Cap. 18 - Frumosul an 1930

Puterea credinţei adevărate şi vii este uriaşă, este copleşitoare, este slăvită. Focul ei dezlănţuit prin Duhul Sfânt arde tot ce-i făţarnic şi uscat. Şuvoiul ei nimiceşte tot ce-i vechi şi bolnav. Primăvara ei naşte şi creşte din toate părţile frumuseţi şi forţe pline de frumuseţe şi de avânt.

Sigur că oriunde apare ea va stârni multe împotriviri, pentru că puterea minciunii şi păcatului pe care ea vine să le spulbere, i se va împotrivi totdeauna ridicându-se împotriva ei cu prigoniri, dar cele două nebiruite puteri ale Duhului Sfânt: - Adevărul şi Dragostea, până la urmă, o vor duce totdeauna la biruinţă.

Cei doi slujitori ai diavolului: minciuna şi ura vor lupta până la sfârşit împotriva Credinţei adevărate şi vii, împotriva celor doi slujitori ai lui Hristos, împotriva celor două puteri ale Duhului Sfânt, prin care se dezlănţuie Focul Sfânt şi lucrează Primăvara înnoitoare. De multe ori în lupta aceasta vin momente cutremurător de grele. Dumnezeu îngăduie uneori ca în învălmăşeala luptei dintre Bine şi rău întunericul să pară că biruie şi minciuna să pară că triumfă.

Dar totdeauna aceasta este numai o părere. Biruinţa întunericului e numai o părere. Triumful minciunii e scurt şi trecător.

Ochiul grăbit are totdeauna privirea scurtă. Privirea scurtă vede totdeauna numai jumătate de adevăr. Jumătate de adevăr este totdeauna o amăgire.

De aceea adevăratul credincios priveşte lucrurile şi întâmplările în lungimea şi în adâncimea timpului. El nu se lasă prea înflăcărat de larma vorbelor mari şi de agitaţia însufleţirilor mici. Ci zidit temeinic pe seriozitatea Adevărului înţelept şi înrădăcinat adânc în părtăşia dragostei curate - păşeşte biruitor şi drept, dar de unde a pus piciorul nu i-l mai clinteşte nimeni. Priveşte liniştit şi sigur, dar din ce s-a încredinţat nu-l mai abate nimeni.

Sigur că la starea aceasta nu se ajunge grabnic. Sigur că în felul acesta nu sunt prea mulţi. Dar tot sigur este şi faptul că la starea aceasta se poate ajunge prin harul lui Dumnezeu.

Şi că în felul acesta totuşi sunt în Lucrarea lui Dumnezeu totdeauna atâţia credincioşi de câţi este nevoie ca solia lui Hristos să răzbească înainte. Şi Duhul Sfânt să-Şi continue Lucrarea Sa de desăvârşire a Bisericii vii.

Când vin marile lupte ale lui Dumnezeu, Duhul Sfânt are grijă să pregătească din timp mari viteji pentru biruinţa lor.

Când vin marile trebuinţe ale Lucrării lui Hristos, Duhul Sfânt are grijă să ridice din vreme harnici lucrători pentru împlinirea lor.

Şi când vin marile încercări pe drumul Evangheliei, Duhul Sfânt are grijă să aşeze mai dinainte pe acest drum popasuri de bucurie, să dea zile de înviorare, să răsară privelişti de întărire.

Al şaptelea an de Oaste, - 1929, - se încheia frumos.

Fusese plin de izbânzi care culminase cu veştile cele mari: avem tipografia Oastei! Avem librăria Oastei!... Avem în sfârşit foaia Oastei.

Din toată ţara soseau veşti de mari biruinţe şi de răsunătoare iniţiative. Din grăuntele de muştar de acum şapte ani, se făcuse un pom care creştea văzând cu ochii, iar umbra lui plină de promisiuni fericite se întindea tot mai largă şi mai lungă.

Pe lângă mulţimea păsărelelor mărunte care veniseră sub adăpostul lui, - începeau acum să vină şi păsări din ce în ce mai mari. Şi cu glas mai înalt. Umbra copacului era promiţătoare de multe culcuşuri calde, iar vârfurile lui care creşteau puternic, erau atrăgătoare pentru mulţi căutători de locuri înalte.

Dar staulul Domnului Hristos are o singură uşă: uşa naşterii din nou.

Naşterea din nou are un singur semn: pocăinţa.

Iar pocăinţa o singură înfăţişare: smerenia.

Fără smerenie adevărată nu poate fi pocăinţă. Fără pocăinţă adevărată nu poate fi naşterea din nou. Şi fără naşterea din nou nu se poate rămânea în Lucrarea Domnului Hristos... Asta e foarte adevărat.

Dar tot foarte adevărate sunt şi celelalte lucruri spuse mai înainte. De aceea dacă sunt puţini cei chemaţi vor fi şi mai puţini cei aleşi. Iar dacă cei aleşi sunt prea puţini - câţi oare vor mai rămânea din ei după marile cerneri şi încercări care îi prăbuşesc adesea şi pe mulţi din aceştia? (Mat. 24, 24).

Când însă sunt foarte mulţi cei chemaţi, vor fi mulţi şi cei aleşi. Iar dacă sunt mulţi, tot au de unde să mai şi rămână după cernerea care vine - o sămânţă de urmaşi.

Deci anul 1929 se încheia frumos, iar anul 1930 începea şi mai frumos.

Acest an 1930 este anul marilor chemări.

În acest an au intrat în Oaste cei mai mulţi din aleşii care au avut roluri deosebite în suprafaţa şi în adâncul istoriei ei viitoare.

Primul dintre numele alese căruia i s-a făcut o primire triumfală la intrarea sa în Oaste, a fost avocatul I. Gr. Oprişan de la Bucureşti.

Lumina Satelor nr. 3 din 19 ianuarie 1930 publica un articol: Bătrâni de altădată iscălit de I. Gr. Oprişan, iar ca un adaos după semnătură erau următoarele cuvinte:

Publicăm cu drag acest preafrumos articol aducând celor din Oastea Domnului vestea de bucurie că scriitorul I. Gr. Oprişan a intrat în rândurile noastre, trimiţându-ne următoarea mişcătoare înştiinţare:

„Iubite frate în Domnul! Te rog frăţeşte a mă înrola şi pe mine sub steagul ce porţi în Numele Mântuitorului. Nădăjduiesc să-ţi fiu întru câştigarea premiului alergării soldat şi tovarăş care să nu facă de ruşine steagul sub care luptă ostaşii Domnului.

Am înţeles că toate forţele bune trebuiesc mobilizate pentru lupta cea de cucerire sufletească. Intru deci în rândurile ostaşilor. Dă comanda - şi voi fi alături de acele suflete calde şi luptătoare. Ca purtător de cuvânt prin viu grai şi prin scris, voi ridica pe metereze steagul stropit de lacrimile şi rugăciunile ostaşilor însetaţi după Isus: Marele nostru Comandant.

Cu frăţească dragoste întru Mântuitorul

I. Gr. Oprişan

În foaia Oastea Domnului dăm amănunte mai pe larg despre această intrare. Amănuntele acestea apăreau în Oastea Domnului nr. 4 tot din 19 ianuarie 1930. Vestea de bucurie spunea că I. Gr. Oprişan „este un scriitor la revista Fântâna Darurilor pe care o scoate la Bucureşti preotul Toma Chiricuţă. El vine acum ca un secerător în Ogorul Domnului. Fraţii de la Bucureşti sunt îndemnaţi a lua legătura cu dânsul”.

Chiar de la început, conştient de importanţa sa, I. Gr. Oprişan şi-a luat rolul de îndrumător al Oastei de la Bucureşti, - şi de ofiţer al Oastei pe ţară.

Un alt nume ales a fost al lui Al. Lascarov Moldovanu.

Oastea Domnului nr. 9 din 23 februarie 1930 - scrie următoarele:

„O altă veste de bucurie pentru ostaşii Domnului... Nu-i mult de când am anunţat aici un dar preţios: intrarea în Oaste a scriitorului I. Gr. Oprişan. Acum ne vine vestea unui dar tot atât de preţios: a intrat în tabăra noastră şi scriitorul creştin Al. Lascarov Moldovanu de la revista Fântâna Darurilor din Bucureşti trimiţându-ne următoarea înştiinţare:

Iubite frate întru Domnul. Nu ştiu de sunt vrednic după faptele mele să-ţi cer să mă prenumeri şi pe mine între ostaşii pe care, prin făgăduinţa Domnului îi păstoreşti atâta de stăruitor pe calea cea plină de lumină întru slava Lui.

Fratele meu sufletesc I. Gr. Oprişan mi-a dat îndemnul să cred în aceasta, prin înrolarea lui care a precedat-o pe a mea.

Dar îndemnul cel mare a fost priveliştea Lucrării pe care, cu atâta smerenie dar şi cu atâta putere, o înfăptuieşti zi de zi.

Îngăduie-mi deci, fratele meu întru Isus, să nădăjduiesc că mă vei primi, nu te voi face de ocară şi voi putea fi învrednicit să port în spinarea mea piatra pe care trebuia s-o pun şi eu la îndemâna zidarilor care ostenesc în grija Bisericii noastre ortodoxe.

Domnul să fie cu noi.

Bucureşti 10 februarie 1930

Al. Lascarov Moldovanu

Cu toate că Al. Lascarov Moldovanu era un scriitor mai cunoscut şi mai înzestrat ca „fratele său sufletesc I. Gr. Oprişan” - totuşi el a trăit şi a umblat mereu ca o umbră a acestuia. Fiind totdeauna al doilea între cei de la Bucureşti sau în pretenţiile de îndrumător central al Oastei.

Amândoi aceştia au avut însă la începutul Oastei şi în primele zile ale frământărilor anului 1935 un rol pozitiv... Dar îndată ce au văzut că litera este mai tare decât Duhul, - au început rolul dublu. Iar până la urmă au sfârşit între cei care strigau: Răstigneşte-l!

Dar despre ei şi despre faptele lor va mai veni vorba şi în partea a doua a acestei cărţi.

În 2 martie 1930 „L. S.” publică între alte trei scrisori de intrare în Oaste, şi pe a învăţătorului Ion Tudusciuc din comuna Brăhăşoaia jud. Vaslui.

Această scrisoare am publicat-o în capitolul despre cântăreţii Oastei. Ceva despre lucrările lui ca poet şi cântăreţ în Oaste, am scris şi acolo. Aici vom aminti doar că el a avut un rol frumos în Oaste atâta vreme cât a trăit părintele Iosif. Vom avea mai târziu prilejul să vorbim mai pe larg despre partea pe care a luat-o el la istoria Oastei ceva mai prudent - e adevărat! - dar destul de angajat, până la moartea părintelui. Din clipa aceea însă găsind o pricină de supărare pe fraţii Marini şi Dorz pentru un manuscris care s-a pierdut cu ocazia mutărilor redacţiei, - el s-a îndepărtat pentru totdeauna de ei şi de colaborarea cu ei.

Toate încercările de a-l îmbuna, - deşi atât Marini cât şi Dorz s-au dus până la el acasă, cerându-i iertare şi căutând să-l facă să înţeleagă că n-a fost nici o intenţie ci că totul se datoreşte frământărilor prin care am trecut... Că atât nouă cât şi chiar părintelui Iosif ni s-au pierdut aşa o mulţime de lucruri, - el totuşi n-a iertat şi n-a cedat. A rămas la învinuirea lui că totul a fost voit. Şi din pricina asta s-a rupt pentru totdeauna nu numai de fraţii de la Oaste ci şi de Lucrarea Oastei...

În valul de arestări din 1952-1953, a fost luat şi el şi ţinut câteva luni în lagărul de la Ghencea. Dar acolo a făcut totul să se lepede de Oaste şi să evite orice apropiere şi legătură cu ceilalţi fraţi închişi în speranţa că va scăpa mai repede din închisoare. Şi că nu va mai avea de suferit pentru Oaste.

Şi-a tăgăduit până şi numele şi legătura lui din trecut cu Oastea şi cu fraţii.

Iar după ce s-a văzut acasă, a încuiat poarta - şi nici un frate n-a mai fost primit să-i treacă pragul niciodată.

Acesta este pe scurt sfârşitul rolului din Oaste a lui Ion Tudusciuc.

„L. S.” nr. 13 din 30 martie 1930, publică a treia veste de mare bucurie sosită de la Oastea din Bucureşti. Preotul Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari, directorul revistei Fântâna Darurilor - intra şi el pe urmele celor doi colaboratori ai săi, cu mari promisiuni în Oastea Domnului.

Lunga lui scrisoare începe tot cu: Iubite frate Iosif şi este plină de promisiuni solemne de ataşament, de hotărâre şi de statornicie pe calea Domnului şi în minunata Lucrare a Oastei Domnului...

După trista lui constatare scrie că „un fapt primejdios şi dureros a început să se petreacă în şirurile oamenilor Bisericii... un somn adânc, un fel de nepăsare de lucrurile mântuirii... i-au făcut să adoarmă pe toţi, ca sub o vrajă drăcească... Viaţa lor în loc să fie o Evanghelie vie şi arătată prin fapte în mijlocul lumii, a prins să-L facă de ruşine pe Domnul... A ajuns cuvântul de ortodox la o mare ruşine în multe părţi ale lumii...

...Şi atunci când începe... să se petreacă o trezire... atunci când se ridică un trâmbiţaş care încearcă să trezească cât mai multe suflete din Biserică la adevărata înţelegere şi urmare a ostăşiei sfinte, - noi oare să ne dăm în lături de la creşterea lucrării lui? ... Nu, ci să fim alături de el!

...Aşa am înţeles eu iubite frate Iosife rostul lucrării tale în sânul Bisericii noastre.

Şi fiindcă şi eu de multă vreme lucrez într-însa tot în aceeaşi direcţie şi tot în acelaşi duh în care lucrezi tu la învierea ortodoxiei, adică a adevăratei trăiri în Domnul şi în sfânta Lui Biserică - de aceea îmi îngădui astăzi să mă unesc cu tine şi să te asigur că şi eu voi lupta statornic în rândurile Oastei Domnului până la completa intrare a tuturor creştinilor în rândurile... Bisericii vii.

Fii binecuvântat în Domnul, El care este pacea şi bucuria noastră.

Al sfinţiei tale frate întru credinţă şi luptă,

Preot Toma Chiricuţă - Bucureşti

Despre acest preot care, în parohia sa şi în cercul său era cunoscut ca un zelos şi vrednic slujitor al Bisericii şi credinţei, s-a vorbit frumos o vreme şi în activitatea Oastei din Bucureşti. Dar din cauza multelor sale ocupaţii în cercul său de mai nainte, n-a putut depune o muncă şi o luptă mai deosebită pe tărâmul Oastei. El a fost până la urmă mai mult un binevoitor al Oastei decât un frate. Va fi mai avut el şi alte motive să devină tot mai retras? - Poate!

Dar după dezlănţuirea conflictului de la Sibiu din 1935, preotul Toma Chiricuţă s-a închis de tot în cercul său. Şi cu toată promisiunea şi asigurarea care i-o dase părintelui Iosif abia cu trei ani în urmă că „va lupta statornic în rândurile Oastei până la completa intrare a tuturor creştinilor în rândurile Bisericii vii” - preotul Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari, n-a mai dat aproape nici un semn de viaţă în Oaste.

La sfârşitul anului 1942 când noi nu mai puteam scrie pentru Oaste nicăieri, am fost la el împreună cu fratele I. Marini spre a-l ruga să ne tipărească în tipografia sa Calendarul pe anul 1943. Pe atunci doar Calendarul ne mai rămăsese singurul mijloc de a ţine legătura cu fraţii din ţară prin cuvântul tipărit. Şi acesta fără a ne scrie numele, ci doar ca printr-o înşelare a Cenzurii, apărând sub firma altora...

Regimul lui Antonescu ne urmărea şi mai sălbatic decât toate celelalte guverne de până la el. Mitropolitul Bălan era şi mai tare la guvernul acesta formalist şi superstiţios de dictatură şi asuprire a credinţei şi credincioşilor.

Dar părintele Chiricuţă s-a învoit numai cu foarte mare greutate. Era un risc din partea lui să colaboreze cu noi, care eram urmaşii unui caterisit, chiar dacă acela fusese găsit nevinovat. Şi chiar dacă fusese fratele lui întru credinţă şi luptă...

Până la urmă noi am acceptat preţul exagerat de mare pe care ni-l ceruse, văzându-ne la strâmtorare. Şi ni l-a tipărit. Dar ne-a amânat trei luni până să ni-l termine. Iar pe parcurs ne-a şters cu de la el putere aproape jumătate din cuprinsul cu care ne înţelesesem. Astfel că din frumosul calendar pe care îl pregătisem ca să păstrăm continuitatea anilor - n-a mai rămas decât o biată încercare, redusă şi la format şi la tiraj şi la conţinut. Dar ridicată în schimb, exagerat de mult, la preţ.

Cu acest calendar pe 1943, am ieşit între fraţi prin luna martie. Cu nici unii din cei care ne mai făcuseră un astfel de serviciu înainte sau după, - n-am mai păţit aşa ceva.

După ce ne-am plătit cinstit toată datoria ne-am despărţit frumos, dar i-am închis uşa pentru totdeauna...

L-am mai cercetat apoi singur, o ultimă dată după vreo cinci ani, cu ocazia unei treceri prin Bucureşti. Era tot în biserica sa din Zlătari. Am aşteptat până şi-a terminat slujba şi predica... apoi am vrut să stăm de vorbă vreo cinci minute. Însă dânsul regretând că este foarte ocupat cu nişte acatiste n-am mai aşteptat.

Asta a fost ultima noastră întâlnire.

Şi asta este tot ce am avut de spus despre el în legătură cu istoria Oastei.

Un alt nume de răsunet apărut atunci şi care a durat şi el o vreme, a fost avocatul Traian Corodeanu de la Tecuci.

„L. S.” nr. 11 din 16 martie 1930 scrie:

„Un avocat intră în Oastea Domnului... La Oastea Domnului avem 3 avocaţi, un medic şi un inginer...”

După o introducere bucuroasă pe care i-o face părintele Iosif că Oastea Domnului a început să pătrundă şi în rândurile cărturarilor, se publică scrisoarea care începe respectuos: Preacucernice şi mult iubite părinte. E o scrisoare într-adevăr pătrunsă de evlavie, de smerenie şi de un gând hotărât „de a-L urma pe Domnul şi de a lupta fără preget spre a aduce la picioarele Domnului cât mai mulţi fraţi căzuţi în prăpastie”...

Şi închide cerând „rugaţi-vă iubite părinte ca Domnul să-mi fie milostiv şi mie păcătosul... Sfârşind vă mai rog nu mă uitaţi şi pe mine şi casa mea în rugăciunile ce le înălţaţi spre Domnul...”

Traian P. Corodeanu, avocat,

ostaş al Domnului

Printr-un lung adaos, păr. Iosif vorbeşte frumos despre mult grăitoarea şi mişcătoarea scrisoare a noului ostaş. Pe urmă aminteşte între cărturarii Oastei pe cei doi avocaţi din Bucureşti, apoi pe medicul Samson de la Paşcani şi pe inginerul Popescu de la Hunedoara.

„Să mulţumim Domnului care ni i-a dat! - încheie păr. Iosif. Şi încă un lucru de notat mai apare aici. Toţi cărturarii de mai sus sunt de loc din Vechiul Regat. Faptul acesta vine ca o blândă mustrare la lauda că regenerarea morală trebuie să pornească din Ardeal, pentru că - vezi Doamne! - dincolo totul ar fi putred. Când e vorba de putregai - să ne aplecăm cu toţii genunchii şi inimile, căci toţi trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu...”

Pe avocatul Corodeanu nu l-am văzut niciodată la Sibiu... L-am întâlnit o singură dată, în anul 1942, în timpul războiului, când treceam cu unitatea mea spre front. Oprisem pentru câteva ore la Tecuci şi m-am pornit prin oraş să-l caut. După cele petrecute în 1935, s-a arătat şi el tot mai rar. Pe urmă nu mai auzisem mai nimic despre dânsul. Acum având această ocazie mi-am zis: Hai să văd care mai este totuşi starea lui.

Opresc un localnic şi îl întreb de adresa avocatului Corodeanu.

- Cel mai înalt om pe care îl întâlneşti în oraş să ştii că este avocatul Corodeanu - îmi zise omul, grăbit să plece...

- Cum adică? - am întrebat eu nedumerit.

- Cum ţi-am spus! - răspunse omul. Şi plecă.

În faţa catedralei am văzut stând cel mai înalt om nu numai din Tecuci - ci chiar din viaţa mea. M-am dus întins la el şi i-am zis:

- Slăvit să fie Domnul! Dv. sunteţi...?

- Da, - mi-a răspuns el.

I-am spus şi eu cine sunt, cu ce ocazie mă găsesc aici - şi cu ce scop l-am căutat, ca pe un frate mai mare... Doream atât de mult să-i văd temperatura sufletească.

Stam în faţa lui... Şi într-adevăr îmi dădeam seama că e foarte mare... Când eu fusesem recrutat la armată aveam înălţimea de 1,72 m. Nu trecuseră decât şase ani de atunci. Dar niciodată nu ştiusem că sunt atât de mic, ca atunci când stam în faţa lui şi vorbeam cu acest om. Mă uitam spre el aproape ca spre turnul bisericii...

Şi el era foarte grăbit. De aceea n-a putut sta de vorbă decât foarte puţin cu mine. Mi-a dat mâna şi a plecat fără să ştiu ce mi-a spus prin cele câteva cuvinte. N-am reţinut nimic din ele.

Apoi nu l-am mai văzut niciodată, deşi a mai trăit - nu ştiu câţi ani.

Tot prin anul 1930 se pare că a intrat în O. D. şi celălalt cărturar al Oastei, doctorul Constantin Samson din Paşcani. Despre el am aflat în curând din foaia O. D. că „activa mai mult pe terenul cooperaţiei, - a unirii fraţilor în cele ale pâinii”, ca să se simtă mai legaţi în rosturile vremelniciei pentru marile rosturi ale veşniciei - după cum scria despre el secretarul Oastei din Bucureşti I. Gr. Oprişan, în O. D. nr. 30 din 26 iulie 1931.

De altfel, într-un articol publicat în O. D. nr. 18 din 3 mai 1931, doctorul Samson preconiza o Oaste a Domnului care să se ocupe pe scară mare cu cooperaţia, „însănătoşind astfel tot comerţul corupt şi necinstit de azi din ţara noastră”... Şi da ca exemplu pe ţara cooperaţiei care este Danemarca. „Această ţară, tot pe calea Evangheliei a ajuns să aibă un loc de frunte şi de fericire între popoarele lumii...”

Se pare însă că doctorul Samson a lucrat mai mult în Cooperaţie decât în Oaste. A rostit şi el un cuvânt pentru împăcare în conflictul Oastei de la Sibiu. Şi pe urmă a tăcut.

Nu l-am mai întâlnit personal niciodată.

Părintele Vasile Ouatu de la biserica Ghencea din Bucureşti, - a intrat şi el în Oastea Domnului prin 1930. Nu se păstrează scrisoarea lui de intrare în Oaste trimisă părintelui Iosif. Dar în cursul aceluiaşi an şi în cei următori, începe să se vorbească tot mai mult despre el. Cu un zel şi cu o înflăcărare sfântă acest preot numai inimă pentru Domnul a trecut ca un fulger ceresc prin istoria Oastei tocmai când peste Lucrarea aceasta se lăsase întunericul cel mai gros al încercărilor.

În Evangheliile Patimilor Domnului nostru Isus Hristos, apar în jurul Lui unele nume şi fiinţe despre care nu se mai scrisese înainte.

Maria, cu vasul ei de mir de nard foarte scump care a uns Trupul Domnului pentru îngropare - cum a spus El Însuşi - a făcut un lucru atât de frumos pentru Domnul. Oriunde se va propovădui Evanghelia în toată lumea, trebuie să nu se uite niciodată ce a făcut sufletul acesta pentru Mântuitorul nostru chiar în săptămâna cea mai grea pentru El. Ce bine Îi va fi făcut sufletului Său Sfânt, un astfel de gest în care era atâta devotament şi preţuire (Matei 26, 6-13).

Simon Cirineanul, în Evangheliile Patimilor este pomenit doar în câte un singur verset. Totuşi ce mare lucru a făcut el pentru Domnul!

În jurul Domnului Isus se găsea atunci o mare gloată care mergea după El. Pe drumul Calvarului Său Mântuitorul a căzut de multe ori istovit de suferinţe şi zdrobit de lovituri. Iar aceste căderi ale Domnului erau văzute de toţi.

Totuşi dintre toţi câţi erau acolo, nici unul din cei cărora Domnul le făcuse bine, nu s-a găsit unul să sară în ajutorul Lui la purtarea Crucii Sale. A trebuit să facă acest lucru unul care venea poate obosit de la muncă, din ţarina sa (Luca 23, 26).

Tot Săptămâna Patimilor a arătat cel mai bine ce era în sufletele oamenilor.

Cele petrecute atunci cu Mântuitorul l-a descoperit pe fiecare din cei ce erau cu El ce fel de suflet avea. Şi ce purta în acest suflet.

Niciodată nu s-ar fi cunoscut fără această dureroasă împrejurare, ce credincios şi iubitor era sfântul apostol Ioan, care singurul a însoţit pe Mântuitorul în toată suferinţa Lui, ca un martor adevărat al Patimilor Sale (Ioan 21, 24).

Încercarea aceasta a dovedit slăbiciunea dar şi sinceritatea sfântului apostol Petru (Luca 22, 61-62).

Şi tot atunci s-a descoperit şi sufletul de drac al lui Iuda (Ioan 6, 70).

De atunci şi până astăzi, orice pătimire a vreunui sfânt, a scos la iveală aceste trei feluri de suflete:

1 - Sufletele iubitoare şi compătimitoare alături de cel ce suferea pentru Hristos.

2 - Sufletele nestatornice şi trădătoare.

3 - Şi sufletele satanice, vânzătoare şi ucigaşe, ca al lui Iuda.

Patimile Oastei şi patimile omului lui Dumnezeu au avut şi ele din plin parte de astfel de suflete.

Dar dacă a avut un singur suflet de Iuda prin care s-a făcut tot târgul ucigaş şi prin care s-a putut duce la îndeplinire tot acest plan făcut în ascuns...

...şi dacă s-au găsit multe suflete slabe care s-au grăbit să se lepede de binefăcătorul lor şi de duhul sfintei Lucrări a Domnului (printre care au fost şi unii care mai târziu s-au trezit şi s-au întors plângând amar),

- au fost totuşi şi cei mai mulţi, suflete care au rămas statornice şi credincioase, primind să pătimească şi ei alături, dar să nu-şi calce legământul făcut cu Dumnezeu.

Unul dintre aceştia din urmă a fost părintele Vasile Ouatu.

Ca tânăr preot în Bucureşti, înzestrat cu multă putere şi îndrăzneală, a intrat în Oastea Domnului la prima chemare a Duhului Sfânt.

Ajuns în cartierul Ghencea, fără biserică, acest om al lui Dumnezeu cu un trup puţintel ca al părintelui Iosif, dar cu un suflet uriaş, şi-a luat ca o sarcină cerească, ridicarea în această parte a capitalei plină numai de păcătoşenie şi necredinţă a unei mari şi puternice biserici.

Predat el însuşi Domnului mai întâi, s-a devotat apoi în totul Lucrării Lui. A ridicat în cartierul Ghencea mai întâi o puternică biserică vie de suflete predate Domnului, apoi împreună cu acestea o adevărată catedrală şi de zid, în care să fie slăvit Numele Domnului şi mărturisit Cuvântul Său.

Mai târziu vom avea prilejul să vorbim mai pe larg despre toate aceste lucruri. Acum am vrut să spunem doar atât că de acest preot atât de departe ca trup de părintele Iosif, Domnul S-a folosit spre a-l ajuta pe trimesul Său în cel mai înalt fel tocmai în cele mai grele clipe ale vieţii sale.

Când era pe patul de moarte la Geoagiu, în acele clipe care păreau ultimele, părintele Iosif după el a trimis telegramă să vină să-l împărtăşească.

Când era pe alt pat de moarte la începutul anului 1935, cu foaia Isus Biruitorul oprită şi cu lacătul cenzurii la tipografie, - părintele Iosif la el a alergat să-i vină în ajutor cu foaia Ostaşul Domnului.

Iar acest adevărat frate şi tovarăş de lucru şi de primejdii, i-a răspuns cu tot sufletul său punându-şi în cumpănă totul, spre a împlini deplin voia lui Dumnezeu şi spre a fi în totul alături de martirul Evangheliei despre care a scris atât de mişcat şi de frumos.

A fost voia Domnului însă ca deşi mai tânăr ca părintele Iosif, după ce o vreme a suferit de aceeaşi boală şi au căzut împreună în acelaşi loc, - el să plece la Domnul mai devreme cu un an, ca marele său frate.

A trecut la Domnul în 19 februarie 1937, la numai 33 de ani. Dar ce ani minunaţi! Mai avem încă de vorbit despre el.

Tot în 1930 s-a făcut cunoscut printre fraţii din Sibiu şi preotul Gheorghe Secaş, despre care am mai vorbit... şi va trebui să mai vorbim. Pentru că slujba lui a fost cumplită şi unică.

Cu însuşirile pe care le avea din naştere şi cu o înfăţişare trupească deplin asemănătoare cu cea sufletească, preotul Secaş a pătruns repede, făcându-şi drum spre locurile tot mai din frunte...

Parcă izbeşte de la început o potrivire cu drumul părintelui Iosif, pe care căuta să-l imite întru totul.

Prima dată când se vorbeşte despre preotul Secaş în legătură cu Lucrarea Oastei, era şi el duhovnic la Academia Teologică, funcţie pe care o avusese o vreme şi păr. Iosif. A primit apoi însărcinări tot mai alese până când a ajuns în cea mai intimă apropiere a mitropolitului Bălan, omul lui de casă, sfătuitorul şi confidentul lui cel mai supus. În acelaşi timp făcea şi pe fratele şi ucenicul cel mai apropiat al părintelui Iosif. Moştenitorul duhovnicesc al acestuia cel mai potrivit.

Cu durere, dar va trebui să mai vorbim şi despre el.

Părintele Vladimir Popovici din judeţul Orhei, primele semne arată că s-a apropiat de Oastea Domnului cam tot prin anul 1930.

Dacă despre părintele Vasile de la Bucureşti se poate spune că a fost cel mai apropiat frate al părintelui Iosif în vremea celor mai grele patimi ale sale, - despre păr. Vladimir se poate spune acest lucru îndată după el.

Patimile Oastei şi pătimirile părintelui Iosif au scos luminos la vedere sufletul de aur şi curajul de erou evanghelic şi al acestui preot al Bisericii vii, care din îndepărtatul Orhei al său, a venit cu grabă şi cu dragoste să pună umărul la o cruce care devenise peste puteri de grea. L-am cunoscut prima dată într-o zi din 1935. Venise la Sibiu pentru mângâierea şi îmbărbătarea părintelui Iosif. Ceva mai târziu şi-a adus soţia bolnavă şi ea de plămâni, în acelaşi sanatoriu Geoagiu, unde zăcuse un timp şi păr. Iosif. După puţin timp a trebuit apoi s-o petreacă cu mare durere la mormânt. Aceasta a fost pentru el una din cele mai grele încercări, dar care l-a făcut să se ataşeze mai puternic de Domnul şi Mântuitorul său. - Şi de fratele şi părintele lui, care împărtăşea soarta singurătăţii de atâţia ani...

Părintele Iosif a avut la început foarte mulţi fraţi şi tovarăşi de lucru dintre preoţi. La izbucnirea conflictului însă, unii s-au dat la fund. Au fost totuşi şi câţiva dintre ei care i-au luat apărarea şi făceau puternice mărturisiri de solidaritate cu el. Pe rând însă, în urma presiunilor făcute asupra lor fie de un fel fie de altul, unul câte unul s-au lepădat... Unii pe faţă, alţii pe ascuns. Desigur, dintre cei care nu mai umblau cu el au fost şi unii care în inima lor n-au devenit trădători sau vrăjmaşi ci i-au rămas, în ascuns, nişte admiratori şi nişte simpatizanţi neputincioşi.

Dar au fost unii - puţini, e adevărat! - care şi-au mărturisit curajoşi atitudinea lor de ostaşi ai lui Hristos, alături de părintele Iosif. Unul din aceştia a rămas neclintit părintele Vladimir.

Dar şi despre el vom avea prilejul să mai vorbim...

Între timp Lucrarea Oastei mergea mereu biruitoare.

După reorganizarea de la redacţia foilor, când s-a căutat frumuşel înlăturarea părintelui Iosif din fruntea mişcării Oastei prin înlocuirea lui treptată prin alţii - s-a văzut îndată că totuşi nu-i prea uşor acest lucru. Preotul Gh. Maior care îi fusese adăugat la redacţie, n-a putut face faţă decât la vreo zece numere. În al unsprezecelea număr din foaie, apare următorul anunţ:

„De la redacţie. Părintele Gh. Maior, fiind prea ocupat cu alte părţi, nu ne mai poate ajuta cu colaborarea d-sale”...

Şi astfel iarăşi, cu nr. 12 din duminică 23 martie 1930, foaia pentru popor Lumina Satelor apare din nou redactată numai de preotul I. Trifa.

Dar munca de redactor la o gazetă în care stăpânii ei îţi cer să scrii altfel decât simţi, era nu numai peste măsură de grea prin materialul pe care trebuia să-l lucrezi, - ci şi chinuitoare prin starea pe care ţi-o impune.

Însă Domnul era la lucru.

Cei care puneau mereu la cale planurile înlăturării părintelui de la conducerea foilor şi a înlocuirii lui Isus Cel Răstignit din vestirea Oastei, - nu s-au dat bătuţi cu asta.

Un alt plan fu pus la cale în curând. Iată cum: La Orăştie, în Ardeal apărea de multă vreme o veche şi interesantă gazetă pentru popor, destul de bine scrisă pentru vremea aceea şi pentru scopul pe care îl avea. Redactorul ei era preotul Ioan Moţa, un cunoscut scriitor de gazete pentru popor.

Gazeta lui se chema Libertatea şi avea un supliment ilustrat denumit Foaia Interesantă.

Cu câţiva ani în urmă, în familia preotului Moţa, intrase un duh naţionalist şi îngust, iar acest lucru se vădea tot mai puternic şi în paginile gazetei lui.

Din pricina aceasta rând pe rând au părăsit-o mulţi cititori - şi s-au alăturat foii Lumina Satelor, cuceriţi de frumuseţea noului duh Evanghelic răspândit de ea în ţara noastră.

Starea de strâmtorare materială în care ajunsese preotul Moţa de la Orăştie rămas cu gazeta sa cam fără cititori, precum şi starea de strâmtorare sufletească a celor de la Sibiu pe care îi supăra rămânerea părintelui Trifa în locul unde era, - i-a apropiat pe unii de alţii.

Au pus deci la cale o nouă reorganizare - de astă dată mai răsunătoare.

Vine popa Moţa la Sibiu! - se anunţa cu mare bucurie. Libertatea se va contopi cu Lumina Satelor şi Oastea Domnului va merge împreună cu Foaia Interesantă.

Se va face o aşa de frumoasă amestecătură, încât nu va mai rămâne nimic din exagerările lui popa Trifa cu Oastea lui. Doar preotul Moţa de la Orăştie are un nume şi un trecut mult mai strălucit şi mai glorios ca Trifa.

De formă Moţa va fi ca oaspete al Luminii Satelor - dar de fapt el va fi acela care va da tonul, nu numai pentru că vârsta şi trecutul îi dă dreptul la întâietate, dar Trifa cum este şi bolnav, uşor va putea fi dat în felul acesta tot mai la o parte, până când nu se va mai vorbi de el. Moţa este sănătos şi priceput, va şti să umple în curând totul cu poveştile lui şi cu personalitatea sa. De el nu numai că n-avem nici o grijă, dar acum el este singurul care ne poate ajuta cel mai bine. Este chiar cel mai potrivit şi mai bun om al nostru, pentru acest scop.

Astfel în „L. S. nr. 40 din 5 octombrie 1930, apăru următoarea înştiinţare:

«Lumina Satelor» unită cu «Libertatea».

Veste de care se vor bucura, aducem cititorilor noştri. Între foaia noastră Lumina Satelor şi vechea gazetă populară Libertatea de la Orăştie, s-a încheiat o înţelegere în temeiul căreia cele două foi se contopesc în una. Redacţia foii Libertatea se mută în săptămâna aceasta la Sibiu, unindu-se cu redacţia noastră... Cititorii L. S. şi ai Libertăţii, vor primi din săptămâna viitoare aceleaşi foi... vor primi:

1 - Lumina Satelor unită cu Libertatea, ca foaie conducătoare, cu material felurit despre stări şi lucruri din viaţa culturală, bisericească, naţională, economică şi politică a poporului nostru şi a ţării... precum şi din viaţa celorlalte ţări de pe glob...

2 - Oastea Domnului... ca foaie religioasă morală, povăţuitoare spre bune moravuri în poporul nostru - şi

3 - Foaia Interesantă, adaosul literar ilustrat al Libertăţii de la Orăştie, care e un magazin de cunoştinţe folositoare de tot felul... poezii, schiţe, istorioare, povestiri pentru petrecere...

Cei doi preoţi, Iosif Trifa şi Ioan Moţa bine cunoscuţi cititorilor de gazete, care până azi lucrau deosebiţi la foile lor, vor lucra de azi înainte împreună...”

Deşi cunoştea bine dedesubturile acestei reorganizări, părintele Iosif, bizuindu-se deplin pe tainica intervenţie a lui Dumnezeu, se supunea liniştit la toate. Într-un fel era fericit că scăpa de munca cea grea şi nepotrivită la materialul cerut pentru Lumina Satelor care acum îi devenise complet străină. Acesta va fi lucrat pe viitor de preotul Moţa iar el, în sfârşit, se va putea dărui în întregime muncii lui duhovniceşti pentru fraţii şi cititorii Oastei Domnului.

Cu ocazia “contopirii”, părintele Iosif publică în Oastea Domnului nr. 41 din 12 octombrie 1930 pe prima pagină, următorul articol:

„La o răspântie...

Se împlinesc la Anul Nou - 10 ani de când a plecat la drum foaia Lumina Satelor. Singur Bunul Dumnezeu ştie jertfele şi ostenelile ce le-am făcut la foaia aceasta până ce a ajuns, prin ajutorul şi binecuvântarea Lui, acolo unde a ajuns.

Voinţa lui Dumnezeu a fost ca din foaia Lumina Satelor să iese mişcarea Oastei Domnului care a împânzit azi toată ţara. Dar valurile acestei Lucrări erau prea grele pentru umilele mele puteri (ştiut fiind că la lucru nu se prea îndeasă ajutătorii). Demult simţeam lipsa unui tovarăş de lucru. Şi iată Dumnezeu l-a trimis. Libertatea s-a înfrăţit cu Lumina Satelor. Păr. Moţa de la Orăştie vine în ajutorul şi tovărăşia fratelui său de la Sibiu.

Aveam o veche dorinţă pe care am stropit-o de ani de zile cu rugăciunile mele: dorinţa de a scăpa cu totul numai în lucrul Domnului. Bunul Dumnezeu mi-a ascultat şi dorinţa aceasta. Având pe fratele de la Orăştie la Lumina Satelor, eu voi putea trăi numai pentru lucrul lui Dumnezeu.

Mă voi putea ocupa special numai cu foaia şi cu mişcarea Oastei Domnului. Dacă în Lucrarea Sa, Domnul va voi să Se mai folosească de mine - un vas slab şi păcătos - voi putea trăi numai pentru lucrul Lui.

De altcum, toate acestea sunt numai planuri omeneşti. Desigur şi aici Domnul Îşi are planurile Lui. Privind înapoi peste lucrul de la Lumina Satelor, eu văd acum lămurit cum a lucrat Dumnezeu şi cum a intervenit El cu planurile Lui şi cu binecuvântările Sale. Poate că am ajuns iarăşi la o răspântie unde Dumnezeu vrea ceva. De 7 luni Domnul şi Mântuitorul meu m-a chemat iarăşi în şcoala cea mare şi tainică a suferinţelor. Poate că Dumnezeu vrea ceva şi eu mă rog stăruitor zi de zi să se împlinească voia Lui, să se împlinească deplin voia Lui...

Doamne, fie voia Ta...”

Pr. I. Trifa

Ce limpede se străvede din aceste rânduri că omul lui Dumnezeu ştia bine ce urmăresc planurile vrăjmaşilor Oastei... Dar ce limpede se poate vedea şi ce liniştitoare încredinţare avea el în grija cea puternică şi iubitoare a Scumpului său Mântuitor, atât cu privire la viaţa şi viitorul său cât mai ales cu privire la viaţa şi viitorul Oastei Domnului.

Dar voia Domnului a fost să îngăduie ca suferinţa să-l trântească din nou la pat - fără a mai putea fi în stare luni de zile să se adâncească în munca lui.

În acest răstimp în L. S. contopită cu Libertatea pătrundea tot mai puternic duhul naţionalist şi lumesc al noului redactor... Nu mai rămăsese aproape nimic din vechea gazetă plină de căldura Evangheliei şi de cuminţenia sănătoasă de altădată. Foaia care înainte era plină de citiri şi tâlcuiri biblice, de sfaturi mântuitoare şi de îndemnuri sănătoase - acum ajunsese plină de lucruri din ce în ce tot mai străine de duhul şi de numele ei.

Tot din 1930, mi-a rămas scris şi mie primul semn al intrării mele în Oastea Domnului. Hotărârea mea luată în 8 iunie (era Duminica Rusaliilor) am scris-o şi eu îndată la Sibiu.

Dar fie din pricina că scrisoarea mea de intrare în Oaste (o rugăciune de predare către Tatăl, apoi către Fiul, apoi către Sfântul Duh) li se păruse celor de la redacţie prea lungă spre a fi publicată în întregime, fie mai degrabă pentru că numele meu nu le spunea nimic, - m-au trecut şi pe mine doar ca pe un copil ce eram, printre o grămadă de fraţi care s-au nimerit odată cu mine pe poarta intrării în Oaste.

Aşa se face că numelui meu i-a venit rândul să apară în foaie abia după trei săptămâni de la hotărârea mea. Mi-a mai rămas, ca printr-o adevărată minune, numărul de foaie în care printre cei intraţi în Oaste odată cu mine mă văd şi eu la cei cincisprezece ani, pe care îi aveam atunci...

Recitesc numele celor dinaintea mea şi al celor de după mine... Şi tare aş dori astăzi să ştiu dacă mai este cineva în viaţă şi în credinţă dintre acei cu care numele meu a fost scris odată în Oastea Domnului, în acelaşi număr de foaie.

Iată-mă aşa cum am apărut atunci ca al 27-lea din cei 62 de fraţi şi surori - în Lumina Satelor nr. 26 din 29 iunie 1930:

„În Oastea Domnului au mai intrat:

1 - Vasilica Cristea Ceapă,

2 - Maria Paraschiv Manta,

3 - Maria Constantin Stoica Ceapă,

4 - Catiţa Constantin Fr. Badea,

5 - Polixenia Pavel Ceapă,

6 - Maria Apostol,

7 - Gr. Burlan,

8 - Floarea State Popa şi

9 - Ilinca Ion I. Zamfirache, toţi din comuna Slon, jud. Prahova.

10 - George Ganea, com. Berivoii Mari, jud. Făgăraş.

11 - Dumitru P. Timofte, satul Corni Jud. Botoşani.

12 - Todor N. Hristea,

13 - Neculai A. Ţuţuianu,

14 - Tachiţă T. Mocanu, com. Vădeni, jud. Covurlui.

15 - Elena C. Săcăleani, com. Nicolina, jud. Iaşi.

16 - Ion Blagoe,

17 - Eva Giciulescu,

18 - Ignat Giciulescu,

19 - Maria Giciulescu,

20 - Nicolae Bustescu,

21 - Ştefan Neagoe, toţi din com. Hărmădia, jud. Severin.

22 - Pleş Gavrilă-Birău,

23 - Chindriş Ioană,

24 - Gligor Gavrilă,

25 - Sidău Toader şi soţia

26 - Sidău Anghelina, com. Ieud, jud. Maramureş.

27 - Dorz Traian 15 ani, com. Mizieş, jud. Bihor.

28 - Dumitru Boşilcă şi soţia

29 - Anica Boşilcă, com. Buştenari, jud. Prahova.

30 - Voica Neculescu,

31 - Mihai Berkman şi soţia

32 - Paraschiva Berkman din Bucureşti.

33 - Vasile Terciu,

34 - Maria Nedelcu, com. Durneşti, jud. Botoşani.

35 - Ştefan Enescu,

36 - Ilie Şt. Enescu,

37 - Costică Popescu,

38 - Frusina Păunescu,

39 - Tudor Boieru, com. Slobozia Clinceni, jud. Ilfov.

40 - Stan Miloş, com. Budiuţi, jud. Severin.

41 - Bob Efrem, cântăreţ com. Copelnic, jud. Satu Mare.

42 - Ioan Roşu,

43 - Ioan Mozaş,

44 - Icoane Creţa şi văduvele de război

45 - Ana Toma şi

46 - Mărie Unipan, toţi din Chevereşul Mare, jud. Timiş.

47 - Maria Cristin, com. Sălişte, jud. Sibiu.

48 - Dan Victor şi soţia

49 - Dan Taţiana,

50 - Rotiş Gheorghe şi soţia

51 - Rotiş Ana,

52 - Pop Nicolae,

53 - Mihiş Petre şi soţia

54 - Mihiş Terezia şi

55 - Hatoş Ioan, com. Dealul-Mare.

56 - Dumitru A. Costea, com. Traian, jud. Teleorman.

57 - Vante Gh. Cucoş şi

58 - Catinca Costacki a Marini, com. Şiriţel, jud. Baia.

59 - Lugojan Dimitrie şi soţia

60 - Lugojan Elena com. Budinţi, jud. Timiş.

61 - Jurja Pătru şi

62 - Jurja Gheorghe, economi, com. Almăşu Mic de Munte, jud. Alba...

Prin îngăduinţa cea tainică a voii lui Dumnezeu cu îmbolnăvirea mai grea a părintelui Iosif - şi reorganizarea cu aducerea preotului Moţa la Lumina Satelor, - lucrurile au început să meargă din ce în ce tot mai pe placul celor ce le puseseră la cale. Foile deveneau din ce în ce tot mai copleşite de spiritul naţionalist, formalist... Adică lumesc.

De la răspântia pe care o simţea părintele Iosif, lucrurile la Sibiu mergeau cu mare grabă spre întuneric şi spre pustiire sufletească.

Tineretul era îndemnat pe faţă la tulburări împotriva evreilor şi politicienilor vremii. Lupta împotriva catolicismului sau a sectarismului, ajunsese de-a dreptul respingătoare. Iar lauda de sine, lauda a tot ce era al nostru, fie chiar şi dacă era rău - umplea toate paginile foii. Era o atmosferă atât de grea şi atât de deosebită de cea care îi însufleţise cândva, - încât mulţi din cititorii foii obişnuiţi cu un alt fel de conţinut, începeau acum să refuze Lumina Satelor aşteptând până va veni din nou la ea părintele Trifa.

Neplăcându-le conţinutul, oamenii returnau gazeta renunţând şi la dreptul restului de abonament. Deşi era în octombrie, n-aveau răbdare s-o mai citească nici până la Anul Nou. De la 25 de mii de exemplare cât se tipărise din foaie la contopirea cu Libertatea (în 12 octombrie), - la Crăciun ajunsese să se mai tipărească doar 22 de mii.

În anul următor situaţia deveni şi mai rea în privinţa asta. Abonamentele scăzură aproape la jumătate dintr-odată.

Ţara simţea că lucrurile la Sibiu nu stau deloc bine. Zecile de mii de cititori erau nedumeriţi şi întristaţi de tăcerea glasului care îi fermecase atât de mult, care îi adusese la Hristos şi care îi hrănise ani de zile atât de iubitor cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu. Sunetele goale cu care erau acum pline foile pe care le primeau, nu le mai aduceau nimic hrănitor şi gustos. Scrisori tot mai nemulţumite şi mai îndurerate întrebau: unde este părintele nostru? Ce se petrece cu el? De ce tace graiul lui?

- E bolnav! - se răspundea prin gazetă.

- Dar şi altădată a fost bolnav - şi totuşi ne-a vorbit! Nu mai vrem gazeta fără el! Să vină părintele nostru!... Opriţi foaia până ce va veni din nou la ea acela pe care noi îl cunoaştem şi de la care ne-am hrănit sufletul atâţia ani de zile...

Situaţia devenea dezastruoasă. De unde se crezuse că unirea celor două gazete va ferici pe cele două feluri de cititori ai lor, - s-a întâmplat tocmai dimpotrivă: i-a nemulţumit pe toţi. Împuţinându-se abonamentele scădeau veniturile. În curând lucrurile ajunseseră la starea de alarmă. Cei ce săpaseră groapa, - alunecau acum speriaţi ei în ea.

Aveau în sfârşit prilejul să vadă acei care stăteau comozi şi sătui în spatele muncii părintelui Iosif, - ce uşor se cucereşte inima cititorilor. Până acum n-avuseră nici o grijă. Abonamentele crescuseră an de an, cu toate că ei, ridicaseră mereu costul tipăririi foilor şi cărţilor pe care trebuia să li-l plătească el care purta greul redactării lor. Şi greul suferinţelor sale. Lor nu le păsa decât să vină cât mai mulţi bani. În Lucrul Domnului ei nu vedeau altceva decât un mijloc de venituri materiale. Nici nu-i interesa prea mult nimic altceva nici chiar gelozia şoptitorilor.

Niciodată nu-i interesa CUM scria părintele Iosif. Mulţi ani de zile nu i-a interesat nici CE scria el acolo. Aducea tot mai mulţi bani? - Aceasta era totul!

Doar când s-au trezit cu prea mult Isus Cel Răstignit - au început să se alarmeze cu adevărat.

Dar atunci Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu lucrase adânc în ogorul sufletesc al ţării acesteia... Numărul celor ce-L aflaseră pe Dulcele Isus crescuse din an în an ridicându-se la zeci de mii, apoi la sute de mii. Iar gustul hranei duhovniceşti ajunsese înalt şi fin...

Şi acum se trezesc că foile le vin înapoi, iar întrebările nedumerite curg din toate părţile bănuitoare şi aspre.

Chiar şi la foaia Oastea Domnului golul lăsat de starea părintelui Iosif se resimţea puternic. Această foaie rămăsese acum doar cu scrisul slăbuţ al unor fraţi şi cu umpluturi de scrisori şi rapoarte sosite de prin ţară - lucru şi mai nemulţumitor.

Se impunea neapărat nevoia grabnică de a linişti pe cititori şi de a le da o speranţă.

În foaia Oastea Domnului nr. 6 din 8 februarie 1931 cei de la Lumina Satelor sunt siliţi să scrie următoarele, căutând încă odată să-şi salveze situaţia lor cu numele şi cu dragostea faţă de părintele Iosif:

„Un răspuns”

„Mulţi ne întreabă despre sănătatea părintelui Trifa. Le răspundem tuturor că - mulţumită Domnului - păr. Trifa care se află în prezent într-un sanatoriu merge cu paşi repezi spre refacerea sănătăţii şi - de va fi cu voia Domnului - nu peste mult se va reîntoarce ca să-şi reia încetul cu încetul lucrarea întreruptă.

După reîntoarcerea păr. Trifa se vor continua iarăşi învăţăturile cu Tâlcuiri din Biblie, Şcoala Duhului Sfânt, Călătoria spre Canaan, În şcoala Bibliei, Războiul cel duhovnicesc, În cămara psalmistului David - şi celelalte învăţături după care desigur suspină mulţi din vechii noştri cititori şi îndeosebi ostaşii Domnului.

Dar la reîntoarcere, păr. Trifa va afla o durere. Avem aici multe ştiri şi scrisori (unele chiar de la ostaşi) că mulţi se lasă de foaie pentru că lipsesc din ea învăţăturile de anul trecut, pentru că părintele I. Trifa n-a mai putut scrie...

Cu ce durere va afla părintele Trifa despre acest lucru. El a spus odată: unul pentru toţi şi toţi pentru unul... el şi-a pus în cumpănă sănătatea şi viaţa trupească... el nu s-a îmbolnăvit la chefuri, ci petrecând nopţile în tâlcuirea Scripturilor şi pregătirea de hrană sufletească pentru ostaşii Domnului şi cititorii foii.

Ce durere va avea deci când la reîntoarcerea sa va număra pe cei care l-au părăsit în ziua necazului”.

Dar în vremea aceasta părintele Iosif se afla într-o stare tot mai grea la Geoagiu. De acolo el trimite după câteva luni la foaie mult spunătorul articol:

„Cel ce nu iubeşte pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema” (1 Cor. 16, 22)... în care vorbeşte numai despre dragostea lui Dumnezeu arătată faţă de noi în chipul cel mai cutremurător al Jertfei de pe Cruce dată pentru mântuirea noastră de Scumpul nostru Mântuitor, Fiul Preaiubit al Tatălui. Că numai despre dragostea acestei Jertfe Dumnezeieşti ar trebui să vorbim toţi şi întotdeauna, că toate celelalte fără Această Jertfă sunt numai nişte pietre grele şi chinuitoare... Că însăşi neiubirea acestei cutremurătoare Jertfe, este un păcat care atrage după sine anatema, osândirea şi blestemul...

Şi încheie cu o duioasă şi cutremurătoare rugăciune-legământ:

„...Isuse, iubirea mea, eu mă predau în totul Ţie. Mă aplec în braţele iubirii Tale. Eu voi trăi şi muri la pieptul Tău; nici moartea nici viaţa nu mă vor mai putea despărţi de Tine. Preadulcele meu Mântuitor, ajută unui suflet ce vrea să fie întreg al Tău, numai al Tău şi vrea să trăiască cu Tine, numai cu Tine, în vecii vecilor, amin...”

O. D. nr. 26 din 28 iunie 1931, pag. 2

Au urmat curând alte asemenea izbucniri în afara a ceea ce continua să se petreacă înăuntru, deşi din când în când cu unele prilejuri, intervenea glasul ierarhului Bălan acoperind totul cu câteva cuvinte frumoase. Şi luând cu unele declaraţii mari, apărarea Oastei şi a părintelui Trifa...

Ascultând la aceste cuvinte frumoase rostite în faţa mulţimilor cu câte un prilej festiv, sau citind unele declaraţii liniştitoare cu privire la rostul şi activitatea Oastei - îţi vine cu drept cuvânt să te întrebi de ce în faţă se spunea într-un fel, iar dinăuntru se lucra cu totul împotrivă?

Să fi fost oare mitropolitul Bălan sincer în declaraţiile sale verbale şi total neştiutor de planurile rele ce se urzeau în consistoriul său mitropolitan împotriva Oastei şi a părintelui Iosif? Sau declaraţiile acelea aveau doar scopul de a acoperi în afară ceea ce se făcea înăuntru?

Nu vom judeca niciodată pe nimeni. Este cine să ne judece pe toţi, după măsura locului pe care l-am ocupat în evenimente - şi după partea pe care am adus-o la întorsătura pe care au luat-o ele. Acuma sunt toţi acolo şi socotelile sunt încheiate. Dar vom înşira aici şi pe mai departe faptele, urmând ca părerea pe care trebuie să ne-o facem - să nu fie înainte, ci după ele. Iar judecata s-o lăsăm numai în seama lui Dumnezeu.

Anul 1931 a adâncit urmările celor petrecute în anul dinaintea lui. Cu mare greutate s-a menţinut reorganizarea cu Moţa, dar a fost plătită cu mari pagube în administraţia foilor. După abia un an şi ceva, preotul Moţa trebui să-şi ia bagajele cu care venise atât de zgomotos în toamna lui 1930 - şi să plece înapoi la Orăştie în primăvara lui 1932. La pagubă, chiar cele mai strânse însoţiri ale oamenilor banului, nu ţin prea mult.

La Lumina Satelor însă rămăsese şi prindea repede rădăcini cel despre care am mai vorbit: preotul Secaş, tânărul şi priceputul duhovnic care era foarte pe plac, pentru că era un săritor şi serviabil, gata să facă repede şi bucuros tot ce-i cerea stăpânul. Astfel atenţia celor mari se adună toată asupra lui. El era omul care făcea faţă atât la librărie şi Oastea Domnului cu cei de pe lângă părintele Iosif, - cât şi la Lumina Satelor cu cei de pe lângă mitropolitul Bălan.

La librăria părintelui strânsese în jurul său tineretul cu care mergea în zgomotoase misiuni duminicale prin satele şi judeţele învecinate. Iar la Lumina Satelor era cel ce acoperea o tot mai mare parte din îndatoriri. Încet, încet stăpânul şi ierarhul său ajunsese să-l socotească unul din cei mai potriviţi slujitori ai săi.

În ţară, mai ales în Bucureşti, după intrarea în Oaste a unora din fruntaşii vieţii spirituale ale capitalei, cum am văzut, lucrurile mergeau numai din plin. Adunări mari, public mult, manifestaţii răsunătoare, adeziuni noi...

I. Gr. Oprişan era avocat şi director într-un minister... Al. Lascarov Moldovanu, senator şi scriitor cu renume. Iar dintre slujitorii Bisericii arhimandritul Scriban, un nume cinstit şi cunoscut ca o mare valoare. Preotul Toma Chiricuţă cu revista lui Fântâna Darurilor, apoi mulţi alţii, - şi în sfârşit preotul plin de inimă şi de voinţă Vasile Ouatu care deşi mai tânăr ca toţi, era plin de înflăcărare şi de îndrăzneală pentru Domnul. Peste săptămână fiecare lucra în cercul său, dar duminicile - sau cu diferite alte ocazii - se întâlneau în puternice manifestaţii când într-o parte când în cealaltă a capitalei.

În timpul absenţelor grele ale părintelui Iosif, aceşti vrednici scriitori şi preoţi alimentau şi foaia Oastea Domnului cu articole şi rapoarte din activitatea lor. Între anii 1930 până în 1934, părintele Iosif a fost foarte mult ajutat şi sincer îmbărbătat de aceşti fraţi şi preoţi din Bucureşti, îndeosebi de arhimandritul Scriban, de preotul Ouatu, de I. Gr. Oprişan şi Al. Lascarov Moldovanu.

În unele din cele mai grele clipe ale suferinţelor lui când era pe moarte la Geoagiu în sanatoriu, părintele Vasile Ouatu l-a însoţit şi el ca tovarăş de suferinţă o vreme, iar Oprişan şi Lascarov Moldovanu, l-au cercetat cu o mare dragoste şi mângâiere...

Despre aceşti doi din urmă el va spune mai târziu mişcătoarele cuvinte, ca o duioasă profeţie: „...eram într-o stare grozavă. Numai schelet. Şi în starea aceasta aşteptam o mângâiere oarecare. Aşteptam de la Sibiu un semn de mângâiere. Dar el mi-a venit de la Bucureşti. M-au cercetat fraţii Oprişan şi Lascarov. M-au mângâiat şi m-au sărutat. Nu voi uita niciodată această scumpă mângâiere. Chiar dacă ar fi ei cândva contra mea, eu le voi păstra şi dincolo de mormânt dragostea şi recunoştinţa mea pentru această mângâiere...”

Ostaşul Domnului nr. 1-2 din 15 februarie 1935

Cât de mult trebuia să fi suferit acest suflet care a mângâiat sute de mii de suflete, nu numai de durerea bolii şi oboselilor sale, - ci mult mai mult din lipsa unor dovezi de dragoste şi mângâiere caldă şi sinceră. Dacă pentru o singură sărutare pe care a simţit-o sinceră era în stare să ierte mai dinainte orice lepădare, - e un semn plin de tristeţe cât de puţină iubire adevărată a primit acest om sfânt în viaţa lui din lumea aceasta.

Sărmanul suflet binefăcător care îşi arvunise recunoştinţa, - nu peste multă vreme acei care i-o cumpăraseră, şi-o luau înapoi cu un alt sărut neuitat de amar...

Despre părintele Vasile avea să scrie atât de frumos când îşi aducea aminte întâlnirea şi cunoştinţa cu el:

„Un viteaz al Domnului”.

„L-am cunoscut la Geoagiu unde Domnul ne-a întâlnit pe câteva luni în aceeaşi şcoală a suferinţelor...

Îndată de la început, m-a surprins curajul, îndrăzneala şi hotărârea cu care părintele Vasile vorbea despre rosturile şi Lucrarea Oastei. Ardea pentru lucrul Domnului. Mi-am adus aminte atunci de locul de la Fap. Ap. 4, 13: „...când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi Ioan au cunoscut că ei umblaseră cu Isus...” Mi-am zis şi eu în mine: iată un suflet care a umblat cu Isus... iată un suflet care s-a întâlnit cu Isus... care a gustat din fiorul umblării cu Isus...

Şi nu m-am înşelat în aprecierile mele. Părintele Vasile era atunci doar la începutul Oastei. Boala îl scosese din front.

Reîntors la front - ca şi mine, cu boala nevindecată complet - s-a pus pe lucru. Şi-a refăcut Oastea. A reînceput lupta. E unul din puţinii mei preaiubiţi fraţi preoţi care s-a aruncat în lupta Oastei fără rezerve.

Când am fost la Bucureşti, fratele Vasile a ţinut să mă ducă în cartierul lui de la Ghencea. Ce înfăptuiri minunate a lucrat acest luptător! Cea mai spaţioasă biserică-catedrală din Bucureşti se construieşte prin râvna acestui pitic (căci este şi el mic de statură ca mine)”...

În continuare părintele Iosif vorbeşte cu admiraţie despre uriaşa muncă de răspândire a cărţii şi foilor Oastei pe care o organizase păr. Vasile în Bucureşti. De asemenea despre curajul şi înflăcărarea cu care apăra cauza Oastei, cauza Domnului. „Am căutat - zicea el - să intensificăm şi noi lupta Domnului aici pentru ca duhurile rele îmbrăcate în chip de om să vadă că nu ne temem de ameninţările lor, întrucât putere avem de la Domnul nostru Isus...”

„...Iată, un adevărat viteaz al Domnului. Prin astfel de jertfe şi luptători trăieşte şi biruieşte Oastea. O, dacă am avea numai câteva sute de astfel de viteji - ce lucruri mari am putea face!

Scumpul meu frate de suferinţă! - De aici din depărtare mă gândesc cu drag la tine. Purtăm în pieptul nostru aceeaşi boală, dar şi aceeaşi râvnă pentru lucrul Domnului...

Slăvit să fie Acela care ne-a întâlnit într-o dragoste ca aceasta!”

Davos (Elveţia) la 10 martie 1933

Avântul luat în frumosul an 1930 se răsfrângea binefăcător peste tot.

Nu numai în Bucureşti, ci aproape în toate oraşele mari ale ţării erau grupări puternice care activau pline de roade duhovniceşti şi de iniţiative minunate, sub îndrumarea unor preoţi şi laici înflăcăraţi pentru Hristos. Astfel era la Oradea, gruparea puternică despre care am mai vorbit, la Iaşi, la Deva, la Craiova, la Arad, la Tecuci, Galaţi, Constanţa, Timişoara, Cernăuţi, Chişinău, Orhei... Iar dintre comunele şi satele ţării, aproape nu era localitate să nu aibă un grup mai mare sau mai mic de fraţi şi surori din Oastea Domnului.

Lucrarea era deci în plină ofensivă peste tot.

În Yugoslavia şi în Ungaria începuseră din anii trecuţi să se formeze adunări ale Oastei. În 1933 încep să sosească ştiri despre înfiinţări ale grupărilor Oastei şi printre românii din Statele Unite ale Americii, din Canada şi chiar din Australia... Foile Oastei aveau cititori devotaţi şi în Brazilia, în Argentina, în Maroc, în Congo...

Numărul ostaşilor creştea... Foile Oastei aproape nu mai puteau reda nici numele ci numai numărul celor înscrişi. Curând socotelile aproximative arătau că numărul ostaşilor ajunsese la 200 de mii. Apoi prin 1934 la aproximativ 300 de mii... Toată ţara era plină de cântări de biruinţă pentru Domnul şi pentru Unsul Său...

Aşa de minunat mergea Lucrarea Domnului când ispititorul a dezlănţuit furtuna şi cernerea cea mare. Despre aceasta vom vorbi pe larg în cartea a doua a acestei Istorii.

Slăvit să fie Domnul.

Toată viaţa noastră o socotim timp de luptă şi niciodată să nu căutăm odihnă. Şi niciodată pătimind să nu ne supărăm: va veni şi timpul odihnei... Trebuie prin scârbe şi necazuri să dobândim această odihnă.

Sf. Ioan Gură de Aur - Omilia Evrei