Cap. 18 - Frumosul an 1930

Puterea credinței adevărate și vii este uriașă, este copleșitoare, este slăvită. Focul ei dezlănțuit prin Duhul Sfânt arde tot ce-i fățarnic și uscat. Șuvoiul ei nimicește tot ce-i vechi și bolnav. Primăvara ei naște și crește din toate părțile frumuseți și forțe pline de frumusețe și de avânt.

Sigur că oriunde apare ea va stârni multe împotriviri, pentru că puterea minciunii și păcatului pe care ea vine să le spulbere, i se va împotrivi totdeauna ridicându-se împotriva ei cu prigoniri, dar cele două nebiruite puteri ale Duhului Sfânt: - Adevărul și Dragostea, până la urmă, o vor duce totdeauna la biruință.

Cei doi slujitori ai diavolului: minciuna și ura vor lupta până la sfârșit împotriva Credinței adevărate și vii, împotriva celor doi slujitori ai lui Hristos, împotriva celor două puteri ale Duhului Sfânt, prin care se dezlănțuie Focul Sfânt și lucrează Primăvara înnoitoare. De multe ori în lupta aceasta vin momente cutremurător de grele. Dumnezeu îngăduie uneori ca în învălmășeala luptei dintre Bine și rău întunericul să pară că biruie și minciuna să pară că triumfă.

Dar totdeauna aceasta este numai o părere. Biruința întunericului e numai o părere. Triumful minciunii e scurt și trecător.

Ochiul grăbit are totdeauna privirea scurtă. Privirea scurtă vede totdeauna numai jumătate de adevăr. Jumătate de adevăr este totdeauna o amăgire.

De aceea adevăratul credincios privește lucrurile și întâmplările în lungimea și în adâncimea timpului. El nu se lasă prea înflăcărat de larma vorbelor mari și de agitația însuflețirilor mici. Ci zidit temeinic pe seriozitatea Adevărului înțelept și înrădăcinat adânc în părtășia dragostei curate - pășește biruitor și drept, dar de unde a pus piciorul nu i-l mai clintește nimeni. Privește liniștit și sigur, dar din ce s-a încredințat nu-l mai abate nimeni.

Sigur că la starea aceasta nu se ajunge grabnic. Sigur că în felul acesta nu sunt prea mulți. Dar tot sigur este și faptul că la starea aceasta se poate ajunge prin harul lui Dumnezeu.

Și că în felul acesta totuși sunt în Lucrarea lui Dumnezeu totdeauna atâția credincioși de câți este nevoie ca solia lui Hristos să răzbească înainte. Și Duhul Sfânt să-Și continue Lucrarea Sa de desăvârșire a Bisericii vii.

Când vin marile lupte ale lui Dumnezeu, Duhul Sfânt are grijă să pregătească din timp mari viteji pentru biruința lor.

Când vin marile trebuințe ale Lucrării lui Hristos, Duhul Sfânt are grijă să ridice din vreme harnici lucrători pentru împlinirea lor.

Și când vin marile încercări pe drumul Evangheliei, Duhul Sfânt are grijă să așeze mai dinainte pe acest drum popasuri de bucurie, să dea zile de înviorare, să răsară priveliști de întărire.

Al șaptelea an de Oaste, - 1929, - se încheia frumos.

Fusese plin de izbânzi care culminase cu veștile cele mari: avem tipografia Oastei! Avem librăria Oastei!... Avem în sfârșit foaia Oastei.

Din toată țara soseau vești de mari biruințe și de răsunătoare inițiative. Din grăuntele de muștar de acum șapte ani, se făcuse un pom care creștea văzând cu ochii, iar umbra lui plină de promisiuni fericite se întindea tot mai largă și mai lungă.

Pe lângă mulțimea păsărelelor mărunte care veniseră sub adăpostul lui, - începeau acum să vină și păsări din ce în ce mai mari. Și cu glas mai înalt. Umbra copacului era promițătoare de multe culcușuri calde, iar vârfurile lui care creșteau puternic, erau atrăgătoare pentru mulți căutători de locuri înalte.

Dar staulul Domnului Hristos are o singură ușă: ușa nașterii din nou.

Nașterea din nou are un singur semn: pocăința.

Iar pocăința o singură înfățișare: smerenia.

Fără smerenie adevărată nu poate fi pocăință. Fără pocăință adevărată nu poate fi nașterea din nou. Și fără nașterea din nou nu se poate rămânea în Lucrarea Domnului Hristos... Asta e foarte adevărat.

Dar tot foarte adevărate sunt și celelalte lucruri spuse mai înainte. De aceea dacă sunt puțini cei chemați vor fi și mai puțini cei aleși. Iar dacă cei aleși sunt prea puțini - câți oare vor mai rămânea din ei după marile cerneri și încercări care îi prăbușesc adesea și pe mulți din aceștia? (Mat. 24, 24).

Când însă sunt foarte mulți cei chemați, vor fi mulți și cei aleși. Iar dacă sunt mulți, tot au de unde să mai și rămână după cernerea care vine - o sămânță de urmași.

Deci anul 1929 se încheia frumos, iar anul 1930 începea și mai frumos.

Acest an 1930 este anul marilor chemări.

În acest an au intrat în Oaste cei mai mulți din aleșii care au avut roluri deosebite în suprafața și în adâncul istoriei ei viitoare.

Primul dintre numele alese căruia i s-a făcut o primire triumfală la intrarea sa în Oaste, a fost avocatul I. Gr. Oprișan de la București.

Lumina Satelor nr. 3 din 19 ianuarie 1930 publica un articol: Bătrâni de altădată iscălit de I. Gr. Oprișan, iar ca un adaos după semnătură erau următoarele cuvinte:

Publicăm cu drag acest preafrumos articol aducând celor din Oastea Domnului vestea de bucurie că scriitorul I. Gr. Oprișan a intrat în rândurile noastre, trimițându-ne următoarea mișcătoare înștiințare:

„Iubite frate în Domnul! Te rog frățește a mă înrola și pe mine sub steagul ce porți în Numele Mântuitorului. Nădăjduiesc să-ți fiu întru câștigarea premiului alergării soldat și tovarăș care să nu facă de rușine steagul sub care luptă ostașii Domnului.

Am înțeles că toate forțele bune trebuiesc mobilizate pentru lupta cea de cucerire sufletească. Intru deci în rândurile ostașilor. Dă comanda - și voi fi alături de acele suflete calde și luptătoare. Ca purtător de cuvânt prin viu grai și prin scris, voi ridica pe metereze steagul stropit de lacrimile și rugăciunile ostașilor însetați după Isus: Marele nostru Comandant.

Cu frățească dragoste întru Mântuitorul

I. Gr. Oprișan

În foaia Oastea Domnului dăm amănunte mai pe larg despre această intrare. Amănuntele acestea apăreau în Oastea Domnului nr. 4 tot din 19 ianuarie 1930. Vestea de bucurie spunea că I. Gr. Oprișan „este un scriitor la revista Fântâna Darurilor pe care o scoate la București preotul Toma Chiricuță. El vine acum ca un secerător în Ogorul Domnului. Frații de la București sunt îndemnați a lua legătura cu dânsul”.

Chiar de la început, conștient de importanța sa, I. Gr. Oprișan și-a luat rolul de îndrumător al Oastei de la București, - și de ofițer al Oastei pe țară.

Un alt nume ales a fost al lui Al. Lascarov Moldovanu.

Oastea Domnului nr. 9 din 23 februarie 1930 - scrie următoarele:

„O altă veste de bucurie pentru ostașii Domnului... Nu-i mult de când am anunțat aici un dar prețios: intrarea în Oaste a scriitorului I. Gr. Oprișan. Acum ne vine vestea unui dar tot atât de prețios: a intrat în tabăra noastră și scriitorul creștin Al. Lascarov Moldovanu de la revista Fântâna Darurilor din București trimițându-ne următoarea înștiințare:

Iubite frate întru Domnul. Nu știu de sunt vrednic după faptele mele să-ți cer să mă prenumeri și pe mine între ostașii pe care, prin făgăduința Domnului îi păstorești atâta de stăruitor pe calea cea plină de lumină întru slava Lui.

Fratele meu sufletesc I. Gr. Oprișan mi-a dat îndemnul să cred în aceasta, prin înrolarea lui care a precedat-o pe a mea.

Dar îndemnul cel mare a fost priveliștea Lucrării pe care, cu atâta smerenie dar și cu atâta putere, o înfăptuiești zi de zi.

Îngăduie-mi deci, fratele meu întru Isus, să nădăjduiesc că mă vei primi, nu te voi face de ocară și voi putea fi învrednicit să port în spinarea mea piatra pe care trebuia s-o pun și eu la îndemâna zidarilor care ostenesc în grija Bisericii noastre ortodoxe.

Domnul să fie cu noi.

București 10 februarie 1930

Al. Lascarov Moldovanu

Cu toate că Al. Lascarov Moldovanu era un scriitor mai cunoscut și mai înzestrat ca „fratele său sufletesc I. Gr. Oprișan” - totuși el a trăit și a umblat mereu ca o umbră a acestuia. Fiind totdeauna al doilea între cei de la București sau în pretențiile de îndrumător central al Oastei.

Amândoi aceștia au avut însă la începutul Oastei și în primele zile ale frământărilor anului 1935 un rol pozitiv... Dar îndată ce au văzut că litera este mai tare decât Duhul, - au început rolul dublu. Iar până la urmă au sfârșit între cei care strigau: Răstignește-l!

Dar despre ei și despre faptele lor va mai veni vorba și în partea a doua a acestei cărți.

În 2 martie 1930 „L. S.” publică între alte trei scrisori de intrare în Oaste, și pe a învățătorului Ion Tudusciuc din comuna Brăhășoaia jud. Vaslui.

Această scrisoare am publicat-o în capitolul despre cântăreții Oastei. Ceva despre lucrările lui ca poet și cântăreț în Oaste, am scris și acolo. Aici vom aminti doar că el a avut un rol frumos în Oaste atâta vreme cât a trăit părintele Iosif. Vom avea mai târziu prilejul să vorbim mai pe larg despre partea pe care a luat-o el la istoria Oastei ceva mai prudent - e adevărat! - dar destul de angajat, până la moartea părintelui. Din clipa aceea însă găsind o pricină de supărare pe frații Marini și Dorz pentru un manuscris care s-a pierdut cu ocazia mutărilor redacției, - el s-a îndepărtat pentru totdeauna de ei și de colaborarea cu ei.

Toate încercările de a-l îmbuna, - deși atât Marini cât și Dorz s-au dus până la el acasă, cerându-i iertare și căutând să-l facă să înțeleagă că n-a fost nici o intenție ci că totul se datorește frământărilor prin care am trecut... Că atât nouă cât și chiar părintelui Iosif ni s-au pierdut așa o mulțime de lucruri, - el totuși n-a iertat și n-a cedat. A rămas la învinuirea lui că totul a fost voit. Și din pricina asta s-a rupt pentru totdeauna nu numai de frații de la Oaste ci și de Lucrarea Oastei...

În valul de arestări din 1952-1953, a fost luat și el și ținut câteva luni în lagărul de la Ghencea. Dar acolo a făcut totul să se lepede de Oaste și să evite orice apropiere și legătură cu ceilalți frați închiși în speranța că va scăpa mai repede din închisoare. Și că nu va mai avea de suferit pentru Oaste.

Și-a tăgăduit până și numele și legătura lui din trecut cu Oastea și cu frații.

Iar după ce s-a văzut acasă, a încuiat poarta - și nici un frate n-a mai fost primit să-i treacă pragul niciodată.

Acesta este pe scurt sfârșitul rolului din Oaste a lui Ion Tudusciuc.

„L. S.” nr. 13 din 30 martie 1930, publică a treia veste de mare bucurie sosită de la Oastea din București. Preotul Toma Chiricuță de la biserica Zlătari, directorul revistei Fântâna Darurilor - intra și el pe urmele celor doi colaboratori ai săi, cu mari promisiuni în Oastea Domnului.

Lunga lui scrisoare începe tot cu: Iubite frate Iosif și este plină de promisiuni solemne de atașament, de hotărâre și de statornicie pe calea Domnului și în minunata Lucrare a Oastei Domnului...

După trista lui constatare scrie că „un fapt primejdios și dureros a început să se petreacă în șirurile oamenilor Bisericii... un somn adânc, un fel de nepăsare de lucrurile mântuirii... i-au făcut să adoarmă pe toți, ca sub o vrajă drăcească... Viața lor în loc să fie o Evanghelie vie și arătată prin fapte în mijlocul lumii, a prins să-L facă de rușine pe Domnul... A ajuns cuvântul de ortodox la o mare rușine în multe părți ale lumii...

...Și atunci când începe... să se petreacă o trezire... atunci când se ridică un trâmbițaș care încearcă să trezească cât mai multe suflete din Biserică la adevărata înțelegere și urmare a ostășiei sfinte, - noi oare să ne dăm în lături de la creșterea lucrării lui? ... Nu, ci să fim alături de el!

...Așa am înțeles eu iubite frate Iosife rostul lucrării tale în sânul Bisericii noastre.

Și fiindcă și eu de multă vreme lucrez într-însa tot în aceeași direcție și tot în același duh în care lucrezi tu la învierea ortodoxiei, adică a adevăratei trăiri în Domnul și în sfânta Lui Biserică - de aceea îmi îngădui astăzi să mă unesc cu tine și să te asigur că și eu voi lupta statornic în rândurile Oastei Domnului până la completa intrare a tuturor creștinilor în rândurile... Bisericii vii.

Fii binecuvântat în Domnul, El care este pacea și bucuria noastră.

Al sfinției tale frate întru credință și luptă,

Preot Toma Chiricuță - București

Despre acest preot care, în parohia sa și în cercul său era cunoscut ca un zelos și vrednic slujitor al Bisericii și credinței, s-a vorbit frumos o vreme și în activitatea Oastei din București. Dar din cauza multelor sale ocupații în cercul său de mai nainte, n-a putut depune o muncă și o luptă mai deosebită pe tărâmul Oastei. El a fost până la urmă mai mult un binevoitor al Oastei decât un frate. Va fi mai avut el și alte motive să devină tot mai retras? - Poate!

Dar după dezlănțuirea conflictului de la Sibiu din 1935, preotul Toma Chiricuță s-a închis de tot în cercul său. Și cu toată promisiunea și asigurarea care i-o dase părintelui Iosif abia cu trei ani în urmă că „va lupta statornic în rândurile Oastei până la completa intrare a tuturor creștinilor în rândurile Bisericii vii” - preotul Toma Chiricuță de la biserica Zlătari, n-a mai dat aproape nici un semn de viață în Oaste.

La sfârșitul anului 1942 când noi nu mai puteam scrie pentru Oaste nicăieri, am fost la el împreună cu fratele I. Marini spre a-l ruga să ne tipărească în tipografia sa Calendarul pe anul 1943. Pe atunci doar Calendarul ne mai rămăsese singurul mijloc de a ține legătura cu frații din țară prin cuvântul tipărit. Și acesta fără a ne scrie numele, ci doar ca printr-o înșelare a Cenzurii, apărând sub firma altora...

Regimul lui Antonescu ne urmărea și mai sălbatic decât toate celelalte guverne de până la el. Mitropolitul Bălan era și mai tare la guvernul acesta formalist și superstițios de dictatură și asuprire a credinței și credincioșilor.

Dar părintele Chiricuță s-a învoit numai cu foarte mare greutate. Era un risc din partea lui să colaboreze cu noi, care eram urmașii unui caterisit, chiar dacă acela fusese găsit nevinovat. Și chiar dacă fusese fratele lui întru credință și luptă...

Până la urmă noi am acceptat prețul exagerat de mare pe care ni-l ceruse, văzându-ne la strâmtorare. Și ni l-a tipărit. Dar ne-a amânat trei luni până să ni-l termine. Iar pe parcurs ne-a șters cu de la el putere aproape jumătate din cuprinsul cu care ne înțelesesem. Astfel că din frumosul calendar pe care îl pregătisem ca să păstrăm continuitatea anilor - n-a mai rămas decât o biată încercare, redusă și la format și la tiraj și la conținut. Dar ridicată în schimb, exagerat de mult, la preț.

Cu acest calendar pe 1943, am ieșit între frați prin luna martie. Cu nici unii din cei care ne mai făcuseră un astfel de serviciu înainte sau după, - n-am mai pățit așa ceva.

După ce ne-am plătit cinstit toată datoria ne-am despărțit frumos, dar i-am închis ușa pentru totdeauna...

L-am mai cercetat apoi singur, o ultimă dată după vreo cinci ani, cu ocazia unei treceri prin București. Era tot în biserica sa din Zlătari. Am așteptat până și-a terminat slujba și predica... apoi am vrut să stăm de vorbă vreo cinci minute. Însă dânsul regretând că este foarte ocupat cu niște acatiste n-am mai așteptat.

Asta a fost ultima noastră întâlnire.

Și asta este tot ce am avut de spus despre el în legătură cu istoria Oastei.

Un alt nume de răsunet apărut atunci și care a durat și el o vreme, a fost avocatul Traian Corodeanu de la Tecuci.

„L. S.” nr. 11 din 16 martie 1930 scrie:

„Un avocat intră în Oastea Domnului... La Oastea Domnului avem 3 avocați, un medic și un inginer...”

După o introducere bucuroasă pe care i-o face părintele Iosif că Oastea Domnului a început să pătrundă și în rândurile cărturarilor, se publică scrisoarea care începe respectuos: Preacucernice și mult iubite părinte. E o scrisoare într-adevăr pătrunsă de evlavie, de smerenie și de un gând hotărât „de a-L urma pe Domnul și de a lupta fără preget spre a aduce la picioarele Domnului cât mai mulți frați căzuți în prăpastie”...

Și închide cerând „rugați-vă iubite părinte ca Domnul să-mi fie milostiv și mie păcătosul... Sfârșind vă mai rog nu mă uitați și pe mine și casa mea în rugăciunile ce le înălțați spre Domnul...”

Traian P. Corodeanu, avocat,

ostaș al Domnului

Printr-un lung adaos, păr. Iosif vorbește frumos despre mult grăitoarea și mișcătoarea scrisoare a noului ostaș. Pe urmă amintește între cărturarii Oastei pe cei doi avocați din București, apoi pe medicul Samson de la Pașcani și pe inginerul Popescu de la Hunedoara.

„Să mulțumim Domnului care ni i-a dat! - încheie păr. Iosif. Și încă un lucru de notat mai apare aici. Toți cărturarii de mai sus sunt de loc din Vechiul Regat. Faptul acesta vine ca o blândă mustrare la lauda că regenerarea morală trebuie să pornească din Ardeal, pentru că - vezi Doamne! - dincolo totul ar fi putred. Când e vorba de putregai - să ne aplecăm cu toții genunchii și inimile, căci toți trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu...”

Pe avocatul Corodeanu nu l-am văzut niciodată la Sibiu... L-am întâlnit o singură dată, în anul 1942, în timpul războiului, când treceam cu unitatea mea spre front. Oprisem pentru câteva ore la Tecuci și m-am pornit prin oraș să-l caut. După cele petrecute în 1935, s-a arătat și el tot mai rar. Pe urmă nu mai auzisem mai nimic despre dânsul. Acum având această ocazie mi-am zis: Hai să văd care mai este totuși starea lui.

Opresc un localnic și îl întreb de adresa avocatului Corodeanu.

- Cel mai înalt om pe care îl întâlnești în oraș să știi că este avocatul Corodeanu - îmi zise omul, grăbit să plece...

- Cum adică? - am întrebat eu nedumerit.

- Cum ți-am spus! - răspunse omul. Și plecă.

În fața catedralei am văzut stând cel mai înalt om nu numai din Tecuci - ci chiar din viața mea. M-am dus întins la el și i-am zis:

- Slăvit să fie Domnul! Dv. sunteți...?

- Da, - mi-a răspuns el.

I-am spus și eu cine sunt, cu ce ocazie mă găsesc aici - și cu ce scop l-am căutat, ca pe un frate mai mare... Doream atât de mult să-i văd temperatura sufletească.

Stam în fața lui... Și într-adevăr îmi dădeam seama că e foarte mare... Când eu fusesem recrutat la armată aveam înălțimea de 1,72 m. Nu trecuseră decât șase ani de atunci. Dar niciodată nu știusem că sunt atât de mic, ca atunci când stam în fața lui și vorbeam cu acest om. Mă uitam spre el aproape ca spre turnul bisericii...

Și el era foarte grăbit. De aceea n-a putut sta de vorbă decât foarte puțin cu mine. Mi-a dat mâna și a plecat fără să știu ce mi-a spus prin cele câteva cuvinte. N-am reținut nimic din ele.

Apoi nu l-am mai văzut niciodată, deși a mai trăit - nu știu câți ani.

Tot prin anul 1930 se pare că a intrat în O. D. și celălalt cărturar al Oastei, doctorul Constantin Samson din Pașcani. Despre el am aflat în curând din foaia O. D. că „activa mai mult pe terenul cooperației, - a unirii fraților în cele ale pâinii”, ca să se simtă mai legați în rosturile vremelniciei pentru marile rosturi ale veșniciei - după cum scria despre el secretarul Oastei din București I. Gr. Oprișan, în O. D. nr. 30 din 26 iulie 1931.

De altfel, într-un articol publicat în O. D. nr. 18 din 3 mai 1931, doctorul Samson preconiza o Oaste a Domnului care să se ocupe pe scară mare cu cooperația, „însănătoșind astfel tot comerțul corupt și necinstit de azi din țara noastră”... Și da ca exemplu pe țara cooperației care este Danemarca. „Această țară, tot pe calea Evangheliei a ajuns să aibă un loc de frunte și de fericire între popoarele lumii...”

Se pare însă că doctorul Samson a lucrat mai mult în Cooperație decât în Oaste. A rostit și el un cuvânt pentru împăcare în conflictul Oastei de la Sibiu. Și pe urmă a tăcut.

Nu l-am mai întâlnit personal niciodată.

Părintele Vasile Ouatu de la biserica Ghencea din București, - a intrat și el în Oastea Domnului prin 1930. Nu se păstrează scrisoarea lui de intrare în Oaste trimisă părintelui Iosif. Dar în cursul aceluiași an și în cei următori, începe să se vorbească tot mai mult despre el. Cu un zel și cu o înflăcărare sfântă acest preot numai inimă pentru Domnul a trecut ca un fulger ceresc prin istoria Oastei tocmai când peste Lucrarea aceasta se lăsase întunericul cel mai gros al încercărilor.

În Evangheliile Patimilor Domnului nostru Isus Hristos, apar în jurul Lui unele nume și ființe despre care nu se mai scrisese înainte.

Maria, cu vasul ei de mir de nard foarte scump care a uns Trupul Domnului pentru îngropare - cum a spus El Însuși - a făcut un lucru atât de frumos pentru Domnul. Oriunde se va propovădui Evanghelia în toată lumea, trebuie să nu se uite niciodată ce a făcut sufletul acesta pentru Mântuitorul nostru chiar în săptămâna cea mai grea pentru El. Ce bine Îi va fi făcut sufletului Său Sfânt, un astfel de gest în care era atâta devotament și prețuire (Matei 26, 6-13).

Simon Cirineanul, în Evangheliile Patimilor este pomenit doar în câte un singur verset. Totuși ce mare lucru a făcut el pentru Domnul!

În jurul Domnului Isus se găsea atunci o mare gloată care mergea după El. Pe drumul Calvarului Său Mântuitorul a căzut de multe ori istovit de suferințe și zdrobit de lovituri. Iar aceste căderi ale Domnului erau văzute de toți.

Totuși dintre toți câți erau acolo, nici unul din cei cărora Domnul le făcuse bine, nu s-a găsit unul să sară în ajutorul Lui la purtarea Crucii Sale. A trebuit să facă acest lucru unul care venea poate obosit de la muncă, din țarina sa (Luca 23, 26).

Tot Săptămâna Patimilor a arătat cel mai bine ce era în sufletele oamenilor.

Cele petrecute atunci cu Mântuitorul l-a descoperit pe fiecare din cei ce erau cu El ce fel de suflet avea. Și ce purta în acest suflet.

Niciodată nu s-ar fi cunoscut fără această dureroasă împrejurare, ce credincios și iubitor era sfântul apostol Ioan, care singurul a însoțit pe Mântuitorul în toată suferința Lui, ca un martor adevărat al Patimilor Sale (Ioan 21, 24).

Încercarea aceasta a dovedit slăbiciunea dar și sinceritatea sfântului apostol Petru (Luca 22, 61-62).

Și tot atunci s-a descoperit și sufletul de drac al lui Iuda (Ioan 6, 70).

De atunci și până astăzi, orice pătimire a vreunui sfânt, a scos la iveală aceste trei feluri de suflete:

1 - Sufletele iubitoare și compătimitoare alături de cel ce suferea pentru Hristos.

2 - Sufletele nestatornice și trădătoare.

3 - Și sufletele satanice, vânzătoare și ucigașe, ca al lui Iuda.

Patimile Oastei și patimile omului lui Dumnezeu au avut și ele din plin parte de astfel de suflete.

Dar dacă a avut un singur suflet de Iuda prin care s-a făcut tot târgul ucigaș și prin care s-a putut duce la îndeplinire tot acest plan făcut în ascuns...

...și dacă s-au găsit multe suflete slabe care s-au grăbit să se lepede de binefăcătorul lor și de duhul sfintei Lucrări a Domnului (printre care au fost și unii care mai târziu s-au trezit și s-au întors plângând amar),

- au fost totuși și cei mai mulți, suflete care au rămas statornice și credincioase, primind să pătimească și ei alături, dar să nu-și calce legământul făcut cu Dumnezeu.

Unul dintre aceștia din urmă a fost părintele Vasile Ouatu.

Ca tânăr preot în București, înzestrat cu multă putere și îndrăzneală, a intrat în Oastea Domnului la prima chemare a Duhului Sfânt.

Ajuns în cartierul Ghencea, fără biserică, acest om al lui Dumnezeu cu un trup puțintel ca al părintelui Iosif, dar cu un suflet uriaș, și-a luat ca o sarcină cerească, ridicarea în această parte a capitalei plină numai de păcătoșenie și necredință a unei mari și puternice biserici.

Predat el însuși Domnului mai întâi, s-a devotat apoi în totul Lucrării Lui. A ridicat în cartierul Ghencea mai întâi o puternică biserică vie de suflete predate Domnului, apoi împreună cu acestea o adevărată catedrală și de zid, în care să fie slăvit Numele Domnului și mărturisit Cuvântul Său.

Mai târziu vom avea prilejul să vorbim mai pe larg despre toate aceste lucruri. Acum am vrut să spunem doar atât că de acest preot atât de departe ca trup de părintele Iosif, Domnul S-a folosit spre a-l ajuta pe trimesul Său în cel mai înalt fel tocmai în cele mai grele clipe ale vieții sale.

Când era pe patul de moarte la Geoagiu, în acele clipe care păreau ultimele, părintele Iosif după el a trimis telegramă să vină să-l împărtășească.

Când era pe alt pat de moarte la începutul anului 1935, cu foaia Isus Biruitorul oprită și cu lacătul cenzurii la tipografie, - părintele Iosif la el a alergat să-i vină în ajutor cu foaia Ostașul Domnului.

Iar acest adevărat frate și tovarăș de lucru și de primejdii, i-a răspuns cu tot sufletul său punându-și în cumpănă totul, spre a împlini deplin voia lui Dumnezeu și spre a fi în totul alături de martirul Evangheliei despre care a scris atât de mișcat și de frumos.

A fost voia Domnului însă ca deși mai tânăr ca părintele Iosif, după ce o vreme a suferit de aceeași boală și au căzut împreună în același loc, - el să plece la Domnul mai devreme cu un an, ca marele său frate.

A trecut la Domnul în 19 februarie 1937, la numai 33 de ani. Dar ce ani minunați! Mai avem încă de vorbit despre el.

Tot în 1930 s-a făcut cunoscut printre frații din Sibiu și preotul Gheorghe Secaș, despre care am mai vorbit... și va trebui să mai vorbim. Pentru că slujba lui a fost cumplită și unică.

Cu însușirile pe care le avea din naștere și cu o înfățișare trupească deplin asemănătoare cu cea sufletească, preotul Secaș a pătruns repede, făcându-și drum spre locurile tot mai din frunte...

Parcă izbește de la început o potrivire cu drumul părintelui Iosif, pe care căuta să-l imite întru totul.

Prima dată când se vorbește despre preotul Secaș în legătură cu Lucrarea Oastei, era și el duhovnic la Academia Teologică, funcție pe care o avusese o vreme și păr. Iosif. A primit apoi însărcinări tot mai alese până când a ajuns în cea mai intimă apropiere a mitropolitului Bălan, omul lui de casă, sfătuitorul și confidentul lui cel mai supus. În același timp făcea și pe fratele și ucenicul cel mai apropiat al părintelui Iosif. Moștenitorul duhovnicesc al acestuia cel mai potrivit.

Cu durere, dar va trebui să mai vorbim și despre el.

Părintele Vladimir Popovici din județul Orhei, primele semne arată că s-a apropiat de Oastea Domnului cam tot prin anul 1930.

Dacă despre părintele Vasile de la București se poate spune că a fost cel mai apropiat frate al părintelui Iosif în vremea celor mai grele patimi ale sale, - despre păr. Vladimir se poate spune acest lucru îndată după el.

Patimile Oastei și pătimirile părintelui Iosif au scos luminos la vedere sufletul de aur și curajul de erou evanghelic și al acestui preot al Bisericii vii, care din îndepărtatul Orhei al său, a venit cu grabă și cu dragoste să pună umărul la o cruce care devenise peste puteri de grea. L-am cunoscut prima dată într-o zi din 1935. Venise la Sibiu pentru mângâierea și îmbărbătarea părintelui Iosif. Ceva mai târziu și-a adus soția bolnavă și ea de plămâni, în același sanatoriu Geoagiu, unde zăcuse un timp și păr. Iosif. După puțin timp a trebuit apoi s-o petreacă cu mare durere la mormânt. Aceasta a fost pentru el una din cele mai grele încercări, dar care l-a făcut să se atașeze mai puternic de Domnul și Mântuitorul său. - Și de fratele și părintele lui, care împărtășea soarta singurătății de atâția ani...

Părintele Iosif a avut la început foarte mulți frați și tovarăși de lucru dintre preoți. La izbucnirea conflictului însă, unii s-au dat la fund. Au fost totuși și câțiva dintre ei care i-au luat apărarea și făceau puternice mărturisiri de solidaritate cu el. Pe rând însă, în urma presiunilor făcute asupra lor fie de un fel fie de altul, unul câte unul s-au lepădat... Unii pe față, alții pe ascuns. Desigur, dintre cei care nu mai umblau cu el au fost și unii care în inima lor n-au devenit trădători sau vrăjmași ci i-au rămas, în ascuns, niște admiratori și niște simpatizanți neputincioși.

Dar au fost unii - puțini, e adevărat! - care și-au mărturisit curajoși atitudinea lor de ostași ai lui Hristos, alături de părintele Iosif. Unul din aceștia a rămas neclintit părintele Vladimir.

Dar și despre el vom avea prilejul să mai vorbim...

Între timp Lucrarea Oastei mergea mereu biruitoare.

După reorganizarea de la redacția foilor, când s-a căutat frumușel înlăturarea părintelui Iosif din fruntea mișcării Oastei prin înlocuirea lui treptată prin alții - s-a văzut îndată că totuși nu-i prea ușor acest lucru. Preotul Gh. Maior care îi fusese adăugat la redacție, n-a putut face față decât la vreo zece numere. În al unsprezecelea număr din foaie, apare următorul anunț:

„De la redacție. Părintele Gh. Maior, fiind prea ocupat cu alte părți, nu ne mai poate ajuta cu colaborarea d-sale”...

Și astfel iarăși, cu nr. 12 din duminică 23 martie 1930, foaia pentru popor Lumina Satelor apare din nou redactată numai de preotul I. Trifa.

Dar munca de redactor la o gazetă în care stăpânii ei îți cer să scrii altfel decât simți, era nu numai peste măsură de grea prin materialul pe care trebuia să-l lucrezi, - ci și chinuitoare prin starea pe care ți-o impune.

Însă Domnul era la lucru.

Cei care puneau mereu la cale planurile înlăturării părintelui de la conducerea foilor și a înlocuirii lui Isus Cel Răstignit din vestirea Oastei, - nu s-au dat bătuți cu asta.

Un alt plan fu pus la cale în curând. Iată cum: La Orăștie, în Ardeal apărea de multă vreme o veche și interesantă gazetă pentru popor, destul de bine scrisă pentru vremea aceea și pentru scopul pe care îl avea. Redactorul ei era preotul Ioan Moța, un cunoscut scriitor de gazete pentru popor.

Gazeta lui se chema Libertatea și avea un supliment ilustrat denumit Foaia Interesantă.

Cu câțiva ani în urmă, în familia preotului Moța, intrase un duh naționalist și îngust, iar acest lucru se vădea tot mai puternic și în paginile gazetei lui.

Din pricina aceasta rând pe rând au părăsit-o mulți cititori - și s-au alăturat foii Lumina Satelor, cuceriți de frumusețea noului duh Evanghelic răspândit de ea în țara noastră.

Starea de strâmtorare materială în care ajunsese preotul Moța de la Orăștie rămas cu gazeta sa cam fără cititori, precum și starea de strâmtorare sufletească a celor de la Sibiu pe care îi supăra rămânerea părintelui Trifa în locul unde era, - i-a apropiat pe unii de alții.

Au pus deci la cale o nouă reorganizare - de astă dată mai răsunătoare.

Vine popa Moța la Sibiu! - se anunța cu mare bucurie. Libertatea se va contopi cu Lumina Satelor și Oastea Domnului va merge împreună cu Foaia Interesantă.

Se va face o așa de frumoasă amestecătură, încât nu va mai rămâne nimic din exagerările lui popa Trifa cu Oastea lui. Doar preotul Moța de la Orăștie are un nume și un trecut mult mai strălucit și mai glorios ca Trifa.

De formă Moța va fi ca oaspete al Luminii Satelor - dar de fapt el va fi acela care va da tonul, nu numai pentru că vârsta și trecutul îi dă dreptul la întâietate, dar Trifa cum este și bolnav, ușor va putea fi dat în felul acesta tot mai la o parte, până când nu se va mai vorbi de el. Moța este sănătos și priceput, va ști să umple în curând totul cu poveștile lui și cu personalitatea sa. De el nu numai că n-avem nici o grijă, dar acum el este singurul care ne poate ajuta cel mai bine. Este chiar cel mai potrivit și mai bun om al nostru, pentru acest scop.

Astfel în „L. S. nr. 40 din 5 octombrie 1930, apăru următoarea înștiințare:

«Lumina Satelor» unită cu «Libertatea».

Veste de care se vor bucura, aducem cititorilor noștri. Între foaia noastră Lumina Satelor și vechea gazetă populară Libertatea de la Orăștie, s-a încheiat o înțelegere în temeiul căreia cele două foi se contopesc în una. Redacția foii Libertatea se mută în săptămâna aceasta la Sibiu, unindu-se cu redacția noastră... Cititorii L. S. și ai Libertății, vor primi din săptămâna viitoare aceleași foi... vor primi:

1 - Lumina Satelor unită cu Libertatea, ca foaie conducătoare, cu material felurit despre stări și lucruri din viața culturală, bisericească, națională, economică și politică a poporului nostru și a țării... precum și din viața celorlalte țări de pe glob...

2 - Oastea Domnului... ca foaie religioasă morală, povățuitoare spre bune moravuri în poporul nostru - și

3 - Foaia Interesantă, adaosul literar ilustrat al Libertății de la Orăștie, care e un magazin de cunoștințe folositoare de tot felul... poezii, schițe, istorioare, povestiri pentru petrecere...

Cei doi preoți, Iosif Trifa și Ioan Moța bine cunoscuți cititorilor de gazete, care până azi lucrau deosebiți la foile lor, vor lucra de azi înainte împreună...”

Deși cunoștea bine dedesubturile acestei reorganizări, părintele Iosif, bizuindu-se deplin pe tainica intervenție a lui Dumnezeu, se supunea liniștit la toate. Într-un fel era fericit că scăpa de munca cea grea și nepotrivită la materialul cerut pentru Lumina Satelor care acum îi devenise complet străină. Acesta va fi lucrat pe viitor de preotul Moța iar el, în sfârșit, se va putea dărui în întregime muncii lui duhovnicești pentru frații și cititorii Oastei Domnului.

Cu ocazia “contopirii”, părintele Iosif publică în Oastea Domnului nr. 41 din 12 octombrie 1930 pe prima pagină, următorul articol:

„La o răspântie...

Se împlinesc la Anul Nou - 10 ani de când a plecat la drum foaia Lumina Satelor. Singur Bunul Dumnezeu știe jertfele și ostenelile ce le-am făcut la foaia aceasta până ce a ajuns, prin ajutorul și binecuvântarea Lui, acolo unde a ajuns.

Voința lui Dumnezeu a fost ca din foaia Lumina Satelor să iese mișcarea Oastei Domnului care a împânzit azi toată țara. Dar valurile acestei Lucrări erau prea grele pentru umilele mele puteri (știut fiind că la lucru nu se prea îndeasă ajutătorii). Demult simțeam lipsa unui tovarăș de lucru. Și iată Dumnezeu l-a trimis. Libertatea s-a înfrățit cu Lumina Satelor. Păr. Moța de la Orăștie vine în ajutorul și tovărășia fratelui său de la Sibiu.

Aveam o veche dorință pe care am stropit-o de ani de zile cu rugăciunile mele: dorința de a scăpa cu totul numai în lucrul Domnului. Bunul Dumnezeu mi-a ascultat și dorința aceasta. Având pe fratele de la Orăștie la Lumina Satelor, eu voi putea trăi numai pentru lucrul lui Dumnezeu.

Mă voi putea ocupa special numai cu foaia și cu mișcarea Oastei Domnului. Dacă în Lucrarea Sa, Domnul va voi să Se mai folosească de mine - un vas slab și păcătos - voi putea trăi numai pentru lucrul Lui.

De altcum, toate acestea sunt numai planuri omenești. Desigur și aici Domnul Își are planurile Lui. Privind înapoi peste lucrul de la Lumina Satelor, eu văd acum lămurit cum a lucrat Dumnezeu și cum a intervenit El cu planurile Lui și cu binecuvântările Sale. Poate că am ajuns iarăși la o răspântie unde Dumnezeu vrea ceva. De 7 luni Domnul și Mântuitorul meu m-a chemat iarăși în școala cea mare și tainică a suferințelor. Poate că Dumnezeu vrea ceva și eu mă rog stăruitor zi de zi să se împlinească voia Lui, să se împlinească deplin voia Lui...

Doamne, fie voia Ta...”

Pr. I. Trifa

Ce limpede se străvede din aceste rânduri că omul lui Dumnezeu știa bine ce urmăresc planurile vrăjmașilor Oastei... Dar ce limpede se poate vedea și ce liniștitoare încredințare avea el în grija cea puternică și iubitoare a Scumpului său Mântuitor, atât cu privire la viața și viitorul său cât mai ales cu privire la viața și viitorul Oastei Domnului.

Dar voia Domnului a fost să îngăduie ca suferința să-l trântească din nou la pat - fără a mai putea fi în stare luni de zile să se adâncească în munca lui.

În acest răstimp în L. S. contopită cu Libertatea pătrundea tot mai puternic duhul naționalist și lumesc al noului redactor... Nu mai rămăsese aproape nimic din vechea gazetă plină de căldura Evangheliei și de cumințenia sănătoasă de altădată. Foaia care înainte era plină de citiri și tâlcuiri biblice, de sfaturi mântuitoare și de îndemnuri sănătoase - acum ajunsese plină de lucruri din ce în ce tot mai străine de duhul și de numele ei.

Tot din 1930, mi-a rămas scris și mie primul semn al intrării mele în Oastea Domnului. Hotărârea mea luată în 8 iunie (era Duminica Rusaliilor) am scris-o și eu îndată la Sibiu.

Dar fie din pricina că scrisoarea mea de intrare în Oaste (o rugăciune de predare către Tatăl, apoi către Fiul, apoi către Sfântul Duh) li se păruse celor de la redacție prea lungă spre a fi publicată în întregime, fie mai degrabă pentru că numele meu nu le spunea nimic, - m-au trecut și pe mine doar ca pe un copil ce eram, printre o grămadă de frați care s-au nimerit odată cu mine pe poarta intrării în Oaste.

Așa se face că numelui meu i-a venit rândul să apară în foaie abia după trei săptămâni de la hotărârea mea. Mi-a mai rămas, ca printr-o adevărată minune, numărul de foaie în care printre cei intrați în Oaste odată cu mine mă văd și eu la cei cincisprezece ani, pe care îi aveam atunci...

Recitesc numele celor dinaintea mea și al celor de după mine... Și tare aș dori astăzi să știu dacă mai este cineva în viață și în credință dintre acei cu care numele meu a fost scris odată în Oastea Domnului, în același număr de foaie.

Iată-mă așa cum am apărut atunci ca al 27-lea din cei 62 de frați și surori - în Lumina Satelor nr. 26 din 29 iunie 1930:

„În Oastea Domnului au mai intrat:

1 - Vasilica Cristea Ceapă,

2 - Maria Paraschiv Manta,

3 - Maria Constantin Stoica Ceapă,

4 - Catița Constantin Fr. Badea,

5 - Polixenia Pavel Ceapă,

6 - Maria Apostol,

7 - Gr. Burlan,

8 - Floarea State Popa și

9 - Ilinca Ion I. Zamfirache, toți din comuna Slon, jud. Prahova.

10 - George Ganea, com. Berivoii Mari, jud. Făgăraș.

11 - Dumitru P. Timofte, satul Corni Jud. Botoșani.

12 - Todor N. Hristea,

13 - Neculai A. Țuțuianu,

14 - Tachiță T. Mocanu, com. Vădeni, jud. Covurlui.

15 - Elena C. Săcăleani, com. Nicolina, jud. Iași.

16 - Ion Blagoe,

17 - Eva Giciulescu,

18 - Ignat Giciulescu,

19 - Maria Giciulescu,

20 - Nicolae Bustescu,

21 - Ștefan Neagoe, toți din com. Hărmădia, jud. Severin.

22 - Pleș Gavrilă-Birău,

23 - Chindriș Ioană,

24 - Gligor Gavrilă,

25 - Sidău Toader și soția

26 - Sidău Anghelina, com. Ieud, jud. Maramureș.

27 - Dorz Traian 15 ani, com. Mizieș, jud. Bihor.

28 - Dumitru Boșilcă și soția

29 - Anica Boșilcă, com. Buștenari, jud. Prahova.

30 - Voica Neculescu,

31 - Mihai Berkman și soția

32 - Paraschiva Berkman din București.

33 - Vasile Terciu,

34 - Maria Nedelcu, com. Durnești, jud. Botoșani.

35 - Ștefan Enescu,

36 - Ilie Șt. Enescu,

37 - Costică Popescu,

38 - Frusina Păunescu,

39 - Tudor Boieru, com. Slobozia Clinceni, jud. Ilfov.

40 - Stan Miloș, com. Budiuți, jud. Severin.

41 - Bob Efrem, cântăreț com. Copelnic, jud. Satu Mare.

42 - Ioan Roșu,

43 - Ioan Mozaș,

44 - Icoane Creța și văduvele de război

45 - Ana Toma și

46 - Mărie Unipan, toți din Chevereșul Mare, jud. Timiș.

47 - Maria Cristin, com. Săliște, jud. Sibiu.

48 - Dan Victor și soția

49 - Dan Tațiana,

50 - Rotiș Gheorghe și soția

51 - Rotiș Ana,

52 - Pop Nicolae,

53 - Mihiș Petre și soția

54 - Mihiș Terezia și

55 - Hatoș Ioan, com. Dealul-Mare.

56 - Dumitru A. Costea, com. Traian, jud. Teleorman.

57 - Vante Gh. Cucoș și

58 - Catinca Costacki a Marini, com. Șirițel, jud. Baia.

59 - Lugojan Dimitrie și soția

60 - Lugojan Elena com. Budinți, jud. Timiș.

61 - Jurja Pătru și

62 - Jurja Gheorghe, economi, com. Almășu Mic de Munte, jud. Alba...

Prin îngăduința cea tainică a voii lui Dumnezeu cu îmbolnăvirea mai grea a părintelui Iosif - și reorganizarea cu aducerea preotului Moța la Lumina Satelor, - lucrurile au început să meargă din ce în ce tot mai pe placul celor ce le puseseră la cale. Foile deveneau din ce în ce tot mai copleșite de spiritul naționalist, formalist... Adică lumesc.

De la răspântia pe care o simțea părintele Iosif, lucrurile la Sibiu mergeau cu mare grabă spre întuneric și spre pustiire sufletească.

Tineretul era îndemnat pe față la tulburări împotriva evreilor și politicienilor vremii. Lupta împotriva catolicismului sau a sectarismului, ajunsese de-a dreptul respingătoare. Iar lauda de sine, lauda a tot ce era al nostru, fie chiar și dacă era rău - umplea toate paginile foii. Era o atmosferă atât de grea și atât de deosebită de cea care îi însuflețise cândva, - încât mulți din cititorii foii obișnuiți cu un alt fel de conținut, începeau acum să refuze Lumina Satelor așteptând până va veni din nou la ea părintele Trifa.

Neplăcându-le conținutul, oamenii returnau gazeta renunțând și la dreptul restului de abonament. Deși era în octombrie, n-aveau răbdare s-o mai citească nici până la Anul Nou. De la 25 de mii de exemplare cât se tipărise din foaie la contopirea cu Libertatea (în 12 octombrie), - la Crăciun ajunsese să se mai tipărească doar 22 de mii.

În anul următor situația deveni și mai rea în privința asta. Abonamentele scăzură aproape la jumătate dintr-odată.

Țara simțea că lucrurile la Sibiu nu stau deloc bine. Zecile de mii de cititori erau nedumeriți și întristați de tăcerea glasului care îi fermecase atât de mult, care îi adusese la Hristos și care îi hrănise ani de zile atât de iubitor cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu. Sunetele goale cu care erau acum pline foile pe care le primeau, nu le mai aduceau nimic hrănitor și gustos. Scrisori tot mai nemulțumite și mai îndurerate întrebau: unde este părintele nostru? Ce se petrece cu el? De ce tace graiul lui?

- E bolnav! - se răspundea prin gazetă.

- Dar și altădată a fost bolnav - și totuși ne-a vorbit! Nu mai vrem gazeta fără el! Să vină părintele nostru!... Opriți foaia până ce va veni din nou la ea acela pe care noi îl cunoaștem și de la care ne-am hrănit sufletul atâția ani de zile...

Situația devenea dezastruoasă. De unde se crezuse că unirea celor două gazete va ferici pe cele două feluri de cititori ai lor, - s-a întâmplat tocmai dimpotrivă: i-a nemulțumit pe toți. Împuținându-se abonamentele scădeau veniturile. În curând lucrurile ajunseseră la starea de alarmă. Cei ce săpaseră groapa, - alunecau acum speriați ei în ea.

Aveau în sfârșit prilejul să vadă acei care stăteau comozi și sătui în spatele muncii părintelui Iosif, - ce ușor se cucerește inima cititorilor. Până acum n-avuseră nici o grijă. Abonamentele crescuseră an de an, cu toate că ei, ridicaseră mereu costul tipăririi foilor și cărților pe care trebuia să li-l plătească el care purta greul redactării lor. Și greul suferințelor sale. Lor nu le păsa decât să vină cât mai mulți bani. În Lucrul Domnului ei nu vedeau altceva decât un mijloc de venituri materiale. Nici nu-i interesa prea mult nimic altceva nici chiar gelozia șoptitorilor.

Niciodată nu-i interesa CUM scria părintele Iosif. Mulți ani de zile nu i-a interesat nici CE scria el acolo. Aducea tot mai mulți bani? - Aceasta era totul!

Doar când s-au trezit cu prea mult Isus Cel Răstignit - au început să se alarmeze cu adevărat.

Dar atunci Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu lucrase adânc în ogorul sufletesc al țării acesteia... Numărul celor ce-L aflaseră pe Dulcele Isus crescuse din an în an ridicându-se la zeci de mii, apoi la sute de mii. Iar gustul hranei duhovnicești ajunsese înalt și fin...

Și acum se trezesc că foile le vin înapoi, iar întrebările nedumerite curg din toate părțile bănuitoare și aspre.

Chiar și la foaia Oastea Domnului golul lăsat de starea părintelui Iosif se resimțea puternic. Această foaie rămăsese acum doar cu scrisul slăbuț al unor frați și cu umpluturi de scrisori și rapoarte sosite de prin țară - lucru și mai nemulțumitor.

Se impunea neapărat nevoia grabnică de a liniști pe cititori și de a le da o speranță.

În foaia Oastea Domnului nr. 6 din 8 februarie 1931 cei de la Lumina Satelor sunt siliți să scrie următoarele, căutând încă odată să-și salveze situația lor cu numele și cu dragostea față de părintele Iosif:

„Un răspuns”

„Mulți ne întreabă despre sănătatea părintelui Trifa. Le răspundem tuturor că - mulțumită Domnului - păr. Trifa care se află în prezent într-un sanatoriu merge cu pași repezi spre refacerea sănătății și - de va fi cu voia Domnului - nu peste mult se va reîntoarce ca să-și reia încetul cu încetul lucrarea întreruptă.

După reîntoarcerea păr. Trifa se vor continua iarăși învățăturile cu Tâlcuiri din Biblie, Școala Duhului Sfânt, Călătoria spre Canaan, În școala Bibliei, Războiul cel duhovnicesc, În cămara psalmistului David - și celelalte învățături după care desigur suspină mulți din vechii noștri cititori și îndeosebi ostașii Domnului.

Dar la reîntoarcere, păr. Trifa va afla o durere. Avem aici multe știri și scrisori (unele chiar de la ostași) că mulți se lasă de foaie pentru că lipsesc din ea învățăturile de anul trecut, pentru că părintele I. Trifa n-a mai putut scrie...

Cu ce durere va afla părintele Trifa despre acest lucru. El a spus odată: unul pentru toți și toți pentru unul... el și-a pus în cumpănă sănătatea și viața trupească... el nu s-a îmbolnăvit la chefuri, ci petrecând nopțile în tâlcuirea Scripturilor și pregătirea de hrană sufletească pentru ostașii Domnului și cititorii foii.

Ce durere va avea deci când la reîntoarcerea sa va număra pe cei care l-au părăsit în ziua necazului”.

Dar în vremea aceasta părintele Iosif se afla într-o stare tot mai grea la Geoagiu. De acolo el trimite după câteva luni la foaie mult spunătorul articol:

„Cel ce nu iubește pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema” (1 Cor. 16, 22)... în care vorbește numai despre dragostea lui Dumnezeu arătată față de noi în chipul cel mai cutremurător al Jertfei de pe Cruce dată pentru mântuirea noastră de Scumpul nostru Mântuitor, Fiul Preaiubit al Tatălui. Că numai despre dragostea acestei Jertfe Dumnezeiești ar trebui să vorbim toți și întotdeauna, că toate celelalte fără Această Jertfă sunt numai niște pietre grele și chinuitoare... Că însăși neiubirea acestei cutremurătoare Jertfe, este un păcat care atrage după sine anatema, osândirea și blestemul...

Și încheie cu o duioasă și cutremurătoare rugăciune-legământ:

„...Isuse, iubirea mea, eu mă predau în totul Ție. Mă aplec în brațele iubirii Tale. Eu voi trăi și muri la pieptul Tău; nici moartea nici viața nu mă vor mai putea despărți de Tine. Preadulcele meu Mântuitor, ajută unui suflet ce vrea să fie întreg al Tău, numai al Tău și vrea să trăiască cu Tine, numai cu Tine, în vecii vecilor, amin...”

O. D. nr. 26 din 28 iunie 1931, pag. 2

Au urmat curând alte asemenea izbucniri în afara a ceea ce continua să se petreacă înăuntru, deși din când în când cu unele prilejuri, intervenea glasul ierarhului Bălan acoperind totul cu câteva cuvinte frumoase. Și luând cu unele declarații mari, apărarea Oastei și a părintelui Trifa...

Ascultând la aceste cuvinte frumoase rostite în fața mulțimilor cu câte un prilej festiv, sau citind unele declarații liniștitoare cu privire la rostul și activitatea Oastei - îți vine cu drept cuvânt să te întrebi de ce în față se spunea într-un fel, iar dinăuntru se lucra cu totul împotrivă?

Să fi fost oare mitropolitul Bălan sincer în declarațiile sale verbale și total neștiutor de planurile rele ce se urzeau în consistoriul său mitropolitan împotriva Oastei și a părintelui Iosif? Sau declarațiile acelea aveau doar scopul de a acoperi în afară ceea ce se făcea înăuntru?

Nu vom judeca niciodată pe nimeni. Este cine să ne judece pe toți, după măsura locului pe care l-am ocupat în evenimente - și după partea pe care am adus-o la întorsătura pe care au luat-o ele. Acuma sunt toți acolo și socotelile sunt încheiate. Dar vom înșira aici și pe mai departe faptele, urmând ca părerea pe care trebuie să ne-o facem - să nu fie înainte, ci după ele. Iar judecata s-o lăsăm numai în seama lui Dumnezeu.

Anul 1931 a adâncit urmările celor petrecute în anul dinaintea lui. Cu mare greutate s-a menținut reorganizarea cu Moța, dar a fost plătită cu mari pagube în administrația foilor. După abia un an și ceva, preotul Moța trebui să-și ia bagajele cu care venise atât de zgomotos în toamna lui 1930 - și să plece înapoi la Orăștie în primăvara lui 1932. La pagubă, chiar cele mai strânse însoțiri ale oamenilor banului, nu țin prea mult.

La Lumina Satelor însă rămăsese și prindea repede rădăcini cel despre care am mai vorbit: preotul Secaș, tânărul și priceputul duhovnic care era foarte pe plac, pentru că era un săritor și serviabil, gata să facă repede și bucuros tot ce-i cerea stăpânul. Astfel atenția celor mari se adună toată asupra lui. El era omul care făcea față atât la librărie și Oastea Domnului cu cei de pe lângă părintele Iosif, - cât și la Lumina Satelor cu cei de pe lângă mitropolitul Bălan.

La librăria părintelui strânsese în jurul său tineretul cu care mergea în zgomotoase misiuni duminicale prin satele și județele învecinate. Iar la Lumina Satelor era cel ce acoperea o tot mai mare parte din îndatoriri. Încet, încet stăpânul și ierarhul său ajunsese să-l socotească unul din cei mai potriviți slujitori ai săi.

În țară, mai ales în București, după intrarea în Oaste a unora din fruntașii vieții spirituale ale capitalei, cum am văzut, lucrurile mergeau numai din plin. Adunări mari, public mult, manifestații răsunătoare, adeziuni noi...

I. Gr. Oprișan era avocat și director într-un minister... Al. Lascarov Moldovanu, senator și scriitor cu renume. Iar dintre slujitorii Bisericii arhimandritul Scriban, un nume cinstit și cunoscut ca o mare valoare. Preotul Toma Chiricuță cu revista lui Fântâna Darurilor, apoi mulți alții, - și în sfârșit preotul plin de inimă și de voință Vasile Ouatu care deși mai tânăr ca toți, era plin de înflăcărare și de îndrăzneală pentru Domnul. Peste săptămână fiecare lucra în cercul său, dar duminicile - sau cu diferite alte ocazii - se întâlneau în puternice manifestații când într-o parte când în cealaltă a capitalei.

În timpul absențelor grele ale părintelui Iosif, acești vrednici scriitori și preoți alimentau și foaia Oastea Domnului cu articole și rapoarte din activitatea lor. Între anii 1930 până în 1934, părintele Iosif a fost foarte mult ajutat și sincer îmbărbătat de acești frați și preoți din București, îndeosebi de arhimandritul Scriban, de preotul Ouatu, de I. Gr. Oprișan și Al. Lascarov Moldovanu.

În unele din cele mai grele clipe ale suferințelor lui când era pe moarte la Geoagiu în sanatoriu, părintele Vasile Ouatu l-a însoțit și el ca tovarăș de suferință o vreme, iar Oprișan și Lascarov Moldovanu, l-au cercetat cu o mare dragoste și mângâiere...

Despre acești doi din urmă el va spune mai târziu mișcătoarele cuvinte, ca o duioasă profeție: „...eram într-o stare grozavă. Numai schelet. Și în starea aceasta așteptam o mângâiere oarecare. Așteptam de la Sibiu un semn de mângâiere. Dar el mi-a venit de la București. M-au cercetat frații Oprișan și Lascarov. M-au mângâiat și m-au sărutat. Nu voi uita niciodată această scumpă mângâiere. Chiar dacă ar fi ei cândva contra mea, eu le voi păstra și dincolo de mormânt dragostea și recunoștința mea pentru această mângâiere...”

Ostașul Domnului nr. 1-2 din 15 februarie 1935

Cât de mult trebuia să fi suferit acest suflet care a mângâiat sute de mii de suflete, nu numai de durerea bolii și oboselilor sale, - ci mult mai mult din lipsa unor dovezi de dragoste și mângâiere caldă și sinceră. Dacă pentru o singură sărutare pe care a simțit-o sinceră era în stare să ierte mai dinainte orice lepădare, - e un semn plin de tristețe cât de puțină iubire adevărată a primit acest om sfânt în viața lui din lumea aceasta.

Sărmanul suflet binefăcător care își arvunise recunoștința, - nu peste multă vreme acei care i-o cumpăraseră, și-o luau înapoi cu un alt sărut neuitat de amar...

Despre părintele Vasile avea să scrie atât de frumos când își aducea aminte întâlnirea și cunoștința cu el:

„Un viteaz al Domnului”.

„L-am cunoscut la Geoagiu unde Domnul ne-a întâlnit pe câteva luni în aceeași școală a suferințelor...

Îndată de la început, m-a surprins curajul, îndrăzneala și hotărârea cu care părintele Vasile vorbea despre rosturile și Lucrarea Oastei. Ardea pentru lucrul Domnului. Mi-am adus aminte atunci de locul de la Fap. Ap. 4, 13: „...când au văzut ei îndrăzneala lui Petru și Ioan au cunoscut că ei umblaseră cu Isus...” Mi-am zis și eu în mine: iată un suflet care a umblat cu Isus... iată un suflet care s-a întâlnit cu Isus... care a gustat din fiorul umblării cu Isus...

Și nu m-am înșelat în aprecierile mele. Părintele Vasile era atunci doar la începutul Oastei. Boala îl scosese din front.

Reîntors la front - ca și mine, cu boala nevindecată complet - s-a pus pe lucru. Și-a refăcut Oastea. A reînceput lupta. E unul din puținii mei preaiubiți frați preoți care s-a aruncat în lupta Oastei fără rezerve.

Când am fost la București, fratele Vasile a ținut să mă ducă în cartierul lui de la Ghencea. Ce înfăptuiri minunate a lucrat acest luptător! Cea mai spațioasă biserică-catedrală din București se construiește prin râvna acestui pitic (căci este și el mic de statură ca mine)”...

În continuare părintele Iosif vorbește cu admirație despre uriașa muncă de răspândire a cărții și foilor Oastei pe care o organizase păr. Vasile în București. De asemenea despre curajul și înflăcărarea cu care apăra cauza Oastei, cauza Domnului. „Am căutat - zicea el - să intensificăm și noi lupta Domnului aici pentru ca duhurile rele îmbrăcate în chip de om să vadă că nu ne temem de amenințările lor, întrucât putere avem de la Domnul nostru Isus...”

„...Iată, un adevărat viteaz al Domnului. Prin astfel de jertfe și luptători trăiește și biruiește Oastea. O, dacă am avea numai câteva sute de astfel de viteji - ce lucruri mari am putea face!

Scumpul meu frate de suferință! - De aici din depărtare mă gândesc cu drag la tine. Purtăm în pieptul nostru aceeași boală, dar și aceeași râvnă pentru lucrul Domnului...

Slăvit să fie Acela care ne-a întâlnit într-o dragoste ca aceasta!”

Davos (Elveția) la 10 martie 1933

Avântul luat în frumosul an 1930 se răsfrângea binefăcător peste tot.

Nu numai în București, ci aproape în toate orașele mari ale țării erau grupări puternice care activau pline de roade duhovnicești și de inițiative minunate, sub îndrumarea unor preoți și laici înflăcărați pentru Hristos. Astfel era la Oradea, gruparea puternică despre care am mai vorbit, la Iași, la Deva, la Craiova, la Arad, la Tecuci, Galați, Constanța, Timișoara, Cernăuți, Chișinău, Orhei... Iar dintre comunele și satele țării, aproape nu era localitate să nu aibă un grup mai mare sau mai mic de frați și surori din Oastea Domnului.

Lucrarea era deci în plină ofensivă peste tot.

În Yugoslavia și în Ungaria începuseră din anii trecuți să se formeze adunări ale Oastei. În 1933 încep să sosească știri despre înființări ale grupărilor Oastei și printre românii din Statele Unite ale Americii, din Canada și chiar din Australia... Foile Oastei aveau cititori devotați și în Brazilia, în Argentina, în Maroc, în Congo...

Numărul ostașilor creștea... Foile Oastei aproape nu mai puteau reda nici numele ci numai numărul celor înscriși. Curând socotelile aproximative arătau că numărul ostașilor ajunsese la 200 de mii. Apoi prin 1934 la aproximativ 300 de mii... Toată țara era plină de cântări de biruință pentru Domnul și pentru Unsul Său...

Așa de minunat mergea Lucrarea Domnului când ispititorul a dezlănțuit furtuna și cernerea cea mare. Despre aceasta vom vorbi pe larg în cartea a doua a acestei Istorii.

Slăvit să fie Domnul.

Toată viața noastră o socotim timp de luptă și niciodată să nu căutăm odihnă. Și niciodată pătimind să nu ne supărăm: va veni și timpul odihnei... Trebuie prin scârbe și necazuri să dobândim această odihnă.

Sf. Ioan Gură de Aur - Omilia Evrei