Cap. 15 - Micii contemporani ai marilor oameni

„Gândesc cu sufletul durut

la anii ce i-am risipit

- cât am trăit din ce-am știut

cât am știut, din ce-am trăit?...”

Prea arareori în viața și în istoria omenirii, când venindu-i vremea împlinirii unui mare adevăr și arătându-se și profetul trimes pentru realizarea lui - contemporanii aceluia l-au înțeles și l-au urmat. De cele mai multe ori și cei mai mulți dintre profeții neamurilor, au trebuit să forțeze timpul și să-și silească pe contemporanii lor spre a primi binele pentru care veniseră. Iar dacă n-au putut ei să-i împingă pe contemporanii lor spre viață, i-au împins aceștia pe ei înapoi spre moarte.

Moise a fost un profet care a reușit să însuflețească pe contemporanii săi pentru un mare ideal. Dar Ieremia deși a fost un profet tot atât de mare ca și Moise, totuși el n-a reușit.

Urmarea a fost că după Moise, sute de ani, poporul s-a bucurat de libertatea și binecuvântările ascultării și supunerii față de acest trimes al lui Dumnezeu pentru ei.

Iar după Ieremia poporul a plătit tot cu sute de ani de robie și de suferințe, neascultarea lor arătată față de profetul și trimesul lui Dumnezeu la ei.

Bineînțeles că atunci când Domnul Dumnezeu trimite un steag de dezrobire în vreun popor sau în vreo generație, El îngrijește și de un purtător vrednic al acelui steag, precum și de niște vrednici însoțitori și sprijinitori ai acestuia. Însă o mare răspundere rămâne totuși și în seama contemporanilor acestui stegar, pentru sprijinul pe care trebuie să-l dea la rândul și la locul lor și ei ideii înnoitoare pe care o reprezintă steagul și stegarul trimes lor.

Condițiile și nevoile care au cerut apariția acestuia sunt evidente și cunoscute, mai mult sau mai puțin fiecărui ins, membru al acelui popor, al acelei comunități, după cum robia poporului din vremea lui Moise era cunoscută și suportată cu greu de către fiecare dintre fiii poporului Israel.

Deci ei simțeau cu ardoare și nevoia izbăvirii de sub ea... Prin urmare datoria de a se alipi de profetul trimes și de a-l ajuta cu tot sufletul lor pe Moise, omul lui Dumnezeu cel dovedit în stare a conduce poporul spre dezrobire, - o aveau cu toții în aceeași măsură ca Moise, trimesul providențial ales pentru asta.

Desigur că nu toți fiii poporului au simțit în aceeași măsură dorința aceasta în sufletul lor, nici n-au participat în aceeași măsură cu Moise la această jertfă. Dar cea mai mare parte a conducătorilor poporului, au simțit și au participat la fel cu el. De aceea a și reușit așa de frumos planul lui Dumnezeu cu ei.

Cu David, în vremea lui, a fost tot la fel.

Numai David singur fără de vitejii care l-au sprijinit cu tot sufletul lor, și fără devotamentul oștirii atașată cu toată dragostea și credincioșia ei față de el - nici chiar David cu toată vitejia lui nu ar fi reușit atât de frumos în minunatele lui izbânzi.

Și cu toți marii viteji ai lui Hristos a fost la fel.

La venirea Domnului Isus, ca Mântuitor pe pământ, El Însuși a avut nevoie de o puternică echipă de ucenici, cu care să pornească la munca și lupta Evangheliei. Pentru că oricât de viteaz și de bine pregătit este un purtător de steag, el are totdeauna nevoie de o grupă de însoțitori hotărâți și curajoși.

La îndrăzneața luptă pentru curățirea templului, când trebuiau alungați hoții și cămătarii care se înstăpâniseră acolo, Isus mergea în fruntea unei echipe de doisprezece sprijinitori foarte hotărâți. În fața atâtora, desigur că n-a mai îndrăznit nimeni să se împotrivească.

Dar dacă numai unul singur ar fi fost, poate că totuși altfel s-ar fi desfășurat lucrurile.

Când sfântul apostol Pavel a pornit la marea lucrare de cucerire a lumii pentru Hristos și Evanghelia Sa, a avut și el nevoie de niște împreună lucrători adânc devotați lui Hristos și Cauzei Sale. Și Harul lui Dumnezeu i-a dăruit pe acei viteji ostași ai lui Isus, cu care a putut lucra și izbuti atât de frumos apostolul Pavel.

Desigur este un mare dar de la Dumnezeu să poți afla niște însoțitori înzestrați de Duhul Sfânt cu înțelepciune și virtuți sufletești deosebite - și să fie în același timp și niște oameni de totală încredere și statornicie în aceeași învățătură și credință. Când sufletele lor sunt sincere și smerite, harul lui Dumnezeu îi face totdeauna să fie niște binecuvântați biruitori.

Desigur că totdeauna, împotrivirile diavolului față de o Lucrare a lui Dumnezeu, vor fi și ele pe măsura importanței acestei Lucrări. Satana își adună împotriva oricărei oștiri a lui Hristos, cel puțin tot atâtea puteri ale sale.

Dar în această luptă cu el, și-i asociază și pe oamenii lumii acesteia. În inimile inferioare, păcatul de orice fel totdeauna stăpânește, iar cel în care stăpânește un păcat, devine prin înrudirea păcatului său, un asociat al diavolului împotriva lui Hristos. Fiecare om care trăiește în păcat este un cap de pod pe unde Satan pornește totdeauna atacurile lui împotriva lui Dumnezeu.

Frumosul stegar și viteazul erou al Adevărului de la Oastea Domnului, odată trecut în Veșnicie, nici mort ura lor tot nu l-a iertat. N-au vrut să-i facă nici cea mai sumară ceremonie de înmormântare, până ce mai întâi au scos de pe cadavrul său în a patra zi după moarte, haina sa preoțească în care noi îl îmbrăcasem când l-am așezat în sicriu.

Ci numai după ce doi ciocli ai primăriei i-au sfâșiat haina cea neagră cu care era îmbrăcat, și a rămas în cămașa albă, abia atunci protopopul Emilian Cioran a fost învoit de către mitropolitul răzbunător să-i poată face o scurtă slujbă în curtea redacției și să tragă clopotul catedralei o singură dată pentru el.

Așa s-a răzbunat și pe cadavrul său, mânia neiertătoare a răzbunătorului mitropolit. Oricât i se ceruse iertare, - el n-a iertat.

Acuma își primește și el undeva răsplata faptelor sale.

După ce a terminat cu părintele Iosif, nemaiavând ce-i face, după cum el însuși ne profețise în ultimele lui cuvinte - toată mânia loviturilor celui ce nu cunoștea iertarea, s-a abătut asupra noastră, slabii, puținii și neputincioșii urmași ai părintelui martirizat.

Doar patru săptămâni am mai putut apărea cu gazeta Glasul Dreptății, după înmormântarea părintelui - și sabia ucigașă dirijată dintre zidurile mitropoliei, a tăiat dintr-o dată și capul Glasului Dreptății - a acestui ales profet curajos și supărător.

Cu toate că directorul Stoichiță avea și el destule relații printre nălțimile din București, răzbunătorul era dezlănțuit și nu cruța nici un mijloc spre a-și umplea măsura nedreptăților sale. Și nimeni nu-l întrecea nici în răutate nici în viclenie, când era vorba de astfel de abuzuri. De fapt numai într-o vreme când domnește undeva silnicia și corupția, se pot săvârși astfel de crime. Fiindcă atunci de sus și până jos, nu se găsește nimeni căruia să-i fie frică de Dumnezeu ori de lege și nici rușine de oameni, ca să aibă respect pentru adevăr și curaj pentru dreptate.

Când directorul Stoichiță ne-a arătat ordinul cenzurii de sistare a gazetei ne-a spus cu neputincioasă revoltă:

- Mitropolitului i-a reușit încă o crimă... nimeni nu mai are tăria să-i reziste nicăieri. Tipografia va cădea și ea în mâinile lui. Nu mai puteți face nimic. Toate merg din rău în mai rău și Singur Dumnezeu mai știe unde se va ajunge. Deocamdată aceasta este situația și noi nu mai putem face nimic.

I-am mulțumit adânc recunoscători acestui nou Cirinean care - ca și Octavian Metea cu Ecoul - pusese și el umărul la o parte de drum sub crucea calvarului nostru, tocmai în momentul când era cea mai mare nevoie.

Slăvit să fie Domnul care ne-a dăruit această foaie tocmai atunci când era cel mai necesar. Am avut astfel prin ce să comunicăm cu frații și să consemnăm toată desfășurarea acelor zguduitoare și însemnate întâmplări. Dumnezeul răsplătirilor nu-l va uita nici pe el cum nu-i va uita nici pe ceilalți de dinainte sau de după - care au mai ajutat în vreun fel, această Lucrare a Evangheliei Sale și a Numelui Său, atât de încercată în toate felurile chiar de la începuturile ei. Și noi le vom fi totdeauna recunoscători.

Din toate părțile țării soseau iarăși scrisori de protest și cereri să facem din nou tot ce putem pentru a nu înceta alimentarea poporului cu hrana Cuvântului Sfânt.

Am alcătuit iarăși liste cu subscripții ca și în urmă cu Isus Biruitorul și le-am trimis prin țară și în străinătate pentru ca frații și cititorii să le semneze și să le trimită la Guvernul din București pentru eliberarea apariției publicațiilor Oastei.

S-au strâns mii de semnături și s-au trimis multe dosare cu cererile acestea la București - în zadar însă. Ce scrisese Pilat, scris rămânea. Nimeni nu mai revenea ca să schimbe nimic. S-au mai păstrat încă multă vreme pe undeva o parte din aceste dosare cu listele de subscripții de atunci.

Rămași fără nici un mijloc de existență și de rezistență în Sibiu eu și fr. Marini ne-am zis într-o zi:

- Noi doi, aici nu mai putem face absolut nimic. Mitropolitul, prin Vonica face tot felul de presiuni pentru intimidarea și coruperea noastră, spre a lichida definitiv orice continuare a lucrului Oastei.

Frații ne cer hrană tipărită, iar cenzura ne urmărește și împiedică tot ce am putea face.

Viorel și Titus se ascund de noi și fac tot felul de fapte slabe, compromițând numele Oastei și al părintelui.

Dacă mai rămânem aici nu numai că nu putem face nimic, dar ne punem în primejdia de a fi învinuiți și noi de cine știe ce fapte ale lor. Mai bine să mergem să încercăm în altă parte, un mijloc prin care să putem apărea undeva cu o publicație pentru frații și cititorii noștri.

Atunci eu am plecat spre Beiuș.

După plecarea mea din Sibiu, fratele Marini a plecat și el acasă la ai lui în Săsciori.

De acasă fiecare mergeam în misiuni printre frați și ne preocupam de o nouă gazetă. Contactul personal pe teren cu cititorii noștri, era un mijloc fericit pentru mai adânca apropiere și cunoaștere între noi. Până acum prea puțin putusem face misiune personală prin țară, pentru că tot timpul eram solicitați de lucrul la redacție. Acum nemaiavând cuvântul scris - îl foloseam pe cel vorbit, pe care încă cenzura nu ni-l putea opri. Aceste prilejuri erau o mare mângâiere și bucurie pentru noi toți, fiindcă cei mai mulți dintre cititorii și frații noștri nu ne văzuseră încă fața niciodată.

În vara anului 1938 am încercat și am găsit eu întâi la Oradea posibilitatea unei publicații. Era acolo un ziar Gazeta de Vest pe al cărei director George A. Petre îl cunoșteam. Am convenit cu el să ne acorde tipărirea la ziarul său a unui supliment duminical sub titlul Ogorul Domnului - iar noi în schimb îi ofeream miile noastre de adrese precum și o sumă pentru achitarea costului acestui supliment.

Bucuros atât de publicitatea pe care și-o făcea în felul acesta în țară și în lume, precum și de ajutorul material oferit de noi, George A. Petre s-a învoit și astfel am început colaborarea. Eu lucram zilnic partea noastră în birourile ziarului său de la Oradea atât cu redacția cât și cu administrația.

Au apărut astfel trei numere pentru trei duminici, dar al patrulea n-a mai apărut nici din Ogorul Domnului. George A. Petre fiind și el cleric, a fost chemat și mustrat drastic la episcopie, punându-i-se în vedere să sisteze imediat suplimentul duminical pentru noi.

Și astfel s-a mai adăugat o cruce în cimitirul profeților cu glas supărător pentru Irod.

În timpul lucrului de la Oradea, ne-am făcut totuși un prieten, pe directorul întreprinderii Grafica cea mai mare tipografie de acolo. Cu el am continuat apoi tipărirea mai multor cărți, calendare și broșuri cu care am umplut o vreme iarăși golul cerințelor frățești. Astfel au apărut atunci două ediții din cartea de cântări, una cu note, una fără, apoi mai multe cărți de poezii și meditații de ale noastre, precum și de ale altor frați ca Eftimiu Florea, Ion Tudusciuc, Ion Capătă, Simion Paraschiv - și alții.

Între timp, căutând mereu, am găsit la Cluj pe părintele Vasile Chindriș, un preot călugăr greco-catolic, care avea la parohia Iris o mică tipografie precum și autorizația unei gazete Viața Creștină - pe care o scotea din când în când într-un format și un tiraj foarte mic. El nu prea avea nici darul scrisului și nici cititori. Dar avea foarte multă voință și dorință de a lucra ceva pentru Domnul.

Acest preot foarte zelos și întreprinzător, a fost foarte bucuros când i-am propus o colaborare. El avea tipografie și autorizație, dar n-avea cititori, iar noi aveam ce îi lipsea lui, așa că repede am convenit să începem să lucrăm noi sub autorizația lui, gazeta pentru frații noștri.

În felul acesta noi aveam acum un avantaj pe care nu-l avusesem mai înainte. Preotul Chindriș făcând parte dintr-un alt cult creștin, mitropolitul ortodox nu-l mai putea urmări. Superiorii săi greco-catolici aveau oameni până sus în Guvern - și la caz de nevoie nu era ușor de luptat cu ei. În afară de asta, el nu mai era sub îndrumarea lui Bălan.

Preotul Chindriș din colaborarea cu noi avea un avantaj și mai mare întâi material, apoi și moral, fiindcă întreprinderea lui mergea în plin. Era adevărat că toată tipografia lui era doar o mașină mică foarte veche, acționată manual de o roată mare la care învârtea uriașul Ion, servitorul parohiei, ca un adevărat motor. La caz de nevoie însuși părintele Chindriș învârtea cu succes, fiind și el destul de puternic și tânăr pe atunci.

În Ardeal, era știut că pe atunci aproape jumătate de populație era de confesiune greco-catolică, iar Lucrarea Oastei Domnului încă de la început s-a răspândit într-o mare măsură și printre credincioșii acestei confesiuni. Părintele Iosif i-a îmbrățișat cu mare dragoste și pe frații greco-catolică, simțind de la început că mesajul Oastei Domnului, fiind adresat întregului nostru popor, undeva în final prin această Lucrare evanghelică s-ar fi realizat în chipul cel mai fericit și reunificarea adevărată a celor două confesiuni românești.

Deci de la început s-a făcut o puternică sudură sufletească între toți membrii Oastei din ambele confesiuni.

Superiorii confesiunii greco-catolice de la Blaj care se ridicaseră în primii ani contra Oastei Domnului, socotind-o și pe aceasta ca pe un nou instrument al rivalilor lor ortodocși de la Sibiu, cu care erau în nesfârșite lupte și certuri, văzând noul curs evanghelic pe care i-l da Oastei păr. Trifa, ei și-au schimbat întreg acel fel rău și bănuitor de vedere, începând acum să vadă chiar cu simpatie lupta părintelui Iosif, care detesta orice confesionalism - și n-au mai împiedicat cu nimic înrolarea credincioșilor lor în Oastea Domnului. Ci dimpotrivă au binecuvântat-o.

Cu timpul întreagă atmosfera din confesiunea greco-catolică devenise chiar favorabilă Oastei Domnului, întrucât între conducătorii lor spirituali erau mulți oameni luminați de o mare corectitudine și valoare morală - care vedeau în perspectivă marele rost al acestei cerești Lucrări de mântuire și luminarea întregului nostru popor.

Unul dintre aceștia, Dumitru Neda, profesor, consilier mitropolitan și redactorul organului oficial al Blajului Unirea fusese chiar delegat al Bisericii greco-catolice să aducă salutul lor la sicriul părintelui Iosif, considerat și de către ei ca un mare sol al lui Hristos în poporul și în credința noastră. El l-a sărutat atunci pe frunte și a rostit cu ochii plini de lacrimi unul dintre cele mai frumoase și înălțătoare cuvinte și cea mai mișcătoare apreciere pentru munca și jertfa lui.

Ce contrast uriaș între felul cum s-au comportat față de acest mare profet al lui Dumnezeu una și cum cealaltă dintre aceste două confesiuni! Ce frumos s-a comportat cea considerată străină - și ce urât cea care profitase de toată avuția lui sufletească și de cea pământească.

În aceste condiții am început lucrul la Cluj în toamna anului 1939. Foaia Viața Creștină apărea săptămânal în 4-6 și 8 pagini mari. De sărbători chiar și 10-12 pagini. Se mai angajară lucrători la tipografie și încă un ajutor lui Ion cel care învârtea la roata tipografiei. Întreagă familia preotului Chindriș avea acum de lucru.

Noi, fratele Marini și eu, ne așezasem cu chirie într-o casă de pe Strada Războieni, nr. 12, nu departe de biserica Iris și de tipografia părintelui Chindriș.

Îndată foaia ce începu să apară cu regularitate, frații prinseseră încredere și avânt, iar legătura noastră se refăcu deplin. Începurăm iarăși să primim zilnic zeci de scrisori cu vești despre mersul lucrului sfânt, cu invitații la adunări, la nunți, la consfătuiri frățești în toată țara, pentru rezolvarea feluritelor probleme în marea noastră familie duhovnicească.

Noi ne organizasem munca în așa fel încât să putem face față la toate, atât aici la redacție cât și la misiunile prin țară. Aceste treburi le împlineam la început mai greu până ce am putut pune lucrurile la punct, în ce privea mersul redacției.

După aceea începusem să putem face față la redacție unul singur. Celălalt putea fi liber pentru partea cealaltă a misiunii prin țară printre frați, unde era atâta nevoie și atâtea cerințe, pentru reorganizarea și îmbărbătarea Lucrării Domnului.

Am convenit să facem cu rândul aceste două lucruri. Când eram eu la redacție pleca fr. Marini în misiune. Când venea el plecam eu.

Toate acestea ne costau și aici multe cheltuieli, cum ne costaseră și la Sibiu. Împreună cu plătitorii buni prin care se susținea Lucrarea, veniseră și plătitorii răi care ne creau aceleași neajunsuri. Dar eram fericiți că totuși puteam respira și că puteam primi atâta cât să acoperim treburile imediate ale lucrului. Salar n-am putut să încasăm nici aici, cum nu putusem nici la Sibiu.

Ocazional ne vizitau zilnic mulți frați și colaboratori din țară și încăperea redacției noastre era mereu plină de frați și surori, cu care petreceam fericite clipe de rugăciune și consfătuiri. Uneori acestea deveneau frumoase și fericite adunări frățești, mai ales cu tineretul din loc sau împrejurimi. Una dintre grijile deosebite pe care le aveam fiind chemarea și încadrarea tineretului în toate muncile Domnului. Tot sufletul meu era înflăcărat de dorința de a atrage pe cât mai mulți tineri mai ales în munca scrisului sfânt. Știam câtă însemnătate are cuvântul scris și vedeam ce puțini scriitori și poeți credincioși aveam.

Călăuzit de gândul acesta publicam în gazetă sute de poezii pe care le primeam din țară, pe cele mai multe refăcându-le aproape complet, în scopul de a-i încuraja pe toți să scrie, în speranța că poate câțiva dintre ei se vor alege și se vor impune ca excepții și talente. Au și fost unii într-adevăr care s-au ales, dar nici unul n-a devenit până la urmă ceea ce speram.

Îmi amintesc bine că în luna august 1939 eram eu de rând la redacție, fratele Marini plecase pe câteva săptămâni în misiune prin Basarabia pe la Orhei unde era atunci părintele Vladimir și fratele Romanenco - doi harnici ostenitori ai Domnului care îl invitaseră pentru lucru și pentru un timp de odihnă acolo. Fratele Romanenco avea un conac și o moșie frumoasă la Voinova, iar în jurul lui erau niște sate cu mulți frați. Luna aceea a fost ultima, pentru că peste câteva zile fr. Romanenco a trecut pe neașteptate în veșnicie, apoi a început războiul pustiitor care a frânt multe gânduri frumoase pe totdeauna.

Printre scrisorile pe care le-am primit în una din aceste zile, îmi amintesc de o scrisoare care venea din partea unui tinerel, copil de trupă la muzica unui regiment din orașul Sf. Gheorghe, jud. Ciuc. Textul scrisorii îl reproduc aici pentru că acest tinerel ne va da multe speranțe dar ne va face și mai multe necazuri:

Mă numesc Moldoveanu Nicolae - scria el - în vârstă de 17 ani, orfan de tată, născut în com. Movileni, jud. Tecuci și sunt copil de trupă la o muzică militară din orașul Sfântul Gheorghe jud. Ciuc. Doresc foarte mult să citesc gazeta dv. pe care am văzut-o la cineva în comuna mea când am fost în concediu acasă. Dar eu nu am bani să plătesc abonamentul însă voi vinde suplimentul de lapte pe care îl primesc aici și voi achita prețul gazetei. Deci vă rog să-mi trimiteți și mie foaia dv.

Mi-a tresărit înduioșată inima la cele citite, gândindu-mă cât doream și eu în urmă cu zece ani și cât aș fi dat și eu să pot primi o astfel de gazetă. M-am gândit că poate din acest tinerel va ieși un om de mare folos pentru Lucrarea Domnului, și i-am scris îndată chiar atunci:

Dragă Niculiță, am primit scrisoarea ta și îți vom îndeplini îndată dorința ta. Te rog să nu-ți vinzi mâncarea ta, ci fii liniștit căci de aici eu îți voi trimite săptămânal din fiecare număr de foaie câte cinci exemplare gratuit ca să ai și să mai dai și la acei dintre colegii tăi care vor dori să o citească. Scrie-ne dacă vei primi foaia și dacă mai ai vreo nevoie pe care ți-am putea-o împlini...

Și am semnat scrisoarea cu numele meu și adresa redacției.

A răspuns îndată foarte fericit și recunoscător.

Pe urmă a avut nevoie imediat de toate cărțile noastre, apoi de altele și altele. Mi-a tot scris, iar eu i-am tot răspuns tot anul acela. Poate el mai are încă aceste scrisori și acum.

De Crăciun îmi amintesc că-mi scria dorința lui să vină odată la Cluj că n-a fost niciodată și dorește ca să ne vadă. Va primi permisie până după Anul Nou. Să-i scriu dacă poate să ne afle.

I-am scris să vină. Și îndată după Crăciun am văzut intrând într-o zi în redacție un tinerel subțirel și năltuț, îmbrăcat în haine militare și cu o trompetă sub braț.

A salutat respectuos și stătea în picioare la ușă, timid și cu șapca în mână.

- Tu ești Niculiță Moldoveanu? - am sărit eu bucuros, văzând încurcătura lui. Vino mai aproape și fii mai curajos. Apoi arătându-l fr. Marini i-am zis: acesta este tânărul de care ți-am spus. Iar lui i-am zis:

- Hai dă mâna cu fratele Marini, să te cunoască și el. Acum vei rămâne la noi iar mâine vom merge cu toții la niște adunări frățești pe aici nu departe la Ciubanca, Ciubăncuța și poate și în alte părți.

Îmi amintesc că a plecat cu noi la adunările de care vorbeam. Dar încă de la plecare am avut cu el un necaz. El ne-a spus să nu-i scoatem bilet de tren fiindcă el era militar, are bilet de voie și nu plătește trenul. Dar îndată după pornirea trenului conductorul voia să-l dea jos, fiindcă biletul lui de voie nu era valabil pe ruta asta. A trebuit să plătesc pentru el o amendă în tren.

După două zile, la întoarcere veneam pe jos și era noapte. Treceam tocmai prin satul Olpreț și mergeam cu grijă pentru că acolo jandarmul ne pândea să ne facă rău. Mergând, fratele Marini era înainte cu încă cineva, iar Niculiță în urmă cu mine. Îmi amintesc că mă tot provoca la discuție despre împărăția de o mie de ani, despre rai, despre iad, despre suflet... toate întrebări puse nu ca să afle ci ca să afirme. Am înțeles îndată și supărat că lucrurile astea erau nu numai citite de el prin cărțile mileniste ci chiar și pătrunseseră în inima lui. Argumentele pentru ele vedeam nu numai că le cunoaște bine, dar știe să le și folosească chiar pe un oarecare ton de contrazicere.

După ce un timp destul de lung am căutat cu răbdare și cu dragoste să-l conving, iar el tot nu se da bătut, i-am zis odată supărat, retezându-i-o scurt:

- Auzi Niculiță, tu lasă rătăcirile astea cui n-are altceva mai bun de făcut și ocupă-te de cântare. Cântarea este chemarea ta. Iar dacă nu înțelegi, să știi că mă supăr pe tine.

Am avut pe o clipă impresia iubitoare că acest copil este un suflet nesincer stăpânit de un duh străin. Am avut chiar îndemnul să mă scap de el chiar mâine, trimițându-l la locul lui de unde venise și să-l las acolo în pace pentru totdeauna...

El presimțind probabil că va urma ruperea noastră, văzând că m-a supărat, s-a prefăcut că îi pare rău și pe urmă n-a mai deschis vorba despre asta deloc, ca să-mi lase mie impresia că l-am convins.

Un foarte însemnat învățământ ar fi trebuit să trag eu încă de atunci și anume:

- întâi că nu trebuia să-mi pun cu atâta grabă mâinile peste nimeni,

- iar în al doilea rând că nu trebuie să neglijez prima impresie, prima înștiințare pe care mi-o făcuse inima despre acest suflet de om.

În Sfânta Evanghelie se spune cum Mântuitorul a respins odată pe niște oameni pentru că prima Lui impresie despre ei (din felul cum i-a văzut venind la El) era că ei sunt nesinceri și nu vin din convingere și din dragoste ci vin din anumite interese firești (Luca 9, 57-62).

O, dacă am asculta și noi mai cu multă grijă de inima noastră când Duhul Sfânt din ea ne înștiințează despre anumiți oameni și anumite adevăruri cu care ne întâlnim!

Ce bine era dacă ascultam și eu în noaptea aceea de înștiințarea din cugetul meu cu privire la sufletul tinerelului aceluia căruia i-am dat peste treizeci de ani după aceea tot ce am avut bun, pentru ca apoi să-și ridice împotriva Lucrării Domnului, care l-a hrănit și l-a îngrășat - și împotriva mea - unul dintre cele mai murdare călcâie care ne-a lovit vreodată fața și ne-a zdrobit inima...

Va veni vremea să mai vorbim despre Nicolae Moldoveanu, pe care așa l-am cunoscut.

Ce dureros am aflat eu mai târziu, după experiența cu M. - și cu alții ca el, dintre care despre unii mai aleși voi mai avea tristul prilej să scriu mai încolo - că niciodată nu trebuie să neglijezi prima impresie, fiindcă aceasta s-a dovedit a fi totdeauna de la Dumnezeu.

Când am ascultat de primul îndemn venit în inimă, de înștiințarea primei impresii despre un om sau despre o lucrare - nu m-am înșelat niciodată. Dar când am ascultat de celelalte îndemnuri care au venit apoi îndată să justifice, să lămurească, să argumenteze - atunci totdeauna m-am înșelat.

Cu privire la lucruri te convingi mai repede fiindcă ele n-au cuvântul cu care să te mintă ca oamenii. Dar cu privire la oameni trebuiesc uneori treizeci de ani până te încredințezi că într-adevăr cel cu care ai întins pâinea ta atâția ani în același blid, era de fapt un vânzător și un vrăjmaș, nu un frate.

Pentru mine constatarea aceasta îmi este de prea puțin folos acum când m-am făcut, cu o naivă încredere, scara pe care unii dintre lucrătorii Domnului s-au urcat până la nivelul de unde au stricat și mai strică încă atât de mult. Dar măcar povestindu-le toate astea aici și mai încolo, voi putea nu numai să lămuresc niște adevăruri, dar și să trezesc niște conștiințe.

Sfătuiesc deci pe toți cei care vor mai vrea să învețe ceva din tot ce am pățit eu, să ia bine seama la toate aceste amare experiențe.

- Nu vă puneți mâinile cu grabă peste nimeni! Când sfântul Pavel spune asta lui Timotei cred că și el fusese ars destul de usturător de mulți... Nu toți cei care vin în mreaja Evangheliei sunt pești nevinovați - mulți sunt șerpi veninoși.

- Nu credeți chiar toate văicărelile celor care se prea tânguiesc, nici dragostea celor care vă prea laudă, nici râvna și prietenia celor care se arată prea zeloși pentru voi și pentru Domnul. Aceștia adesea sunt vicleni.

- Țineți seama bine de prima impresie și ascultați cu atenție de înștiințarea inimii, când vă întâlniți cu cineva.

- Fiindcă lumina și îndemnul care vă vine prima dată în inimă, sunt totdeauna de la Dumnezeu... Eu așa le-am aflat.

- Când asculți de primul îndemn nu te înșeli niciodată. Dar când n-am ascultat de acesta, eu am avut să mă căiesc adeseori amar.

Unii fiindcă nu ascultă de prima impresie - când vine o a doua stau la îndoială. Apoi trag la sorți, târguindu-se cu încredințările lor.

Nimic bun nu iese nici din asta. Sorțul niciodată n-a lămurit bine nimic, ci numai a încurcat și mai rău adeseori.

Dacă umbli prin credință, cu un cuget curat, fiind atent și ascultător la înștiințările Duhului - atunci nu vei avea nevoie niciodată să tragi nehotărât la sorți. Duhul te va încredința limpede ce ai de făcut.

Când ai mereu nevoie să tragi la sorți, asta înseamnă că n-ai niciodată o încredințare adevărată, ci ești un om nehotărât.

Când ai o adevărată încredere în Dumnezeu nu mai ai nici nevoie și nici voie niciodată de tragerea la sorț, care este un obiect al celor puțin credincioși (Iacov 1, 22-25).

Când asculți de primul îndemn, n-o să mai faci nici experiențe amare urmate apoi de zadarnice păreri de rău.

Slăvit să fie Domnul!