Cap. 28 - Necazurile din lungul drumului

„Alege bine ținta spre care te îndrepți

că ai să-ți primești răsplata când nici n-ai să te-aștepți

și vei răspunde veșnic în fața lui Hristos

de toți cei ce-ți urmează pe drumul ce i-ai scos”.

Să mă întorc iarăși la altceva, mai înainte.

După un an de zile de la trimiterea în 1971 a memoriului la patriarh am fost chemat la Protopopiatul Beiuș pe ziua de 14 martie 1972 pentru o întâlnire cu episcopul Oradei care avea să-mi comunice ceva din partea patriarhului. M-am bucurat de această ocazie. Voi căuta să le înfățișez din nou, cu toată durerea, situația grea în care ne găsim și să le pun pe inimă marea răspundere pe care o au pentru soarta Bisericii amenințată de-o parte de dezbinările din afară care se adâncesc cu fiecare zi. Iar pe de altă parte de necredința

și decăderea din mijlocul clerului ei, care crește la fel.

Lucrarea Oastei care ar fi cel mai mare ajutor în redresarea lucrurilor, continuă să fie privită cu dușmănie și lovită în toate felurile.

În ziua fixată când intram în biroul protopopului - mă așteptau amândoi, episcopul

și protopopul. Îndată a intrat acolo și inspectorul cultelor.

- Frate Dorz, începu episcopul, eu te cunosc pe d-ta din 1945-1946, de când veneai pe la Săsciori cu fr. Marini, și eu sunt de pe acolo... Te-am chemat acum ca să-ți spun că patriarhul vrea să stea de vorbă cu d-ta în problema Oastei Domnului, așa că ai să-i scrii la patriarhie cerându-i o audiență și veți discuta amândoi.

În al doilea rând, am vrut să te cunosc și eu personal, fiindcă am auzit despre tot ce ai avut de suferit din cauza activității d-tale.

Aș vrea să te sfătuiesc să te încadrezi și d-ta și să-i sfătuiești și pe ceilalți din Oastea Domnului ca să se încadreze și ei mai deplin în viața Bisericii noastre. De ce lucrați separați de noi preoții?

- Prea sfințite - i-am răspuns, vă mulțumesc respectuos pentru interesul pe care mi-l arătați, dar cred că nu este greu să se vadă că noi ne-am dat mereu și ne dăm toate silințele să ne îndeplinim din îndemnul conștiinței cinstite toată datoria de credință și de ascultare față de Biserică. Numai că n-am fost înțeleși de către preoțime. În loc să fim priviți cu dragoste și încredere, suntem mereu respinși și suspectați. În multe părți am mai rămas doar noi cei care mergem la biserică și purtăm greutățile și sarcinile ei. Și cu toate acestea suntem priviți cu ură ca niște vrăjmași. De ce?

- Ei acum te duci la patriarhul - sări batjocoritor inspectorul. - Și acolo voi cei mari veți tranșa toată problema la nivel înalt. Ne veți scăpa astfel și pe noi de neplăcerile pe care le avem mereu din pricina dv.

- Credem că noi nu am dat niciodată ocazie la neplăceri nimănui. Noi suntem cei ce le suferim.

- Ehei, câte ne produceți! Și mai ales d-ta care nu vrei să te cumințești odată și să te lași de activitatea asta provocatoare. Nu ți-a ajuns? Mai vrei? S-ar putea să mai primești! Te sfătuiesc și eu să te liniștești. Ai acum ocazia să vorbești cu patriarhul. Dacă nici de el nu vrei să asculți, ce să se mai încerce cu d-ta?

- Frate Dorz, interveni împăciuitor episcopul, te sfătuiesc și eu părintește să faci totul ca autoritatea bisericească și cea de stat să-și schimbe părerea pe care o au acum despre d-ta. Dă dovadă de ascultare și nu te mai tot ocupa d-ta de problemele credincioșilor Bisericii noastre. Are cine să se ocupe de asta. D-ta încadrează-te frumos în viața parohiei de acolo și fii și d-ta ca și ceilalți credincioși din satul dv. Acum vremile s-au schimbat și lucrurile stau altfel. Trebuie să dăm dovadă de supunere și de ascultare față de mai marii noștri. Așa că asta am avut să-ți spun. Nu scrii direct patriarhului ci scrisoarea către el mi-o trimiți mie și eu o voi trimite însoțită de câteva cuvinte și din partea mea.

I-am salutat și am ieșit.

În ziua următoare duceam la protopopiat două scrisori cu același plic pentru episcop și pentru patriarh. În amândouă recunoșteam că în lume au loc mari, într-adevăr mari transformări și mutații și că în toate domeniile de activitate se caută și se întreprind căi noi și metode noi pentru stăvilirea poluării morale și pentru însănătoșirea climatului vieții. Dar tot atât de adevărat este și că ne găsim și în fața unei mari prăbușiri în ce privește credința și morala lumii de azi. În toate părțile marile Biserici creștine fac mari eforturi pentru stăvilirea și îndreptarea răului, inițiind metode cândva respinse, dar azi înțelept diriguite, dau roadele cele mai surprinzătoare și mai fericite. De ce numai în Biserica noastră se lucrează așa de puțin și de timid pentru însănătoșirea morală a climatului social? Oastea Domnului cu voluntariatul ei duhovnicesc și cu misionarismul ei laic, cu toată zestrea și experiența ei minunată, ar fi un puternic factor de luptă și de izbândă a Bisericii împotriva răului. Ea este o forță spirituală de cea mai mare valoare și importanță... Dar Biserica a abandonat-o și s-a lepădat de ea cu o ciudată nepăsare ca de o povară neplăcută, învinuind-o cu vinovată necunoaștere, că este o primejdie pentru ea. În felul acesta continuă să o privească și azi. Cu toate evidentele ei dovezi de credincioșie și sinceritate față de învățătura și țelurile Bisericii lui Hristos, ca și de ridicarea morală a poporului. Noi însă dorim să avertizăm din nou asupra celor două pericole care amenință Biserica și poporul nostru: - rătăcirea de la credință și decăderea morală.

Dorim din tot sufletul să înștiințăm asupra acestora mai ales în rândurile tineretului - și să le oferim tot ajutorul nostru în combaterea răului. Înștiințăm însă cu hotărâre că dacă nu se vor schimba grabnic anumite atitudini și nu se vor adopta anumite metode, în curând regretele se vor trezi prea târziu. Constatările amare nu vor mai putea salva nimic.

Desigur, decizia nu poate veni decât de la forul suprem, dar la găsirea unei soluții grabnice și eficiente, este nevoie de aportul nostru al fiecăruia care este în stare să-l dea...

Precizam că nu vorbesc în numele nimănui decât al meu personal. Specificam asta intenționat, pentru a nu mai angaja pe nimeni alții în problema asta. Dacă va trebui din nou să sufăr pentru asta - să sufăr numai eu singur.

Dar abia după opt luni de la trimiterea acestor scrisori, am fost chemat la episcopie în Oradea, unde episcopul mi-a spus că patriarhul și Sinodul Bisericii au spus că dacă nu pot vorbi în numele Oastei Domnului ci numai în numele meu personal - instituțiile bisericești nu au ce discuta cu mine. Mi s-a spus numai - zise episcopul - să-ți cer și să-ți văd care ar fi propunerile d-tale în rezolvarea problemei Oastei în situația de acum.

Atunci m-am gândit la trei lucruri esențiale:

1. - să putem participa la hotărârile Bisericii locale

2. - să putem obține adunarea frățească în biserică

3. - și să putem introduce cântarea Oastei în biserici, ca un mijloc puternic de antrenare a cântării în comun.

Am propus aceste soluții practice, demonstrând că acolo unde acestea au fost aplicate, viața parohială înflorește și toate acțiunile folositoare capătă repede viață. După părerea noastră acestea erau minimum de condiții neapărat necesare pentru oprirea pustiirii sufletești. Cuvântul liber, cântarea liberă și rugăciunea liberă sunt mijloacele prin care a trăit și a biruit Oastea Domnului peste tot, însănătoșind pretutindeni climatul social și bisericesc. De acestea credem că este neapărată nevoie în acțiunea de combatere a răului și de propagare a binelui. Noi le supunem verificării oricui, din punctul de vedere al doctrinei și al disciplinei duhovnicești a Bisericii. Dar fără acestea nu trăiește nici Oastea Domnului - și nu va rezista nici Biserica.

- Să ne propuneți ca început - un număr de 20-30 cântări mai potrivite pentru a fi cântate la diferitele momente bisericești iar eu le voi recomanda comisiei de redactare a unui catehism bisericesc care este în curs de pregătire întrucât și eu fac parte din această comisie.

Și cu aceasta ne-am despărțit.

Am înaintat îndată cele 30 de cântări dintre cele mai frumoase și îndrăgite peste tot, care se cântau în multe biserici.

Dar nici până astăzi după ani de atunci, nu s-a mai ales nimic de nici una din promisiunile lor și din recomandările noastre. Nimeni dintre mai marii Bisericii n-a mai dat nici un semn că și-ar fi aplecat măcar cât de puțin urechea și inima spre arzătoarele probleme asupra cărora noi trăgeam cu mâinile zdrobite clopotul de alarmă și de durere. O somnolență vinovată și comodă se lăsase ca un blestem peste toate conștiințele și mințile răspunzătoare de acest mare și Dumnezeiesc patrimoniu. Zeii aceștia au adormit într-un Olimp inconștient, din care când se vor trezi izolați și vor vrea să mai coboare, - nu vor mai avea unde.

Dumnezeul nostru să Se îndure de ei până când vremea harului Său încă n-a mai trecut. Până când cei care i-ar putea primi, încă îi așteaptă.

Nouă ne va părea rău până la moarte pentru Biserica noastră și pentru Poporul nostru, care au fost atât de aproape de Hristos, dar care, prin mai-marii lor, au respins salvarea trimisă lor de sus. și s-ar putea ca Dumnezeu să nu le mai întoarcă vremea harului Său, care I-a fost respins, niciodată. S-ar putea să-i lase în voia sorții pe care și-au luat-o în propriile lor mâini, așa cum se laudă, din Mâinile lui Dumnezeu. Și să ajungă apoi sub cumplita stăpânire a aceluia „altul”, care totdeauna vine în numele lui însuși, fiindcă el este fără Dumnezeu. Fiindcă el este împotriva lui Hristos, fiindcă el n-are Duhul Sfânt. Acesta vine totdeauna acolo de unde este alungat Hristos, Cel Ce venea în numele Tatălui (Ioan 5, 43).

Urmările acestor stări au și început să se arate, atât asupra uneia cât și asupra celuilalt.

Ne va părea, de asemenea, poate și mai rău de acei iubiți și înzestrați frați ai noștri pentru starea lor, întâi de înstrăinare, apoi-de împotrivire față de ascultarea și unitatea frățească. O, dacă nu s-ar fi lăsat și ei în voia unor păcate și ispite ascunse ca să le roadă sufletul, ca apoi să cadă în stăpânirea duhului satanic și răstălmăcitor al dezbinării și al tulburărilor!... O, dacă ar fi înțeles ei măcar în clipa cea de cumpănă și de răscruce a marii și ultimei lor cercetări!... Ce bine ar fi fost dacă acești frați, atât de talentați de altfel, ar înțelege măcar acum să-și mai lepede încă o piele, aceea a firii lor ambițioase și rătăcite - și ar reveni cu adevărat, smeriți și sinceri, la părtășia de duh și de învățătură dreaptă și dulce cu toată Frățietatea noastră în Hristos! Cum ar căpăta atunci toată Oastea noastră o mare putere, o mare bucurie, un mare salt fericit! Ce sărbătoare binecuvântată ar fi și în cer, nu numai pe pământ!

Ar fi cu putință asta, frate Nicolae Moldoveanu?

Ar fi cu putință asta, frate Pop Alexandru?

Ar fi cu putință asta, frate Sergiu Grosu?

Ar fi cu putință asta, frate Nicolae Marini, frate Condruz, frate Pop Gheorghe, frate Petru Stancu, frate Constantin Tudose?

O, dacă inima voastră s-ar îndupleca să-și recunoască, înaintea Domnului și a Lucrării Sale, marele păcat duhovnicesc al ruperii de învățătura și dragostea dintâi, al ruperii de Biserică, de Cruce, de Tainele Domnului prin care ați venit și voi în Lucrarea Oastei, în vremea fericită a legământului vostru! Toată frățietatea și familia, în care v-ați născut și voi din nou, vă așteaptă și suferă din pricina ruperii și a neascultării voastre. Ar fi pretutindeni numai grâu și flori fericite și nicăieri spini dureroși și pălămidă amară. Ar fi pretutindeni numai pâine și dragoste, numai încredere și roade, iar nu pietre și bănuieli, dezbinări și pagube. Ar fi un singur Isus, un singur Duh și o singură Evanghelie curată și dreaptă,- nu atâția „Hristoși”, atâtea duhuri, atâtea evanghelii false și potrivnice. Ați strânge și voi cu Domnul și cu frații - și nu ați împrăștia cu diavolul și cu străinii. Ați fi binecuvântați și voi și răsplătiți în veșnicie cu lucrătorii buni, iar nu blestemați de Dumnezeu, ca lucrătorii cei răi, care vor trebui să suporte nu numai plata atâtui rău făcut, dar și osânda pentru atâta bine pe care l-au zădărnicit și împiedicat, ca să nu se poată face.

Dumnezeul nostru să Se îndure de voi până când vremea harului Său încă n-a trecut! Până când cei care v-ar putea primi, încă vă așteaptă.

Este mereu nevoie să ne întoarcem amintirea înspre înaintașii noștri, pentru ca să le avem noi neîncetat înaintea ochilor noștri pilda vieții lor și credincioșia umblării lor în adevăr și în dragoste. Adică în învățătura și în părtășia frățească.

Oricine va veni în Lucrarea Oastei Domnului, - dar nu va prețui și nu va urma în cel mai curat fel pe părintele nostru duhovnicesc, pe părintele Iosif și îndrumările lui - acela nu va fi niciodată un frate - ci va fi un străin. Pe acela frații nu trebuie nici să-l primească și nici să-l urmeze niciodată. După cum spune și sf. ap. Pavel: ... și cine nu ascultă ceea ce vă spunem noi, însemnați-vi-l și să n-aveți nici o legătură cu el, ca să-i fie rușine (dacă mai poate simți rușinea)... Pe un astfel de om care nu mai poate avea nici respect de înaintași și nici rușine de frați - e păcat să-l primești. E păcat să-l asculți. E păcat să-l urmezi fiindcă îl încurajezi la rău și-l ajuți să fie și mai îndărătnic. Cine îl primește și îl urmează va fi osândit împreună cu dezbinătorul și întocmai ca și el (2 Ioan 10).

Părintele nostru în Evanghelie, care ne-a născut pe noi în Hristos nu numai prin felul

cum ne-a înfățișat el adevărul Evangheliei și ne-a îndrumat în el - ci și mai mult prin felul cum a trăit cu fapta el însuși acest adevăr - ne va fi nouă o veșnică și luminoasă pildă de urmare a Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Adevăratul ostaș al Domnului nu poate avea un alt duh și o altă învățătură deosebită de a părintelui Iosif, cel pe care Dumnezeu l-a învrednicit să înceapă Lucrarea aceasta cerească a Oastei Domnului. El a iubit Biserica și credința noastră strămoșească nu numai ca ostaș ci și ca preot și slujitor al ei.

A ținut totul - și n-a lepădat nimic. A cinstit totul și n-a disprețuit nimic. A apărat totul - și n-a înfruntat nimic decât păcatul. Căci păcatul nu era al Bisericii, păcatul era al oamenilor cei slabi din ea. Și păcatul trebuia scos afară. Împotriva păcatului trebuia luptat cu toate puterile și mijloacele. Și așa a luptat el, nu contra învățăturii, nici contra oamenilor, ci contra păcatului. De aceea puterea lui Dumnezeu a fost cu el și l-a înzestrat nu numai cu o mare capacitate de a munci dar și cu un atât de hotărât curaj de a lupta.

Oamenii slabi trupește - sunt de obicei niște fricoși și retrași ca și animalele slabe.

În fața primejdiei fug, în fața mai marilor se târăsc, se milogesc, se prefac ori se ascund.

Dar părintele Iosif, cu un curaj unic și cu o putere unică, s-a împotrivit tuturor munților lumești care îl amenințau, tuturor fiarelor care îl încolțeau, tuturor nefericirilor care l-au încercat.

În suferințe a muncit. În primejdii a luptat. În ispitiri a fost treaz și biruitor. În răscrucile hotărârilor grabnice și grele nu s-a rătăcit de la drumul drept și sănătos - și nu s-a pripit în luarea nici unei hotărâri, căci totdeauna a avut strălucită și puternică în el lumina clară și sfântă a lui Dumnezeu care îl conducea nemijlocit în toate.

S-a putut despărți de toate pe pământ, dar nu s-a putut niciodată despărți de Hristos și de porunca pe care i-a dat-o El, în felul cum trebuia dusă și păstrată Lucrarea Oastei pe care i-a inspirat-o Duhul Sfânt.

Oricine a contat și s-a bizuit pe el ca pe un prieten și ca pe un păstor, n-a fost amăgit niciodată. - Dar pe câți a contat el aproape toți l-au amăgit.

De obicei marii conducători ai oamenilor își consumă toată energia lor în a vorbi - și nu le mai ajunge putere să și facă. Vorbesc altora atâta despre muncă, încât lor nu le mai rămâne deloc timp ca să și muncească. Vorbesc atâta despre dragoste, încât nu le mai rămâne puterea ca s-o și trăiască. Vorbesc atâta despre voia lui Dumnezeu încât nu le mai rămâne nici un strop de voință spre a o și împlini ei înșiși.

Dar la părintele Iosif, puterea trăirii acestora rămâne întreagă. Și se dovedește încă și mai întreagă și mai mare decât puterea vorbelor lui despre acestea. Aceasta se vede și din faptul că nici unii din contemporanii și urmașii săi n-au mai putut realiza o muncă, un rod, o trăire atât de înaltă și de limpede a ideilor sale, ca el.

Pe când în cazul altor înaintași abia urmașii lor au fost la înălțimea ideilor enunțate de ei - la el a fost tocmai dimpotrivă. Tocmai el a fost acela mai mare ca toți. - Și va continua să rămână așa, în realizarea tuturor celor pe care le-a inițiat. Astfel că el ne va putea fi mereu nu numai nouă și tuturor celor ce vor mai veni după el încă până la capăt, - o pildă vie și un model în ascultarea și trăirea cu statornicie și frumusețe a voii lui Dumnezeu, pe care ne-a arătat-o.

Dar unii dintre noi neputând fi mari prin fapte, prin smerenie și prin jertfă, prin ascultare și prin luptă, prin muncă și prin înfrânare - au căutat și caută să devină mari prin trufie, prin neascultare, prin reforme prostești, prin ambiții zadarnice, prin dărâmarea a ceea ce a zidit el și alții, prin împrăștierea a ceea ce a strâns el. Orbia și micimea lor sufletească nu i-a lăsat să-și dea seama că importanța pe care și-au dat-o i-a depășit și crezându-se niște uriași s-au înecat în propria lor murdărie care i-a acoperit fără a mai putea ieși din ea. Ce mici și ce nimici s-au dovedit. Cum de-au putut totuși să-și facă loc până în vârf? Numai furtunile și viclenia i-a ridicat.

Dacă puterea operei cuiva se măsoară după tăria și lărgimea ecoului pe care îl trezește imediat în suflete, atunci lucrarea acestui uriaș profet al lui Dumnezeu, rămâne și prin aceasta neîntrecută în Biserica noastră de la sf. Ioan Gură de Aur până astăzi.

Încă din răstimpul scurtei sale vieți - și anume doar în câțiva ani din acest răstimp

- lucrarea sa a cuprins și a cutremurat nu numai toată Țara Românească, ci se răspândise în toate cele 5 continente până la marginile lumii. Iar această lucrare vie și puternică n-a creat numai suflete noi ci a făcut să înflorească o literatură nouă, o muzică nouă, o viață nouă, o preoțime nouă, o practică nouă în tot ce cuprindeau obiceiurile tradiționale, o tinerime nouă, o familie nouă, un mod nou și sfânt de viață nu numai în biserică ci și în popor. Toate acestea au început la inițiativa lui și au făcut un salt calitativ duhovnicesc uriaș, datorită lui.

Oriunde a fost nevoie de o dăruire deplină pentru o cauză bună și nobilă, - el a fost acolo. Încă din școlile sale, a fost un conducător al colegilor săi și un animator entuziast spre orice cauză religioasă și națională. De la slujba sa de învățător și preot într-un sat și într-o regiune de moți săraci, în anii de mari primejdii și lipsuri a primului mare război - și până la rugul său de martir de pe altarul renașterii noastre duhovnicești, - pe toată aria pământului și a Bisericii, el a fost cel dintâi gata a se dărui fără rezervă și fără a socoti prețul dăruirii sale pentru cauza mântuirii semenilor săi. Și pentru slujirea cinstită și demnă a lui Hristos. Făptura lui a fost alcătuită din acel aluat ceresc din care sunt frământați martirii și sfinții lui Dumnezeu.

El n-a șovăit niciodată în fața marilor hotărâri și datorii. - Nici nu s-a târguit pentru prețul jertfei care trebuia să fie dată. Dacă a pus un legământ în fața lui Hristos - nici o putere din lume, nici o ademenire și nici o amenințare, nu l-a putut clinti din legământul său nici nu l-a putut face să și-l calce sau să și-l schimbe...

Dacă a pornit pe drumul lui Hristos - nici o ispită și nici o lovitură nu l-a putut abate sau speria de la urmarea drumului său, sfânt, până la moarte.

Dacă i-a fost încredințată o lucrare, un adevăr, o solie mare și unică - el n-a pus nimic mai presus decât conștiința ducerii și păstrării acestei lucrări în toată lumina voii lui Hristos

- Cel care i-a încredințat-o.

Pornind în Biserica noastră mișcarea evanghelică a Oastei Domnului, - oricâte împotriviri i-au pus oficialitatea bisericească, el n-a ieșit din Biserică spre stânga sau spre dreapta, cum au făcut alții. Ci a rămas acolo unde a fost pus de Duhul lui Dumnezeu, astfel că la venirea chemării morții, el a fost găsit tot acolo unde l-a așezat Stăpânul și Mântuitorul său la început. Ca adevăratul ispravnic bun, găsit în orice vreme credincios în lucrul și la postul încredințat lui.

Trupul său n-a cunoscut odihna niciodată ci numai febra creației sfinte și înflăcărate.

Din copilărie și până în ziua, ba chiar până în ceasul morții sale, el a muncit cu aceeași dragoste și putere minunată, atât cu cuvântul cât și cu scrisul său pentru cauza lui Hristos și a Oastei Lui, desăvârșindu-și mereu uneltele sale și iscodind mereu mai noi și mai bune metode și idei spre un cât mai mare și mai frumos rod în slujba lui Hristos pentru care lucra. Toată puterea și căldura din inima lui s-au prefăcut lumină și forță pentru noi cei care aveam atâta nevoie de ele. Fără de acestea mulțimea nenumărată a sufletelor noastre cred că n-am fi ajuns niciodată să fim atrași la Hristos.

A fost un pitic în trupul său pământesc, - dar a fost un uriaș în statura sa duhovnicească, în sufletul său, în superioritatea sa. A fost șubred în carnea sa, dar de o putere și sănătate fără margini în caracterul său. Nu dormea decât 2-3 ore din 24. Celelalte le muncea cu o grabă, cu o pricepere și cu o voință atât de mare încât o jumătate din viața sa atât de scurtă, târâtă și aceea mereu printre operații și tribunale - a realizat pentru Dumnezeu și pentru semeni cât n-au putut alții în sute și poate în mii de ani.

Scria în pat, scria pe drum, scria pe banca din parc, în tren, în tramvai, - totdeauna inspirat, ca și cum ar fi fost o albie de fluviu pe care apele revărsate de pe toți munții cei mai înalți, abia mai încăpeau.

Ca și cum ar fi avut o sută de orizonturi - cunoștea totul. Ca și cum ar fi avut o sută de ochi, vedea totul. Ca și cum ar fi avut o sută de inimi - simțea cu toți. Ca și cum ar fi avut o sută de creiere, limpezea orice problemă.

Era totdeauna cu un cap mai mare decât toți cei din jurul lui. Cu un pas mai înainte decât toți cei cu care alerga împreună. Cu un ceas mai devreme decât cei mai din frunte.

Toate profețiile făcute de el, s-au împlinit și nici o prevestire a lui n-a fost dezmințită. Cu o putere de pătrundere unică, el a limpezit orice adevăr și a găsit totdeauna cuvântul cel mai inspirat pentru a-l înfățișa înțeles de toți, la simplitatea divină a Evangheliei.

Ca un medic desăvârșit și experimentat, el prescria precis leacul cel vindecător la fiecare boală sufletească. În anii lui de gazetărie, nici o problemă de nici un fel, nu i-a scăpat nerezolvată. Pana lui ascuțită a țintit totdeauna drept, ca o săgeată ageră, în mijlocul și în miezul lucrurilor.

În păstorire sau în educație el a fost și va rămâne în toate privințele un înalt model, atât pentru preoțime cât și pentru educatorii de orice fel. Un instinct și un har ceresc și limpede îl călăuzea drept și sigur în tot ce trebuia făcut. Acolo unde noi toți ceilalți din preajma lui nu vedeam nimic, el găsea comori și scotea aur.

Ceea ce am admirat mai mult la el era puterea și voința de a face întâi el însuși, ceea ce îi îndemna pe alții să facă, putere care ne lipsește nouă aproape tuturor și aproape de tot.

De aceea noi trebuie totdeauna să ne uităm cu cea mai mare băgare de seamă la felul lui de viețuire și să-i urmăm credința, învățătura, pilda lui, călcând după Hristos exact pe urmele lui care strălucesc atât de limpede, de luminos și de adânci înaintea noastră. Și să nu ne lăsăm amăgiți de nici unii dintre mărunții actorași religioși depășiți de micimea și de gura lor, care nu fac altceva decât să sugă ca niște paraziți și astăzi din sângele și sudoarea acestei sfinte Lucrări începute de el dar în care ei n-au făcut altceva decât carieră și păcate și grăsime nevrednică.

...Însuflețiți de astfel de gânduri îndurerate pentru paraziții noștri - și de o sfântă recunoștință pentru părintele nostru Iosif, călcam prin 1973 pe aleea cimitirului din Sibiu, spre mormântul lui.

Vedeam încă de la intrare, atât de o parte cât și de alta tot felul de monumente și de cruci care de care mai frumoase, ridicate de recunoștința urmașilor acelora care odihneau acolo în așteptarea Învierii.

Admirând dragostea recunoscătoare a celor care putuseră ridica pentru ai lor asemenea cruci, - și ajuns lângă mormântul părintelui nostru care abia se mai vedea printre ele, - inima mea se umplu de un simțământ de rușine gândindu-mă că noi, o țară întreagă de fii sufletești ai lui, nu ne-am învrednicit până astăzi să ne împlinim față de memoria lui, nici măcar modesta datorie de a-i ridica o cruce mai aleasă la mormântul său, în locul aceleia ce se ridicase atunci în marea sărăcie și-n marea grabă de la moartea lui.

De fapt gândul unei astfel de cruci-monument îl aveam încă demult, am mai spus-o

- dar condițiile și împrejurările nu ne-au lăsat nici timpul și nici puterea necesară.

În 1954, când eram în D. O. pe Bărăgan, după cum am mai spus, am cunoscut printre tovarășii mei de suferință pe bădița Dani, un cunoscut sculptor în marmură - și el tot din Bihor - care lucrase tocmai la astfel de monumente. Cu el am vorbit adeseori și ne-am înțeles că îndată ce vom ajunge acasă și ne vom putea relua viața normală - vom avea de lucrat împreună trei cruci pe care trebuia să le așezăm la trei morminte neuitate ale Oastei.

Și anume: una la mormântul fr. Eftimiu Florea, din cimitirul de la Beiuș, a doua la fr. Ioan Marini înmormântat la Săsciori și a treia la al părintelui Iosif din Sibiu. Dar cel de-al treilea trebuie să fie cu totul deosebit, așa cum a fost și el mai deosebit decât toți.

Am conceput singur câte un model pentru fiecare - și când Bunul Dumnezeu a adus vremea să ajungem acasă și să putem, - am început să facem ceea ce ne-am propus atunci.

Când gândul e bun, Dumnezeu ajută totdeauna la realizarea lui.

A fratelui Florea am așezat-o în 1967.

A fratelui Ioan Marini în 1969.

Dar când urma să o facem pe a părintelui Iosif au intervenit piedicile și necazurile mele de alți cinci ani.

Tatăl meu Constantin trecuse la Domnul, copiii se mutaseră fiecare la rosturile lor, iar eu cu mama și soția bolnave - ajunsesem într-un hal de sărăcie că abia aveam pâinea goală de pe o zi pe alta. După cinci ani abia reușisem să ne cumpărăm o capră slabă care să ne dea câte puțin lapte în casă, neavând cum să ni-l procurăm în alt fel.

După un timp biata capră nu ne-a mai putut da nici un strop de lapte. A trebuit s-o vindem și să ne cumpărăm alta. Am mers atunci cu ea în câteva joi cu mama la târgul din Beiuș pentru a găsi un om și mai sărac decât noi ca să ne-o cumpere. Eu mergeam înainte pe jos cei șase km trăgând capra de ață după mine iar mama o mâna din urmă... Nu voi uita niciodată cum se uitau trecătorii care ne știau cândva printre cei mai bogați din sat, cu zece capete de vite mari ieșind atunci din curtea noastră, iar acum rămăsesem cu această capră.

Stăteam în târg până ce rămâneam singuri în tot târgul, sub soarele dogoritor numai noi trei: eu cu mama și cu capra cea parcă și mai amărâtă și mai de rușine ca noi. Cerusem prețul cel mai mic din tot târgul, dar oricine ne întreba cât cerem pe capră, se uita la ea, strâmba din nas, râdea în altă parte și pleca fără să se mai uite înapoi... De-abia am vândut-o în a treia joi, singurului om mai sărac decât noi - cu 150 de lei, prețul a două găini. Am vândut-o numai să n-o mai ducem înapoi acasă, că toată lumea privea și râdea după noi. Și ne săturasem de drum la târguri cu ea.

O, Dumnezeul nostru, ce bine ai făcut că ne-ai umilit mai prejos ca toți, poate că eram cândva prea mândri și noi de avuțiile noastre nedrepte... Și poate că așa am râs și noi vreodată de cineva...

Totuși Domnul iarăși ne-a ajutat și după cei câțiva ani de capre slabe, au venit și anii să avem o vacă albă și frumoasă.

Am vândut atunci vaca noastră cea frumoasă și albă - și am mers la prietenul meu Dani sculptorul - și i-am dat planul și avansul pentru marmora din care trebuia să iese monumentul părintelui Iosif. Dragostea câtorva frați din țară a contribuit cu ceva și ea, - astfel că în câteva luni lucrul era aproape gata.

Dar dintr-o dată am fost înștiințat de o primejdie. Cineva ne pârâse că în devizul lucrării era trecută o sumă mai mică, iar la lucrători am dat mai mult. Într-adevăr, sculptorul îmi ceruse un plus de preț pentru imaginile Mântuitorului și a părintelui Iosif pe care el le sculptase în afara devizului. Eram în primejdie ca lucrarea să fie confiscată, iar eu dat în judecată pentru mită și evaziune făcută, deși nu eram întru nimic vinovat. Sculptorul plătea separat impozit pentru lucrul său.

Printr-o minune am scăpat.

Dar a trebuit să iau totul chiar în noaptea aceea și încă nefinisată să duc monumentul în două mașini de la Beiuș la Sibiu. Acolo cu câțiva frați buni în ziua următoare am așezat-o unde este și astăzi. După aceea am mai mers cu meșterul care a lucrat alte zile acolo ce mai trebuia pentru a finisa crucea pe locul de unde nu ne mai temeam că o va mai lua nimeni. Vechea cruce am luat-o atunci și am dus-o acasă la mine unde am așezat-o împreună cu celelalte câteva lucruri și amintiri, rămase după părintele Iosif, - și pe care le-am putut salva și păstra acasă, în cămăruța Domnului, până ce se va putea găsi un loc definitiv pentru ele cândva.

În toată această muncă grea și cheltuială, nimeni dintre cei din Sibiu, afară de familia părintelui, n-au arătat nici cel mai mic semn de interes și osteneală. Nimeni, nici măcar de formă.

Nu am dorit nici un sacrificiu cât de mic din partea lor, dar măcar o vorbă, un gest, o prezență am așteptat de la cineva dintre ei, fiindcă și ei trăiau în urma celui ce era înmormântat acolo lângă ei. Ba, dimpotrivă, bietul, nenorocitul, profitorul Moldoveanu, care avea acum, datorită acestui mormânt, un apartament mare și confortabil în Sibiu, o condiție comodă și îndestulată, a putut totuși spune, fără rușinea obrazului și fără să crape pământul sub el:

- V-ați făcut un idol din mormântul acela!

Iar după el a mai repetat această „perlă de înțelepciune” și dovadă de mojicie, încă un sibian, chiar acela căruia Părintele Iosif îi arătase cea mai duioasă dragoste în tinerețea lui de ucenic și de brutar sărac.

și poate că aceste cuvinte le-au mai spus și alții dintre cei ce mâncaseră din pâinea lui. Nu știu, că nu i-am auzit decât pe aceștia doi. și nu i-am putut uita. Mă tem că nu-i va putea uita nici Dumnezeu, Căruia ne rugăm să-i ierte totuși și pentru asta.

Dar... va trece și acest vânt rău care i-a trântit pe acești copaci fără rădăcini în solul sănătos al Oastei și al Evangheliei. Ei vor merge la locul lor ca niște uscături ce au rămas, iar în locul lor Duhul Sfânt va face să crească o nouă și tânără generație de ostași vrednici, cum cresc arborii noi într-o pădure, pe locul celor trântiți de o rafală de vânt vrăjmaș. Are Dumnezeul Cel Viu și Mare și timp și putere pentru asta. Va veni și acest timp și această putere la vremea Sa, cum vine fiecare lucru la vremea lui.

Abia dusesem în 8 februarie 1974 monumentul de la Beiuș și-l așezam pentru 12 februarie la mormântul părintelui la Sibiu, când peste 4 zile - chiar în 12 februarie - am fost luat și dus de un milițian din nou la securitatea din Oradea. Mă gândeam desigur pentru crucea părintelui Iosif!...

Mi-am luat din nou traista mea cea permanent gata de zece ani pentru drumul acesta - și am plecat.

Am fost dus din nou în fața căpitanului cel cunoscut - dur și încruntat. M-a întâmpinat de la început întunecat și tăios.

- Iar ai venit cu traista?

- Dar cum era să vin când mă aduceți sub escortă ca pe un condamnat?

- Pentru câteva minute, domnule?

- Am mai fost eu luat pentru câteva minute și am stat câțiva ani.

- Nu vrei să te mai astâmperi deloc? Ce mijloace vrei să mai întrebuințăm față de tine? Să știi că noi suntem români și știm să batem românește.

L-am privit în ochi, cu durere și cu mustrare și i-am răspuns:

- Da, până acuma m-au bătut străinii... De zeci de ani de când sunt bătut mereu, cei ce mă loveau cel puțin nu spuneau că mă bat românește. Acum am ajuns bătrân, - acum să mă bateți și românește, în țara în care am făcut 7 ani militărie și front pentru apărarea și independența ei...

În sfârșit mi s-a părut că se rușinează.

- De ce nu te ocupi cu nimic? De ce stai zi și noapte și numai scrii la prostii pe care le răspândești prin țară zăpăcind mințile oamenilor? De ce nu te angajezi undeva să muncești ceva folositor?

- Cum domnule, nu muncesc?

- Bine, - altceva!

- Cine mă mai angajează pe mine acum la 60 de ani, bătrân și bolnav - și mai ales cu trecutul meu?

- Ai vreo pensie, ceva?

- N-am! Și nici nu pot primi. Toți anii când aș fi putut munci, am fost pe front sau închis.

- Vezi ce ai făcut?

- Văd!

- Ești ortodox, ori ești sectar?

- Dv. știți bine ce sunt.

- Atunci hai la episcopul. Mergi?

- Merg!

Credeam că glumește, dar într-adevăr nu glumea. Sculându-se de pe scaun îmi făcu semn să ies, zicându-mi hotărât:

- Hai la episcopie!

M-am dus pe jos cu el la episcopie, cei câteva sute de metri, fără să înțeleg nimic din ceea ce voia să facă. Mă gândeam că acolo, în fața episcopului vrea să-mi facă adevărata anchetă și să-mi smulgă cine știe ce declarații, sub mărturia autorității bisericești.

La episcopie parcă totul fusese mai dinainte aranjat. Episcopul era la biroul său, secretarul episcopiei gata. Am intrat și eu și m-am așezat cel din urmă pe al patrulea scaun.

- Prea sfințite - începu cel ce mă adusese, despre care eu știam că este căpitan - vedeți pe omul acesta? Nu are nimic de lucru, se ține numai de fleacuri și ne dă nouă neîncetat de furcă. Scrie la verzi și uscate și le împrăștie prin țară zăpăcind mințile oamenilor și nelăsându-i în pace să-și vadă de treaba lor. Deși i-am pus categoric în vedere să nu mai meargă nicăieri - tot nu se mai astâmpără. Umblă prin toată țara și face tot felul de adunări, cu ostașii din Oastea Domnului, așa că avem mereu tot felul de rapoarte și de necazuri din cauza lui.

- Da, domnule maior - zise episcopul - mi-a spus și mie mitropolitul din Timișoara că nu demult a fost și acolo.

- Nu-i adevărat prea sfințite - am răspuns eu întristat. De când mi s-a pus categoric în vedere că n-am voie să mai merg nicăieri, nici n-am mai fost. La Timișoara, cel puțin nici n-am fost într-adevăr din 1969.

Iată așa se inventează tot felul de învinuiri împotriva mea, apoi sunt judecat pentru aceste învinuiri care sunt numai minciuni - și împotriva cărora n-am cum să mă apăr.

- Ei bine - zise ofițerul - acum vrem să punem capăt acestei situații. Să-i dați de lucru. Să-l angajați la orice muncă pe care este în stare s-o presteze. Numai să-i dați de lucru ceva în așa fel ca să nu mai aibă timp și nici chef să mai facă altceva.

Și privi stăruitor spre episcop, apoi spre secretar. Iar mie îmi spuse:

- Nu vei pleca de aici până ce nu faci cererea de angajare și o pui aici în fața domnului episcop. Ai înțeles? Sau nu vrei să muncești nimic?

- Cum să nu vreau să muncesc - dacă mi se va da o muncă pe care să o pot face?

- Ce fel de muncă ai putea să faci? - mă întrebară deodată cu toții.

- Vreo muncă mai modestă de birou. La vreo arhivă, de exemplu.

- Bine, te angajăm funcționar, - dar la episcopie nu avem locuință. Cum să facem?

- Nici n-aș vrea aici la Oradea, - am familia la Beiuș. Dacă ați avea un loc acolo...

- Locul se face! Bine, să te angajăm funcționar gradul trei la Protopopiatul din Beiuș. Dar nici acolo nu avem locuință.

- Nu-i nimic, voi merge pe jos, de acasă. Sunt numai vreo 5-6 km. Cred că voi putea astfel.

- Atunci s-a făcut - zise ofițerul. Faci cererea aici pe loc imediat și o dai spre aprobare. Altfel nu pleci acasă de aici, ai înțeles?

- Bine, am răspuns eu ridicându-mă.

- Vino dincolo în biroul meu, zise secretarul. Acolo avem loc mai potrivit să scrii.

Mi-au dat cu toții mâna și am ieșit cu secretarul, iar cei doi au rămas acolo discutând.

Ce neașteptate și neprevăzute vin uneori căile Domnului în viața noastră! Eu mă pregătisem din nou pentru una - și când colo iarăși alta. Slavă Ție Doamne pentru toate. Eu sunt al Tău și nu mai întreb niciodată pe ce cale mă duci Tu. Merg liniștit pe oriunde mă chemi și mă trimiți, orice ar fi să mă aștepte.

Se împliniseră cei zece ani de interdicție, când nu avusesem voie să muncesc decât la sapă.

După câtva timp primeam de la episcopie înștiințarea că Departamentul Cultelor aprobase înființarea postului pentru mine cu jumătate de normă și 535 de lei salar lunar. Eram numit în acest post cu începere din martie 1974.

Știind unde sunt pus și unde va trebui să lucrez, m-am rugat Domnului să fie cu mine și acolo și să mă ajute să fac o slujbă pentru El.

A și fost un loc foarte greu în toate privințele, trebuind să înfrunt cu răbdare tot felul de împotriviri mai pe față, mai în coastă, de priviri suspecte, de duhuri ostile. Dar încet-încet ne-am obișnuit unii cu alții și trebuind să trăim împreună au început să mă suporte așa cum eram. Eu îmi dam toate silințele să-i fac să mă poată ușor suporta, știind bine care este situația mea în locul care mi se crease.

Trecuseră câteva luni, când într-o dimineață mă pomenesc că intră în biroul unde lucram, ofițerul de care mă despărțisem în fața episcopului în luna februarie.

- Vii cu mine până la miliție!

M-am suit cu el în mașina care aștepta afară.

Într-un birou de miliție ne aștepta un necunoscut înalt și elegant. Mă întrebă scurt:

- La ce lucrezi acum?

- La de toate câte este nevoie - răspunsei eu vorbind despre serviciu, făcându-mă că nu înțeleg ce voia să spună.

- Nu la serviciu, - acasă!

- Nu înțeleg la ce vă referiți.

- Ce lucrare faci d-ta acum pentru Oastea Domnului? O istorie, ceva? Hai spune, că și așa noi avem dovezi precise despre asta - și dacă vrei ți le arătăm. Așa că n-are nici un rost să mai ascunzi nimic. Noi după lucrarea asta am venit până aici. Dacă nu vrei să ne-o dai de bună voie, știi că noi când vrem să aflăm ceva - aflăm! Oriunde ar fi ascuns acel ceva. O vom afla și pe asta dacă nu vrei s-o dai.

- Eu n-am nimic ascuns. Tot ce am lucrat este acolo la îndemână. Cred că vă referiți la niște însemnări pe care mi le-am făcut mai demult ca un jurnal al vieții mele, în care vorbesc și despre evenimentele din Oastea Domnului, căci viața mea din copilărie s-a împletit cu a Oastei Domnului. Asta este totul ce am referitor la întrebarea dv.

- Bine - zise străinul. Și uitându-se spre ofițerul de la Oradea care mă aduse îi zise:

- Vă duceți cu tovarășul (...) ajutorul d-tale, la dânsul acasă, luați tot ce are și veniți înapoi cât mai repede. Ne grăbim.

- Ei domnule Dorz - zise maiorul în mașină, ce ți-am tot spus eu? Vezi dacă nu te astâmperi, iar ne întâlnim! Nu vrei d-ta să ne lași pe noi în pace, vrei mereu să te întâlnești cu mine!

- Tot eu nu vă las în pace pe dv.? Dar nu-i nimic - poate este ultima dată domnule maior, nu se știe. Și după aceea ne vom mai întâlni apoi o singură dată, înaintea Judecății lui Dumnezeu, ca să ne primim plata fiecare după ce am lucrat altora. Eu pentru cât rău v-am făcut dv. Iar dv. pentru cât bine mi-ați făcut mie.

- Prostii! D-ta chiar mai crezi asta?

- Și dv. veți crede mâine - dacă nu credeți astăzi.

- Mâine nu va mai crede nimeni în Dumnezeu. Educația, cultura, tehnica, civilizația, progresul modern - vor spulbera toate aceste superstiții așa încât nimeni nu va mai da un ban pe ele. Nici pe Dumnezeul tău.

- Da; - i-am zis privindu-l în ochi - câtă vreme va fi pe pământ suferință, boală, bătrânețe și moarte - oamenii vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu, și dacă sunt unii astăzi care pot trăi fără El - nu este nimeni care să poată muri fără Dumnezeu. Când veți putea desființa suferința, boala și moartea, atunci poate. Dar până atunci nu! Și dv. veți avea nevoie odată de Dumnezeu...

- Cei care văd acum filme, citesc, aud conferințe, se bucură de confortul civilizației - nu mai au nici o nevoie de Dumnezeu. Și pe măsură ce trece timpul, toți vor fi așa.

- Acum dv. vorbiți așa fiindcă vă simțiți tare și sănătos și sus. Va veni însă vremea când nu veți mai fi nici puternic, nici sus. Veți ajunge slab, bolnav și jos. Și atunci când veți aștepta moartea pe un pat de spital, ori altundeva singur și părăsit, o ce nevoie veți simți și dv. după Dumnezeu. La ce vă va ajuta atunci dacă cineva vă va spune despre filme frumoase, despre aventuri, ori despre conferințe sau festivaluri?

- Asta n-o știi d-ta!

(Aici fac o paranteză necesară. Ce uimitor s-au împlinit toate aceste înștiințări peste numai câțiva ani, când l-am văzut pentru ultima dată! Atunci, parcă presimțind ceva, fiind în casă la mine împreună cu ajutorul său, îmi zise:

- Domnule Dorz, să știți că noi am învățat multe de la dumneavoastră.

- Numai dacă v-ar folosi, domnule maior, i-am răspuns eu cu tristețe și îndoială, de pe patul unde zăceam bolnav.

- Să știi dumneata - zise iarăși el - că și noi avem un Dumnezeu.

- Și dacă nu aveți acum, Îl veți avea! - i-am răspuns tot pe același ton. Nimeni nu poate muri fără Dumnezeu! Și toți vom muri odată...

Atunci a făcut un gest și mai uimitor. A venit la patul meu, m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe amândoi obrajii. Apoi a ieșit să plece. Am ieșit după ei până la poartă. Acolo în stradă m-a îmbrățișat din nou, apoi au plecat.

De atunci sunt trei ani și nu l-am mai văzut. Când, după doi ani, l-am întrebat pe ajutorul lui, venit la mine singur:

- Unde este domnul maior, că nu l-am mai văzut demult?

El mi-a răspuns cu un glas profund și trist:

- Nici n-ai să-l mai vezi niciodată.

- De ce? A ieșit la pensie, s-a mutat în altă parte sau ce? Dar el a schimbat vorba și nu mi-a mai răspuns nimic.

În curând, gazeta locală îi publica necrologul. Avea doar patruzeci și șapte de ani, murise și acesta de cancer...

Deci, încă unul pe care n-am să-l mai văd niciodată).

Am ajuns atunci cu ei acasă... M-am dus întins în podul șoprului, unde aveam cutia cu manuscrisele care îmi rămăseseră de la primul volum al acestei istorii și pe care hotărâsem să le sacrific la nevoie. Aflasem despre un frate apropiat care știa la ce lucram eu și le vorbise prea slobod despre asta undeva. Apoi fusese luat și dăduse declarație despre mine, despre lucrarea mea cu Istoria Oastei.

Aflând eu asta mă așteptam și îi așteptam.

Mi-am luat deci caietele cu însemnări și încă altele care mai erau acolo cu ele. Sacrificam ceea ce puteam înlocui, pentru a salva ceea ce nu aș mai fi putut reface niciodată.

- Numai astea le ai? - mă întrebară amândoi.

- Vedeți bine că da!

- Să mai căutăm și noi? Eu sunt sigur că mai ai și altele.

- Poftiți și căutați - le-am răspuns liniștit. Bine, zise șeful renunțând, mulțumit cu ceea ce prinsese. Sunt aici toate cele după care am venit?

- Aici.

- Toate?

- Toate.

- Vom vedea. Hai în mașină.

Peste câteva minute eram din nou unde ne aștepta străinul. Au inventariat tot ce-mi luaseră. Cinci caiete cu Istoria Oastei, zece caiete cu poezii, altele cu meditații și cu proverbe, cărți, corespondență, fotografii...

- Dacă nu vom găsi nimic rău în ele, s-ar putea să scapi mai ușor. Dar dacă găsim, să știi că de data asta ți s-a înfundat pe totdeauna. Ajungi iar în mâinile noastre.

- Toți suntem în Mâinile lui Dumnezeu!

- Dumnezeu, Dumnezeu - zise maiorul și se ridică furios și începu să înjure izbind caietele de masă și gata să sară la mine. Trecu însă spre fereastră fumând nervos și înjurând.

- Vă rog să nu mai înjurați Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu - i-am spus foarte cuviincios dar foarte hotărât. Dacă mai înjurați, nu mai răspund nimic.

- Dar ce, te-am insultat?

- Pe mine puteți să mă insultați cum vreți, dar Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu să nu-L mai înjurați. Și dv. veți avea nevoie de Dumnezeu.

- Am terminat - pleacă! Dacă vom mai avea nevoie te aflăm noi!

- Să trăiți! Și am ieșit.

Au trecut alte trei luni și iarăși într-o zi din noiembrie 1974, intră în biroul unde lucram același ofițer de la Oradea împreună cu inspectorul de la Culte. Maiorul avea în mâini un pachet pe care îl trânti pe masă spunându-mi:

- Vezi domnule Dorz că suntem civilizați și nu ardem cărțile? (Zise asta fiindcă eu rândul trecut când mi le arsese i-am zis că ei îmi ard cărțile - acum în secolul XX ca în evul mediu! - Cartea este sfântă domnule, îi zisesem eu atunci. Dv. vă lăudați cu cultura și civilizația secolului acestuia - și acum ardeți cartea?

Atunci îmi răspunsese nu știu ce. Și îi mai spusesem despre arderea cărților și în august când mi le luase pe acestea. De aceea acum îmi adusese înapoi ce-mi luaseră și-mi spunea că sunt civilizați și nu mai ard cartea...).

- Vă mulțumesc!

I-au scos pe toți ceilalți afară din birou - au oprit numai pe protopop și pe mine. Din nou pe patru scaune am stat la altă judecată aspră asupra mea, în care când unul când altul mă învinuiau pe rând, răstindu-se la mine.

- Te ții numai de nimicuri.

- Prostești lumea.

- Nu lași oamenii să muncească și stai și d-ta degeaba.

- Eu domnule? - i-am zis îndurerat inspectorului care îmi zisese ultimele vorbe.

- Și ridicându-mă în picioare i-am întins în față amândouă palmele pline de bătături și de crăpături de muncă.

- Priviți palmele mele - i-am zis! - astea sunt palme de om care numai stă degeaba domnule? Eu îmi câștig pâinea mea cu sudoarea frunții mele, nu cu a altora!

- Ei bine - zise încurcat inspectorul, poate că d-ta da... Dar pe alții...

- Și pe alții îi îndemn tot așa! Dacă eu muncesc cinstit, cum să învăț pe alții altfel? Dar tot ce vi se spune și tot ce gândiți despre noi, este numai rău. De aceea ne priviți ca pe niște răufăcători. Ar fi oare mai bine dacă am fi ca ceilalți: hoți, mincinoși, bețivi, înșelători?...

La auzul acestor vorbe inspectorul sări furios gata să mă lovească.

- Îți dai seama de afirmația asta? Știi ce ai spus? Adică eu sunt hoț, mincinos, bețiv și înșelător? Ai spus că toți ceilalți afară de voi, sunt așa. Adică și eu sunt așa? Când ți se vor face odată actele de trimitere în judecată să știi că n-o să se uite nici asta!

- Dacă așa interpretați cuvintele mele, atunci n-are rost să mai vorbesc nimic. Vorbiți numai dv. - i-am răspuns, hotărât să nu le mai spun nimic.

Și într-adevăr n-am vrut să mai răspund nici un cuvânt. Mă întrebau de repetate ori un lucru, îi priveam liniștit în ochi și într-un anumit fel, - dar nu le-am mai răspuns nimic. Într-un târziu ofițerul se ridică și zise:

- Să dai o declarație că ai primit înapoi cele ce ți s-au luat și că ți s-a pus din nou în vedere pentru ultima dată, că n-ai voie să te mai deplasezi nicăieri de aici și că n-ai voie să mai scrii nimic în legătură cu Oastea, sub sancțiunea pedepsei celei mai grave.

- Dictați-mi dv. și scriu.

Am scris această declarație după cum mi-a dictat-o el. Am semnat-o și dându-i-o liniștit am zis:

- Acum știți unde sunt și ce fac. Vă rog să mă scutiți de a mă mai prezenta periodic la securitate, cum fac de trei ani. Nu mi-e nici rușine și nici frică să mă duc acolo - dar mi-e silă să mai merg. Îmi ajunge!

- Bine, să nu te mai duci!

Și au plecat.

Anul 1975 a venit ceva mai liniștit. Peste tot în țară Oastea crescuse și aveau loc mari adunări. Familia Oastei fiind mare, aveau loc în fiecare săptămână multe ocazii de adunări, nunți, botezuri, aniversări, hramuri - și frații le foloseau toate acestea pentru a se putea aduna. Dar cu ocazii de astea aveau loc și foarte multe și mari amenzi, puse cu vădită rea-credință și în modul cel mai abuziv. Frații și surorile cu toții erau amendați fără alegere cu sume de la cinci sute până la cinci mii de lei. Chiar și unde erau găsiți numai 2-3 frați citind Sfânta Scriptură ori rugându-se, erau amendați drastic, cu sume negrăit de mari, trebuind să achite suma totală în termen de 24 de ore. Au fost locuri unde frații au fost amendați de câte 3 ori la rând, cu sume progresive. După ce au plătit amenda au fost întrebați:

- Ei acum ce faceți? Vă mai adunați?

- Noi nu putem fără frați, fără rugăciune și fără Cuvântul lui Dumnezeu!

- Atunci veți fi amendați din nou!

- N-avem cum face altfel! Fără nici o suferință nu putem fi mântuiți! Alții au plătit ascultarea lor de Dumnezeu, mai scump decât noi!

Ce frumoase erau înaintea Domnului astfel de inimi! Într-o adunare niște frați mi-au zis:

- Frate, când am auzit că veniți aici, am știut că vor veni și ei să ne amendeze. Ne-am pus bani de acasă ca să plătim amenda pe loc, să nu mai aștepte după noi.

Pe alții care fuseseră amendați de mai multe ori cu sume mari, i-am întrebat:

- De unde ați avut atâția bani să plătiți?

- Am vândut vaca și am plătit.

- Dar dacă vă mai amendează iarăși?

- Vindem și vițelul! Mai mult au plătit alții!

Slavă veșnică Ție Doamne Isuse care ai putut face prin dragostea Ta să se aprindă și în sufletele noastre o astfel de dragoste care să fie în stare a da totul pentru Tine.

După o adunare în care frații au fost amendați cu toții, o soră care nu fusese seara între frați cu ocazia amenzii, s-a dus în dimineața următoare la șeful miliției și i-a zis:

- Domnule șef, dv. ați amendat aseară pe frații din adunarea Oastei Domnului?

- Da, - și ce vrei, nu cumva ești și tu ca ei și ai venit să-i aperi?

- Am venit să mă scrieți și pe mine între ei ca să plătesc și eu amenda. Aseară n-am putut să merg și eu la adunare, dar am venit acuma. Vreau și eu să fiu cu frații la suferința pentru Domnul ca să fiu și eu cu ei la răsplata Domnului când va veni El și va răsplăti pe cei ce au suferit pentru El.

- Du-te femeie acasă și fii mulțumită că ai scăpat.

- Nu mă duc domnule șef până ce mă înscrieți și pe mine printre frații și surorile mele.

Eu vreau să fiu găsită credincioasă împreună cu ei.

Șeful clătină din cap murmurând:

- Ce oameni, ce oameni fanatici! Nu știi ce să le mai faci...

Între niște astfel de împrejurări, în ziua de 24 octombrie 1975, am primit o scrisoare de la Titus, fiul părintelui Iosif. Era în spitalul din Sibiu. Internat de urgență, suferind de o boală grea. Mă chema la el ca să-mi împărtășească ceva foarte însemnat. Chemarea lui mi-a pătruns inima. Sărmanul Titus, trecuseră prea mulți ani de când el se tot ferise să nu mai dea față cu noi, mai ales de îndată după moartea părintelui când noi - Marini și eu - fusesem alungați din Sibiu, iar el căzuse de tot în mrejele vrăjmașilor tatălui său care cu promisiuni mincinoase l-au făcut să cedeze față de ei, și să ne hulească și el pe noi...

După aceea a căzut în plata neascultării sale de tatăl său și a umblării lui cu Viorel cel care îl îndemnase la rău. Îndată după ce a prins de veste despre primejdie, Viorel fugise,

iar el a căzut plătitor pentru toate.

Anii lungi de închisori l-au îndurerat, l-au schimbat și l-au făcut să mă ocolească mai mult. Pe urmă după scurta colaborare din 1945-1947 - nu ne mai văzusem. Erau acum 28 de ani de atunci... Își dusese sărmanul crucea sa într-o totală umbră, singuratic și izolat.

Acum presimțindu-și sfârșitul aproape, dorea să ne regăsim iarăși. El nu mai avea pe nimeni mai apropiat.

Miercuri 29 octombrie, seara - suiam treptele spitalului din Sibiu căutându-l pe Titus. L-am găsit în salonul unde mai fuseseră internați cu 40 de ani înainte Marini și Vonica în 1935. Îi duceam primul volum din Istoria Oastei pe care tocmai îl terminasem spre a-l vedea și el și a-mi spune ce ar mai fi avut și el de adăugat...

Mi-a împărtășit bănuiala lui că are cancer fiindcă avea pe corp niște noduli suspecți.

Ar fi vrut cât timp mai are de trăit, să lucrăm împreună la o istorisire completă a tuturor întâmplărilor la care noi amândoi fusesem martori din copilăria noastră, atât cu privire la viața părintelui Iosif și a desfășurării Istoriei Oastei, cât și la marile nedreptăți săvârșite de mitropolitul Bălan nu numai împotriva tatălui său ci și a lui însuși. Ar avea multe-multe să-mi spună.

Era fericit că noi am putut ține steagul Oastei sus, curat și drept așa cum a dorit părintele, deși el ca fiul lui, n-a putut fi așa cum ar fi vrut, alături de noi... Ce regrete târzii și amare!...

Mă înștiința asupra primejdiei care o prezintă pentru Oaste actuala tendință din Sibiu și activitatea infecțioasă a lui Moldoveanu, despre care nu știa nimic bun.

Spera să se pensioneze nu peste mult - și apoi vom găsi timp să le punem fără grabă toate în ordine. Spunea el că dacă s-ar întâmpla să moară înaintea mea îmi va lăsa mie tot ce îi mai rămăsese din biblioteca părintelui, din colecțiile și din lucrurile care i-au aparținut părintelui nostru...

- Cine știe cât mai am de trăit? - zicea el cu tristețe. Am vărsături de sânge pe gură și pe nas, dureri ascuțite în piept - o stare generală rea. Medicii nu știu să-și explice de unde și din ce cauză provin toate acestea. Acum fac mereu la analize și radiografii. Mai am și o tromboflebită, dar nu cred că asta este cauza stării mele.

Ce mult ne-am bucurat că ne-am regăsit. Era foarte fericit că am reușit să ridicăm la mormântul părintelui nostru acel minunat monument. Ar fi vrut să fie și el înmormântat lângă părintele și tatăl său, dar singurul loc liber de alături este acum cumpărat de cineva care am aflat că locuiește la Tg. Mureș.

- Vezi Titus, i-am zis eu, îți aduci tu aminte cât te-am rugat atunci îndată după înmormântarea părintelui să cumperi aici vreo 4-5 locuri, lângă mormântul său, ca să fim și noi înmormântați tot aici lângă ei. Atunci erau toate locurile astea goale până departe. Am fi putut fi îngropați aici și noi, Marini, eu, tu... și când frații ar fi venit la unul - veneau la toți.

- Noi nu putem fără frați!

- Ai zis da, atunci. Le-am cumpărat, să știi, dar mai târziu Jenica și copiii ajunși la mare necaz, le-au vândut.

- Dacă totuși vrei, eu mă duc până la Tg. Mureș să caut pe cel care are acest loc, și să i-l cumpărăm pentru noi!...

- Vom vedea îndată ce voi ieși din spital. Îți voi mai scrie. Ne vom întâlni și le vom aranja împreună pe toate. Și pe asta!

L-am îmbrățișat căci era târziu după ora 9 seara și am plecat să dorm la familia lui. Erau acasă Jenica, soția lui Titus și cele două fiice ale lui: Cristina și Lia. Vom mai merge mâine dimineață la el la spital.

În dimineața următoare am mers să văd mormântul părintelui. Îmi dasem întâlnire acolo cu fr. Moise de la Arad și cu Petru de la Batiz, cărora le trimisesem vorbă că dacă vor să-l mai vadă pe Titus să vină azi aici.

Dimineața ne-am dus din nou toți trei la spital. Titus era la o analiză. L-au văzut și ei, am stat câtva timp de vorbă cu el pe sală, apoi de brațe l-am dus cu toții pe patul lui. Am mai vorbit toți trei cu el un timp până când am observat că obosise. Atunci ne-am luat rămas bun cu o îmbrățișare înlăcrimată și am plecat cu toții spre casele noastre.

Fusese ultima noastră întâlnire și despărțire cu el.

Duminică 9 noiembrie 1975 am primit următoarea telegramă dureroasă:

Tata mort. Înmormântarea marți.

Lia.

Ceva ca o sabie de foc mi-a străpuns inima: Doamne Isuse - chiar atât de repede?

În ziua de luni 10 noiembrie am plecat spre Sibiu cu ce voi găsi la îndemână. Ieri i-am dat o telegramă și fr. Moise la Arad să știe și el și să vină. Aș fi mai dat telegrame și la Hunedoara și în alte părți, dar mă gândeam că cei din Sibiu, vor avea desigur grijă să-i anunțe ei pe ceilalți frați din țară. Nu se poate ca dintre cei din Sibiu să nu fie câțiva să sară în ajutorul bietelor suflete rămase după Părintele Iosif, atât de singure acum și de neputincioase.

Dar și de data asta mă înșelasem amar. Nu numai că n-au înștiințat pe nimeni, dar n-au mers, nici măcar unul dintre ei, să întrebe cu ce ar putea ajuta... Ce îngrozitoare decădere și nerecunoștință!

Am călătorit foarte greu, cu etape scurte și cu așteptări lungi. Am ajuns abia în dimineața următoare de 11 noiembrie 1975. La gară în Sibiu n-am mai aflat pe nimeni altcineva decât pe fr. Moise cu încă 3 frați din Arad.

La locuința îndoliată a familiei celor rămași după părintele și după fr. Titus - am găsit sicriul descoperit. Pe fața fratelui plecat la părintele său, se așezase chipul veșniciei în care trecuse cu toate planurile lui frânte dintr-o dată.

Ne-am așezat lângă sicriul lui cu rugăciunea arzând, cu inimile arzând, cu lacrimile arzând, cu amintirile arzând...

O, câte duce cu el în mormânt și acest mult încercat fiu al părintelui. Suferințele care au ars demult viața tatălui său, l-au însoțit și pe el încă de la început. Ca o călătorie pe marea puternic agitată, i-a fost și toată viața lui pe pământ. Iar acum iată, ce grabnic a ajuns la țărmul celălalt, ducând cu el atâtea amănunte care ar fi îmbogățit atât de folositor istorisirea pe care am scris-o după aceea.

Am aflat de la familia lui că după plecarea noastră de la spital, în 30 octombrie, el a mai rămas doar câteva zile. Simțindu-se ceva mai bine, a dorit să vină acasă. Dar în 7 noiembrie i s-a făcut rău urcând pe scări și a căzut. A fost dus cu salvarea la spital, abia respirând. În noaptea spre 8 noiembrie a doua criză i-a adus moartea. Așa a trecut el la Domnul. Autopsia a dovedit că două cheaguri de sânge pornite din tromboflebita lui, se opriseră în plămân, oprindu-i respirația. Unul în 7 noiembrie când a căzut pe scări, al doilea în 8 la spital.

Apoi sora Jenica, soția lui, ne spuse plângând:

- N-am mai găsit nicăieri în cimitir un loc potrivit pentru el. Am cerut autorizație să-l putem înmormânta peste sicriul părintelui, în același mormânt. Aici se obișnuiește acum așa ceva pentru economie de locuri.

Acolo la cimitir acum trebuie să fi și început să sape. Ce bine că ați venit. Nu mai avem pe nimeni să ne ajute cu nimic...

- Lasă, că ne ducem noi imediat acolo la cimitir să vedem tot ce este nevoie să facem. Vine și fr. Moise cu frații din Arad. Vom merge să comandăm și coroane - și ce va mai fi nevoie.

Plouase atât de mult în toamna asta încât în cimitir era numai apă și noroi peste tot.

În mormântul părintelui 3 oameni săpau de zor, cu schimbul, aruncând cu greu pământul peste grilajul de fier. Am scos îndată grilajul spre a se putea lucra mai ușor - și ne uitam cu inimile apăsate la tot ce se întâmpla. În timpul acesta eu am alergat la o florărie apropiată comandând două coroane de garoafe albe, una pentru noi, iar alta pentru frații din toată Oastea Domnului.

Când am venit înapoi săpătorii aruncau încă pământ afară. Ajunseră destul de adânc,

când deodată unul dintre ei zise:

- Dar ce este asta?

Ne-am uitat jos: - o coroană de flori, din care încă mai rămăseseră neputrezite urme care se vedeau bine.

- A, știți - le-am zis eu - în 16 februarie 1938 când l-am înmormântat aici pe părintele, îmi aduc bine aminte că un frate din Lugoj care adusese o coroană din partea Oastei Domnului de acolo, în momentul coborârii sicriului în mormânt, într-un acces de durere, a aruncat coroana adusă de el, peste sicriu. Cei ce aruncau pământul au acoperit-o și iată că nici acum după aproape 38 de ani, nu putrezise de tot.

Cazmaua groparului se opri apoi în ceva tare. Curățiră suprafața pe care stăteau cei doi unul la cap, altul la picioare și iată că sicriul era întreg, neputrezit, ținându-i pe cei doi pe capacul său deasupra.

- Ce facem? - întrebă omul. Să-l desfacem?

Noi ne pregătisem că dacă vom ajunge până unde a fost sicriul și vom da de ceva oase, să le strângem într-o cutie, să le spălăm și să facem rugăciunea rânduită pentru astfel de cazuri, apoi să le așezăm din nou acolo. Dar acum iată că întreg sicriul este neputrezit și nu se rupe cu doi oameni care stau deasupra lui.

- Ieșiți afară! Nu mai desfacem nimic - le-am zis. Dacă Dumnezeu îl ține acoperit,

îl lăsăm și noi. Eram încredințat că dacă sicriul n-a putrezit, cu atât mai mult n-a putrezit el. Credeam din inimă că dacă i-am deschide sicriul l-am afla întocmai cum l-am așezat acolo acum aproape 38 de ani.

Mi-am adus aminte atunci de adevărul că trupurile sfinților nu putrezesc - după cum este scris: și nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea... (Fapte 2, 27). Atâtea minuni de astea s-au dovedit cu sfinții și martirii din vechime - și iată că și azi Dumnezeu ne arată că și în mormântul acesta este trupul neputrezit cu sicriu cu tot, al omului Său mare și sfânt.

O, ce minune este asta - și ce uimire și mirare ar fi acum, dacă noi am descoperi și am vesti minunea asta în țară și în lume.

Dar dată fiind situația în care ne aflam acum atât noi cât și familia lui (eu plecasem neînvoit) - apoi starea generală a Oastei - am vorbit cu fratele Moise că e lesne de închipuit ce s-ar întâmpla dacă acum noi am dezveli minunea asta și am începe s-o vestim. Îndată ar veni aici toată lumea uimită. Apoi s-ar alerta miliția, autoritățile - și numai Domnul știe ce s-ar mai întâmpla și cu noi și cu el.

Așa - mai bine tăcem și lăsăm totul acoperit. Lasă că va arăta odată Însuși Dumnezeu sfințenia omului Său, la vremea când va voi El.

Am tăcut - și a rămas totul așa. Eram acolo noi patru și săpătorii trei - șapte oameni.

La ceasul rugăciunii au vorbit preoții - rudeniile, cunoscuții și prietenii care au făcut slujba înmormântării afară, unde scosesem din casă pe mâinile noastre sicriul fratelui Tit. Lângă familia sa îndurerată am stat numai noi cei sosiți de dimineață și încă un frate din Oltenia.

În seara aceleiași zile era și sicriul fiului depus deasupra celui al tatălui său. Împreună pe totdeauna și pe pământ și în cer...

Odihniți în pace tată și fiu, suflete neuitate și scumpe lângă Sânul Dulce al Domnului Isus, locul tuturor mângâierilor și răsplătirilor voastre.

După câtva timp am lucrat încă două tăblițe de marmură pe care le-am scris una cu numele soției Iuliana născută Iancu - și ale celor trei copii înmormântați lângă ușa bisericii din Vidra de Sus - azi Avram Iancu, unde fusese atunci preot părintele Iosif.

Iar a doua cu numele fiului său Tit, care odihnește aici aproape de sânul care l-a mângâiat și cu care s-a mângâiat și el în primii lui anișori. Orfani atunci amândoi, atât tată cât și fiu.

Slăvit să fie Domnul!