Cap. 12 - Naşterea imnului duhovnicesc
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 1
Atras de dragostea lui Hristos cu o putere nebiruită, aprins de o mare însufleţire pentru învierea bisericii noastre şi apăsat de grija mântuirii poporului nostru, - acest mare trimes al lui Dumnezeu care a fost păr. Iosif Trifa împreuna în sufletul lui, cele două dimensiuni mari ale sufletului românesc: credinţa şi cântarea.
El însuşi o fire plină de simţire şi duioşie era un poet. Pe lângă cele două poezii cunoscute ale lui care au şi devenit cântări: Mai lângă Domnul meu, mai lângă El şi În drum spre Golgota, - păr. Iosif a mai scris încă multe poezii. Mai ales în anii de la începutul Oastei când încă nu se născuse poezia religioasă la noi. Căci adevărata noastră poezie religioasă a început să se nască abia în anii Oastei.
Acest mare vizionar a înţeles marea nevoie a cântării religioase la noi - şi a militat cu toată puterea şi mijloacele lui, spre a o trezi şi ajuta. Ceea ce se făcuse înainte de el, în privinţa poeziei religioase în popor erau doar mici încercări slabe care multe au rămas în faşă.
Cele câteva gazete care apăreau pentru popor în Ardeal între anii 1920-1930 publicau şi multe poezii populare şi patriotice. Mai ales Lumea şi Ţara de la Cluj cu suplimentul ei Cosânzeana sau Libertatea de la Orăştie cu suplimentul Foaia Interesantă ori Foaia Noastră, cuprindeau o bogată literatură poetică. Şi încurajau puternic muzica populară.
O mulţime de coruri şi fanfare activau la oraşe şi la sate dând multe reuniuni şi concerte. Peste tot numai poezie şi muzică lumească. Chiar şi la reuniunile organizate de Biserică, nu se putea asculta obişnuit decât poezie şi muzică lumească. Poezie şi muzică cu adevărat creştină şi evanghelică, nu exista la noi. Poporul nostru, poporul poeziei şi cântecului nu avea nici poezie nici cântec pentru Hristos. A trebuit să vină acest om trimes de Dumnezeu ca să vadă şi această mare lipsă, şi să facă totul pentru a o umplea.
«Lumina Satelor» căreia el îi dăruise un alt fel de a fi decât al celorlalte gazete, apărând pentru popor trebuia să publice şi ea poezie după acest fel nou al ei. Era pe atunci o dovadă de mare sărăcie sufletească la o gazetă pentru un popor al cântecului, să nu publice nici o poezie, nici o cântare.
Redactorul foii stăruia mereu din toate puterile sale cu tot felul de îndemnuri şi încurajări spre a trezi darul poeziei şi al cântării religioase în popor. Iar până vor veni poeţii şi cântăreţii cei înzestraţi, încerca să umple el acest gol, publicând prin foaie aproape regulat scurte poezioare şi versificări legate mai ales de înţelesul celorlalte scrieri ale sale lângă care apăreau. Toate poezioarele care au apărut pe atunci fără semnătură, erau scrise de el. Cândva, poate se va găsi cineva pregătit şi îndemnat să caute şi să strângă de prin colecţiile foilor de atunci, toate aceste scrieri şi versuri ale părintelui Iosif. Publicate într-o carte, ar fi o frumoasă şi necunoscută parte a lucrării acestui uriaş suflet înzestrat cu atâta bogăţie de pricepere şi iniţiativă pusă în slujba Domnului Isus.
Oastea Domnului devenea tot mai puternică şi numeroasă. Una din cele mai grabnice trebuinţe ale acestei mişcări duhovniceşti era imnul religios, acest mijloc însufleţitor al bucuriei, al luptei şi al muncii sfinte. Trebuia dobândit cât mai curând. Se ştia că va veni, dar nu se putea aştepta mult: trebuia grăbit!
În foaia L. S. nr. 40 din 12 octombrie 1924 păr. Iosif publica primul concurs pentru un imn al Oastei, cu un premiu de 2 dolari. Iată ce scria, printre altele, atunci:
„Se pune un premiu de 2 dolari pentru un cântec de marş pe seama celor din Oastea Domnului. Un prieten al gazetei din America îmi trimite o cinste de 2 dolari. Am aflat de bine să pun şi această cinste în slujba Domnului. Deschid cu aceşti dolari aici la gazetă o întrecere (concurs) pentru cine va scrie cel mai bun cântec (poezie) de marş pe seama celor din Oastea Domnului. Se ştie că orice armată îşi are marşul ei, adică cântarea de biruinţă în sunetul căreia pleacă la luptă. Această gazetă încă a strâns o Oaste a Domnului care cheamă pe oameni să se hotărască la o viaţă nouă cu Domnul pentru ca apoi să poată duce la biruinţă lupta... contra tuturor relelor care vin de la vrăjmaşul diavol. A trecut peste 500 numărul celor care au intrat în această Oaste de mântuire sufletească şi ne trebuie acum şi nouă un cântec de marş al nostru, o cântare a noastră care să cânte chemările noastre şi în sunetul căreia să plecăm în lupta contra păcatelor. Pentru cine va scrie acest cântec de marş şi pentru cine îl va nimeri mai bine şi mai frumos se pune premiul de 2 dolari. La această întrecere pot lua parte, în afară de ostaşii noştri, şi alţii care au darul de a scrie în poezie. Invităm şi pe poeţii noştri să-şi pună talantul în slujba Domnului (căci Domnul le-a dat talantul ce-l au). Poeziile intrate se vor publica în L. S. şi din ele vom alege pe cea mai bună care apoi, - printr-un alt concurs - se va pune pe note, adică se va preface în cântec de marş.
P. Trifa
Dar trezirea acestui har poetic şi izbucnirea lui într-un şuvoi puternic, nu era o treabă uşoară şi dintr-odată, ca lovirea lui Moise cu toiagul în stâncă, spre a face să ţâşnească într-o clipă apele dorite (Exod 17, 6). Ci a fost una grea, ca a lui Ilie, care a trebuit să stea timp îndelungat, cu capul aplecat până la pământ, cerând cu rugăciune, aşteptând cu nerăbdare şi întrebându-se de fiecare dată dacă nu acesta era cumva semnul aducător de ploaie (1 Regi 18, 42-44).
La acest „concurs” au intrat multe poezii, dar cea dorită şi aşteptată n-a apărut decât mult mai târziu. Redăm aici textul primelor patru sosite la redacţie.
Prima poezie „intrată” drept răspuns la această chemare este semnată de „un ostaş din Banat” şi se intitula „Intraţi în Oastea lui Isus”. Ea este publicată în nr. 41 din 19 octombrie 1924. Iată textul ei, însoţit de câteva rânduri ale păr. Trifa:
Intraţi în Oastea lui Isus
Intraţi în Oastea lui Isus
vă cheamă glasul Domnului de Sus
în lume nu-i un nume mai frumos
decât să fii ostaşul lui Hristos.
Eu mă simţesc atât de bine
intrat de tot în slujba Lui
o altă grijă n-am cu mine
decât s-ascult comanda Lui.
Intrat în slujba Ta Isuse
atât de tare mă simţesc
că-mi dai mereu puteri nespuse
pe diavolul să-l biruiesc.
O, frate dragă de-ai şti tu
ce dar primesc de Sus
acei ce ies din rău şi intră
în Oastea lui Isus.
Sub steagul Domnului Isus
înaintăm spre mântuire
sub steagul Domnului Hristos
scăpăm de veşnica pieire.
Intraţi în Oastea lui Isus
voi fraţi şi voi surori
un dar mai mare-n lume nu-i
decât în Oastea Lui să mori.
Un ostaş din Banat
La aceasta păr. Iosif observă:
„Poezioara ostaşului din Banat are mari greşeli de formă dar e bine simţită ca cuprins. E adevărat şi aceea că poezia nu-i destul de războinică şi de chemătoare la luptă, dar în schimb, ostaşul din Banat vrea să atragă pe alţii în Oastea mântuirii spunându-le ce bine se simte el de când a intrat în Oaste şi ce dar şi ce putere a primit de când a intrat de tot în slujba Domnului. Poezia se vede că e scrisă de un bun ostaş al lui Hristos care înaintează spre mântuire. Din poezie se vede că ostaşul din Banat a mai scris versuri şi de la el aşteptăm să ne mai trimită altele şi mai bune decât cele de mai sus. Aşteptăm şi de la alţii”.
A doua poezie intrată la concursul celor 2 dolari este intitulată „Veniţi ostaşi ai lui Isus” publicată în nr. 43 din 3 noiembrie 1924 în felul următor:
„A mai venit o poezie pentru cei din Oastea Domnului. În nr. 41 am publicat o poezie - cea dintâi - intrată la concursul ce l-am deschis pentru un cântec de marş... acum am mai primit o poezie pe care o dăm mai jos:
Veniţi ostaşi ai lui Isus
Veniţi ostaşi ai lui Isus
să mergem tot spre cer în sus
veniţi să mergem împreună
să aflăm veşnica cunună
ce Isus ne-a făgăduit
când pe noi ne-a arvunit
căci au trimis pe pământ
harul şi darul cel sfânt
care vreau să-l înţeleagă
negreşit la El să meargă.
Să trăiţi părinte sfinte
cel ce ne-ai dat înainte
o cuminte hotărală
s-o subscriem cu-ndrăzneală
ai aflat prin darul sfânt
mulţi ostaşi de pe pământ
i-ai ales din gloata mare
lui Isus spre închinare
ai scos un număr frumos
şi i-ai trimes la Hristos
suntem cinci sute de inşi
de Domnul Hristos învinşi.
Ş-acum fraţilor nainte
să luptăm mult şi fierbinte
să-nvingem această lume
şi să-i punem altu nume
să-i zicem lume curată
ca să fim toţi laolaltă
să-i zicem lume iertată
căci a noastre mari păcate
ne-au fost şterse şi iertate
de la Regele Isus
care la luptă ne-a dus
din lume El ne-a sculat
şi cu Crucea ne-a narmat.
Prin mine, Nicolae Luca com. Bârseu, jud. Arad econom, cantor şi ostaş în Oastea lui Isus”.
Şi adaugă:
„...Rugăm pe ostaşii noştri să urmărească cu luare aminte aceste poezii căci pe urmă ei vor fi chemaţi să-şi spună părerea despre care le va plăcea mai mult să ne fie cântec de marş”.
Nr. 44 din 9 noiembrie 1924 publica încă o poezie, a treia pentru cei din Oastea Domnului intitulată: „Eu sunt ostaş de rând”.
Eu sunt ostaş de rând, dar bucuros
Eu sunt ostaş de rând, dar bucuros
m-avânt în luptă sub steagul lui Hristos
la glasul Lui ce cheamă la război
alerg tot înainte şi nu mă dau napoi.
Eu sunt ostaş de rând, dar onorat
port spadă şi scut de fiu de Împărat
când glasul Lui pe nume m-a striga
eu voi răspunde: sunt gata la porunca Ta.
Eu sunt ostaş de rând dar fiu de Împărat
cu nebiruite arme încins şi înarmat
cu pavăza credinţei m-a îmbrăcat Isus
şi coiful mântuirii pe capul meu a pus.
Eu sunt ostaş de rând, dar scump plătit
cu tot ce Domnu-n cer mi-a pregătit
plata o aduce când S-o arăta
să treacă în revistă toată Oastea Sa.
Vasile Guşiţă, econom, Fundul Moldovei
Iar redacţia adaugă:
„Poezia ostaşului V. Guşiţă este de toată frumuseţea şi cuprinde adânci gânduri creştineşti...” (Şi pe linia gândurilor ei păr. Iosif scrie ceva nespus de frumos despre adevărul mântuirii şi înfierii noastre prin Jertfa Mântuitorului Isus Hristos). Dar de calitatea ei ca marş nu-i prea mulţumit. Şi îndeamnă mai departe şi pe alţii.
Din toate acestea se vede ce greu se poate naşte o poezie adevărată, chiar când este multă bunăvoinţă pentru acestea din partea tuturor. Totuşi omul lui Dumnezeu nu oboseşte. Caută şi aşteaptă mereu.
Din anul 1924 încolo, încep să apară din ce în ce mai des versificări venite din toate părţile. Încercarea reuşise să pornească ceva. Focul se aprinsese cumva. Zăgazul fusese ridicat cel puţin în prima lui fază. De acum păr. Iosif putea scrie: „ «Lumina Satelor» a atras şi poezia populară în slujba Domnului. Minunata poezie de alături e o dovadă grăitoare. Noi ne bucurăm din tot sufletul şi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să punem şi poezia populară în slujba Domnului. Acest lucru l-am urmărit cu concursul celor 2 dolari şi ne bucurăm de reuşită. Poezia de alături e de o mare valoare nu numai creştinească ci şi literară. Îndemnăm şi pe alţii să cânte dragostea Domnului în poezia populară aşa cum a făcut atât de frumos ostaşul nostru Ion Morariu din Crihalma”.
O altă poezie pentru cei din Oastea Domnului:
Susu-i ceriu plin de stele
Susu-i ceriu plin de stele
jos pământu-i plin de rele
sus străluce stelele
jos pe lume relele
numa-n ceriu este dreptate
pe pământu-i strâmbătate
d-aia Dumnezeu ne bate
căci în loc de fapte bune
lucră toţi cu-nşelăciune
lumea-i plină cu păcate
nu-ncape frate cu frate.
Numai dracu cu crâşmarul
ei poartă banii cu carul
şi-i împarte la domnie
ca să le dea slobozie
să vânză-n praznice rachie
şi să facă sărăcie.
Satana la baluri zboară
multe suflete omoară
şi la crâşme se suceşte
pe toată lumea serveşte
cu cuţite cu prăsele
să se junghie cu ele
şi-i îndeamnă prin beţie
să s-apuce de curvie.
Mă mir Dumnezeu cum poate
ca să le rabde pe toate
fraţilor să ne-apucăm
viaţa noastră s-o schimbăm
haideţi fraţi să-ntindem braţul
să-i rupem Satanei laţul
şi să ne prindem frumos
ca să-L urmăm pe Hristos
să lepădăm lăcomia
şi sudalma şi beţia
şi minciuna şi curvia
să ne prindem a jura
că la crâşmă n-om intra
haideţi ostaşii lui Isus
să plecăm la luptă sus
să ne luptăm cu tărie
ca să scăpăm de urgie.
Frumosu-i cerul senin
iubitu-i omul creştin
urâtu-i cerul noros
vai de omul păcătos
haideţi fraţi să ne iubim
fiii Domnului să fim.
scrisă de ostaşul Ion Morariu din Crihalma
L. S. nr. 45 din 16 noiembrie 1924
Pentru vremea şi scopul lor poeziile religioase începătoare ale Oastei - şi ale poporului nostru - sunt originale, interesante şi pline de frumuseţe. Unele sunt chiar cu totul deosebite şi multe din ele au devenit nu doar un singur imn de marş al acestei minunate Lucrări duhovniceşti, ci au devenit o mulţime. A venit vremea când au trebuit scoase într-o carte de cântări. Iar mai târziu a venit vremea că n-au mai încăput într-o singură carte. Apoi, curând, a trebuit a treia... Până când aluatul cântărilor a dospit atât de mult încât pâinile cărţilor de poezii şi de cântări care au tot ieşit unele după altele, nu l-au mai încăput.
Numărul şi frumuseţea cântărilor se înmulţea mereu an de an. Până când au ajuns de la zeci la sute, apoi de la sute la mii, apoi până la câte azi nici nu li se mai ştie numărul... Ultima carte de cântări a Oastei - dar nu cea din urmă şi nu singura - având 1.500 de cântări, cum nu a mai fost vreodată nicăieri în lume - nu le cuprinde totuşi nici ea pe toate. Va trebui o alta de 2.000 ori de 5.000... căci mereu se adaugă altele şi altele ca într-o coloană fără sfârşit.
Cântarea Oastei pentru Domnul este nu numai o cântare vie care creşte şi sporeşte mereu tot mai frumoasă şi mai proaspătă, dar a devenit ea însăşi o şcoală creatoare a cântării şi poeziei pentru alţii. Mulţi alţii, inspiraţi şi antrenaţi de ea, au început şi ei să-şi înlocuiască treptat slabele traduceri de care se foloseau - pline de tot felul de greşeli de limbă, de accent, de interpretare - cu lucrări originale, unele chiar de valoare. Lucrările acestea sunt în cea mai mare parte datorită şuvoiului de putere şi de har revărsat de Duhul Sfânt prin ploaia îmbelşugată a Cântării Oastei. A acestei cântări pentru care un profet al lui Dumnezeu, binecuvântat şi chinuit, a trebuit să se roage şi să lupte atât de mult. Dar ce minunat a ştiut răsplăti Domnul şi în privinţa asta ostenelile şi speranţele robului Său!
Până la şuvoiul slăvit al cântării de astăzi pe care el n-a ajuns să-l vadă cu ochii săi trupeşti în toată plinătatea lui, atunci mai era o cale lungă de făcut. Mai erau lupte grele de dus. Mai era un preţ mare de jertfă care trebuia dat.
În Lucrarea aceasta au fost revărsări atât de mari de har, - dar aceste revărsări au cerut un tot atât de mare preţ de jertfe pe cât de mari şi de unice au fost binecuvântările aduse de el.
Nimic n-a fost primit uşor. Nimic n-a fost dobândit ieftin. Totul a fost câştigat cu preţ greu şi scump, - dar ce binevoitor şi ce darnic a fost apoi cu noi Dumnezeu!
Slavă veşnică Dragostei Sale plină de atâta bunăvoinţă şi dărnicie faţă de noi. Căci dacă n-au fost singurătăţi ca ale Oastei, n-au fost nici adunări ca ale ei.
Dacă n-au fost daruri ca ale ei, n-au fost nici bucurii la fel.
Şi dacă n-au fost lacrimi atât de amare cum a trebuit să plângă ea, - n-au fost nici cântări atât de dulci cum i s-a dat ei să cânte...
Cred din toată inima că de undeva de Acolo, unde este acum sufletul fericit al părintelui Iosif, Domnul îl ia din când în când spre a-l aduce până la o fereastră de cer de unde îl face să privească şi să asculte cuvântul înflăcărat pe care îl poartă astăzi Lucrarea Oastei în slujba lui Isus Biruitorul. Să vadă jertfa înaltă adusă cu dragoste de fiii acestei Lucrări. Şi să guste cântarea inspirată pentru Hristos revărsată peste atâtea întinderi, de lacrimile Oastei Lui.
Şi văzându-le toate acestea, întors spre ceilalţi preaiubiţi ai noştri de Acolo, cred că slăvesc cu toţii şi mai fericiţi pe Dulcele lor şi al nostru Mântuitor Isus Hristos. Între lucrurile fericite de Acolo pe care noi acum nici nu le putem bănui, - poate să fie şi acesta.
Dar să nu uităm că încă vorbeam despre începuturi. Acum nouă ne este uşor, fiindcă avem atât belşug de cântare şi de poezie încât nici nu mai ştim ce să facem cu ele. Suntem ca şi copilul cofetarului: sătui de dulciuri şi de bunătăţi. Dar atunci... atunci aşa ceva era necunoscut.
Din copilăria mea îmi aduc aminte că prima mea prăjitură pe care o mâncasem în viaţa mea, a fost în ziua când am terminat cele şapte clase primare. Pentru examenul de sfârşit, toţi elevii fusesem duşi de prin mai multe sate la examen în oraşul apropiat. Examenul era prin concurs şi cu ceva premii.
Pe banii care eu i-am luat ca premiu mi-am cumpărat mie şi colegilor din satul meu primele prăjituri din viaţă. Aveam primii mei bani, şi n-am mai putut trece pe lângă vitrina cofetăriei de data asta fără să intru, cum trecusem amărât de atâtea zeci de ori până atunci!
Ah, ce fericiţi am mâncat cu toţii acolo câteva prăjituri! Şi cum ne mai lingeam degetele! Cred că cine ne-a privit atunci trebuie să-i fi dat lacrimile.
Cam aşa bucurie am avut şi când am gustat primele, una sau două, cântări ale Oastei! Pe o piatră din faţa casei noastre, strânsesem tot pe aceşti colegi de atunci de la târg să le cânte împreună cu mine. Ah, ce fericiţi le gustam cu ochii în lacrimi, ca pe prăjiturile acelea neuitate!
Dar încă odată, să nu uităm că vorbim de începutul poeziei şi cântării religioase.
În anii 1925-1927 încercările se înmulţiră. Poezioarele publicate îşi îmbunătăţeau atât forma cât şi conţinutul lor. Avea loc o vădită desprimăvărare. Se putea vedea progresul bunişor, dar cam încet, ce se făcea... Ar fi foarte instructiv şi interesant cândva, dacă s-ar găsi un ostenitor priceput şi iubitor să strângă aceste frumoase perle ale începuturilor adevăratei poezii religioase a poporului nostru. Era un fenomen care apărea în acelaşi timp peste toată ţara, datorită insistenţelor de la Sibiu. Din toate vârstele şi straturile sociale au ţâşnit atunci izvoraşele poeziei religioase. Am urmărit vreo 2-3 ani titlurile şi autorii, dar în curând nu i-am mai putut pe toţi... Şi m-am mulţumit să reţin doar numele cele mai harnice şi oarecum mai deosebite. Vom spicui câteva impresii şi date, pentru cine va găsi interes să cunoască aceste începuturi ale Oastei.
În L. S. nr. 13 din 21 mai 1926, apare prima poezie scrisă de păr. Iosif intitulată „În drum spre Golgota” şi iscălită : „ostaşul de la Sibiu”. Iată cum a fost prima formă a acestei poezii:
În drum spre Golgota
În drum spre Golgota pleacă Fiul Durerii
pe noi să ne scoată din calea pierzării
El merge nainte şi-n urmă-I se ţin
iudeii cei răi şi ostaşii păgâni
coroană de spini Îl apasă pe cap
ostaşii cu bice întruna Îl bat
din fruntea-I senină picură Sânge
şi Maica cea sfântă cu lacrimi Îl plânge
o frate iubite şi drag cititor
eu plâng cu amar şi mult mă-nfior
gândindu-mă că-n Crucea din spatele Lui
sunt toate păcatele mele ş-a tale ş-a oricui
cu-a noastre păcate şi noi Îl lovim
pe Domnul Cel Sfânt şi chinu-I sporim
dar frate iubite şi drag cititor
pe Domnul nu-aceste păcate Îl dor
căci El a venit anume să ia
a păcatelor noastre sarcină grea
pe Domnul Îl doare şi inima-I plânge
de cei ce n-au primit Sfântul Lui Sânge
de cei ce n-au primit a Lui viaţă şi dar
şi pentru care a suferit şi-a murit în zadar.
ostaşul de la Sibiu
Tot în acest an 1926, apar prin foaie cele mai multe din poeziile iscălite de păr. Trifa cu acest nume: „Ostaşul de la Sibiu” sau „Un ostaş din Oastea Domnului”. Iată câteva titluri:
În L. S. nr. 18 din 1926: «Fost-am astăzi la pădure».
În L. S. nr. 19 din 1926: «Să ţinem cu Domnul».
În L. S. nr. 20: «Vin şi eu de la Sibiu».
În L. S. nr. 24: «Îndrăzniţi la luptă şi La crinii câmpului».
În L. S. nr. 27: «Şi spre soare se închină».
În L. S. nr. 48: «Îndrăzniţi la luptă».
În L. S. nr. 50: «Veniţi din toate unghiurile ţării» - o imitaţie după imnul naţional «La arme», pe melodia căruia se şi cânta. Astfel de imitaţii după cunoscute imnuri naţionale au mai fost scrise de păr. Iosif, iar după el şi de către alţii. Aceste imitaţii au fost primele cântări ale Oastei. Şi acesta fiind un semn că Oastea chiar de la începutul ei n-a împrumutat nimic străin ci şi-a înjghebat cum a putut şi cum a ştiut ceea ce era al nostru...
În anul 1927 apar noi poeţi pe lângă cei de mai nainte, astfel că gazeta începe acum să fie plină de poezii religioase, iar păr. Iosif nu va mai fi silit să compună grăbit imitaţii după cântece naţionale.
Ca după o lungă iarnă şi uscăciune duhovnicească încep să înflorească pe toate dealurile româneşti frumoasele ramuri ale poeziei religioase. Poporul care are unul din cele mai înzestrate şi mai frumoase folcloruri din lume, începe să-şi înalţe ochii spre cer şi să cânte pentru Dumnezeu. Se naşte ca să zic aşa un „folclor” nou. Un folclor duhovnicesc. Un folclor evanghelic şi creştin.
Pe lângă poezia religioasă apare melodia religioasă. Apar Şezătorile religioase. Apar Nopţile Domnului. Apar noi Colinzi şi Obiceiuri duhovniceşti. Apar Nunţile şi Petrecerile duhovniceşti. Apare un nou folclor, acel produs de dragostea lui Hristos şi de duhul creştin al sufletului românesc. Are loc noua şi adevărata încreştinare a neamului nostru, venită acum de jos în sus şi de dinăuntru în afară, - aşa cum de fapt se fac totdeauna marile şi adevăratele transformări.
Printre noii poeţi apăruţi în 1927 deosebim pe următorii:
Farcaş Gheorghe din Arad, cu poezioare simple dar frumuşele. E harnic şi publică vreo 2-3 ani.
Traian Ţăran, care publică îndeosebi imitaţii după diferite imnuri şi cântece naţionale.
Gheorghe Munteanu din Batiz, jud. Hunedoara, care este unul din cei mai activi şi cel mai talentat din rândul soţilor săi. Părintele Iosif l-a iubit şi l-a încurajat pe fratele Gheorghe în chip deosebit. După câţiva ani i-a strâns şi i-a publicat într-o carte pe cele mai frumoase din poeziile sale. Multe din ele şi-au primit melodii, şi au ajuns să facă pentru totdeauna parte din comoara cântărilor Oastei. Ele se cântă şi astăzi cu plăcere, fiind păstrate de o mare simţire şi putere duhovnicească.
În anul 1927, în L. S. nr. 26 din 26 iunie apare şi puternica poezie a păr. Iosif «Mai lângă Domnul meu, mai lângă El». Opt ani mai târziu pe când eram la Sibiu şi ieşisem odată alături de părintele într-una din plimbările lui de odihnă, prin parcul dintre zidurile cetăţii, am avut o întâmplare în legătură cu aceasta. Eram în partea dinspre sanatoriul unde el suferea şi muncea, în dreapta scărilor care coboară prin poarta din zid şi stăteam pe o bancă aproape de unul din turnurile zidului.
Vorbeam de toate întâmplările zbuciumate prin care trecea atunci Lucrarea Domnului - şi noi împreună cu ea.
Era o zi de iunie 1935... După ce ne-am dus de două ori încolo şi încoace prin micul parc, ne-am aşezat acolo pe banca de lângă turnul scărilor. Dintr-odată părintele căzu tăcut pe gânduri privind... După un timp îmi arătă, aproape de noi, o bancă şi un loc cu multă iarbă verde zicând:
- Vezi, dragă Dorz - (aşa îmi zicea el aproape totdeauna: dragă Dorz) - vezi tu banca aceea de colo? Acolo am scris eu cântarea «Mai lângă Domnul meu». Eram în zilele acelea într-o stare sufletească deosebită. Simţeam că am în mine ceva care avea nevoie să se mărturisească puternic. Era toată dragostea şi recunoştinţa pe care o purtam fierbinte în tot sufletul meu faţă de Dulcele meu Mântuitor care m-a iubit atât de mult şi care este atât de bun cu mine... Ţie îţi este uşor să faci poeziile! Tu ai din plin de la Domnul acest dar. Dar tu nu ştii cât m-am chinuit eu cu poezioarele pe care le-am scris, când aveam nevoie de ele şi nu era cine să le facă.
Atunci când scriam «Mai lângă Domnul meu», m-am chinuit multe zile şi nopţi. Scriam şi ştergeam, că nu-mi ieşea nimic după cum simţeam, - şi nu-mi plăcea. Mâzgălisem pagini întregi de caiete cu tot felul de rime, dar nu eram mulţumit. Găseam unele cuvinte potrivite să rimeze cu El, dar îmi trebuia în fiecare strofă a cântării un alt cuvânt. - Şi nu-mi ieşea unul, tocmai acela ce simţeam eu că trebuie să fie cuvântul care să zugrăvească cel mai bine starea vieţii mele dinainte de a-L afla pe Domnul Isus. Simţeam cuvântul că este, îl căutam, îl chemam - şi nu-mi venea!
Găsisem «fel», găsisem «zel», mai găsisem multe altele dar îmi lipsea ceva mai mult. Ceva care să-mi redea toată starea trupească şi sufletească a vieţii mele. Atunci, uite pe banca aceea, cum stam privind la tot felul de oameni de prin parc, mi-a venit dintr-odată ca un fulger în minte cuvântul atât de mult căutat:
Era: «singurel»...
M-am umplut de o aşa bucurie încât am început să sar şi să strig: Slavă, slavă, slavă Ţie Isuse. Slavă, slavă, slavă Ţie Isuse... Şi râdeam şi plângeam şi m-am aruncat în iarbă că îmi venea să mă tăvălesc pe jos de bucurie... Se uitau oamenii miraţi la mine. Am auzit pe unii şoptindu-şi cu durere: «săracu popa Trifa, uite a înnebunit».
Nimeni nu-i în stare să înţeleagă ce mare este o astfel de bucurie decât acela care căutând îndelung, a aflat în sfârşit comoara lui cea de mare preţ...
Când termină de povestit, aveam amândoi ochii plini de lacrimi.
Cunoşteam şi eu atât de bine chinul acestor căutări, dar nu l-am mărturisit niciodată. Eu îmi scriam - şi atunci şi după aceea - cele mai multe din încercările mele numai noaptea pe întuneric - să nu mă vadă nimeni. Ca şi cum aş fi făcut o faptă rea scriind poezii. Îmi era ruşine când cineva spunea despre mine: este poet. Sau când mă întreba: Tu faci poezii? Cred că până la sfârşitul vieţii mele voi rămânea cu acest simţământ. Ca şi cum ar fi fost o ruşine ceea ce am făcut de când mă ştiu.
Totdeauna mi-a fost ruşine când n-am reuşit în lucrul de care m-am apucat. Şi în lucrul poeziilor nici odată n-am simţit că am reuşit bine.
- Atunci de ce nu m-am lăsat de ele?
- Nu ştiu! Am crezut că până la urmă voi reuşi. Cred însă că n-am reuşit, pentru că simţământul acela nu m-a părăsit nici azi. Stă şi acum tot acolo unde l-am avut atunci la început.
Prin locul acela din parcul Sibiului n-am mai fost de zeci de ani. Dar cu sufletul mă reîntorc mereu să mă aşez pe banca aceea lângă umbra sfântă cu care în momentul neuitat din iunie 1935, am gustat ca dintr-o împărtăşire, acelaşi pahar.
Câtva timp mai târziu după povestirea din parc, reluând de data asta în cămăruţa cu cele 80 de trepte unde se mutase, discuţia asupra cântărilor scrise de el, îmi spunea: odată când vom avea timp, tot va trebui să le revedem noi doi împreună! Chiar şi în «Mai lângă Domnul Meu» - încă mai sunt părţi de care sunt nemulţumit şi care vor mai trebui îmbunătăţite...
Dar nici acest „timp” ca şi altele, nu l-a mai avut. Şi poate că e mai bine aşa cum a rămas cântarea din pana lui. Totuşi el mai trecuse peste ea, pentru că iată cum a fost publicată în forma ei dintâi, în L. S. din 26 iunie 1927:
Un cântec preadulce
Un cântec preadulce învăţat-am în lume
un cântec ce ar trebui neîncetat să răsune
cântarea mea e scurtă se cântă într-un fel
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
Chiar El m-a învăţat această cântare
lovindu-mă cu multe necazuri amare
m-a învăţat să cânt cu râvnă şi zel
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
El cuibul casei mele mi-a spart
El m-a trimes prin lume pribeag
simţindu-mă singur să cânt singurel
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
O, dragi cititori gândiţi-vă bine
că orice necaz în lume ne vine
pe noi să ne-nveţe să cântăm într-un fel
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
Sus inima voi cei întristaţi
şi de-aţi păcătuit, nu disperaţi
Domnul ne cheamă să cântăm într-un fel
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
Cu-această cântare noi toate le biruim
când moartea veni-va cu drag o primim
cânta-vom şi-atunci aşa lin şi-ncetinel
mai lângă Domnul meu, mai lângă El.
Cartea „Mai lângă Domnul meu” - a luat fiinţă datorită acestei poezii.
Aici să mai spun încă o întâmplare pentru că are o oarecare legătură cu „singurel”.
Într-o altă dimineaţă, tot în cămăruţa cea cu 80 de trepte părintele mă întâmpină cu voie bună:
- Ştii dragă Dorz că azi noapte ţi-am găsit o rimă pentru numele tău? Ghici care-i!
- „Orz” - răspund eu cam ruşinat. Că nu-i altceva mai bun să mi se potrivească!
Părintele izbucni într-un râs vesel:
- Nu-i orz!
- Atunci „corz” - răspund eu mai înveselit.
- Nici corz nu-i!
- Atunci, părinte, eu alta nu ştiu! Şi tăcui. Simţământul de ruşine pe care mi-l stăpâneam totdeauna cu greu în faţa lui, mă făcu să plec ochii.
- „Întors” - mă! îmi zise el zâmbind şi privindu-mă bucuros cu ochii lui negri, vioi şi plini de dragoste. - Aşa-i că e o rimă frumoasă? Se potriveşte cu tine ca cu mine „singurel”. Aşa-i că „întors” exprimă minunat starea ta sufletească cum o exprimă şi singurel pe a mea? Aşa-i că şi tu eşti un „întors” la Domnul singurel, cum sunt şi eu un singurel întors mai lângă Domnul meu? Atinsese locul cel mai dureros al sufletului meu. Eu eram şi atunci încă tot un copil. Am început să plâng lângă patul lui. Părintele văzând că mă îndurerase, mi-a cuprins capul la pieptul său şi îmi zise mişcat:
- Nu mai plânge! De acum nu mai suntem singurel nici unul. Suntem lângă El. De acum să cântăm cu bucurie „de lângă El”...
În cursul aceluiaşi an 1927, cât şi ai celor următori au mai apărut câteva nume sub poezii publicate prin gazetă:
Apostol Antohi din Boteşti - Bacău.
Moise Tudoran din Hodoni - Timiş.
Gheorghe Latiş din Sadova - Bucovina.
Aldea T. Isofachi
Constantin Gheorgiu din Dumbrăveni - Vaslui.
Şi alţii. Şi alţii, care aveau printre lucrările lor undele chiar de o frumoasă valoare duhovnicească. Dar numai vreo doi au supravieţuit mai mult, anilor acelora.
În 1928 apar noi poezii neiscălite, semn că erau scrise şi acestea tot de către redactorul foii. Printre ele o imitaţie după «Pe-al nostru steag» şi o variantă la «Mai lângă Domnul meu» intitulată: «Pe Cel ce cuibul casei mele l-a spart»! Redăm mai jos textul ei, pentru frumuseţea simţămintelor din ea, chiar dacă forma şi expresia au unele scăderi:
Pe Cel ce cuibul casei
Pe Cel ce cuibul casei mi l-a spart
şi m-ai trimes prin lume pribeag
eu şi astăzi Te rog cu căldură
o Doamne Preasfinte de mine Te-ndură
şi-mi sparge iar cuibul când în el se adună
lumeştile mele gânduri şi planuri
şi mă izbeşte iar cu furtună şi valuri
zdrobeşte-mi puterea şi mă poartă anume
pribeag şi străin prin ţară şi lume
să înţeleg în sfârşit că afară de Tine
eu n-am în această lume pe nime
să înţeleg în sfârşit că-n orice năcaz
Tu Singur Isuse, cu mine-ai rămas...
În acest an, 1928, se publică tot mai stăruitoare îndemnuri şi chemări spre poezia şi cântarea mai profundă şi mai de valoare care încă întârzie, întârzie. De ex. L. S. nr. 44 din 28 octombrie publică pe o întreagă pagină următoarele sub titlul:
„Poezia şi cântarea în slujba Domnului şi a Oastei Domnului”. (Redăm în cea mai mare parte acest articol, el cuprinzând nişte mari adevăruri atât de valabile şi astăzi).
Poporul nostru este un popor iubitor de poezie şi de cântare. Poezia şi cântarea este un dar special al poporului nostru. Numai că acest dar trebuie atras şi el în slujba Domnului... Scripturile spun că lumea cea cerească răsună neîncetat de cântările îngereşti (Apoc. 14, 2-5). Cântări de slavă lui Dumnezeu trebuie să răsune neîncetat şi în lumea aceasta. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt ne-au învrednicit - şi ne învrednicesc - pe noi păcătoşii cu atâtea daruri şi cu atâtea binecuvântări încât oriunde ne-am întâlni două sau trei suflete ar trebui să cântăm cântări de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Pământul împreună cu cerul ar trebui să laude neîncetat pe Domnul. Cântările noastre ar trebui să se împreune neîncetat cu cântările cerului. Aşa erau creştinii cei dintâi. Ei petreceau în cântări duhovniceşti ascultând porunca ap. Pavel... (Efes. 5, 18-19)... Cântarea religioasă era la început pe buzele tuturor. Făcea parte din viaţa creştină. Era o lipsă a sufletelor pentru că oamenii erau plini de Duhul Sfânt.
Erau cu adevărat copiii lui Dumnezeu, de aceea simţeau o lipsă de a-L lăuda neîncetat pe Dumnezeu prin cântări de slavă şi mărire... În decursul vremii cântarea religioasă s-a răcit şi ea şi s-a stins mereu. Azi, cântarea religioasă a ieşit parcă cu totul din lume. A rămas numai în Biserică. Parcă a scos-o cineva din lume şi a încuiat-o numai în Biserică. Viaţa creştinilor de astăzi nu mai răsună de cântări religioase ca la începutul creştinismului. De ce? Vom aminti câteva pricini:
1 - Pentru că a slăbit creştinismul. A slăbit râvna şi duhul creştin - şi în măsura asta a slăbit şi s-a stins cântarea religioasă. Azi e plină lumea de cântări lumeşti pentru că e plină lumea de oameni lumeşti. Au amuţit cântările duhovniceşti pentru că s-au rărit oamenii duhovniceşti (Rom. 8).
2 - A doua pricină este greşeala că în biserică şi afară din biserică nu s-a lăsat cântarea religioasă să fie a tuturor şi să aparţină tuturor. Cântarea religioasă a devenit cântare bisericească, iar cântarea bisericească a fost închisă în strană. La început biserica a fost o biserică cântătoare. Cânta întreg poporul. Slujbele bisericii sunt şi astfel întocmite ca să cânte tot poporul... Însă în cursul timpului cântarea bisericească s-a luat din gura poporului şi s-a dat exclusiv stranei. În felul acesta poporul a ajuns să stea pasiv la slujbele bisericii. Eu cred că nu e bine acest lucru. Sectarismul câştigă aderenţi tocmai prin cântarea religioasă comună. La noi a început a prinde credinţa greşită că cântările bisericeşti ar aparţine exclusiv diecilor. S-a întâmplat şi aicea ceea ce s-a întâmplat cu Evanghelia şi Biblia. Până în zilele noastre s-a păstrat credinţa greşită că Evanghelia este o carte sfântă ce trebuie să stea numai pe masa sf. altar, ferecată în cât mai mult aur şi argint şi că e păcat să iese în lume... e păcat să citească în ea altcineva decât preotul... Se mai află şi azi destui nesocotiţi care strigă că Biblia e o carte pocăită. Să nu te vadă cumva citind în ea că strigă după tine că eşti pocăit. Aşa s-a întâmplat şi cu cântarea religioasă... Cum te aude cineva cântând vreo cântare religioasă strigă după tine că eşti pocăit, adică sectar... Ce creştinism teribil! Cântarea religioasă este o descărcare sufletească. Un om plin de Duhul Sfânt simte o lipsă să-şi descarce şi prin cântare acest prisos sufletesc. Şi iată am ajuns vremile când această descărcare sufletească să fie batjocorită şi prigonită. Eşti creştin bun numai până când îţi descarci sufletul răgând cântecele diavolului... Ce creştinism teribil! Cântarea religioasă, cântarea bisericească trebuie să aparţină tuturor! Toţi avem nu numai dreptul ci şi datoria să-L lăudăm pe Domnul şi prin cântări de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu... Eu cred că fiecare creştin ar trebui să aibă Octoih, Ceaslov şi alte cărţi de cântări religioase din care să înveţe şi să cânte astfel de cântări. Eu cred că poporul întreg ar trebui să cânte în biserică şi afară de biserică... Ce frumos ar fi să auzi întreaga biserică cântând psalmul 135: „Mărturisiţi-vă Domnului că este Bun. Că în veac este mila Lui. Aleluia”...
3 - A treia pricină a slăbirii cântării noastre este o greşeală eu cred că specifică a noastră a românilor. Poporul nostru este un popor plin de poezie şi cântare. Doar nici un alt popor nu mai are acest dar atât de mult ca poporul nostru. Şi totuşi se aud atât de rar cântările şi poeziile cele religioase. Eu m-am gândit mult şi de multe ori cum se face că englezii şi nemţii au atâtea poezii prefăcute în cântări şi imnuri religioase pe care le cântă şi pruncii cei mici. Englezul şi neamţul sunt un popor rece: n-au nici pe departe poezia şi cântarea românului - şi totuşi viaţa lor este plină de poezie şi cântarea religioasă. Noi, un popor plin de poezie şi cântare, n-avem poezii care să cânte Jertfa Golgotei şi tainele mântuirii. Eu cred că din următoarele pricini:
- Peste hotarele noastre sufleteşti încă n-a suflat vântul Duhului Sfânt, iar poezia şi cântarea religioasă se ivesc numai pe urma acestui vânt. În măsura în care vântul Duhului Sfânt va sufla şi peste hotarele noastre se vor ivi şi cântecele duhovniceşti.
- Poeţii şi compozitorii noştri n-au atras poezia şi cântarea poporului în slujba Domnului. Ne trebuie şi aici nişte oameni atinşi de suflarea Duhului Sfânt care să se ocupe cu acest lucru... Şi ce lucruri minunate s-ar putea face şi aici. Mărturie grăitoare sunt colindele noastre. Eu nu cred să aibă vreun popor colinde aşa de frumoase ca ale noastre. De ce? Pentru că în ele a pus românul nostru sufletul său religios...
Colindele sunt o mărturie vie că poporul nostru ar putea da cele mai frumoase cântări şi imnuri religioase dacă ar fi cineva să se ocupe de acest lucru... Nu s-a încercat şi nu s-a încurajat alcătuirea şi răspândirea şi a altor poezii religioase armonizate în felul cântărilor noastre specifice - şi îndeosebi a colindelor. Puţini îşi dau seama cât de mult îi plac poporului nostru cântările alcătuite din poezii religioase. Sectarismul câştigă aderenţi tocmai prin cântarea versificată. Adventiştii au plătit din greu câţiva poeţi să le versifice imnuri religioase, originale şi traduceri. Cântarea de poezii şi psalmi versificaţi ar fi pătruns în popor cu mult mai repede şi mai adânc decât multe din cântările bisericeşti. În cântările bisericeşti sunt încă multe fraze greoaie, traduse ad-literam, de prin greceşte şi slavonă cu care cam greu se deprinde poporul. Încheind aceste constatări spun următoarele:
1 - Noi ostaşii Domnului trebuie să cântăm cântări religioase. Oştile cereşti laudă neîncetat pe Dumnezeu şi pe Mielul. Aşa trebuie să facă şi Oastea noastră.
Cântarea se foloseşte şi în armatele cele lumeşti. În toate armatele s-a introdus muzica şi cântarea. Ele dau însufleţire şi curaj soldaţilor la luptă. Şi în Oastea Domnului trebuie să răsune muzica şi cântarea religioasă. Armata lui Hristos nu poate fi o armată de muţi. Trebuie să fie o armată ce cântă cântece de vitejie, de laudă şi de mărire lui Dumnezeu... Noi suntem nişte scăpaţi din potop, nişte trecuţi prin Marea Roşie, nişte scoşi din Sodoma şi Gomora - să vestim prin cântare minunile ce le-a făcut Domnul cu noi... (Psalm 104, 2).
2 - Dar cântarea religioasă nu trebuie să fie numai o datorie a noastră, ci trebuie să fie mai ales o lipsă, o plăcere a sufletului nostru întocmai ca rugăciunea. Un om duhovnicesc simte lipsa cântărilor duhovniceşti... Mulţi vor zice însă: Nu tot omul poate cânta... trebuie şi pentru treaba asta un dar deosebit. Noi însă vom zice: Acest dar se dă şi el îndată ce intri în şcoala Golgotei, în şcoala Duhului Sfânt... Mulţi ostaşi îmi spun cum ei cântă poezii simple făcute de ei pe melodii simple puse de ei şi armonizate de ei... dar satul întreg se adună şi îi ascultă cu bucurie învăţând să cânte la fel cu ei... Auzindu-i mi-am zis îndată: Iată ce face şcoala Golgotei şi şcoala Duhului Sfânt. Pe şcolarii ei îi învăţă să cânte. La început cei câţiva ostaşi nu puteau să cânte cum ziceau ei pentru că n-aveau încă destul duh şi dar de cântat - dar pe urmă după ce s-au umplut de Duhul Sfânt prin o viaţă predată Domnului, au învăţat să cânte... Auzindu-i mi-am adus aminte îndată de locul din Apocalipsa unde zice despre cei care cântau cântarea Mielului (Apoc. 14, 3-5). Cântarea cea nouă, cântarea duhovnicească o pot învăţa numai cei ce urmează pe Mielul...
...Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă plină de poezie şi de cântări duhovniceşti, aşa cum a fost viaţa psalmistului David... Psaltirea nu este altceva decât o carte de poezii pe care psalmistul David le-a făcut cântând şi vorbind cu Dumnezeu. Cântarea făcea poezia şi poezia făcea cântarea. De aceea este atâta duh, atâta viaţă şi atâta frumuseţe religioasă în psalmi. Aşa să se întâmple şi cu cântările noastre duhovniceşti...
Anul 1929 aduce alte nume semnate sub multe alte poezii publicate prin gazetă. Păr. Iosif publică, încurajează, premiază, caută - ca să afle adevăratele talente care întârziau încă să se arate, dar care el simţea că odată tot trebuie să vină şi vor aduce Oastei şi ţării adevărata poezie religioasă, la înălţimea scopului Evangheliei şi a credinţei Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Mulţi însă din cei apăruţi atunci au dispărut curând, dovadă că nu erau decât nişte însufleţiri trecătoare. Astfel apar:
Savu Cameniţă din Micălaca - Arad. Un elev de liceu care scrie doar o poezie bună. E primit cu laude şi încurajări părând un element promiţător. Dar curând s-a stins.
Nicolae M. Isac din Zlaşti - Hunedoara. Poezioarele acestuia erau de un nivel foarte simplu. Acesta a perseverat dar nici după cincizeci de ani de atunci în care a tot scris, nu s-a mai putut ridica chiar cu nimic peste nivelul celor din primul său an.
Ilie Covaci din Ghioroc - Arad. Scrie mai multe poezii, dar s-a impus, o vreme, doar prin una singură: „Isus Regele Cel Mare”, care câţiva ani a fost socotită ca „imnul Oastei”. A căpătat o melodie de „marş” - şi cu ea s-au însufleţit mulţi fraţi în „defilările” lor prin Sibiu, Bucureşti şi alte oraşe, la ieşirile şi manevrele lor duhovniceşti de atunci. Fanfarele ostăşeşti o cântau cu mare însufleţire, iar noi, fraţii şi surorile, adesea sute şi mii, păşeam în sunetele acestei cântări în rânduri de câte 5-6-7, în frunte cu steagurile Oastei, plini de o bucurie şi o tinereţe de nedescris.
Fratele Ilie, autorul ei, venea adesea la Sibiu. În 1935 l-am văzut însă pentru ultima dată. A ţinut mult atunci să se fotografieze între fr. Marini şi mine. L-am ascultat. După cântarea Isus Regele Cel Mare, el n-a mai compus nimic altceva care să rămână. A murit pe la Deva prin anii 1953-1956.
Constantin Drăghici din Lugoj, de la care însă n-a rămas ceva mai cunoscut. Nicolae Mareş din Căpâlna - jud. Alba. A scris multe poezii frumuşele dar nici una nu s-a ales mai deosebită.
Dar ploaia poeziei aşteptate, întârzia mereu în ciuda tuturor stăruinţelor depuse pentru venirea ei.
Anul 1930 i-a adus în paginile foilor Oastei pe cei doi învăţători poeţi mai cunoscuţi până atunci ai Oastei: Ioan Marini din Săsciori - jud. Alba şi Ion Tudusciuc din Brăhăşoaia - jud. Vaslui.
Ioan Marini se înscrie în Oastea Domnului în anul 1928. Iată scrisoarea lui de atunci către păr. Iosif, aşa cum este publicată în foaia L. S. nr. 4 din 22 ianuarie 1928:
„Onorate Domnule Părinte. După o luptă aprigă Oastea Domnului va învinge intrând cu bucurie în cetatea adversarului. Luptând înainte, să sperăm că această izbândă nu va fi departe. Fiindcă vreau şi eu să iau parte la această luptă, vă rog să mă înscrieţi şi pe mine ca ostaş în Oastea Domnului”.
Ioan Marini, învăţător, Săsciori - jud. Alba
El publica prima lui poezie în L. S. nr. 20 din 18 mai 1930. Iată mai jos textul acestei poezii, care mai târziu a suferit mai multe modificări, făcute de autorul ei.
Sunat-a ceasul izbăvirii
Sunat-a ceasul izbăvirii
din moarte şi păcat
prin Crucea mântuirii
azi Tatăl ne-a iertat.
Sunat-a ceasul izbăvirii
de sub robia lui Satan
prin Cel ce sus S-a răstignit
noi azi ne-am mântuit.
Sunat-a ceasul izbăvirii
de sub străinul jug
prin Cel ce moarte a răbdat
noi azi ne-am liberat.
Sunat-a ceasul împăcării
cu Tatăl Cel Ceresc
Isus ca Rege al iertării
a ridicat blestemul strămoşesc.
Pe Crucea Sa El ne-a împăcat
cu Cel de Sus Părinte
şi Tatăl ne-a iertat,
Slăvit să fii o Doamne Sfinte.
Veniţi la El căci azi vă cheamă
o, nu mai aşteptaţi,
păcatul fie cât de mare
de El sunteţi iertaţi.
Veniţi, veniţi, fiţi fii ai izbăvirii
porniţi acum pe drumul mântuirii
putere, har, cereţi de Sus
intraţi chiar azi în Oastea lui Isus.
Ioan Marini, învăţător ostaş al Domnului
Săsciori - jud. Alba
Ion Tudusciuc se înscrie la Oaste la data de 2 martie 1930. Iată scrisoarea lui, publicată în L. S. nr. 9 din 1930:
„Prea Cuvioase Părinte. Rog a mă înscrie şi pe mine împreună cu mama mea Natalia şi fraţii mei Constantin, Vasile, Maria, Elena, Ecaterina şi Aglaia, în Oastea Domnului, rugându-L pe El ca să ne dea ajutor şi putere de sus, pentru a putea fi luptători şi biruitori în mărita Oastea Sa”.
Ion Tudusciuc, învăţător, com. Brăhăşoaia - jud. Vaslui
El publică prima lui poezie în L. S. nr. 12 din 23 martie, tot anul 1930. Dăm mai jos şi textul primei poezii a lui Ion Tudusciuc, care mai târziu şi-a primit o melodie frumoasă şi a trecut între cântările Oastei:
O Isuse Domnul meu
O Isuse Domnul meu
mă gândesc la chinul Tău
mă gândesc necontenit
vai ce mult ai suferit.
Ştiu că n-ai fost vinovat
ci pentru al meu păcat
de jidovi ai fost muncit
şi pe Cruce răstignit.
Grea povară Ţi-ai luat
însă toate le-ai răbdat
şi pe diavol l-ai răpus
Scumpul meu Dulce Isus.
Cum oare să-Ţi mulţumesc
în ce chip să Te slăvesc
cine oare poate spune
căci nu este om pe lume.
Glas de înger de-aş avea
şi tot încă n-aş putea
îndeajuns să Te slăvesc
Fiul Tatălui Ceresc.
O Isuse Domnul meu
fă să nu pierd darul Tău
căci e dar nepreţuit
Scumpul meu Isus Iubit.
Ion Tudusciuc, învăţător
ostaş al Domnului - Brăhăşoaia - Vaslui
Cu aceşti doi învăţători se face începutul poeziei culte în Oastea Domnului.
Aceşti doi învăţători ostaşi vor avea în anii viitori în Istoria Oastei fiecare o însemnătate şi un rol deosebit.
Despre felul cum a decurs mai departe activitatea lor poetică vom spune următoarele:
Ion Tudusciuc a rămas ca învăţător tot în satul său natal, lucrând mereu poezii şi trimiţându-le spre publicare la Sibiu. El versifica cu uşurinţă şi cu mare grabă, astfel că în curând foaia nu reuşea să publice atâtea poezii câte era el în stare să facă.
Părintele îl aprecia mult atât pentru că era un intelectual între fraţi cât şi pentru zelul lui poetic. Mai târziu a început să scrie poezii şi fratele lui mai simplu, Constantin. Peste câţiva ani păr. Iosif le-a şi tipărit o parte din poeziile lor în două volumaşe: Slăvit să fie Domnul şi Veniţi sub steagul lui Isus.
Despre fraţii Tudusciuc, atât deocamdată.
Ioan Marini, în curând după aceasta s-a îmbolnăvit şi nu şi-a mai putut urma cariera de învăţător. După un timp de spitalizare (iar apoi de zăcere acasă la Săsciori) s-a mai refăcut puţin şi venind la Sibiu s-a oprit din ce în ce tot mai mult pe la librăria şi redacţia foii Oastea Domnului, apoi Isus Biruitorul, până când s-a ataşat de tot. După anul 1934 a rămas şi el definitiv la Sibiu.
Fiind încorporat în redacţia foilor Oastei, Ioan Marini a început să scrie câte ceva în fiecare număr de foaie. Dar poezii a scris şi publicat tot mai puţin. Simţea că nu are o prea mare înclinare spre asta. Partea care i-o încredinţase părintele în redacţie, era culegerea lucrurilor interesante ce trebuiau publicate din scrisorile care ne soseau de pe la fraţi, precum şi extrase de prin ziare şi reviste ce urmau a fi folosite pentru partea informativă.
În afară de asta, el fiind un om profund duhovnicesc, avea oarecum în grijă şi mersul adunării din Sibiu, unde era harnic şi preţuit. Mai târziu i s-au adunat şi tipărit câteva din poezii într-o carte: «În umbra Crucii».
Şi despre Ioan Marini tot cam atâta deocamdată.
Odată cu procurarea tipografiei Oastei despre care scriem într-un alt capitol viitor, lucrurile se lărgesc şi se accelerează.
În foaia Oastea Domnului nr. 1 din 1930 se publică: „Un premiu de 1.000 de lei pentru cea dintâi fanfară a Oastei Domnului” - cu următoarele îndemnuri:
„Oastea Domnului este o «armată duhovnicească» şi ca orice armată trebuie să-şi aibă şi ea muzica ei. Noi trebuie să-L lăudăm pe Domnul şi în glas de trâmbiţă, cum spune psalmistul (Psalm 150, 3). În special Oastea Domnului se face să-şi aibă şi ea - ca orice armată - şi muzica ei religioasă. Ce lucru mişcător ar fi să vezi o Oaste a Domnului trecând printr-un sat cu steagurile fâlfâind şi cu muzica - acompaniată de glasul ostaşilor - cântând: «Deşteaptă-te creştine»!, «Pe-al nostru steag e scris iubire» - şi altele. Şi cele mai surde urechi sufleteşti poate că s-ar deştepta la sunetul acestei ofensive. De aici de la centru punem un premiu de 1.000 de lei care se va da acelui grup din Oastea Domnului care va înfiripa prima fanfară religioasă a Oastei Domnului”.
- Acestui îndemn i s-a răspuns mai repede şi mai numeros decât orice aşteptări. În curând s-au înfiripat multe fanfare din care unele ca Orăştie, Săsciorii, Crişenii din Hunedoara, apoi din Timiş, Arad, Caraş şi alte judeţe, au făcut frumoase misiuni pentru Domnul pe la adunări, congrese, nunţi şi înmormântări, mulţi ani...
În acelaşi număr 1 din 1930 din revista Oastea Domnului se anunţă apariţia primei cărţi de cântări religioase, prin următoarele:
„Oastea Domnului are foarte multe cântări şi foarte multe poezii frumoase. Numai cât aceste cântări şi poezii în prezent stau împrăştiate unele prin foaia Lumina Satelor, altele prin cartea cu Oastea Domnului, iar altele nu sunt încă publicate. Tipografia «Oastea Domnului» va strânge toate poeziile şi cântările O. D. într-o carte mică spre a le avea ostaşii la îndemână...”
Iar ca o continuare O. D. nr. 10 din 2 martie 1930 - scrie printre altele:
„...Planul nostru este să scoatem acum o carte întreagă cu poezii şi cântări pentru O. D. Dar pentru lucrul acesta ne trebuie un ajutor pe care noi nu-l avem. Cântarea religioasă, - întocmirea ei corectă şi punerea pe note - cere o pricepere, cere o pregătire, cere un dar deosebit pe care noi nu-l avem. Poeziile şi cântările Oastei trebuie „cioplite”, îndreptate, întregite, iar noi nu avem darul acesta. Eu m-am rugat ani de zile Scumpului meu Mântuitor să ne trimită El de undeva un om care să ne ajute în lucrul acesta.
Şi El a ascultat rugăciunile noastre. Aici la Sibiu trăieşte şi munceşte unul din cei mai vestiţi şi talentaţi compozitori ai neamului nostru, păr. prof. de muzică Timotei Popovici... L-am rugat să ne vină în ajutor cu darul ce-l are de la Bunul Dumnezeu - şi preaiubitul meu fost profesor, ne-a oferit cu toată dragostea ajutorul d-sale... Dar pe lângă ajutorul păr. Popovici se mai cere un lucru. Trebuie să avem şi un om înzestrat de la Dumnezeu cu darul de a face poezii. Trebuie să avem un poet cu dar şi pregătire, care să pună la punct poeziile Oastei Domnului. Poeziile Oastei trebuie puse şi ele la punct după toate regulile poeziei, iar noi n-avem darul acesta. Compozitorul trebuie să lucreze mână în mână cu poetul, cântarea cu poezia şi poezia cu cântarea. Dumnezeu a voit ca tot aici la Sibiu să avem şi un poet înzestrat de la Dumnezeu cu un dar mare: vestitul poet şi cântăreţ I. U. Soricu... Păr. Popovici şi poetul Soricu sunt tocmai omul după care întrebam şi noi cu slăbănogul de la Vitezda: „Doamne, om nu am...”
...Dar cu nădejdea în „omul” acesta, (ca în orice om!) - nu s-a prea făcut mare lucru.
Prima carte a cântărilor Oastei - ca şi toate celelalte care i-au urmat, - a apărut numai cu ajutorul Domnului şi ai smeriţilor lucrători ai Lui dinăuntrul Oastei Sale - şi nu al celor lăudaţi dinafara ei. Aşa a găsit Dumnezeu cu cale! Şi ce bine este că a fost aşa!
Încercările cu cei care erau dinafara Oastei, - oricât de talentaţi şi binevoitori păreau - s-au dovedit netrainice. La timpul Său, Domnul Însuşi a ridicat din straturile cele mai de jos ale Lucrării Sale, atât compozitori cât şi poeţi de care avea nevoie El şi Oastea Lui. Aceştia, fără titluri şi fără pretenţii omeneşti, au realizat totuşi - numai prin puterea şi inspiraţia Duhului Sfânt - lucrări care au făcut nu după mult timp, înconjorul lumii. Ele au făcut ca numele Oastei să fie pomenit cu admiraţie chiar de către vrăjmaşii ei.
Aceste lucrări sunt o nouă dovadă că Dumnezeu Se foloseşte mai cu plăcere de vasele cele slabe dar smerite, ca să arate cu atât mai vădit că slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare ca oamenii. Şi că „simplitatea” Lui este mai plină de frumuseţe şi de măreţie decât toate îngâmfările lumii acesteia!
Slăvit să fie Domnul.