătăți. Dar atunci... atunci așa ceva era necunoscut.
Din copilăria mea îmi aduc aminte că prima mea prăjitură pe care o mâncasem în viața mea, a fost în ziua când am terminat cele șapte clase primare. Pentru examenul de sfârșit, toți elevii fusesem duși de prin mai multe sate la examen în orașul apropiat. Examenul era prin concurs și cu ceva premii.
Pe banii care eu i-am luat ca premiu mi-am cumpărat mie și colegilor din satul meu primele prăjituri din viață. Aveam primii mei bani, și n-am mai putut trece pe lângă vitrina cofetăriei de data asta fără să intru, cum trecusem amărât de atâtea zeci de ori până atunci!
Ah, ce fericiți am mâncat cu toții acolo câteva prăjituri! Și cum ne mai lingeam degetele! Cred că cine ne-a privit atunci trebuie să-i fi dat lacrimile.
Cam așa bucurie am avut și când am gustat primele, una sau două, cântări ale Oastei! Pe o piatră din fața casei noastre, strânsesem tot pe acești colegi de atunci de la târg să le cânte împreună cu mine. Ah, ce fericiți le gustam cu ochii în lacrimi, ca pe prăjiturile acelea neuitate!
Dar încă odată, să nu uităm că vorbim de începutul poeziei și cântării religioase.
În anii 1925-1927 încercările se înmulțiră. Poezioarele publicate își îmbunătățeau atât forma cât și conținutul lor. Avea loc o vădită desprimăvărare. Se putea vedea progresul bunișor, dar cam încet, ce se făcea... Ar fi foarte instructiv și interesant cândva, dacă s-ar găsi un ostenitor priceput și iubitor să strângă aceste frumoase perle ale începuturilor adevăratei poezii religioase a poporului nostru. Era un fenomen care apărea în același timp peste toată țara, datorită insistențelor de la Sibiu. Din toate vârstele și straturile sociale au țâșnit atunci izvorașele poeziei religioase. Am urmărit vreo 2-3 ani titlurile și autorii, dar în curând nu i-am mai putut pe toți... Și m-am mulțumit să rețin doar numele cele mai harnice și oarecum mai deosebite. Vom spicui câteva impresii și date, pentru cine va găsi interes să cunoască aceste începuturi ale Oastei.
În L. S. nr. 13 din 21 mai 1926, apare prima poezie scrisă de păr. Iosif intitulată „În drum spre Golgota” și iscălită : „ostașul de la Sibiu”. Iată cum a fost prima formă a acestei poezii:
În drum spre Golgota
În drum spre Golgota pleacă Fiul Durerii
pe noi să ne scoată din calea pierzării
El merge nainte și-n urmă-I se țin
iudeii cei răi și ostașii păgâni
coroană de spini Îl apasă pe cap
ostașii cu bice întruna Îl bat
din fruntea-I senină picură Sânge
și Maica cea sfântă cu lacrimi Îl plânge
o frate iubite și drag cititor
eu plâng cu amar și mult mă-nfior
gândindu-mă că-n Crucea din spatele Lui
sunt toate păcatele mele ș-a tale ș-a oricui
cu-a noastre păcate și noi Îl lovim
pe Domnul Cel Sfânt și chinu-I sporim
dar frate iubite și drag cititor
pe Domnul nu-aceste păcate Îl dor
căci El a venit anume să ia
a păcatelor noastre sarcină grea
pe Domnul Îl doare și inima-I plânge
de cei ce n-au primit Sfântul Lui Sânge
de cei ce n-au primit a Lui viață și dar
și pentru care a suferit și-a murit în zadar.
ostașul de la Sibiu
Tot în acest an 1926, apar prin foaie cele mai multe din poeziile iscălite de păr. Trifa cu acest nume: „Ostașul de la Sibiu” sau „Un ostaș din Oastea Domnului”. Iată câteva titluri:
În L. S. nr. 18 din 1926: «Fost-am astăzi la pădure».
În L. S. nr. 19 din 1926: «Să ținem cu Domnul».
În L. S. nr. 20: «Vin și eu de la Sibiu».
În L. S. nr. 24: «Îndrăzniți la luptă și La crinii câmpului».
În L. S. nr. 27: «Și spre soare se închină».
În L. S. nr. 48: «Îndrăzniți la luptă».
În L. S. nr. 50: «Veniți din toate unghiurile țării» - o imitație după imnul național «La arme», pe melodia căruia se și cânta. Astfel de imitații după cunoscute imnuri naționale au mai fost scrise de păr. Iosif, iar după el și de către alții. Aceste imitații au fost primele cântări ale Oastei. Și acesta fiind un semn că Oastea chiar de la începutul ei n-a împrumutat nimic străin ci și-a înjghebat cum a putut și cum a știut ceea ce era al nostru...
În anul 1927 apar noi poeți pe lângă cei de mai nainte, astfel că gazeta începe acum să fie plină de poezii religioase, iar păr. Iosif nu va mai fi silit să compună grăbit imitații după cântece naționale.
Ca după o lungă iarnă și uscăciune duhovnicească încep să înflorească pe toate dealurile românești frumoasele ramuri ale poeziei religioase. Poporul care are unul din cele mai înzestrate și mai frumoase folcloruri din lume, începe să-și înalțe ochii spre cer și să cânte pentru Dumnezeu. Se naște ca să zic așa un „folclor” nou. Un folclor duhovnicesc. Un folclor evanghelic și creștin.
Pe lângă poezia religioasă apare melodia religioasă. Apar Șezătorile religioase. Apar Nopțile Domnului. Apar noi Colinzi și Obiceiuri duhovnicești. Apar Nunțile și Petrecerile duhovnicești. Apare un nou folclor, acel produs de dragostea lui Hristos și de duhul creștin al sufletului românesc. Are loc noua și adevărata încreștinare a neamului nostru, venită acum de jos în sus și de dinăuntru în afară, - așa cum de fapt se fac totdeauna marile și adevăratele transformări.
Printre noii poeți apăruți în 1927 deosebim pe următorii:
Farcaș Gheorghe din Arad, cu poezioare simple dar frumușele. E harnic și publică vreo 2-3 ani.
Traian Țăran, care publică îndeosebi imitații după diferite imnuri și cântece naționale.
Gheorghe Munteanu din Batiz, jud. Hunedoara, care este unul din cei mai activi și cel mai talentat din rândul soților săi. Părintele Iosif l-a iubit și l-a încurajat pe fratele Gheorghe în chip deosebit. După câțiva ani i-a strâns și i-a publicat într-o carte pe cele mai frumoase din poeziile sale. Multe din ele și-au primit melodii, și au ajuns să facă pentru totdeauna parte din comoara cântărilor Oastei. Ele se cântă și astăzi cu plăcere, fiind păstrate de o mare simțire și putere duhovnicească.
În anul 1927, în L. S. nr. 26 din 26 iunie apare și puternica poezie a păr. Iosif «Mai lângă Domnul meu, mai lângă El». Opt ani mai târziu pe când eram la Sibiu și ieșisem odată alături de părintele într-una din plimbările lui de odihnă, prin parcul dintre zidurile cetății, am avut o întâmplare în legătură cu aceasta. Eram în partea dinspre sanatoriul unde el suferea și muncea, în dreapta scărilor care coboară prin poarta din zid și stăteam pe o bancă aproape de unul din turnurile zidului.
Vorbeam de toate întâmplările zbuciumate prin care trecea atunci Lucrarea Domnului - și noi împreună cu ea.
Era o zi de iunie 1935... După ce ne-am dus de două ori încolo și încoace prin micul parc, ne-am așezat acolo pe banca de lângă turnul scărilor. Dintr-odată părintele căzu tăcut pe gânduri privind... După un timp îmi arătă, aproape de noi, o bancă și un loc cu multă iarbă verde zicând:
- Vezi, dragă Dorz - (așa îmi zicea el aproape totdeauna: dragă Dorz) - vezi tu banca aceea de colo? Acolo am scris eu cântarea «Mai lângă Domnul meu». Eram în zilele acelea într-o stare sufletească deosebită. Simțeam că am în mine ceva care avea nevoie să se mărturisească puternic. Era toată dragostea și recunoștința pe care o purtam fierbinte în tot sufletul meu față de Dulcele meu Mântuitor care m-a iubit atât de mult și care este atât de bun cu mine... Ție îți este ușor să faci poeziile! Tu ai din plin de la Domnul acest dar. Dar tu nu știi cât m-am chinuit eu cu poezioarele pe care le-am scris, când aveam nevoie de ele și nu era cine să le facă.
Atunci când scriam «Mai lângă Domnul meu», m-am chinuit multe zile și nopți. Scriam și ștergeam, că nu-mi ieșea nimic după cum simțeam, - și nu-mi plăcea. Mâzgălisem pagini întregi de caiete cu tot felul de rime, dar nu eram mulțumit. Găseam unele cuvinte potrivite să rimeze cu El, dar îmi trebuia în fiecare strofă a cântării un alt cuvânt. - Și nu-mi ieșea unul, tocmai acela ce simțeam eu că trebuie să fie cuvântul care să zugrăvească cel mai bine starea vieții mele dinainte de a-L afla pe Domnul Isus. Simțeam cuvântul că este, îl căutam, îl chemam - și nu-mi venea!
Găsisem «fel», găsisem «zel», mai găsisem multe altele dar îmi lipsea ceva mai mult. Ceva care să-mi redea toată starea trupească și sufletească a vieții mele. Atunci, uite pe banca aceea, cum stam privind la tot felul de oameni de prin parc, mi-a venit dintr-odată ca un fulger în minte cuvântul atât de mult căutat:
Era: «singurel»...
M-am umplut de o așa bucurie încât am început să sar și să strig: Slavă, slavă, slavă Ție Isuse. Slavă, slavă, slavă Ție Isuse... Și râdeam și plângeam și m-am aruncat în iarbă că îmi venea să mă tăvălesc pe jos de bucurie... Se uitau oamenii mirați la mine. Am auzit pe unii șoptindu-și cu durere: «săracu popa Trifa, uite a înnebunit».
Nimeni nu-i în stare să înțeleagă ce mare este o astfel de bucurie decât acela care căutând îndelung, a aflat în sfârșit comoara lui cea de mare preț...
Când termină de povestit, aveam amândoi ochii plini de lacrimi.
Cunoșteam și eu atât de bine chinul acestor căutări, dar nu l-am mărturisit niciodată. Eu îmi scriam - și atunci și după aceea - cele mai multe din încercările mele numai noaptea pe întuneric - să nu mă vadă nimeni. Ca și cum aș fi făcut o faptă rea scriind poezii. Îmi era rușine când cineva spunea despre mine: este poet. Sau când mă întreba: Tu faci poezii? Cred că până la sfârșitul vieții mele voi rămânea cu acest simțământ. Ca și cum ar fi fost o rușine ceea ce am făcut de când mă știu.
Totdeauna mi-a fost rușine când n-am reușit în lucrul de care m-am apucat. Și în lucrul poeziilor nici odată n-am simțit că am reușit bine.
- Atunci de ce nu m-am lăsat de ele?
- Nu știu! Am crezut că până la urmă voi reuși. Cred însă că n-am reușit, pentru că simțământul acela nu m-a părăsit nici azi. Stă și acum tot acolo unde l-am avut atunci la început.
Prin locul acela din parcul Sibiului n-am mai fost de zeci de ani. Dar cu sufletul mă reîntorc mereu să mă așez pe banca aceea lângă umbra sfântă cu care în momentul neuitat din iunie 1935, am gustat ca dintr-o împărtășire, același pahar.
Câtva timp mai târziu după povestirea din parc, reluând de data asta în cămăruța cu cele 80 de trepte unde se mutase, discuția asupra cântărilor scrise de el, îmi spunea: odată când vom avea timp, tot va trebui să le revedem noi doi împreună! Chiar și în «Mai lângă Domnul Meu» - încă mai sunt părți de care sunt nemulțumit și care vor mai trebui îmbunătățite...
Dar nici acest „timp” ca și altele, nu l-a mai avut. Și poate că e mai bine așa cum a rămas cântarea din pana lui. Totuși el mai trecuse peste ea, pentru că iată cum a fost publicată în forma ei dintâi, în L. S. din 26 iunie 1927:
Un cântec preadulce
Un cântec preadulce învățat-am în lume
un cântec ce ar trebui neîncetat să răsune
cântarea mea e scurtă se cântă într-un fel
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
Chiar El m-a învățat această cântare
lovindu-mă cu multe necazuri amare
m-a învățat să cânt cu râvnă și zel
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
El cuibul casei mele mi-a spart
El m-a trimes prin lume pribeag
simțindu-mă singur să cânt singurel
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
O, dragi cititori gândiți-vă bine
că orice necaz în lume ne vine
pe noi să ne-nvețe să cântăm într-un fel
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
Sus inima voi cei întristați
și de-ați păcătuit, nu disperați
Domnul ne cheamă să cântăm într-un fel
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
Cu-această cântare noi toate le biruim
când moartea veni-va cu drag o primim
cânta-vom și-atunci așa lin și-ncetinel
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
Cartea „Mai lângă Domnul meu” - a luat ființă datorită acestei poezii.
Aici să mai spun încă o întâmplare pentru că are o oarecare legătură cu „singurel”.
Într-o altă dimineață, tot în cămăruța cea cu 80 de trepte părintele mă întâmpină cu voie bună:
- Știi dragă Dorz că azi noapte ți-am găsit o rimă pentru numele tău? Ghici care-i!
- „Orz” - răspund eu cam rușinat. Că nu-i altceva mai bun să mi se potrivească!
Părintele izbucni într-un râs vesel:
- Nu-i orz!
- Atunci „corz” - răspund eu mai înveselit.
- Nici corz nu-i!
- Atunci, părinte, eu alta nu știu! Și tăcui. Simțământul de rușine pe care mi-l stăpâneam totdeauna cu greu în fața lui, mă făcu să plec ochii.
- „Întors” - mă! îmi zise el zâmbind și privindu-mă bucuros cu ochii lui negri, vioi și plini de dragoste. - Așa-i că e o rimă frumoasă? Se potrivește cu tine ca cu mine „singurel”. Așa-i că „întors” exprimă minunat starea ta sufletească cum o exprimă și singurel pe a mea? Așa-i că și tu ești un „întors” la Domnul singurel, cum sunt și eu un singurel întors mai lângă Domnul meu? Atinsese locul cel mai dureros al sufletului meu. Eu eram și atunci încă tot un copil. Am început să plâng lângă patul lui. Părintele văzând că mă îndurerase, mi-a cuprins capul la pieptul său și îmi zise mișcat:
- Nu mai plânge! De acum nu mai suntem singurel nici unul. Suntem lângă El. De acum să cântăm cu bucurie „de lângă El”...
În cursul aceluiași an 1927, cât și ai celor următori au mai apărut câteva nume sub poezii publicate prin gazetă:
Apostol Antohi din Botești - Bacău.
Moise Tudoran din Hodoni - Timiș.
Gheorghe Latiș din Sadova - Bucovina.
Aldea T. Isofachi
Constantin Gheorgiu din Dumbrăveni - Vaslui.
Și alții. Și alții, care aveau printre lucrările lor undele chiar de o frumoasă valoare duhovnicească. Dar numai vreo doi au supraviețuit mai mult, anilor acelora.
În 1928 apar noi poezii neiscălite, semn că erau scrise și acestea tot de către redactorul foii. Printre ele o imitație după «Pe-al nostru steag» și o variantă la «Mai lângă Domnul meu» intitulată: «Pe Cel ce cuibul casei mele l-a spart»! Redăm mai jos textul ei, pentru frumusețea simțămintelor din ea, chiar dacă forma și expresia au unele scăderi:
Pe Cel ce cuibul casei
Pe Cel ce cuibul casei mi l-a spart
și m-ai trimes prin lume pribeag
eu și astăzi Te rog cu căldură
o Doamne Preasfinte de mine Te-ndură
și-mi sparge iar cuibul când în el se adună
lumeștile mele gânduri și planuri
și mă izbește iar cu furtună și valuri
zdrobește-mi puterea și mă poartă anume
pribeag și străin prin țară și lume
să înțeleg în sfârșit că afară de Tine
eu n-am în această lume pe nime
să înțeleg în sfârșit că-n orice năcaz
Tu Singur Isuse, cu mine-ai rămas...
În acest an, 1928, se publică tot mai stăruitoare îndemnuri și chemări spre poezia și cântarea mai profundă și mai de valoare care încă întârzie, întârzie. De ex. L. S. nr. 44 din 28 octombrie publică pe o întreagă pagină următoarele sub titlul:
„Poezia și cântarea în slujba Domnului și a Oastei Domnului”. (Redăm în cea mai mare parte acest articol, el cuprinzând niște mari adevăruri atât de valabile și astăzi).
Poporul nostru este un popor iubitor de poezie și de cântare. Poezia și cântarea este un dar special al poporului nostru. Numai că acest dar trebuie atras și el în slujba Domnului... Scripturile spun că lumea cea cerească răsună neîncetat de cântările îngerești (Apoc. 14, 2-5). Cântări de slavă lui Dumnezeu trebuie să răsune neîncetat și în lumea aceasta. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt ne-au învrednicit - și ne învrednicesc - pe noi păcătoșii cu atâtea daruri și cu atâtea binecuvântări încât oriunde ne-am întâlni două sau trei suflete ar trebui să cântăm cântări de slavă și mulțumită lui Dumnezeu. Pământul împreună cu cerul ar trebui să laude neîncetat pe Domnul. Cântările noastre ar trebui să se împreune neîncetat cu cântările cerului. Așa erau creștinii cei dintâi. Ei petreceau în cântări duhovnicești ascultând porunca ap. Pavel... (Efes. 5, 18-19)... Cântarea religioasă era la început pe buzele tuturor. Făcea parte din viața creștină. Era o lipsă a sufletelor pentru că oamenii erau plini de Duhul Sfânt.
Erau cu adevărat copiii lui Dumnezeu, de aceea simțeau o lipsă de a-L lăuda neîncetat pe Dumnezeu prin cântări de slavă și mărire... În decursul vremii cântarea religioasă s-a răcit și ea și s-a stins mereu. Azi, cântarea religioasă a ieșit parcă cu totul din lume. A rămas numai în Biserică. Parcă a scos-o cineva din lume și a încuiat-o numai în Biserică. Viața creștinilor de astăzi nu mai răsună de cântări religioase ca la începutul creștinismului. De ce? Vom aminti câteva pricini:
1 - Pentru că a slăbit creștinismul. A slăbit râvna și duhul creștin - și în măsura asta a slăbit și s-a stins cântarea religioasă. Azi e plină lumea de cântări lumești pentru că e plină lumea de oameni lumești. Au amuțit cântările duhovnicești pentru că s-au rărit oamenii duhovnicești (Rom. 8).
2 - A doua pricină este greșeala că în biserică și afară din biserică nu s-a lăsat cântarea religioasă să fie a tuturor și să aparțină tuturor. Cântarea religioasă a devenit cântare bisericească, iar cântarea bisericească a fost închisă în strană. La început biserica a fost o biserică cântătoare. Cânta întreg poporul. Slujbele bisericii sunt și astfel întocmite ca să cânte tot poporul... Însă în cursul timpului cântarea bisericească s-a luat din gura poporului și s-a dat exclusiv stranei. În felul acesta poporul a ajuns să stea pasiv la slujbele bisericii. Eu cred că nu e bine acest lucru. Sectarismul câștigă aderenți tocmai prin cântarea religioasă comună. La noi a început a prinde credința greșită că cântările bisericești ar aparține exclusiv diecilor. S-a întâmplat și aicea ceea ce s-a întâmplat cu Evanghelia și Biblia. Până în zilele noastre s-a păstrat credința greșită că Evanghelia este o carte sfântă ce trebuie să stea numai pe masa sf. altar, ferecată în cât mai mult aur și argint și că e păcat să iese în lume... e păcat să citească în ea altcineva decât preotul... Se mai află și azi destui nesocotiți care strigă că Biblia e o carte pocăită. Să nu te vadă cumva citind în ea că strigă după tine că ești pocăit. Așa s-a întâmplat și cu cântarea religioasă... Cum te aude cineva cântând vreo cântare religioasă strigă după tine că ești pocăit, adică sectar... Ce creștinism teribil! Cântarea religioasă este o descărcare sufletească. Un om plin de Duhul Sfânt simte o lipsă să-și descarce și prin cântare acest prisos sufletesc. Și iată am ajuns vremile când această descărcare sufletească să fie batjocorită și prigonită. Ești creștin bun numai până când îți descarci sufletul răgând cântecele diavolului... Ce creștinism teribil! Cântarea religioasă, cântarea bisericească trebuie să aparțină tuturor! Toți avem nu numai dreptul ci și datoria să-L lăudăm pe Domnul și prin cântări de slavă și mulțumită lui Dumnezeu... Eu cred că fiecare creștin ar trebui să aibă Octoih, Ceaslov și alte cărți de cântări religioase din care să învețe și să cânte astfel de cântări. Eu cred că poporul întreg ar trebui să cânte în biserică și afară de biserică... Ce frumos ar fi să auzi întreaga biserică cântând psalmul 135: „Mărturisiți-vă Domnului că este Bun. Că în veac este mila Lui. Aleluia”...
3 - A treia pricină a slăbirii cântării noastre este o greșeală eu cred că specifică a noastră a românilor. Poporul nostru este un popor plin de poezie și cântare. Doar nici un alt popor nu mai are acest dar atât de mult ca poporul nostru. Și totuși se aud atât de rar cântările și poeziile cele religioase. Eu m-am gândit mult și de multe ori cum se face că englezii și nemții au atâtea poezii prefăcute în cântări și imnuri religioase pe care le cântă și pruncii cei mici. Englezul și neamțul sunt un popor rece: n-au nici pe departe poezia și cântarea românului - și totuși viața lor este plină de poezie și cântarea religioasă. Noi, un popor plin de poezie și cântare, n-avem poezii care să cânte Jertfa Golgotei și tainele mântuirii. Eu cred că din următoarele pricini:
- Peste hotarele noastre sufletești încă n-a suflat vântul Duhului Sfânt, iar poezia și cântarea religioasă se ivesc numai pe urma acestui vânt. În măsura în care vântul Duhului Sfânt va sufla și peste hotarele noastre se vor ivi și cântecele duhovnicești.
- Poeții și compozitorii noștri n-au atras poezia și cântarea poporului în slujba Domnului. Ne trebuie și aici niște oameni atinși de suflarea Duhului Sfânt care să se ocupe cu acest lucru... Și ce lucruri minunate s-ar putea face și aici. Mărturie grăitoare sunt colindele noastre. Eu nu cred să aibă vreun popor colinde așa de frumoase ca ale noastre. De ce? Pentru că în ele a pus românul nostru sufletul său religios...
Colindele sunt o mărturie vie că poporul nostru ar putea da cele mai frumoase cântări și imnuri religioase dacă ar fi cineva să se ocupe de acest lucru... Nu s-a încercat și nu s-a încurajat alcătuirea și răspândirea și a altor poezii religioase armonizate în felul cântărilor noastre specifice - și îndeosebi a colindelor. Puțini își dau seama cât de mult îi plac poporului nostru cântările alcătuite din poezii religioase. Sectarismul câștigă aderenți tocmai prin cântarea versificată. Adventiștii au plătit din greu câțiva poeți să le versifice imnuri religioase, originale și traduceri. Cântarea de poezii și psalmi versificați ar fi pătruns în popor cu mult mai repede și mai adânc decât multe din cântările bisericești. În cântările bisericești sunt încă multe fraze greoaie, traduse ad-literam, de prin grecește și slavonă cu care cam greu se deprinde poporul. Încheind aceste constatări spun următoarele:
1 - Noi ostașii Domnului trebuie să cântăm cântări religioase. Oștile cerești laudă neîncetat pe Dumnezeu și pe Mielul. Așa trebuie să facă și Oastea noastră.
Cântarea se folosește și în armatele cele lumești. În toate armatele s-a introdus muzica și cântarea. Ele dau însuflețire și curaj soldaților la luptă. Și în Oastea Domnului trebuie să răsune muzica și cântarea religioasă. Armata lui Hristos nu poate fi o armată de muți. Trebuie să fie o armată ce cântă cântece de vitejie, de laudă și de mărire lui Dumnezeu... Noi suntem niște scăpați din potop, niște trecuți prin Marea Roșie, niște scoși din Sodoma și Gomora - să vestim prin cântare minunile ce le-a făcut Domnul cu noi... (Psalm 104, 2).
2 - Dar cântarea religioasă nu trebuie să fie numai o datorie a noastră, ci trebuie să fie mai ales o lipsă, o plăcere a sufletului nostru întocmai ca rugăciunea. Un om duhovnicesc simte lipsa cântărilor duhovnicești... Mulți vor zice însă: Nu tot omul poate cânta... trebuie și pentru treaba asta un dar deosebit. Noi însă vom zice: Acest dar se dă și el îndată ce intri în școala Golgotei, în școala Duhului Sfânt... Mulți ostași îmi spun cum ei cântă poezii simple făcute de ei pe melodii simple puse de ei și armonizate de ei... dar satul întreg se adună și îi ascultă cu bucurie învățând să cânte la fel cu ei... Auzindu-i mi-am zis îndată: Iată ce face școala Golgotei și școala Duhului Sfânt. Pe școlarii ei îi învăță să cânte. La început cei câțiva ostași nu puteau să cânte cum ziceau ei pentru că n-aveau încă destul duh și dar de cântat - dar pe urmă după ce s-au umplut de Duhul Sfânt prin o viață predată Domnului, au învățat să cânte... Auzindu-i mi-am adus aminte îndată de locul din Apocalipsa unde zice despre cei care cântau cântarea Mielului (Apoc. 14, 3-5). Cântarea cea nouă, cântarea duhovnicească o pot învăța numai cei ce urmează pe Mielul...
...Viața noastră trebuie să fie o viață plină de poezie și de cântări duhovnicești, așa cum a fost viața psalmistului David... Psaltirea nu este altceva decât o carte de poezii pe care psalmistul David le-a făcut cântând și vorbind cu Dumnezeu. Cântarea făcea poezia și poezia făcea cântarea. De aceea este atâta duh, atâta viață și atâta frumusețe religioasă în psalmi. Așa să se întâmple și cu cântările noastre duhovnicești...
Anul 1929 aduce alte nume semnate sub multe alte poezii publicate prin gazetă. Păr. Iosif publică, încurajează, premiază, caută - ca să afle adevăratele talente care întârziau încă să se arate, dar care el simțea că odată tot trebuie să vină și vor aduce Oastei și țării adevărata poezie religioasă, la înălțimea scopului Evangheliei și a credinței Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Mulți însă din cei apăruți atunci au dispărut curând, dovadă că nu erau decât niște însuflețiri trecătoare. Astfel apar:
Savu Cameniță din Micălaca - Arad. Un elev de liceu care scrie doar o poezie bună. E primit cu laude și încurajări părând un element promițător. Dar curând s-a stins.
Nicolae M. Isac din Zlaști - Hunedoara. Poezioarele acestuia erau de un nivel foarte simplu. Acesta a perseverat dar nici după cincizeci de ani de atunci în care a tot scris, nu s-a mai putut ridica chiar cu nimic peste nivelul celor din primul său an.
Ilie Covaci din Ghioroc - Arad. Scrie mai multe poezii, dar s-a impus, o vreme, doar prin una singură: „Isus Regele Cel Mare”, care câțiva ani a fost socotită ca „imnul Oastei”. A căpătat o melodie de „marș” - și cu ea s-au însuflețit mulți frați în „defilările” lor prin Sibiu, București și alte orașe, la ieșirile și manevrele lor duhovnicești de atunci. Fanfarele ostășești o cântau cu mare însuflețire, iar noi, frații și surorile, adesea sute și mii, pășeam în sunetele acestei cântări în rânduri de câte 5-6-7, în frunte cu steagurile Oastei, plini de o bucurie și o tinerețe de nedescris.
Fratele Ilie, autorul ei, venea adesea la Sibiu. În 1935 l-am văzut însă pentru ultima dată. A ținut mult atunci să se fotografieze între fr. Marini și mine. L-am ascultat. După cântarea Isus Regele Cel Mare, el n-a mai compus nimic altceva care să rămână. A murit pe la Deva prin anii 1953-1956.
Constantin Drăghici din Lugoj, de la care însă n-a rămas ceva mai cunoscut. Nicolae Mareș din Căpâlna - jud. Alba. A scris multe poezii frumușele dar nici una nu s-a ales mai deosebită.
Dar ploaia poeziei așteptate, întârzia mereu în ciuda tuturor stăruințelor depuse pentru venirea ei.
Anul 1930 i-a adus în paginile foilor Oastei pe cei doi învățători poeți mai cunoscuți până atunci ai Oastei: Ioan Marini din Săsciori - jud. Alba și Ion Tudusciuc din Brăhășoaia - jud. Vaslui.
Ioan Marini se înscrie în Oastea Domnului în anul 1928. Iată scrisoarea lui de atunci către păr. Iosif, așa cum este publicată în foaia L. S. nr. 4 din 22 ianuarie 1928:
„Onorate Domnule Părinte. După o luptă aprigă Oastea Domnului va învinge intrând cu bucurie în cetatea adversarului. Luptând înainte, să sperăm că această izbândă nu va fi departe. Fiindcă vreau și eu să iau parte la această luptă, vă rog să mă înscrieți și pe mine ca ostaș în Oastea Domnului”.
Ioan Marini, învățător, Săsciori - jud. Alba
El publica prima lui poezie în L. S. nr. 20 din 18 mai 1930. Iată mai jos textul acestei poezii, care mai târziu a suferit mai multe modificări, făcute de autorul ei.
Sunat-a ceasul izbăvirii
Sunat-a ceasul izbăvirii
din moarte și păcat
prin Crucea mântuirii
azi Tatăl ne-a iertat.
Sunat-a ceasul izbăvirii
de sub robia lui Satan
prin Cel ce sus S-a răstignit
noi azi ne-am mântuit.
Sunat-a ceasul izbăvirii
de sub străinul jug
prin Cel ce moarte a răbdat
noi azi ne-am liberat.
Sunat-a ceasul împăcării
cu Tatăl Cel Ceresc
Isus ca Rege al iertării
a ridicat blestemul strămoșesc.
Pe Crucea Sa El ne-a împăcat
cu Cel de Sus Părinte
și Tatăl ne-a iertat,
Slăvit să fii o Doamne Sfinte.
Veniți la El căci azi vă cheamă
o, nu mai așteptați,
păcatul fie cât de mare
de El sunteți iertați.
Veniți, veniți, fiți fii ai izbăvirii
porniți acum pe drumul mântuirii
putere, har, cereți de Sus
intrați chiar azi în Oastea lui Isus.
Ioan Marini, învățător ostaș al Domnului
Săsciori - jud. Alba
Ion Tudusciuc se înscrie la Oaste la data de 2 martie 1930. Iată scrisoarea lui, publicată în L. S. nr. 9 din 1930:
„Prea Cuvioase Părinte. Rog a mă înscrie și pe mine împreună cu mama mea Natalia și frații mei Constantin, Vasile, Maria, Elena, Ecaterina și Aglaia, în Oastea Domnului, rugându-L pe El ca să ne dea ajutor și putere de sus, pentru a putea fi luptători și biruitori în mărita Oastea Sa”.
Ion Tudusciuc, învățător, com. Brăhășoaia - jud. Vaslui
El publică prima lui poezie în L. S. nr. 12 din 23 martie, tot anul 1930. Dăm mai jos și textul primei poezii a lui Ion Tudusciuc, care mai târziu și-a primit o melodie frumoasă și a trecut între cântările Oastei:
O Isuse Domnul meu
O Isuse Domnul meu
mă gândesc la chinul Tău
mă gândesc necontenit
vai ce mult ai suferit.
Știu că n-ai fost vinovat
ci pentru al meu păcat
de jidovi ai fost muncit
și pe Cruce răstignit.
Grea povară Ți-ai luat
însă toate le-ai răbdat
și pe diavol l-ai răpus
Scumpul meu Dulce Isus.
Cum oare să-Ți mulțumesc
în ce chip să Te slăvesc
cine oare poate spune
căci nu este om pe lume.
Glas de înger de-aș avea
și tot încă n-aș putea
îndeajuns să Te slăvesc
Fiul Tatălui Ceresc.
O Isuse Domnul meu
fă să nu pierd darul Tău
căci e dar neprețuit
Scumpul meu Isus Iubit.
Ion Tudusciuc, învățător
ostaș al Domnului - Brăhășoaia - Vaslui
Cu acești doi învățători se face începutul poeziei culte în Oastea Domnului.
Acești doi învățători ostași vor avea în anii viitori în Istoria Oastei fiecare o însemnătate și un rol deosebit.
Despre felul cum a decurs mai departe activitatea lor poetică vom spune următoarele:
Ion Tudusciuc a rămas ca învățător tot în satul său natal, lucrând mereu poezii și trimițându-le spre publicare la Sibiu. El versifica cu ușurință și cu mare grabă, astfel că în curând foaia nu reușea să publice atâtea poezii câte era el în stare să facă.
Părintele îl aprecia mult atât pentru că era un intelectual între frați cât și pentru zelul lui poetic. Mai târziu a început să scrie poezii și fratele lui mai simplu, Constantin. Peste câțiva ani păr. Iosif le-a și tipărit o parte din poeziile lor în două volumașe: Slăvit să fie Domnul și Veniți sub steagul lui Isus.
Despre frații Tudusciuc, atât deocamdată.
Ioan Marini, în curând după aceasta s-a îmbolnăvit și nu și-a mai putut urma cariera de învățător. După un timp de spitalizare (iar apoi de zăcere acasă la Săsciori) s-a mai refăcut puțin și venind la Sibiu s-a oprit din ce în ce tot mai mult pe la librăria și redacția foii Oastea Domnului, apoi Isus Biruitorul, până când s-a atașat de tot. După anul 1934 a rămas și el definitiv la Sibiu.
Fiind încorporat în redacția foilor Oastei, Ioan Marini a început să scrie câte ceva în fiecare număr de foaie. Dar poezii a scris și publicat tot mai puțin. Simțea că nu are o prea mare înclinare spre asta. Partea care i-o încredințase părintele în redacție, era culegerea lucrurilor interesante ce trebuiau publicate din scrisorile care ne soseau de pe la frați, precum și extrase de prin ziare și reviste ce urmau a fi folosite pentru partea informativă.
În afară de asta, el fiind un om profund duhovnicesc, avea oarecum în grijă și mersul adunării din Sibiu, unde era harnic și prețuit. Mai târziu i s-au adunat și tipărit câteva din poezii într-o carte: «În umbra Crucii».
Și despre Ioan Marini tot cam atâta deocamdată.
Odată cu procurarea tipografiei Oastei despre care scriem într-un alt capitol viitor, lucrurile se lărgesc și se accelerează.
În foaia Oastea Domnului nr. 1 din 1930 se publică: „Un premiu de 1.000 de lei pentru cea dintâi fanfară a Oastei Domnului” - cu următoarele îndemnuri:
„Oastea Domnului este o «armată duhovnicească» și ca orice armată trebuie să-și aibă și ea muzica ei. Noi trebuie să-L lăudăm pe Domnul și în glas de trâmbiță, cum spune psalmistul (Psalm 150, 3). În special Oastea Domnului se face să-și aibă și ea - ca orice armată - și muzica ei religioasă. Ce lucru mișcător ar fi să vezi o Oaste a Domnului trecând printr-un sat cu steagurile fâlfâind și cu muzica - acompaniată de glasul ostașilor - cântând: «Deșteaptă-te creștine»!, «Pe-al nostru steag e scris iubire» - și altele. Și cele mai surde urechi sufletești poate că s-ar deștepta la sunetul acestei ofensive. De aici de la centru punem un premiu de 1.000 de lei care se va da acelui grup din Oastea Domnului care va înfiripa prima fanfară religioasă a Oastei Domnului”.
- Acestui îndemn i s-a răspuns mai repede și mai numeros decât orice așteptări. În curând s-au înfiripat multe fanfare din care unele ca Orăștie, Săsciorii, Crișenii din Hunedoara, apoi din Timiș, Arad, Caraș și alte județe, au făcut frumoase misiuni pentru Domnul pe la adunări, congrese, nunți și înmormântări, mulți ani...
În același număr 1 din 1930 din revista Oastea Domnului se anunță apariția primei cărți de cântări religioase, prin următoarele:
„Oastea Domnului are foarte multe cântări și foarte multe poezii frumoase. Numai cât aceste cântări și poezii în prezent stau împrăștiate unele prin foaia Lumina Satelor, altele prin cartea cu Oastea Domnului, iar altele nu sunt încă publicate. Tipografia «Oastea Domnului» va strânge toate poeziile și cântările O. D. într-o carte mică spre a le avea ostașii la îndemână...”
Iar ca o continuare O. D. nr. 10 din 2 martie 1930 - scrie printre altele:
„...Planul nostru este să scoatem acum o carte întreagă cu poezii și cântări pentru O. D. Dar pentru lucrul acesta ne trebuie un ajutor pe care noi nu-l avem. Cântarea religioasă, - întocmirea ei corectă și punerea pe note - cere o pricepere, cere o pregătire, cere un dar deosebit pe care noi nu-l avem. Poeziile și cântările Oastei trebuie „cioplite”, îndreptate, întregite, iar noi nu avem darul acesta. Eu m-am rugat ani de zile Scumpului meu Mântuitor să ne trimită El de undeva un om care să ne ajute în lucrul acesta.
Și El a ascultat rugăciunile noastre. Aici la Sibiu trăiește și muncește unul din cei mai vestiți și talentați compozitori ai neamului nostru, păr. prof. de muzică Timotei Popovici... L-am rugat să ne vină în ajutor cu darul ce-l are de la Bunul Dumnezeu - și preaiubitul meu fost profesor, ne-a oferit cu toată dragostea ajutorul d-sale... Dar pe lângă ajutorul păr. Popovici se mai cere un lucru. Trebuie să avem și un om înzestrat de la Dumnezeu cu darul de a face poezii. Trebuie să avem un poet cu dar și pregătire, care să pună la punct poeziile Oastei Domnului. Poeziile Oastei trebuie puse și ele la punct după toate regulile poeziei, iar noi n-avem darul acesta. Compozitorul trebuie să lucreze mână în mână cu poetul, cântarea cu poezia și poezia cu cântarea. Dumnezeu a voit ca tot aici la Sibiu să avem și un poet înzestrat de la Dumnezeu cu un dar mare: vestitul poet și cântăreț I. U. Soricu... Păr. Popovici și poetul Soricu sunt tocmai omul după care întrebam și noi cu slăbănogul de la Vitezda: „Doamne, om nu am...”
...Dar cu nădejdea în „omul” acesta, (ca în orice om!) - nu s-a prea făcut mare lucru.
Prima carte a cântărilor Oastei - ca și toate celelalte care i-au urmat, - a apărut numai cu ajutorul Domnului și ai smeriților lucrători ai Lui dinăuntrul Oastei Sale - și nu al celor lăudați dinafara ei. Așa a găsit Dumnezeu cu cale! Și ce bine este că a fost așa!
Încercările cu cei care erau dinafara Oastei, - oricât de talentați și binevoitori păreau - s-au dovedit netrainice. La timpul Său, Domnul Însuși a ridicat din straturile cele mai de jos ale Lucrării Sale, atât compozitori cât și poeți de care avea nevoie El și Oastea Lui. Aceștia, fără titluri și fără pretenții omenești, au realizat totuși - numai prin puterea și inspirația Duhului Sfânt - lucrări care au făcut nu după mult timp, înconjorul lumii. Ele au făcut ca numele Oastei să fie pomenit cu admirație chiar de către vrăjmașii ei.
Aceste lucrări sunt o nouă dovadă că Dumnezeu Se folosește mai cu plăcere de vasele cele slabe dar smerite, ca să arate cu atât mai vădit că slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare ca oamenii. Și că „simplitatea” Lui este mai plină de frumusețe și de măreție decât toate îngâmfările lumii acesteia!
Slăvit să fie Domnul.