Cap. 21 - La 25 de ani...
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Până aici ne-a ajutat Dumnezeu nouă”
Ce trecători sunt anii vieții noastre, într-adevăr ca un sunet scurt, - precum spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu prin credinciosul Său psalmist (Psalm 90, 9).
Apa vremii ne aduce pe toți dintr-o veșnicie spre alta. Iar scurta noastră ieșire la suprafața acestei ape este doar ca o clipă. Precum uneori vara în serile calde și prevestitoare de furtună, vezi sărind din apele liniștite, pentru o clipă, peștii săritori. Au venit de undeva din susul apei și se duc undeva în josul ei, cu ea; nimeni nu i-a știut înainte și nimeni nu-i va ști pe urmă. Apar o clipă, i-a văzut cineva arătându-se deasupra apei, apoi iarăși nu i-a mai văzut nimeni.
Apa care îi acoperise dintotdeauna, i-a acoperit iarăși pe totdeauna...
Așa pare, privind de jos. Numai privind de Sus - nu mai apare așa! Pentru cel care privește de Sus totul este văzut și cunoscut într-alt fel:
„Trupul meu nu era ascuns de Tine niciodată.
Când eram zămislit într-un loc ascuns, țesut în chip ciudat ca în adâncimile pământului, Tu mă știai...
Când nu eram decât o creastă fără chip, ochii Tăi mă vedeau... Și în Cartea Ta îmi erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele...
Unde să mă duc departe de Duhul Tău?
- și unde să fug departe de Fața Ta?
Dacă m-aș sui în Cer, - Tu ești Acolo!
Dacă mă voi culca în locuința morților - Tu și acolo ești!
Dacă aș fi luat aripile zorilor și m-aș duce să locuiesc la marginea mării, - Mâna Ta și acolo mă va călăuzi!
Dreapta Ta și acolo mă va prinde!
Dacă aș zice: măcar noaptea mă va acoperi - și se va întuneca lumina dimprejurul meu... Dar iată că pentru Tine nu este nici un întuneric de nepătruns... și noaptea strălucește ca ziua și întunericul ca lumina...” (Psalm 139).
Pentru cel care privește din Sus, nimic nu-i acoperit... ci totul este cunoscut. De aceea Judecata Lui va fi dreaptă iar răsplătirile Sale vor fi întocmai după meritul fiecărei fapte, fie bună, fie rea, - precum zice Eclesiastul la sfârșitul scrierilor sale...
Cât de lungi pot fi uneori zilele... Și totuși cât de scurți pot fi anii! Cât de încet trece uneori un ceas - și totuși cât de repede trece viața!...
Oricât de grei au fost anii noștri și oricât de plini de necazuri, de lupte și de încercări au fost ei, - după ce au trecut te întrebi mirat:
- Totuși, cum au putut trece chiar așa de repede!
...Cu gândurile acestea mă frământam în săptămâna Crăciunului 1947 când, după ce pregătisem aproape în întregime numărul din foaia Isus Biruitorul (care trebuia să apară de Anul Nou 1948) sosisem acasă la Beiuș.
Grija tiparului, a corecturilor și a expediției foii era lăsată totdeauna toată doar în seama lui Titus. El locuia acolo unde era și tipografia și nu pleca nicăieri, așa că totul era la îndemână pentru el.
Eu eram scutit prin el de aceste multe griji care deși nu sunt cunoscute de mulți, sunt totuși foarte însemnate pentru munca la o foaie și la o editură.
Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Titus, care mulți ani a făcut singur toată munca aceasta a corecturilor, a paginației, a supravegherii tiparului și a expediției, în așa fel că totul a ieșit nu numai la timp dar și în cele mai bune condiții în care putea.
E adevărat că și partea redacției era destul de grea mai ales că noi nu puteam sta numai la scris, ci trebuia să fim și pe drumuri în misiune. De multe ori lucram foaia prin cine știe care sală de așteptare prin gări, sau prin cine știe ce sat îndepărtat din țară unde eram plecați.
Încheiam paginile în manuscrise, făceam schița fiecărei pagini apoi le puneam pachetele într-un plic și le expediam la Sibiu. Acolo era Titus care le da la tipografie, apoi supraveghea totul până când după o săptămână, primeam și citeam foaia pe undeva prin Maramureș sau prin Moldova...
E adevărat că uneori el mai modifica ordinea așezată de noi, mai înlocuind sau inversând ceea ce făceam noi...
Uneori ne-am întristat pentru asta - iar alteori am avut chiar discuții aspre... Nu pot uita cum, în câteva rânduri eu scrisesem pe prima pagină tot ce putusem mai frumos pentru Numele și Slava Domnului Isus, - iar când primeam foaia vedeam că I S U S lipsește, iar în locul Lui, apăruse ceva despre munca pe ogoarele patriei... sau ceva despre Revoluția din Octombrie... Astea le scrisese Titus, ca să se pună bine cu cenzura spre a ne fi... binevoitoare (ca și cum noi prin bunăvoința oamenilor trăiam...).
Dacă aș fi fost atunci la tipografie, aceste lucruri n-ar fi apărut pe pagina întâi, pe locul de cinste, sub numele atât de frumos al foii Isus Biruitorul.
Le-aș fi făcut loc undeva prin paginile din urmă acolo unde și meritau... Dar când le vedeam eu, oricât mă amăram pentru asta, oricâtă supărare arătam față de fr. Titus - era totuși prea târziu.
De fapt răspunderea față de autorități era în primul rând a lui. Dar răspunderea față de Domnul și de frați, era în primul rând a mea.
Cum însă el ținea cu tărie la ale lui, - noi, de multe ori ne-am ales cu destulă amărăciune, fiindcă de dragul păcii trebuia să renunțăm la al nostru.
Acum, iată-ne în urma tuturor acestora, la hotarul celor 25 de ani de când în acea noapte tainică, a răsărit o rază a Soarelui Neprihănirii, Isus Hristos, - și pentru sufletul poporului nostru. În chip deosebit pentru a ne lumina și încălzi pe noi. Pentru a ne trezi la o viață nouă și vie a credinței lui Hristos Domnul nostru.
Să prăznuim deci acest eveniment precum se cuvine și precum ne-am propus:
Duminică înainte de Crăciun - cei din jurul Beiușului, am ținut o adunare de pregătire în com. Sudrigiu, unde am pus la punct cu toți frații și surorile felul cum noi vom face serbarea de Crăciun la penitenciar și la spital.
Vom strânge tot felul de alimente la Beiuș. Acolo se vor pregăti câteva cazane cu două feluri de mâncare caldă, iar cei de pe la sate vor aduce tot felul de alimente, astfel ca să fie într-o cantitate cât mai mare, pentru fiecare necăjit din spital și din penitenciar.
Vom lua legătură cu direcțiunea acestor instituții spre a primi autorizația noastră pentru ținerea programului religios ce se va desfășura. Și pentru a se împărți daruri de mâncare și de cărți la toți cei închiși sau bolnavi.
În ziua hotărâtă ne vom aduna întâi la localul Școlii primare din Beiuș iar după o rugăciune împreună ne vom împărți în două: unii la penitenciar, alții la spital. Care vor termina primii vom merge la ceilalți.
Așa am și făcut. Cei mai mulți ne-am dus la penitenciar. Acolo era și nevoie mai mare.
Direcțiunea ne-a primit cu o mare bucurie.
Au fost adunați îndată toți deținuții și toți gardienii într-o sală mare. Ei într-o parte noi în alta. A urmat un program duhovnicesc plin de o mare putere și cu un conținut minunat de vorbiri, cântări, poezii, declamări. Aveam cu noi și doi preoți. Totul a fost atât de înălțător încât toate fețele erau scăldate în lacrimi.
Cu timpul se vestise în tot orașul că Oastea Domnului dă serbare cu daruri pentru deținuți - și atunci au început să vină cea mai mare parte dintre doamnele din oraș aducând coșuri cu diferite daruri, încât curtea închisorii era plină de popor, care nu mai încăpea în sală.
Veniră apoi și cei de la spital, astfel că la terminarea serbării și la așezarea mesei eram acolo o mare mulțime de oameni.
Afară era soare și călduț. În curtea închisorii erau niște mese de vară, lungi și largi.
Cu câte daruri se adunaseră se umplură toate mesele - și au mai rămas încă pe atâtea.
Pe lângă hrană adusesem și tot felul de cărți. S-au făcut porții de hrană pentru fiecare deținut și gardian... Au mai rămas și pentru zilele viitoare. De asemenea și din cărțile și Bibliile aduse.
Directorul era nespus de mulțumit. A rostit un cald cuvânt recunoscător pentru Oastea Domnului „singura care s-a gândit la durerea și suferința acestor suflete pierdute...”
A mulțumit pentru tot ajutorul mai întâi sufletesc, apoi și pentru celălalt material, atât de îmbelșugat și dăruit cu atâta generozitate sufletească...
„Domnilor, - a încheiat el - ușile noastre vă vor fi totdeauna deschise, pentru un astfel de scop... Vă mulțumim!...”
Când am plecat înapoi era seară. Mulțimea care ieșea era atât de mare încât se umpluse strada - și pe margini și pe mijloc - și mergeam ca de la o manifestație... Eram sute de oameni.
Cineva ne-a văzut... Și undeva s-au luat niște hotărâri.
Noi mergeam liniștiți și bucuroși cu toții, vorbind fericiți despre felul minunat în care se desfășurase totul, fără nici să bănuim că aceasta va fi considerată manifestație politică și că în curând vom avea să le plătim pe toate. Începând cu asta de astăzi, apoi și pe cele din urmă, tot mai din urmă, tot se va ajunge și la marea vină pe care am săvârșit-o în ziua când ne-am hotărât prima dată pentru Domnul și ne-am despărțit de lume și de păcat.
Asta mai ales, nu ni se va mai putea ierta apoi niciodată...
Dar despre asta, în ziua aceea nu știam nimic. Nici a doua zi. Până într-a treia!...
Primii acasă foaia pentru Anul Nou.
Pe prima pagină apăru așa cum scrisesem:
„Sunt 25 de ani!...
Slăvit să fie Domnul! – Până aici ne-a ajutat El.
Sunt 25 de ani din ziua când păr. Iosif Trifa, cel dintâi ostaș dintre noi, a făcut cea dintâi hotărâre.
Sunt 25 de ani de când a răsunat primul strigăt de trezire sufletească, în acest fel, în țara noastră.
Sunt 25 de ani de când a pornit la drum Oastea Domnului. De când acest străjer ceresc a lansat primul strigăt de alarmă în mijlocul prăbușirii morale: Înapoi la Dumnezeu! S-a așezat lângă Crucea lui Isus Cel Răstignit, și a început să strige de s-a auzit până departe, peste hotarele țării noastre, peste toate hotarele inimilor noastre:
Înapoi la Isus Cel Răstignit, înapoi la El!
Sunt 25 de ani!... Câte lupte, câte înălțări, câte căderi, câte lacrimi, câte jertfe în acești 25 de ani! Peste toate însă, împlinirea de azi a celor 25 de ani, ne găsește tot acolo unde Mâna lui Dumnezeu ne-a așezat atunci: lângă Crucea lui Isus Cel Răstignit; la propovăduirea lui Isus Cel Răstignit.
Înălțimea celor 25 de ani de pe care privim azi înapoi, ne îndreptățește bucuria de a vedea cum scopul pentru care Dumnezeu a creat Oastea aceasta, se desăvârșește mereu în împlinirea lui. Sute de mii de oameni au fost scoși din întunericul degradant al patimilor scârboase, al superstițiilor religioase, al analfabetismului înjositor. O nouă generație, scoasă din vechile apucături, se ridică însuflețită de idealul sublim, luminos, Dumnezeiesc al Evangheliei lui Isus Hristos. Pentru a înălța sufletele și a înfrumuseța Biserica lui Hristos și viața semenilor.
Mii de oameni care ar fi devenit un blestem pentru societate, au fost schimbați într-o binecuvântare, de lucrarea înnoitoare și de transformare Dumnezeiască a Oastei Domnului.
Iată roadele!
Și la popasul acestor 25 de ani, ca și Samuel la Bet-Car, așezăm și noi azi un stâlp de aducere aminte. Eben-Ezer! Până aici ne-a ajutat nouă Domnul! (1 Sam. 7, 12).
Două lucruri avem de făcut azi: O aducere aminte și un legământ.
Aducerea aminte, cu recunoștință, de cei care au căzut luptând în fruntea noastră. Ei sunt jertfele Oastei, pionierii ei, deschizătorii ei de drumuri, care au căzut la datorie. Nu uităm pe nici unul din ei și slăvim pe Dumnezeu că ni i-a dat. Pilda lor ne va fi nouă un veșnic îndemn.
Și legământul de a merge mai departe, pe drumul sfânt bătătorit de ei. Vom rămâne lângă Crucea și Jertfa lui Isus Cel Răstignit. La vestirea și propovăduirea lui Isus Cel Răstignit. În dragostea fierbinte pentru Isus Cel Răstignit.
Să ne ajute Dumnezeu, ca peste toate măruntele noastre deosebiri de vederi, peste toate necazurile și suferințele noastre vremelnice, ochii Sf. Sinod inima să ne rămână mereu la Țintă: mereu la Isus Cel Răstignit.
Semnul ridicat astăzi la popasul acestor 25 de ani, să fie mărturie pentru noi, sau împotriva noastră.
Ajute Dumnezeu ca acei care vor veni după noi, să poată scrie aci, peste alți 25 de ani sau 50 de ani, adeverind împlinirea acestui legământ și dovada dragostei noastre fierbinți pentru Isus Cel Răstignit, până la capăt.
Așa cum ne-au lăsat înaintașii noștri.
În anul acesta și în vecii veacului. Amin.”
A treia zi era 30 decembrie 1947. Începuse să ningă puternic.
Eram acasă când omul puterii pământești care era mai mare peste satul nostru, mă chemă afară și îmi porunci aspru:
- Mergi cu mine!
- Unde?
- Ai să vezi tu! Hai, gata!
El a încălecat pe calul care era afară, iar eu în urma lui pe jos.
- Mergem și pe la popa!
- Bine!
(Preotul fusese și el cu noi la serbarea de la penitenciar).
Am ocolit, am urcat un deal, am coborât o vale, am urcat alt deal...
Preotul nu era acasă...
- Mergem la Beiuș!
El pe cal eu pe jos. Ningea cu fulgi mari. Toată lumea venea dinspre oraș, noi mergeam!
Oamenii întorceau a doua oară privirile spre mine... și rămâneau ștergându-și ochii cu durere sau vorbind între ei cu aprindere.
Era exact în ziua când se împlineau primii 25 de ani de Oaste.
De aici înainte ușile închisorilor îmi vor fi mereu deschise așa cum prezisese directorul închisorii acum trei zile - aproape toți ceilalți 25 de ani care vor mai avea să vină de acum încolo. Odată 17 ani până în 1964... Apoi și după aceștia, - până azi. Și poate până când îmi voi împlini și eu numărul zilelor mele pe pământ pe care numai Domnul meu mi-l știe...
În felul acesta am sărbătorit 50 de ani de Oaste...
...Și în felul acesta poate va trebui să umblăm pe urmele Domnului nostru și pe ale înaintașilor noștri, până în Marea și Fericita Zi a Venirii Domnului nostru la noi - sau a plecării noastre la El...
Aici o voi încheia această a doua parte din istorisirea mea, - cu sfârșitul anului 1947.
De aici, la începutul anului 1948 urmează să înceapă a treia parte a acestei istorisiri - dacă va mai fi cu voia Domnului să se poată spune aceasta în veacul de acum. Fiindcă toată partea aceasta până astăzi s-a petrecut într-un atât de mare ascuns și într-un atât de mare întuneric că poate numai în veacul viitor se vor mai putea spune toate cele ce au putut fi în veacul nostru. Și numai în Ziua Descoperirii Tuturor celor ascunse - vor putea fi scoase la lumina viitoare toate cele petrecute în întunericul trecut.
Iar dacă nu vom mai fi noi să le spunem, - le va spune Acela care le-a văzut și le-a însemnat în Cartea Lui, zi cu zi, faptă cu faptă și nume cu nume, precum ne-a făgăduit El în Sfintele Lui Scripturi (Psalm 56, 8; Maleahi 3, 16; Luca 8, 17; Apoc. 20, 12).
Totuși până atunci sar peste viitorii 25 de ani (până după cei 50) spre a spune celor ce poate că nu vor mai avea vremea să aștepte mult, - câteva amănunte despre cele ce s-au întâmplat după aceea cu unii dintre oamenii cu care s-au întâlnit în aceste două părți ale istorisirii acesteia:
Mitropolitul Bălan, după puțini ani, a ajuns paralizat căzând adeseori de pe scaun și rămânând pe jos, de unde nu se putea ridica fără ajutor. Din anturajul său s-a aflat că a suferit și de nervi și că permanent era chinuit de frica morții și de groaza că cineva tot umblă să-l omoare.
Nicolae Vonica s-a bucurat vreo cinci ani de onorurile pentru care își vânduse conștiința, iar după aceea prin anul 1942 a căzut la pat pentru totdeauna.
Neputând să-și afle nicăieri nici leacul și nici liniștea cerea să fie dus mereu dintr-o parte în alta.
De la Sibiu l-au dus la Poiana, satul lui de naștere, apoi de la Poiana la Păltiniș la sanatoriu... După spusele celor ce fuseseră în jurul lui, în ultimele zile a cerut să fie dus la mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, nădăjduind că acolo poate că își va putea găsi pacea...
Acolo a și murit strigând: „deschideți ușile!”...
Preotul Cândea, până la urmă, a fost descoperit de Dumnezeu în tot ce lucrase - și a ajuns să-și mănânce și el apoi cu lacrimi mulți ani pâinea amărăciunii și să aibă loc și timp de gândire asupra faptelor pe care le-a făcut...
Alexandru Popa, omul cel mai apropiat și mai influent de pe lângă inima Mitropolitului, acela care se pare că a fost autorul acelui lup îmbrăcat în piele de oaie - a avut în curând o dezastruoasă viață de familie, ajungând să fie înșelat și batjocorit în față.
A căzut în dizgrația protectorului său și grav bolnav s-a mutat la Brașov... de unde nu s-a mai știut nimic despre el.
I. Gr. Oprișan după ce a trecut prin multe mizerii, s-a stins undeva neștiut decât de familia sa și de cei foarte puțini din jurul său. Nu știu prea multe despre sfârșitul lui.
Pr. Gâlea și Maior care au fost folosiți ca învinuitori ai părintelui Trifa în timpul judecăților de la Sibiu, erau niște nefericiți executanți ai ordinelor primite de la Mitropolit. Desigur, au pus și ei din inimile lor partea lor de ură și patimă la ceea ce era partea altora, dar apele tulburi în care s-au scufundat i-au acoperit curând. Și n-am mai aflat nimic despre soarta lor. Dar Mâine Dimineață când se va face Ziua Judecății - și se va înlătura pe totdeauna orice întuneric de peste toate faptele oamenilor - se va vedea ce au făcut fiecare. Atunci se va afla și soarta lor.
Protopopul Moța, omul politic de care s-a folosit Mitropolitul Bălan în modul cel mai perfid spre a băga apele murdare ale politicii celei mai urâte în albia curată a Oastei pentru ca să-l poată apoi învinui pe părintele Iosif de amestec politic, (așa cum l-a și învinuit), - n-a avut nici el o moarte mai bună.
După pierderea fiului său, pedepsit cu moartea pentru moarte, a cunoscut în curând încă și alte pedepse pe pământ. Pe cele de sub pământ le cunoaște abia acuma.
Cât despre pr. Secaș, acel numit omul nefast care a fost unealta cea dintâi în mâna și în planul prigonitorului, - nu doresc a spune încă nimic. Este poate prea devreme. Doar el mai este singurul dintre toate figurile de atunci care își mai târăște și azi semnul și existența pe undeva prin umbrele Sibiului... Deși a ajuns acum un uitat de toți, cred că nu este uitat și de răsplata lui Dumnezeu...
Am spus pe la începutul acestor istorisiri că Lucrarea Oastei fiind duhovnicească la fel și vrăjmașii ei sunt tot duhovnicești.
Cum Adevăratul Ocrotitor al Oastei, Isus, este Nevăzut, tot așa nevăzut este și adevăratul ei vrăjmaș Satana.
Toate luptele fiind în primul rând duhovnicești, marea luptă s-a dat și se dă între duhuri. Oamenii sunt numai uneltele de care se folosesc unele sau altele dintre duhurile bune sau rele, care sunt în această luptă.
Deci ceea ce este însemnat să reținem, este a ne deprinde să vedem dincolo de faptele materiale, petrecute și descrise aici și încercările duhurilor vrăjmașe de a nimici totul.
Prin toate căile și mijloacele pe care le-a folosit împotriva Lucrării Oastei Domnului...
Și intervenția Duhului Sfânt de a salva totul.
Să luăm deci bine seama și să ne minunăm cum, rând pe rând, Puternicul Dumnezeu care a păzit și păzește această Lucrare a Sa, a zădărnicit și a înlăturat nu numai toate planurile diavolului, ci și pe toate uneltele nefericite de care s-a folosit vrăjmașul în vreun fel sau în altul, în vreun timp sau altul, pentru scopurile lui rele.
Duhul Oastei, îngerul ei, iubit și scump înaintea Domnului Isus, a fost întărit și ajutat să biruiască rând pe rând toate duhurile potrivnice dinafara și dinăuntrul Oastei, duhuri care luptau să-l ucidă sau să-l înlăture.
Astfel au fost biruite duhul nemilos al „literei”, duhul murdar al politicii, duhul viclean al rătăcismului prefăcut și dezbinător...
Iar Lucrarea Oastei Domnului trăiește și azi, crește și biruiește, împlinindu-și slujba și rostul pentru care a fost ridicată de Dumnezeu.
Râurile n-au înecat-o și flăcările n-au putut-o arde. De fiecare dată s-a ridicat mai frumoasă și mai întinerită.
Iată, și acum, când nici unii din cei ce scrâșneau împotriva ei și o amenințau cândva, nu mai sunt, - Oastea pare tot așa de tânără și de puternică precum era în anii ei viguroși.
Alții sunt acum cei ce merg și vin în misiunile ei, cei ce vorbesc și cei ce ascultă în adunările ei, cei ce se bucură sau sufăr în mijlocul ei, - dar Duhul ei este același, ținta ei aceeași, elanul și binecuvântările ei aceleași, din primii ei ani fericiți...
Zecile de ani de prigoniri prin care a trecut și mai trece Oastea, nu i-au mai îngăduit să-și aibă un singur Centru și un singur mijloc de legătură, ca în primii ani.
Aceasta însă nu i-a făcut un rău, ci un bine. Centrul s-a mutat pretutindeni și nicăieri.
Oriunde doi sau trei frați se găsesc împreună în Duhul Oastei și cu semnul ei, - acolo este un centru existent sau posibil.
Orice soră sau frate care merge sau vine, trimis sau chemat de dragostea lui Hristos și a fraților, este o foaie pusă în slujba minunată a lui Dumnezeu și a fraților.
Duhul misionarismului laic a creat acel minunat obicei, acea minunată nevoie de părtășie frățească, ce ne face pe toți să ne căutăm cu dor unii pe alții și să fim gata de orice jertfă spre a merge unii la ceilalți.
Când nu puteam avea libertatea adunărilor îngăduite, folosim prilejul botezurilor, al nunților și chiar al înmormântărilor, spre a ne întâlni unii cu alții pentru a ne întări și mângâia în lucrul și în lupta Domnului. Cum familia Oastei este atât de numeroasă, totdeauna există acest fel de prilejuri pe care nimeni nu ni le poate nimici de tot.
În felul acesta frații merg și vin cu atâta dor și bucurie unii pe la alții încât țara cât este ea de mare, n-are nici un colț în care să nu ajungă frații din celălalt colț. În felul acesta bucuriile sunt totdeauna proaspete, lipsurile acoperite, inimile înflăcărate - și duhul păstrat același...
Puterea și dragostea Domnului Isus, Dulcele nostru Mântuitor veghează totul atât de iubitor și de apropiat, încât pas cu pas ne înlătură piedicile, ne biruiește potrivnicii, ne înmulțește binecuvântările și ne înlocuiește orice goluri care rămân în urma celor care pleacă sau care se leapădă...
Adunările frățești continuă cu toate riscurile pe orice vreme. Când din cauza piedicilor prea mari sau ale numărului prea mare frații nu se pot aduna cu toții împreună la același loc, se adună pe grupe în diferite locuri, iar frații lucrători se duc prin rotație de fiecare dată printre alții...
Când nu se pot aduna în biserică, se adună în case.
Când nu se pot într-o zi, se adună într-alta.
Când nu se pot la unii, se adună la alții, dar adunările continuă neputând fi împiedicate de nimeni și de nimic.
Când unii au fost închiși ceilalți s-au adunat să se roage și să se pregătească și ei pentru suferință.
Când unii sunt amendați, se ajută cu toții între ei în așa fel încât nici unul să nu fie apăsat prea tare și nici unul fără o parte din sarcină... Astfel mica pagubă a unora se preface într-un mare câștig al tuturor.
După fiecare încercare flacăra Cuvântului pentru Domnul, crește și mai puternică, așa cum este scris: toate lucrează spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu...
Sigur că mai sunt și lupte!...
Nici nu se poate fără asta! Luptele dinafară, ne așteptăm la ele și nu ne îngrijorează, fiindcă prin harul lui Dumnezeu, le biruim. Unele mai ușor, altele mai greu, dar până la urmă toate sfârșesc fericit.
Dar luptele lăuntrice ne sunt cele mai grele și ele ne pricinuiesc adeseori cele mai dureroase zdrobiri sufletești... însă slăvit să fie Domnul, - tăria acestor duhuri care năvăliseră să nimicească Duhul Oastei dintre frați, nu mai este acum aceeași cum era cândva. Cei prin care lucrau aceste duhuri, au fost ori biruiți, ori înlăturați rând pe rând.
Astfel că poate în cele mai multe din adunările cândva dezbinate, acum odihnește Duhul Păcii și arde steagul dragostei.
Unul câte unul din scumpii noștri frați care la un moment dat fuseseră prinși de vreun laț străin - scapă din această cursă și își revin în dragostea dintâi. Duhul Domnului dintotdeauna biruiește. Iar Duhul dragostei întotdeauna nădăjduiește și așteaptă...
Cei mai mulți dintre frați își folosesc concediile lor de odihnă, sau timpul lor liber, pentru călătorii pe la frați, în circuit. Fie singuri, fie însoțindu-se doi sau trei. Fie cu trenul, fie cu mijloace personale, fie pe jos.
În felul acesta tot anul și toată țara continuă cercetările și bucuriile frățești! Aceste albine ale Domnului fac în acest chip să se polenizeze în același timp și în același fel tot lanul Domnului. Lucrarea crește la fel, bucuriile se împart peste tot, dragostea arde pretutindeni aceeași.
Un frate spunea: dacă numai într-un an nu fac o astfel de călătorie de cel puțin două săptămâni - eu mă resimt păgubitor tot anul. Dacă n-aș merge printre frați aș rămâne nedezvoltat sufletește, fiindcă Lucrarea Domnului crește zilnic iar cine nu ține legătură și pasul cu ea, rămâne în urmă... Și îndată se vede că a rămas...
Aproape toată munca de propovăduire a mântuirii se mai poate face numai personal, de la om la om. Și mai ales prin exemplul vieții personale a fraților și surorilor...
Mărturisiri zguduitoare ale celor ce se întorc la Domnul arată că nici un alt mijloc nu mai este atât de puternic ca acesta. Membrii necredincioși ai aceleiași familii, vecini sau tovarăși de muncă ai fraților sau surorilor - sunt o puternică dovadă că viața acelora a fost pentru ei cea mai hotărâtoare chemare la Dumnezeu.
Mormintele înaintașilor noștri sunt în mijlocul nostru tot mai cercetate și mai îngrijite locuri de popas duhovnicesc, de amintiri neuitate, de înnoire a legămintelor noastre, de puternică îmbărbătare prin vremile mereu mai aspre prin care trecem pe pământ spre Împărăția noastră cerească.
La capătul lor, dragostea și recunoștința noastră a înălțat monumente vrednice de amintirea și de numele lor neuitat, atât la Sibiu cât și la Săsciori și în alte părți.
Pelerinajul fraților la aceste morminte, nemaiputându-se face o singură dată pe an cu mulțimea fraților pe țară, - se face acum tot anul.
Singuratici sau în grupuri mai mari ori mai mici, aproape că nu este zi din an în care la aceste morminte să nu vină îngenunchind și plângând frați și surori de pretutindeni cu flori, cu lacrimi și cu cântări recunoscătoare. Dovadă fericită și binecuvântată că lucrarea de jertfă și de iubire a Oastei, trăiește, crește și biruiește prin Puterea lui Dumnezeu, după pilda neuitată a înaintașului ei.
Lucrările scrise ale Oastei: Meditații, poezii, cântări, îndemnuri, au ajuns la sute de titluri și la o răspândire de nenumărate exemplare. Nemaiputându-se tipări, aceste lucrări sunt copiate și transcrise cu mâna, de către sute de frați și surori tineri sau mai bătrâni și răspândite pretutindeni de la unii la alții...
Pătrunse de un fior ceresc și pline de o putere și o lumină unică, aceste lucrări au devenit un bun al tuturor credincioșilor și o hrană sufletească pentru mulțimi tot mai largi.
Numărul cântărilor din poezii originale sau versificări biblice cărora li s-au compus și pus melodii originale, nespus de frumoase și plăcute, - au ajuns la multe mii. - Și numărul acestora crește mereu, ca dintr-un izvor nesecat. Cartea de cântări a Oastei, ultima (dar nu și cea din urmă) ediție, cuprinde 1.500 de cântări originale alese. E poate cea mai bogată carte de cântări religioase din lume. Multe din ele sunt traduse și în alte limbi. Multe posturi de radio și multe publicații din diferite țări le răspândesc zilnic spre hrana sufletelor doritoare după Hristos și spre cea mai mare slavă a lui Dumnezeu.
Iată și aici o dovadă fericită despre felul în care a binecuvântat Dumnezeu „grăuntele de muștar” la rădăcina căruia s-au vărsat atâtea lacrimi și sânge.
Fostele adunări dezbinate - se refac împrospătându-se nu numai cu suflete noi ci și cu o puternică și fericită regăsire a drumului dulce și sănătos al dragostei dintâi.
Cuptorul îndelungat prin care ne-a trecut și ne trece încă Domnul, pentru curățirea și orientarea noastră, își desăvârșește lucrarea sa binecuvântată. Negurile ispititoare se îndepărtează și lumina aceluiași fel de a gândi și a simți - biruiește tot mai mult... Lucrarea Domnului maturizată prin încercări se pregătește pentru o epocă strălucită, pentru un mare și fericit viitor...
Unde sunt astăzi leii cei puternici care răcneau la noi și ne sfâșiau cu colții lor?
Unde sunt urșii cei prefăcuți care ne dădeau târcoale?
Unde sunt uneltele lor dinafara și dinăuntrul nostru?
- Nicăieri nu mai sunt! Ori au mai rămas din ei numai niște dărâmături jalnice. Duhul Domnului și Îngerul Lucrării au biruit și biruiesc mereu.
- Dar unde, - în ce lumină și putere! - trăiește și rodește Lucrarea cea vie și evanghelică a Oastei Domnului!
Iată Adevărul lui Hristos cum a dat la iveală și la nimicire toată urâta minciună și nelegiuire urzită împotriva Lucrării Oastei Sale și împotriva unsului Său!
Iată cât de minunat face dreptate Dumnezeu trimesului Său și Oastei Sale arătând lumii pe față tot ce s-a făcut atunci împotriva ei în ascuns. Strigând de pe acoperișul caselor, tot ce s-a pus la cale împotriva ei, în șoapte și în ascunzișuri!
Și dând un cules în atâtea cântări, la tot ce s-a semănat în atâtea lacrimi.
Și încă nici nu bănuim ce haruri ne mai pregătește Dumnezeul nostru Iubitor și Puternic.
Slavă veșnică lui Isus Hristos care veșnic este Biruitor și datorită căruia avem totul.
Slavă, da, slavă și slavă veșnică Ție Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor care ne-ai eliberat prin puterea Jertfei și Crucii Tale, care ne-ai răscumpărat prin Moartea Ta și care ne-ai sfințit prin Sângele Tău.
Îndatorați și recunoscători până în profunzimea inimilor noastre Te slăvim pentru dragostea Ta cea mare cu care ne-ai iubit - și aducem în Numele Tău Scump o veșnică mulțumire și slavă Tatălui nostru Ceresc care ne-a iubit și ne iubește atât de mult...
Pentru omul binecuvântat pe care l-ai ales și l-ai pregătit prin atâtea flăcări pentru a fi o jertfă lângă Jertfa Ta și o suferință lângă suferințele Tale pentru noi - Îți mulțumim.
Pentru toți frații noștri aleși, care prin viața și prin moartea lor s-au unit cu Jertfa Ta și cu jertfele Oastei, pentru a ne fi pildă și putere.
- Îți mulțumim.
Pentru biruințele date și promise duhului Oastei Tale împotriva duhurilor vrăjmașe dinăuntru sau dinafară, de un fel sau de altul, din trecut sau din viitor, - Îți mulțumim.
Pentru toate darurile Tale duhovnicești vechi și noi,
pentru toți slujitorii Tăi bătrâni sau tineri,
pentru toate lucrările frumoase din trecut sau din viitor,
pentru toate adunările mari sau mici,
pentru toate vremile de libertate sau de strâmtorare,
pentru toată dreptatea făcută sau încă nefăcută nouă de către Tine, - Îți mulțumim.
Și în mijlocul întunericului cumplit prin care trecem încă Te rugăm ajută-ne să privim plini de siguranță și de putere spre viitorul luminos în care vom ajunge în curând.
Din mijlocul înfrângerilor trecătoare fă să binecuvântăm fericiți Marea Biruință Veșnică în care ne vom sfârși toate luptele noastre.
Pentru ca să putem cu cea mai mare bucurie să ne aducem și noi fiecare jertfa noastră cât mai curată și cât mai deplină. Pentru izbânda măreață a acelei jertfe la a cărei istorie am participat cu toată dăruirea noastră. Și pentru slava luminosului viitor în care am și început să intrăm. Noi și toți urmașii noștri până în Ziua când cu toți cei dragi dinainte și cu toți cei dragi din urmă vom striga dimpreună în același timp, în același glas și în același cer:
Un ultim cuvânt:
Cerem încă odată iertarea Adevărului pentru tot ce din uitare sau din neștiință am putut greși împotriva Lui.
Și cerem la fel iertare oricărui om, pentru tot ce din vreo slăbiciune am putut greși împotriva sa.
Am pus de la început un legământ să spun numai adevărul.
Întocmai așa am și căutat să fac, arătând cu fiecare gând și cu fiecare rând, în fața Domnului Isus, în fața Îngerului Oastei și în fața conștiinței mele.
Dar și eu sunt om: - am putut greși fie spunând mai mult, fie spunând mai puțin.
Pentru acel mai mult sau mai puțin din neștiință sau slăbiciune îmi cer iertare.
Iar pentru tot ceea ce este adevărat - cer binecuvântarea Mântuitorului meu și ascultarea fraților mei.
Amin.
Vino Doamne Isuse.
Harul Domnului nostru Isus Hristos
să fie cu voi cu toți!
Slăvit să fie Domnul!