Cap. 21 - La 25 de ani...
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Până aici ne-a ajutat Dumnezeu nouă”
Ce trecători sunt anii vieţii noastre, într-adevăr ca un sunet scurt, - precum spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu prin credinciosul Său psalmist (Psalm 90, 9).
Apa vremii ne aduce pe toţi dintr-o veşnicie spre alta. Iar scurta noastră ieşire la suprafaţa acestei ape este doar ca o clipă. Precum uneori vara în serile calde şi prevestitoare de furtună, vezi sărind din apele liniştite, pentru o clipă, peştii săritori. Au venit de undeva din susul apei şi se duc undeva în josul ei, cu ea; nimeni nu i-a ştiut înainte şi nimeni nu-i va şti pe urmă. Apar o clipă, i-a văzut cineva arătându-se deasupra apei, apoi iarăşi nu i-a mai văzut nimeni.
Apa care îi acoperise dintotdeauna, i-a acoperit iarăşi pe totdeauna...
Aşa pare, privind de jos. Numai privind de Sus - nu mai apare aşa! Pentru cel care priveşte de Sus totul este văzut şi cunoscut într-alt fel:
„Trupul meu nu era ascuns de Tine niciodată.
Când eram zămislit într-un loc ascuns, ţesut în chip ciudat ca în adâncimile pământului, Tu mă ştiai...
Când nu eram decât o creastă fără chip, ochii Tăi mă vedeau... Şi în Cartea Ta îmi erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele...
Unde să mă duc departe de Duhul Tău?
- şi unde să fug departe de Faţa Ta?
Dacă m-aş sui în Cer, - Tu eşti Acolo!
Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor - Tu şi acolo eşti!
Dacă aş fi luat aripile zorilor şi m-aş duce să locuiesc la marginea mării, - Mâna Ta şi acolo mă va călăuzi!
Dreapta Ta şi acolo mă va prinde!
Dacă aş zice: măcar noaptea mă va acoperi - şi se va întuneca lumina dimprejurul meu... Dar iată că pentru Tine nu este nici un întuneric de nepătruns... şi noaptea străluceşte ca ziua şi întunericul ca lumina...” (Psalm 139).
Pentru cel care priveşte din Sus, nimic nu-i acoperit... ci totul este cunoscut. De aceea Judecata Lui va fi dreaptă iar răsplătirile Sale vor fi întocmai după meritul fiecărei fapte, fie bună, fie rea, - precum zice Eclesiastul la sfârşitul scrierilor sale...
Cât de lungi pot fi uneori zilele... Şi totuşi cât de scurţi pot fi anii! Cât de încet trece uneori un ceas - şi totuşi cât de repede trece viaţa!...
Oricât de grei au fost anii noştri şi oricât de plini de necazuri, de lupte şi de încercări au fost ei, - după ce au trecut te întrebi mirat:
- Totuşi, cum au putut trece chiar aşa de repede!
...Cu gândurile acestea mă frământam în săptămâna Crăciunului 1947 când, după ce pregătisem aproape în întregime numărul din foaia Isus Biruitorul (care trebuia să apară de Anul Nou 1948) sosisem acasă la Beiuş.
Grija tiparului, a corecturilor şi a expediţiei foii era lăsată totdeauna toată doar în seama lui Titus. El locuia acolo unde era şi tipografia şi nu pleca nicăieri, aşa că totul era la îndemână pentru el.
Eu eram scutit prin el de aceste multe griji care deşi nu sunt cunoscute de mulţi, sunt totuşi foarte însemnate pentru munca la o foaie şi la o editură.
Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Titus, care mulţi ani a făcut singur toată munca aceasta a corecturilor, a paginaţiei, a supravegherii tiparului şi a expediţiei, în aşa fel că totul a ieşit nu numai la timp dar şi în cele mai bune condiţii în care putea.
E adevărat că şi partea redacţiei era destul de grea mai ales că noi nu puteam sta numai la scris, ci trebuia să fim şi pe drumuri în misiune. De multe ori lucram foaia prin cine ştie care sală de aşteptare prin gări, sau prin cine ştie ce sat îndepărtat din ţară unde eram plecaţi.
Încheiam paginile în manuscrise, făceam schiţa fiecărei pagini apoi le puneam pachetele într-un plic şi le expediam la Sibiu. Acolo era Titus care le da la tipografie, apoi supraveghea totul până când după o săptămână, primeam şi citeam foaia pe undeva prin Maramureş sau prin Moldova...
E adevărat că uneori el mai modifica ordinea aşezată de noi, mai înlocuind sau inversând ceea ce făceam noi...
Uneori ne-am întristat pentru asta - iar alteori am avut chiar discuţii aspre... Nu pot uita cum, în câteva rânduri eu scrisesem pe prima pagină tot ce putusem mai frumos pentru Numele şi Slava Domnului Isus, - iar când primeam foaia vedeam că I S U S lipseşte, iar în locul Lui, apăruse ceva despre munca pe ogoarele patriei... sau ceva despre Revoluţia din Octombrie... Astea le scrisese Titus, ca să se pună bine cu cenzura spre a ne fi... binevoitoare (ca şi cum noi prin bunăvoinţa oamenilor trăiam...).
Dacă aş fi fost atunci la tipografie, aceste lucruri n-ar fi apărut pe pagina întâi, pe locul de cinste, sub numele atât de frumos al foii Isus Biruitorul.
Le-aş fi făcut loc undeva prin paginile din urmă acolo unde şi meritau... Dar când le vedeam eu, oricât mă amăram pentru asta, oricâtă supărare arătam faţă de fr. Titus - era totuşi prea târziu.
De fapt răspunderea faţă de autorităţi era în primul rând a lui. Dar răspunderea faţă de Domnul şi de fraţi, era în primul rând a mea.
Cum însă el ţinea cu tărie la ale lui, - noi, de multe ori ne-am ales cu destulă amărăciune, fiindcă de dragul păcii trebuia să renunţăm la al nostru.
Acum, iată-ne în urma tuturor acestora, la hotarul celor 25 de ani de când în acea noapte tainică, a răsărit o rază a Soarelui Neprihănirii, Isus Hristos, - şi pentru sufletul poporului nostru. În chip deosebit pentru a ne lumina şi încălzi pe noi. Pentru a ne trezi la o viaţă nouă şi vie a credinţei lui Hristos Domnul nostru.
Să prăznuim deci acest eveniment precum se cuvine şi precum ne-am propus:
Duminică înainte de Crăciun - cei din jurul Beiuşului, am ţinut o adunare de pregătire în com. Sudrigiu, unde am pus la punct cu toţi fraţii şi surorile felul cum noi vom face serbarea de Crăciun la penitenciar şi la spital.
Vom strânge tot felul de alimente la Beiuş. Acolo se vor pregăti câteva cazane cu două feluri de mâncare caldă, iar cei de pe la sate vor aduce tot felul de alimente, astfel ca să fie într-o cantitate cât mai mare, pentru fiecare necăjit din spital şi din penitenciar.
Vom lua legătură cu direcţiunea acestor instituţii spre a primi autorizaţia noastră pentru ţinerea programului religios ce se va desfăşura. Şi pentru a se împărţi daruri de mâncare şi de cărţi la toţi cei închişi sau bolnavi.
În ziua hotărâtă ne vom aduna întâi la localul Şcolii primare din Beiuş iar după o rugăciune împreună ne vom împărţi în două: unii la penitenciar, alţii la spital. Care vor termina primii vom merge la ceilalţi.
Aşa am şi făcut. Cei mai mulţi ne-am dus la penitenciar. Acolo era şi nevoie mai mare.
Direcţiunea ne-a primit cu o mare bucurie.
Au fost adunaţi îndată toţi deţinuţii şi toţi gardienii într-o sală mare. Ei într-o parte noi în alta. A urmat un program duhovnicesc plin de o mare putere şi cu un conţinut minunat de vorbiri, cântări, poezii, declamări. Aveam cu noi şi doi preoţi. Totul a fost atât de înălţător încât toate feţele erau scăldate în lacrimi.
Cu timpul se vestise în tot oraşul că Oastea Domnului dă serbare cu daruri pentru deţinuţi - şi atunci au început să vină cea mai mare parte dintre doamnele din oraş aducând coşuri cu diferite daruri, încât curtea închisorii era plină de popor, care nu mai încăpea în sală.
Veniră apoi şi cei de la spital, astfel că la terminarea serbării şi la aşezarea mesei eram acolo o mare mulţime de oameni.
Afară era soare şi călduţ. În curtea închisorii erau nişte mese de vară, lungi şi largi.
Cu câte daruri se adunaseră se umplură toate mesele - şi au mai rămas încă pe atâtea.
Pe lângă hrană adusesem şi tot felul de cărţi. S-au făcut porţii de hrană pentru fiecare deţinut şi gardian... Au mai rămas şi pentru zilele viitoare. De asemenea şi din cărţile şi Bibliile aduse.
Directorul era nespus de mulţumit. A rostit un cald cuvânt recunoscător pentru Oastea Domnului „singura care s-a gândit la durerea şi suferinţa acestor suflete pierdute...”
A mulţumit pentru tot ajutorul mai întâi sufletesc, apoi şi pentru celălalt material, atât de îmbelşugat şi dăruit cu atâta generozitate sufletească...
„Domnilor, - a încheiat el - uşile noastre vă vor fi totdeauna deschise, pentru un astfel de scop... Vă mulţumim!...”
Când am plecat înapoi era seară. Mulţimea care ieşea era atât de mare încât se umpluse strada - şi pe margini şi pe mijloc - şi mergeam ca de la o manifestaţie... Eram sute de oameni.
Cineva ne-a văzut... Şi undeva s-au luat nişte hotărâri.
Noi mergeam liniştiţi şi bucuroşi cu toţii, vorbind fericiţi despre felul minunat în care se desfăşurase totul, fără nici să bănuim că aceasta va fi considerată manifestaţie politică şi că în curând vom avea să le plătim pe toate. Începând cu asta de astăzi, apoi şi pe cele din urmă, tot mai din urmă, tot se va ajunge şi la marea vină pe care am săvârşit-o în ziua când ne-am hotărât prima dată pentru Domnul şi ne-am despărţit de lume şi de păcat.
Asta mai ales, nu ni se va mai putea ierta apoi niciodată...
Dar despre asta, în ziua aceea nu ştiam nimic. Nici a doua zi. Până într-a treia!...
Primii acasă foaia pentru Anul Nou.
Pe prima pagină apăru aşa cum scrisesem:
„Sunt 25 de ani!...
Slăvit să fie Domnul! – Până aici ne-a ajutat El.
Sunt 25 de ani din ziua când păr. Iosif Trifa, cel dintâi ostaş dintre noi, a făcut cea dintâi hotărâre.
Sunt 25 de ani de când a răsunat primul strigăt de trezire sufletească, în acest fel, în ţara noastră.
Sunt 25 de ani de când a pornit la drum Oastea Domnului. De când acest străjer ceresc a lansat primul strigăt de alarmă în mijlocul prăbuşirii morale: Înapoi la Dumnezeu! S-a aşezat lângă Crucea lui Isus Cel Răstignit, şi a început să strige de s-a auzit până departe, peste hotarele ţării noastre, peste toate hotarele inimilor noastre:
Înapoi la Isus Cel Răstignit, înapoi la El!
Sunt 25 de ani!... Câte lupte, câte înălţări, câte căderi, câte lacrimi, câte jertfe în aceşti 25 de ani! Peste toate însă, împlinirea de azi a celor 25 de ani, ne găseşte tot acolo unde Mâna lui Dumnezeu ne-a aşezat atunci: lângă Crucea lui Isus Cel Răstignit; la propovăduirea lui Isus Cel Răstignit.
Înălţimea celor 25 de ani de pe care privim azi înapoi, ne îndreptăţeşte bucuria de a vedea cum scopul pentru care Dumnezeu a creat Oastea aceasta, se desăvârşeşte mereu în împlinirea lui. Sute de mii de oameni au fost scoşi din întunericul degradant al patimilor scârboase, al superstiţiilor religioase, al analfabetismului înjositor. O nouă generaţie, scoasă din vechile apucături, se ridică însufleţită de idealul sublim, luminos, Dumnezeiesc al Evangheliei lui Isus Hristos. Pentru a înălţa sufletele şi a înfrumuseţa Biserica lui Hristos şi viaţa semenilor.
Mii de oameni care ar fi devenit un blestem pentru societate, au fost schimbaţi într-o binecuvântare, de lucrarea înnoitoare şi de transformare Dumnezeiască a Oastei Domnului.
Iată roadele!
Şi la popasul acestor 25 de ani, ca şi Samuel la Bet-Car, aşezăm şi noi azi un stâlp de aducere aminte. Eben-Ezer! Până aici ne-a ajutat nouă Domnul! (1 Sam. 7, 12).
Două lucruri avem de făcut azi: O aducere aminte şi un legământ.
Aducerea aminte, cu recunoştinţă, de cei care au căzut luptând în fruntea noastră. Ei sunt jertfele Oastei, pionierii ei, deschizătorii ei de drumuri, care au căzut la datorie. Nu uităm pe nici unul din ei şi slăvim pe Dumnezeu că ni i-a dat. Pilda lor ne va fi nouă un veşnic îndemn.
Şi legământul de a merge mai departe, pe drumul sfânt bătătorit de ei. Vom rămâne lângă Crucea şi Jertfa lui Isus Cel Răstignit. La vestirea şi propovăduirea lui Isus Cel Răstignit. În dragostea fierbinte pentru Isus Cel Răstignit.
Să ne ajute Dumnezeu, ca peste toate măruntele noastre deosebiri de vederi, peste toate necazurile şi suferinţele noastre vremelnice, ochii Sf. Sinod inima să ne rămână mereu la Ţintă: mereu la Isus Cel Răstignit.
Semnul ridicat astăzi la popasul acestor 25 de ani, să fie mărturie pentru noi, sau împotriva noastră.
Ajute Dumnezeu ca acei care vor veni după noi, să poată scrie aci, peste alţi 25 de ani sau 50 de ani, adeverind împlinirea acestui legământ şi dovada dragostei noastre fierbinţi pentru Isus Cel Răstignit, până la capăt.
Aşa cum ne-au lăsat înaintaşii noştri.
În anul acesta şi în vecii veacului. Amin.”
A treia zi era 30 decembrie 1947. Începuse să ningă puternic.
Eram acasă când omul puterii pământeşti care era mai mare peste satul nostru, mă chemă afară şi îmi porunci aspru:
- Mergi cu mine!
- Unde?
- Ai să vezi tu! Hai, gata!
El a încălecat pe calul care era afară, iar eu în urma lui pe jos.
- Mergem şi pe la popa!
- Bine!
(Preotul fusese şi el cu noi la serbarea de la penitenciar).
Am ocolit, am urcat un deal, am coborât o vale, am urcat alt deal...
Preotul nu era acasă...
- Mergem la Beiuş!
El pe cal eu pe jos. Ningea cu fulgi mari. Toată lumea venea dinspre oraş, noi mergeam!
Oamenii întorceau a doua oară privirile spre mine... şi rămâneau ştergându-şi ochii cu durere sau vorbind între ei cu aprindere.
Era exact în ziua când se împlineau primii 25 de ani de Oaste.
De aici înainte uşile închisorilor îmi vor fi mereu deschise aşa cum prezisese directorul închisorii acum trei zile - aproape toţi ceilalţi 25 de ani care vor mai avea să vină de acum încolo. Odată 17 ani până în 1964... Apoi şi după aceştia, - până azi. Şi poate până când îmi voi împlini şi eu numărul zilelor mele pe pământ pe care numai Domnul meu mi-l ştie...
În felul acesta am sărbătorit 50 de ani de Oaste...
...Şi în felul acesta poate va trebui să umblăm pe urmele Domnului nostru şi pe ale înaintaşilor noştri, până în Marea şi Fericita Zi a Venirii Domnului nostru la noi - sau a plecării noastre la El...
Aici o voi încheia această a doua parte din istorisirea mea, - cu sfârşitul anului 1947.
De aici, la începutul anului 1948 urmează să înceapă a treia parte a acestei istorisiri - dacă va mai fi cu voia Domnului să se poată spune aceasta în veacul de acum. Fiindcă toată partea aceasta până astăzi s-a petrecut într-un atât de mare ascuns şi într-un atât de mare întuneric că poate numai în veacul viitor se vor mai putea spune toate cele ce au putut fi în veacul nostru. Şi numai în Ziua Descoperirii Tuturor celor ascunse - vor putea fi scoase la lumina viitoare toate cele petrecute în întunericul trecut.
Iar dacă nu vom mai fi noi să le spunem, - le va spune Acela care le-a văzut şi le-a însemnat în Cartea Lui, zi cu zi, faptă cu faptă şi nume cu nume, precum ne-a făgăduit El în Sfintele Lui Scripturi (Psalm 56, 8; Maleahi 3, 16; Luca 8, 17; Apoc. 20, 12).
Totuşi până atunci sar peste viitorii 25 de ani (până după cei 50) spre a spune celor ce poate că nu vor mai avea vremea să aştepte mult, - câteva amănunte despre cele ce s-au întâmplat după aceea cu unii dintre oamenii cu care s-au întâlnit în aceste două părţi ale istorisirii acesteia:
Mitropolitul Bălan, după puţini ani, a ajuns paralizat căzând adeseori de pe scaun şi rămânând pe jos, de unde nu se putea ridica fără ajutor. Din anturajul său s-a aflat că a suferit şi de nervi şi că permanent era chinuit de frica morţii şi de groaza că cineva tot umblă să-l omoare.
Nicolae Vonica s-a bucurat vreo cinci ani de onorurile pentru care îşi vânduse conştiinţa, iar după aceea prin anul 1942 a căzut la pat pentru totdeauna.
Neputând să-şi afle nicăieri nici leacul şi nici liniştea cerea să fie dus mereu dintr-o parte în alta.
De la Sibiu l-au dus la Poiana, satul lui de naştere, apoi de la Poiana la Păltiniş la sanatoriu... După spusele celor ce fuseseră în jurul lui, în ultimele zile a cerut să fie dus la mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, nădăjduind că acolo poate că îşi va putea găsi pacea...
Acolo a şi murit strigând: „deschideţi uşile!”...
Preotul Cândea, până la urmă, a fost descoperit de Dumnezeu în tot ce lucrase - şi a ajuns să-şi mănânce şi el apoi cu lacrimi mulţi ani pâinea amărăciunii şi să aibă loc şi timp de gândire asupra faptelor pe care le-a făcut...
Alexandru Popa, omul cel mai apropiat şi mai influent de pe lângă inima Mitropolitului, acela care se pare că a fost autorul acelui lup îmbrăcat în piele de oaie - a avut în curând o dezastruoasă viaţă de familie, ajungând să fie înşelat şi batjocorit în faţă.
A căzut în dizgraţia protectorului său şi grav bolnav s-a mutat la Braşov... de unde nu s-a mai ştiut nimic despre el.
I. Gr. Oprişan după ce a trecut prin multe mizerii, s-a stins undeva neştiut decât de familia sa şi de cei foarte puţini din jurul său. Nu ştiu prea multe despre sfârşitul lui.
Pr. Gâlea şi Maior care au fost folosiţi ca învinuitori ai părintelui Trifa în timpul judecăţilor de la Sibiu, erau nişte nefericiţi executanţi ai ordinelor primite de la Mitropolit. Desigur, au pus şi ei din inimile lor partea lor de ură şi patimă la ceea ce era partea altora, dar apele tulburi în care s-au scufundat i-au acoperit curând. Şi n-am mai aflat nimic despre soarta lor. Dar Mâine Dimineaţă când se va face Ziua Judecăţii - şi se va înlătura pe totdeauna orice întuneric de peste toate faptele oamenilor - se va vedea ce au făcut fiecare. Atunci se va afla şi soarta lor.
Protopopul Moţa, omul politic de care s-a folosit Mitropolitul Bălan în modul cel mai perfid spre a băga apele murdare ale politicii celei mai urâte în albia curată a Oastei pentru ca să-l poată apoi învinui pe părintele Iosif de amestec politic, (aşa cum l-a şi învinuit), - n-a avut nici el o moarte mai bună.
După pierderea fiului său, pedepsit cu moartea pentru moarte, a cunoscut în curând încă şi alte pedepse pe pământ. Pe cele de sub pământ le cunoaşte abia acuma.
Cât despre pr. Secaş, acel numit omul nefast care a fost unealta cea dintâi în mâna şi în planul prigonitorului, - nu doresc a spune încă nimic. Este poate prea devreme. Doar el mai este singurul dintre toate figurile de atunci care îşi mai târăşte şi azi semnul şi existenţa pe undeva prin umbrele Sibiului... Deşi a ajuns acum un uitat de toţi, cred că nu este uitat şi de răsplata lui Dumnezeu...
Am spus pe la începutul acestor istorisiri că Lucrarea Oastei fiind duhovnicească la fel şi vrăjmaşii ei sunt tot duhovniceşti.
Cum Adevăratul Ocrotitor al Oastei, Isus, este Nevăzut, tot aşa nevăzut este şi adevăratul ei vrăjmaş Satana.
Toate luptele fiind în primul rând duhovniceşti, marea luptă s-a dat şi se dă între duhuri. Oamenii sunt numai uneltele de care se folosesc unele sau altele dintre duhurile bune sau rele, care sunt în această luptă.
Deci ceea ce este însemnat să reţinem, este a ne deprinde să vedem dincolo de faptele materiale, petrecute şi descrise aici şi încercările duhurilor vrăjmaşe de a nimici totul.
Prin toate căile şi mijloacele pe care le-a folosit împotriva Lucrării Oastei Domnului...
Şi intervenţia Duhului Sfânt de a salva totul.
Să luăm deci bine seama şi să ne minunăm cum, rând pe rând, Puternicul Dumnezeu care a păzit şi păzeşte această Lucrare a Sa, a zădărnicit şi a înlăturat nu numai toate planurile diavolului, ci şi pe toate uneltele nefericite de care s-a folosit vrăjmaşul în vreun fel sau în altul, în vreun timp sau altul, pentru scopurile lui rele.
Duhul Oastei, îngerul ei, iubit şi scump înaintea Domnului Isus, a fost întărit şi ajutat să biruiască rând pe rând toate duhurile potrivnice dinafara şi dinăuntrul Oastei, duhuri care luptau să-l ucidă sau să-l înlăture.
Astfel au fost biruite duhul nemilos al „literei”, duhul murdar al politicii, duhul viclean al rătăcismului prefăcut şi dezbinător...
Iar Lucrarea Oastei Domnului trăieşte şi azi, creşte şi biruieşte, împlinindu-şi slujba şi rostul pentru care a fost ridicată de Dumnezeu.
Râurile n-au înecat-o şi flăcările n-au putut-o arde. De fiecare dată s-a ridicat mai frumoasă şi mai întinerită.
Iată, şi acum, când nici unii din cei ce scrâşneau împotriva ei şi o ameninţau cândva, nu mai sunt, - Oastea pare tot aşa de tânără şi de puternică precum era în anii ei viguroşi.
Alţii sunt acum cei ce merg şi vin în misiunile ei, cei ce vorbesc şi cei ce ascultă în adunările ei, cei ce se bucură sau sufăr în mijlocul ei, - dar Duhul ei este acelaşi, ţinta ei aceeaşi, elanul şi binecuvântările ei aceleaşi, din primii ei ani fericiţi...
Zecile de ani de prigoniri prin care a trecut şi mai trece Oastea, nu i-au mai îngăduit să-şi aibă un singur Centru şi un singur mijloc de legătură, ca în primii ani.
Aceasta însă nu i-a făcut un rău, ci un bine. Centrul s-a mutat pretutindeni şi nicăieri.
Oriunde doi sau trei fraţi se găsesc împreună în Duhul Oastei şi cu semnul ei, - acolo este un centru existent sau posibil.
Orice soră sau frate care merge sau vine, trimis sau chemat de dragostea lui Hristos şi a fraţilor, este o foaie pusă în slujba minunată a lui Dumnezeu şi a fraţilor.
Duhul misionarismului laic a creat acel minunat obicei, acea minunată nevoie de părtăşie frăţească, ce ne face pe toţi să ne căutăm cu dor unii pe alţii şi să fim gata de orice jertfă spre a merge unii la ceilalţi.
Când nu puteam avea libertatea adunărilor îngăduite, folosim prilejul botezurilor, al nunţilor şi chiar al înmormântărilor, spre a ne întâlni unii cu alţii pentru a ne întări şi mângâia în lucrul şi în lupta Domnului. Cum familia Oastei este atât de numeroasă, totdeauna există acest fel de prilejuri pe care nimeni nu ni le poate nimici de tot.
În felul acesta fraţii merg şi vin cu atâta dor şi bucurie unii pe la alţii încât ţara cât este ea de mare, n-are nici un colţ în care să nu ajungă fraţii din celălalt colţ. În felul acesta bucuriile sunt totdeauna proaspete, lipsurile acoperite, inimile înflăcărate - şi duhul păstrat acelaşi...
Puterea şi dragostea Domnului Isus, Dulcele nostru Mântuitor veghează totul atât de iubitor şi de apropiat, încât pas cu pas ne înlătură piedicile, ne biruieşte potrivnicii, ne înmulţeşte binecuvântările şi ne înlocuieşte orice goluri care rămân în urma celor care pleacă sau care se leapădă...
Adunările frăţeşti continuă cu toate riscurile pe orice vreme. Când din cauza piedicilor prea mari sau ale numărului prea mare fraţii nu se pot aduna cu toţii împreună la acelaşi loc, se adună pe grupe în diferite locuri, iar fraţii lucrători se duc prin rotaţie de fiecare dată printre alţii...
Când nu se pot aduna în biserică, se adună în case.
Când nu se pot într-o zi, se adună într-alta.
Când nu se pot la unii, se adună la alţii, dar adunările continuă neputând fi împiedicate de nimeni şi de nimic.
Când unii au fost închişi ceilalţi s-au adunat să se roage şi să se pregătească şi ei pentru suferinţă.
Când unii sunt amendaţi, se ajută cu toţii între ei în aşa fel încât nici unul să nu fie apăsat prea tare şi nici unul fără o parte din sarcină... Astfel mica pagubă a unora se preface într-un mare câştig al tuturor.
După fiecare încercare flacăra Cuvântului pentru Domnul, creşte şi mai puternică, aşa cum este scris: toate lucrează spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu...
Sigur că mai sunt şi lupte!...
Nici nu se poate fără asta! Luptele dinafară, ne aşteptăm la ele şi nu ne îngrijorează, fiindcă prin harul lui Dumnezeu, le biruim. Unele mai uşor, altele mai greu, dar până la urmă toate sfârşesc fericit.
Dar luptele lăuntrice ne sunt cele mai grele şi ele ne pricinuiesc adeseori cele mai dureroase zdrobiri sufleteşti... însă slăvit să fie Domnul, - tăria acestor duhuri care năvăliseră să nimicească Duhul Oastei dintre fraţi, nu mai este acum aceeaşi cum era cândva. Cei prin care lucrau aceste duhuri, au fost ori biruiţi, ori înlăturaţi rând pe rând.
Astfel că poate în cele mai multe din adunările cândva dezbinate, acum odihneşte Duhul Păcii şi arde steagul dragostei.
Unul câte unul din scumpii noştri fraţi care la un moment dat fuseseră prinşi de vreun laţ străin - scapă din această cursă şi îşi revin în dragostea dintâi. Duhul Domnului dintotdeauna biruieşte. Iar Duhul dragostei întotdeauna nădăjduieşte şi aşteaptă...
Cei mai mulţi dintre fraţi îşi folosesc concediile lor de odihnă, sau timpul lor liber, pentru călătorii pe la fraţi, în circuit. Fie singuri, fie însoţindu-se doi sau trei. Fie cu trenul, fie cu mijloace personale, fie pe jos.
În felul acesta tot anul şi toată ţara continuă cercetările şi bucuriile frăţeşti! Aceste albine ale Domnului fac în acest chip să se polenizeze în acelaşi timp şi în acelaşi fel tot lanul Domnului. Lucrarea creşte la fel, bucuriile se împart peste tot, dragostea arde pretutindeni aceeaşi.
Un frate spunea: dacă numai într-un an nu fac o astfel de călătorie de cel puţin două săptămâni - eu mă resimt păgubitor tot anul. Dacă n-aş merge printre fraţi aş rămâne nedezvoltat sufleteşte, fiindcă Lucrarea Domnului creşte zilnic iar cine nu ţine legătură şi pasul cu ea, rămâne în urmă... Şi îndată se vede că a rămas...
Aproape toată munca de propovăduire a mântuirii se mai poate face numai personal, de la om la om. Şi mai ales prin exemplul vieţii personale a fraţilor şi surorilor...
Mărturisiri zguduitoare ale celor ce se întorc la Domnul arată că nici un alt mijloc nu mai este atât de puternic ca acesta. Membrii necredincioşi ai aceleiaşi familii, vecini sau tovarăşi de muncă ai fraţilor sau surorilor - sunt o puternică dovadă că viaţa acelora a fost pentru ei cea mai hotărâtoare chemare la Dumnezeu.
Mormintele înaintaşilor noştri sunt în mijlocul nostru tot mai cercetate şi mai îngrijite locuri de popas duhovnicesc, de amintiri neuitate, de înnoire a legămintelor noastre, de puternică îmbărbătare prin vremile mereu mai aspre prin care trecem pe pământ spre Împărăţia noastră cerească.
La capătul lor, dragostea şi recunoştinţa noastră a înălţat monumente vrednice de amintirea şi de numele lor neuitat, atât la Sibiu cât şi la Săsciori şi în alte părţi.
Pelerinajul fraţilor la aceste morminte, nemaiputându-se face o singură dată pe an cu mulţimea fraţilor pe ţară, - se face acum tot anul.
Singuratici sau în grupuri mai mari ori mai mici, aproape că nu este zi din an în care la aceste morminte să nu vină îngenunchind şi plângând fraţi şi surori de pretutindeni cu flori, cu lacrimi şi cu cântări recunoscătoare. Dovadă fericită şi binecuvântată că lucrarea de jertfă şi de iubire a Oastei, trăieşte, creşte şi biruieşte prin Puterea lui Dumnezeu, după pilda neuitată a înaintaşului ei.
Lucrările scrise ale Oastei: Meditaţii, poezii, cântări, îndemnuri, au ajuns la sute de titluri şi la o răspândire de nenumărate exemplare. Nemaiputându-se tipări, aceste lucrări sunt copiate şi transcrise cu mâna, de către sute de fraţi şi surori tineri sau mai bătrâni şi răspândite pretutindeni de la unii la alţii...
Pătrunse de un fior ceresc şi pline de o putere şi o lumină unică, aceste lucrări au devenit un bun al tuturor credincioşilor şi o hrană sufletească pentru mulţimi tot mai largi.
Numărul cântărilor din poezii originale sau versificări biblice cărora li s-au compus şi pus melodii originale, nespus de frumoase şi plăcute, - au ajuns la multe mii. - Şi numărul acestora creşte mereu, ca dintr-un izvor nesecat. Cartea de cântări a Oastei, ultima (dar nu şi cea din urmă) ediţie, cuprinde 1.500 de cântări originale alese. E poate cea mai bogată carte de cântări religioase din lume. Multe din ele sunt traduse şi în alte limbi. Multe posturi de radio şi multe publicaţii din diferite ţări le răspândesc zilnic spre hrana sufletelor doritoare după Hristos şi spre cea mai mare slavă a lui Dumnezeu.
Iată şi aici o dovadă fericită despre felul în care a binecuvântat Dumnezeu „grăuntele de muştar” la rădăcina căruia s-au vărsat atâtea lacrimi şi sânge.
Fostele adunări dezbinate - se refac împrospătându-se nu numai cu suflete noi ci şi cu o puternică şi fericită regăsire a drumului dulce şi sănătos al dragostei dintâi.
Cuptorul îndelungat prin care ne-a trecut şi ne trece încă Domnul, pentru curăţirea şi orientarea noastră, îşi desăvârşeşte lucrarea sa binecuvântată. Negurile ispititoare se îndepărtează şi lumina aceluiaşi fel de a gândi şi a simţi - biruieşte tot mai mult... Lucrarea Domnului maturizată prin încercări se pregăteşte pentru o epocă strălucită, pentru un mare şi fericit viitor...
Unde sunt astăzi leii cei puternici care răcneau la noi şi ne sfâşiau cu colţii lor?
Unde sunt urşii cei prefăcuţi care ne dădeau târcoale?
Unde sunt uneltele lor dinafara şi dinăuntrul nostru?
- Nicăieri nu mai sunt! Ori au mai rămas din ei numai nişte dărâmături jalnice. Duhul Domnului şi Îngerul Lucrării au biruit şi biruiesc mereu.
- Dar unde, - în ce lumină şi putere! - trăieşte şi rodeşte Lucrarea cea vie şi evanghelică a Oastei Domnului!
Iată Adevărul lui Hristos cum a dat la iveală şi la nimicire toată urâta minciună şi nelegiuire urzită împotriva Lucrării Oastei Sale şi împotriva unsului Său!
Iată cât de minunat face dreptate Dumnezeu trimesului Său şi Oastei Sale arătând lumii pe faţă tot ce s-a făcut atunci împotriva ei în ascuns. Strigând de pe acoperişul caselor, tot ce s-a pus la cale împotriva ei, în şoapte şi în ascunzişuri!
Şi dând un cules în atâtea cântări, la tot ce s-a semănat în atâtea lacrimi.
Şi încă nici nu bănuim ce haruri ne mai pregăteşte Dumnezeul nostru Iubitor şi Puternic.
Slavă veşnică lui Isus Hristos care veşnic este Biruitor şi datorită căruia avem totul.
Slavă, da, slavă şi slavă veşnică Ţie Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor care ne-ai eliberat prin puterea Jertfei şi Crucii Tale, care ne-ai răscumpărat prin Moartea Ta şi care ne-ai sfinţit prin Sângele Tău.
Îndatoraţi şi recunoscători până în profunzimea inimilor noastre Te slăvim pentru dragostea Ta cea mare cu care ne-ai iubit - şi aducem în Numele Tău Scump o veşnică mulţumire şi slavă Tatălui nostru Ceresc care ne-a iubit şi ne iubeşte atât de mult...
Pentru omul binecuvântat pe care l-ai ales şi l-ai pregătit prin atâtea flăcări pentru a fi o jertfă lângă Jertfa Ta şi o suferinţă lângă suferinţele Tale pentru noi - Îţi mulţumim.
Pentru toţi fraţii noştri aleşi, care prin viaţa şi prin moartea lor s-au unit cu Jertfa Ta şi cu jertfele Oastei, pentru a ne fi pildă şi putere.
- Îţi mulţumim.
Pentru biruinţele date şi promise duhului Oastei Tale împotriva duhurilor vrăjmaşe dinăuntru sau dinafară, de un fel sau de altul, din trecut sau din viitor, - Îţi mulţumim.
Pentru toate darurile Tale duhovniceşti vechi şi noi,
pentru toţi slujitorii Tăi bătrâni sau tineri,
pentru toate lucrările frumoase din trecut sau din viitor,
pentru toate adunările mari sau mici,
pentru toate vremile de libertate sau de strâmtorare,
pentru toată dreptatea făcută sau încă nefăcută nouă de către Tine, - Îţi mulţumim.
Şi în mijlocul întunericului cumplit prin care trecem încă Te rugăm ajută-ne să privim plini de siguranţă şi de putere spre viitorul luminos în care vom ajunge în curând.
Din mijlocul înfrângerilor trecătoare fă să binecuvântăm fericiţi Marea Biruinţă Veşnică în care ne vom sfârşi toate luptele noastre.
Pentru ca să putem cu cea mai mare bucurie să ne aducem şi noi fiecare jertfa noastră cât mai curată şi cât mai deplină. Pentru izbânda măreaţă a acelei jertfe la a cărei istorie am participat cu toată dăruirea noastră. Şi pentru slava luminosului viitor în care am şi început să intrăm. Noi şi toţi urmaşii noştri până în Ziua când cu toţi cei dragi dinainte şi cu toţi cei dragi din urmă vom striga dimpreună în acelaşi timp, în acelaşi glas şi în acelaşi cer:
Un ultim cuvânt:
Cerem încă odată iertarea Adevărului pentru tot ce din uitare sau din neştiinţă am putut greşi împotriva Lui.
Şi cerem la fel iertare oricărui om, pentru tot ce din vreo slăbiciune am putut greşi împotriva sa.
Am pus de la început un legământ să spun numai adevărul.
Întocmai aşa am şi căutat să fac, arătând cu fiecare gând şi cu fiecare rând, în faţa Domnului Isus, în faţa Îngerului Oastei şi în faţa conştiinţei mele.
Dar şi eu sunt om: - am putut greşi fie spunând mai mult, fie spunând mai puţin.
Pentru acel mai mult sau mai puţin din neştiinţă sau slăbiciune îmi cer iertare.
Iar pentru tot ceea ce este adevărat - cer binecuvântarea Mântuitorului meu şi ascultarea fraţilor mei.
Amin.
Vino Doamne Isuse.
Harul Domnului nostru Isus Hristos
să fie cu voi cu toţi!
Slăvit să fie Domnul!