Cap. 29. Cele trei căi lăturalnice

„Vine-odată vremea oricărui cules,

să-și ia fiecare partea ce-a ales.

Vine-odată, vine vremea orișicui,

n-a rămas nici unul fără plata lui...”

Abia întors de la durerea din Sibiu, când în ziua de 18 noiembrie m-am pomenit acasă cu Dorica, soția lui Pop Alexandru, fiica fratelui Leon Andronic din Bacău. Acum este a treia oară de când vine și încearcă să mă convingă că soțul ei este nevinovat de tot ce s-a spus despre el. Că toți frații vorbesc numai rău despre el și că sunt niște mincinoși. Că soțul ei este un lucrător al Domnului mai bun și mai necesar ca oricare altul. Să-l iertăm și să-l primim, că nici nu ne putem gândi acum cât bine este el în stare să ne facă dacă-l primim din nou în lucrare.

- Eu și numai eu sunt vinovată, zicea ea și plângea. Eu am păcătuit, numai eu, iar el suferă din cauza mea, numai din cauza mea.

- Ce ai păcătuit tu, Dorica?

- Citește aici, - și îmi întinse o scrisoare lungă - și vei vedea ce am păcătuit! Alungați-mă pe mine, dar primiți-l pe el! Numai eu sunt vinovată, el este nevinovat.

Mă uitam peste lista lungă, scrisă mărunt si plină de tot felul de mărturisiri grele, cu neputință de spus.

- Nu cred nimic din tot ce scrii tu aici! Tu ai scris aici silită, de frică și de durere. Nimic nu cred că este adevărat. Tu n-ai putut să faci astea!

- Ba da!

- Si chiar dacă ar fi așa cum scrii tu aici, tot nu-l dezvinovățește asta întru nimic pe el. Păcatul lui este de altă natură. Noi nu ne-am oprit asupra păcatelor trupești (deși și acestea sunt grave și izvorăsc direct din cele sufletești), ci noi ne-am oprit doar asupra păcatelor lui sufletești, căci acestea sunt cele mai grele.

- Totuși, ce să facă el ca să poată fi primit?

- Întâi să se nască din nou și cu adevărat. Să devină om duhovnicesc din om firesc cum este acum. Să se împace astfel, prin această taină a pocăinței, cu Dumnezeu. Să stea singur în lacrimi și în rugăciune până ce va simți că s-a împăcat cu Dumnezeu, că tot răul pe care l-a făcut împotriva Lui i-a fost iertat.

În al doilea rând, să găsească prilejul unei adunări mari pe țară unde, în fața fraților, să-și mărturisească tot răul care l-a făcut împotriva Lucrării lui Dumnezeu, să le ceară tuturor iertare, iar apoi să se supună și să asculte de ceea ce-i vor spune frații. Numai dacă frații, în numele Lucrării Oastei Domnului, îl vor ierta - atunci va fi iertat și de Dumnezeu.

Pentru păcatele făcute împotriva lui Dumnezeu, numai El singur poate să-l ierte.

Pentru păcatele împotriva Frățietății întregi, numai Frățietatea întreagă, prin lucrătorii ei, îl poate ierta.

Iar pentru cele făcute împotriva unui suflet, numai sufletul acela îl poate ierta. Păcatul este un lucru foarte greu și cere niște condiții la fel de grele. Cine le împlinește află iertarea pentru el, cine se joacă cu păcatul acela se arde în focul iadului. Asta este tot ce-i pot spune.

- Mai sunt cu mine încă doi frați.

- Unde sunt frații?

- Dincolo. Au venit și ei să te roage pentru Sandu.

- Doamne, ce greu puteți înțelege voi Cuvântul și Voia lui Dumnezeu! Sau ce șiret vă știți voi preface că n-o cunoașteți! Nu știu ce să mai cred despre voi !

Sunt zece ani de când am ieșit din închisoare. Pop știe bine cum s-a purtat și acolo și până acolo. În toți acești zece ani de după, el a făcut în continuare răul care îl făcuse și în anii de dinainte. În urma măsurilor luate împotriva lui, frații de peste tot au început să-l ocolească și să nu-i mai deschidă ușa când vine la ei. Acum văd că încearcă o nouă șiretenie, prefăcându-se căit și îndreptat și vine să-și primească o nouă îmbrățișare, pentru ca după aceea să meargă iarăși peste tot cu același nărav, dar cu alt păr. Strigând în gura mare că el s-a împăcat cu noi și că acum suntem una, frații iarăși îl vor primi și afacerilor lui nelegiuite le va merge iarăși bine.

Din timp în timp el face mereu acest lucru. Iar nevastă-sa s-a făcut una cu el. Nimic nu poți să crezi din tot ce-ți spun oamenii aceștia. Ne-au mințit atât de mult, încât nu-i poți crede nici când spun chiar adevărul, fiindcă nu ai cum să-l alegi din minciuni.

Le-am explicat două ceasuri, iară și iară, și lor adevărurile despre condițiile duhovnicești ale Oastei și ale tuturor celor ce vor să vină și să lucreze în ea. Că fără a fi un om nou și duhovnicesc nu se poate nicidecum să fii un copil al lui Dumnezeu și un lucrător al lui Hristos. Că Pop, prin toată comportarea lui, nu are nici un semn că ar fi un om duhovnicesc. Ci toate faptele și umbletele lui vinovate îl arată ca pe un om cu totul firesc. În felul acesta, umblând în Lucrarea Domnului, el a făcut și face numai rău. Dacă vrea cu adevărat să nu-și piardă sufletul, atunci să facă întocmai cum i-am spus. Dacă nu, atunci o să aibă el odată a face cu Dumnezeu.

- Vă rugăm să-i scrieți câteva cuvinte!

I-am scris pe scurt cele ce le-am spus și cu viu grai.

Dumnezeu să aibă milă de ei toți! Cred că nu sunt nici chiar sănătoși mintal. Cine este om cu un cât de slab echilibru al minții lui, nu face așa.

Peste câteva săptămâni avea să vină chiar el, Pop Alexandru. Zicea că vine să-și ceară iertare, să se roage, să plângă și să facă orice - numai să fie primit în Lucrare.

- Iartă-mă, frate, izbucni el plângând, iartă-mă! Sunt gata să-ți sărut picioarele, să fac orice, numai să mă ierți și să te rogi pentru mine. Sunt nenorocit, sunt distrus și eu și familia mea, dacă nu voi fi iertat. Nu-ți mai aduce aminte de trecutul meu mârșav. Știu cât de mult rău ți-am făcut, dar ai milă de mine, iartă-mă și te roagă și pentru mine!

Îmi era penibil ce făcea și îmi era milă de el. Nu i-am mai putut spune nimic din ce trebuia. Ce mai puteam să-i spun?

- Bine! - i-am zis cu teamă. Domnul să te ierte, dar vezi să nu mai păcătuiești! E cumplit ca, după ce ai cunoscut harul lui Dumnezeu, să mai batjocorești pe Duhul Harului și să-I calci Lucrarea și Cuvântul Lui în picioare. Frăția-ta ai spus altora - și totuși ai putut să faci de zeci de ani atâta rău.

- Recunosc, toate le-am făcut. Blestemata mea fire m-a aruncat în toate flăcările iadului. Dar, vă rog, iertați-mă și rugați-vă pentru mine! Doresc din tot sufletul meu să mă ridic.

Eu nu știu ce ați fi făcut oricare altul în locul meu, dar eu n-am mai auzit atunci în inima mea decât puternicul glas ceresc: Dacă fratele tău greșește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: „Îmi pare rău!” tu să-l ierți. Și de șaptezeci de ori câte șapte dacă mi-ar fi făcut orice rău și mi-ar fi zis: „Iartă-mă!.” - cum mi-a zis -, eu tot n-aș fi putut face decât așa cum am făcut. Am îngenuncheat lângă el și pentru el și m-am rugat cu lacrimi și din tot sufletul meu, ca Domnul să-l ierte și să-l îndrepte. Căci mai înainte el se rugase cu lacrimi și strigăte mari către Dumnezeu să-l ierte și să mă ajute și pe mine să-l pot ierta. După aceea, l-am îmbrățișat, sărutându-l cu lacrimi pe amândoi obrajii, ca pe cel mai amărât și mai nou frate. Eram fericit că măcar unul dintre cei pierduți a fost câștigat. Credeam din toată inima în mărturisirea și în îndreptarea lui. Așa am făcut. Și l-am rugat atunci, l-am implorat, cu mâinile împreunate, ca înspre cer, să nu mai păcătuiască.

Mi-a promis solemn, iar eu l-am crezut din toată inima.

- Ce naiv ai fost! - veți zice toți.

- Aveți dreptate. Si eu văd. Dar, credeți-mă, n-am putut face altfel. Eu mă tem de Cuvântul lui Dumnezeu și vreau să-l ascult. Ce va face Pop, asta este treaba lui; el va răspunde înaintea lui Dumnezeu, dacă mă înșeală.

Pe deasupra acestor frământări, ale lui de un fel, iar ale noastre de altul, eu sunt sigur că se va împlini frumos și drept numai voia lui Dumnezeu și planurile Lui cu toți și cu toate. Împotrivirea unora contra acestor planuri va putea foarte puțin influența, împiedicând puțin sau grăbind puțin. Înfrumusețând puțin sau urâțind puțin. Pierzând puțin sau câștigând puțin, în ce privește partea lor mai mărginașă, iar nu pe cea centrală. Asta în ce privește partea noastră, iar nu partea lui Dumnezeu. Și soarta noastră imediată și în parte, iar nu soarta mai îndepărtată și generală a Lucrării Lui.

Că Pop va asculta și va deveni cu adevărat un vas de cinste, în loc de a rămâne tot un vas de ocară, asta va schimba, desigur, spre bine soarta lui și va influența spre bine într-un cerc mai redus și soarta unora care sunt, și ei, tot la nivelul lui, urmându-l pe el. Dar soarta în mare și în timp a Lucrării lui Dumnezeu nu depinde întru nimic de atitudinea lui Pop, nici de cea a lui Moldoveanu, sau de cea a oricăruia dintre noi, luat în parte ori chiar luați ca grup. Soarta și viața Lucrării lui Dumnezeu sunt în mâinile și în voința Sa. Fiecare individ sau grup, la un moment dat, putând influența evenimentele numai în ce privește soarta sa pe care și-o determină singur, bună sau rea, după cum ascultă sau nu ascultă si se identifică ori se împotrivește planurilor lui Dumnezeu și gândurilor Lui. Toată istoria Bisericii lui Hristos pe pământ, ca și a celeilalte istorii, este o dovadă clară despre acest adevăr. Roata istoriei merge zdrobind sau ridicând oameni și idei, buni și răi, minciuni și adevăruri, fără să poată fi ea însăși abătută de nimeni și de nimic, nici la stânga, nici la dreapta, fiindcă o îndrumă Înțelepciunea cea veșnică a lui Dumnezeu și o ține Puterea cea nemărginită a Lui.

Domnul Dumnezeu Însuși a pornit această Lucrare a Oastei Domnului și El a vrut ca ea să facă în Biserica noastră și în Timpul nostru această renaștere mântuitoare și El va face aceasta. Ce contează Bălan, ce contează Drăghici, ce contează Pop, ce contează Moldoveanu, oricare dintre cei care se pun împotriva planurilor lui Dumnezeu? Ce contează acești oameni, aceste fleacuri, aceste nimicuri, aceste fire de praf? Ce contează împărații pământului sau mincinoșii veacului, de un fel sau de altul? Ca tăvălugul trece peste ei voia lui Dumnezeu și ca pe niște râme îi va zdrobi El. Ca furtuna peste niște lumânărele și ca focul peste niște paie uscate. Împotriviți-vă, râme și lumânărele și paie, dacă prostia nebuniei voastre n-a învățat nimic din soarta tuturor râmelor de dinainte de voi! Asta arată doar că voi înșivă vă sortiți blestemului și spuzei. Asta se va și alege de voi toți! Voi veți păți, dar alții, și nu voi, vor învăța. După cum și alții au pățit, dar voi n-ați învățat că orice neascultare sfârșește rău. Totdeauna și sigur. Însă orice smerenie și ascultare vor fi slăvite și biruitoare.

Voi mai aminti doar trei întâmplări în legătură cu cele trei primejdii despre care am vorbit (poate și prea mult) în această a doua parte a acestei Mărturii. Una cu Moldoveanu, alta cu Sergiu si ultima cu Pop. Iar aceasta o fac pentru ultimele învățăminte pe care trebuie să le tragem în legătură cu ei și cu acțiunea pe care o duce fiecare dintre ei în parte și toți împreună.

Întâi cu Moldoveanu.

Nu-l mai văzusem de foarte multă vreme, fiindcă nu mai aveam absolut nici un fel de speranță pentru el. Își urma drumul lui, potrivnic și vrăjmaș, pe față împotriva oricărui gând și cuvânt bun, dar tot mai izolat de către frați. Își făcuse un anturaj din niște adunături neascultătoare, ca și el, de prin toate celelalte culte și făcuse o bisericuță „universală” la nivelul inferiorității lui îngâmfate. În această stare de libertinaj „evanghelic”, el și ai lui se complăceau în tot felul de îngâmfate interpretări și răstălmăciri biblice. Si se lansau în cele mai sfidătoare necinstiri ale Numelui lui Dumnezeu, spunând peste tot că lui îi vorbește personal și direct Dumnezeu. Că în fiecare zi el întreabă și Dumnezeu îi răspunde în orice problemă și imediat. Aflasem că se botezase în ascuns, nu de mult, la unul dintre cultele neoprotestante de care era mai apropiat prin înrudirea lui trupească și sufletească, dar că nu vrea să recunoască față de nimeni în nici un fel asta. Din cauza acestui lucru făcut în ascuns chiar și de ceilalți din Sibiu și din cauză că acum, ca orice prozelit confesionalist, făcea o nereținută propagandă printre toți, ca și ei să facă asta,- s-au ivit mari neînțelegeri și între sibieni. Faptul acesta i-a despărțit în două. Mai rămăseseră vreo zece, iar acum erau de-o parte cinci, iar de cealaltă ceilalți cinci, atâția îi mai lăsase duhul rău care lucra între ei. Cu frații din țară nu mai aveau nici o legătură, demult.

Pentru 1 martie 1975, fusesem chemat de către doi tineri părinți, prieteni și frați din Sibiu, să le fiu naș la un copil al lor care urma să fie botezat atunci. Am mers. După terminarea actului sfânt de la biserică, încă doi cunoscuți frați buni, cu care mă întâlnisem acolo, au stăruit, dacă tot eram în Sibiu, să mergem puțin și pe la Moldoveanu. Să mai vedem totuși care este starea lui. Eu m-am lăsat convins de chemările lor - și am plecat, deși îl cunoșteam mai bine ca ei.

Mai era la Moldoveanu acasă încă o cunoscută familie de frați din Moldova, cam apropiați de duhul lui. Iar în afară de aceștia era grupul aderenților săi din Sibiu, printre care o foarte guralivă femeie, care părea că are un rol deosebit în familia lui și în activitatea sa. Mai erau și doi frați vechi dintre vechii ostași sibieni, care, ulterior, s-au despărțit și ei de el, dar atunci încă mai mergeau unii la alții, așa că era casa plină.

Eu am încercat să le reamintesc tuturor fraților noștri care erau acolo, adevărurile noastre de credință și de învățătură, cărora suntem datori să le fim credincioși. Îi cam mustram că au rupt legătura cu frații din țară și acum nici ei nu merg la nimeni, nici nimeni nu vine pe la ei. Asta îi face să se usuce, să se împrăștie, să se piardă și să se rătăcească întâi sufletele lor, apoi familiile, și, în urmă, adunarea întreagă. Acum totul este pustiu și în ei și între ei și în jurul lor. Acesta era adevărul, dar ei nici unii nu vroiau să-l recunoască.

Atunci, enervată, femeia cu rol deosebit în viața și familia lui Moldoveanu, sări furioasă, retezându-mi scurt orice cuvânt și spunând că acestea sunt discuții nefolositoare, că ei au venit acolo să asculte ce le spune Dumnezeu,- nu ce vorbim noi, adică eu.

- Dar acestea nu sunt de folos? - am întrebat eu. Oare cercetarea stării noastre față de legământul sfânt pe care l-am pus cu Domnul și față de cerințele Cuvântului Sfânt pe care avem datoria de a-l împlini, nu sunt o poruncă a Domnului și o datorie a noastră? Oare când unii facem rău, nu-i datoria celorlalți să ne mustre și să ne sfătuiască să ne îndreptăm?

- Tot ce ai vorbit d-ta aici n-a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Noi nu ne-am ales cu nimic bun.

- Bine, să întrebăm pe frați, dacă și ei sunt de aceeași părere ca d-ta. Ce zici, frate Valer?

- Noi toți ne-am ales cu o adâncă învățătură pentru a fi mai râvnitori în cercetarea frățească și în legăturile noastre. Si noi în părțile noastre așa și facem. Toată regiunea noastră este ca un stup de albine care aleargă împreună, strângând mierea cea veșnică și înmulțind numărul stupilor sfinți. Vine mai ales o mare mulțime de tineret și toți cresc atât de frumos.

- Dar frăția-ta, frate Arcade?

- Slăvit să fie Domnul, pe la noi lucrurile s-au îndreptat de tot. Erau și pe la noi unii așa cum sunt și aici, cam de altă părere. Ei rupseseră legătura frățească și se izolaseră cu idei străine, dar acum Duhul Domnului i-a luminat pe toți și acum suntem cu toții o inimă și un gând. Credem că numai dacă rupem orice legătură cu duhurile străine, putem avea unitate și creștere. Altfel totul se pierde.

- Rugăm pe fratele Niculiță să ne spună și el ce i-a vorbit lui, Dumnezeu, astăzi zise femeia supărată, retezând și vorba fratelui Arcade.

Cu glasul lui misterios și rar, mai mult șuierat și întrerupt, ca de magician ocult, mai mult ascuns decât arătat, urmărind un efect ca de hipnotism și telepatie asupra ascultătorilor,- „profetul” Niculiță Moldoveanu, omul care vorbește cu Dumnezeu când vrea, care Îl întreabă pe Dumnezeu orice, iar Dumnezeu îi răspunde direct și personal la toate - începu:

- Da, Dumnezeu mi-a vorbit și azi și mi-a descoperit un adevăr foarte mare, așa cum a spus și sora Mărioara și anume, despre cercetările Domnului. Când am întrebat pe Domnul, mi-a răspuns: citește Luca 24, 17-27. Acolo Domnul mustră pe ucenici pentru că vorbesc între ei lucruri nefolositoare.

- Ați văzut? sări din nou femeia cea vorbăreață asta a fost o profeție, chiar privitoare la ceea ce a fost până acum aici. Apoi, privindu-se în jos și văzând că genunchii îi rămăseseră goi până departe, se silea să-și tragă peste ei fusta scurtă. Nereușind, își acoperi genunchii cu flaneluța. Capul îi era la fel de gol, dar n-avea cu ce să-l mai acopere. De fapt nici n-avea obiceiul acesta niciodată. Versetele Domnului despre buna-cuviință a femeilor, cu acoperirea capului ei, cu împletitură elegantă și parfumată, ori cu tăcerea femeii,- în „biblia” lor nu existau. Iar „profetul” lor nu întrebase despre acestea niciodată pe „Dumnezeul” lui, care îi spunea lui de toate,- numai despre smerenie, despre buna-cuviință, despre ascultare nu-i spunea nimic. Nici lui, nici lor.

- Da,- zise mai departe, tot în același fel misterios Niculiță - Domnul mă mustră mereu și îmi poruncește să mă îndrept... Să ne îndreptăm.

- Atunci de ce nu-L asculți? - i-am zis. De ce nu te îndrepți? Îndreaptă-te, îndreptați-vă!

- Domnul ne are în vedere pe toți,- zise el, într-un anumit fel, spre a înțelege noi ceilalți probabil, că despre noi era vorba, iar nu despre ei.

- Frate Niculiță, i-am zis eu direct, d-ta zici că îți vorbește Dumnezeu direct, spune, te rog, cum Îl auzi? Auzi vreun glas, vezi vreo ființă, ai vreun vis, vreo vedenie, îți vine un gând sau numai simți un îndemn cam așa cumva... Cum se manifestă asta clar? Căci noi știm din Sf. Scriptură cum Se arăta Domnul profeților Săi, în ce chip cutremurător, la marile răscruci de evenimente și în împrejurări clare. La d-ta cum se petrece asta?

- Mda... este și așa și așa. Uneori într-un fel, alteori în altul.

- Cum adică, spune limpede și drept,- dacă este adevărat că ți se arată și îți vorbește!

- De ce-l ispitiți? - sări femeia vorbăreață. Ați venit aici numai să ne tulburați.

- Bine, am răspuns eu, dacă este așa n-am să mai întreb nimic. Vreau să plecăm - și ar fi bine să ne rugăm înainte de plecare. Iată au trecut atâtea ceasuri de când am venit - și nu ne-am rugat.

Dar toți se ridicară să plece și nici unii nu vrură să se roage.

Când am rămas o clipă mai singur cu Moldoveanu, i-am

zis:

- Dacă tot ce spui cu arătările astea sunt numai o boală a ta de nervi, încă n-ar fi prea grav, poți să-ți revii și să te vindeci. Dar dacă, într-adevăr, este un duh care-ți vorbește, asta este ceva foarte grav. De asta mă tem că nu te vei vindeca niciodată. Domnul să aibă milă de tine!

Nu mi-a răspuns nimic, dar tremura tot de furie.

I-am dat mâna și am plecat.

De atunci nu am mai vorbit deloc împreună. Dar lucrurile continuă din ce în ce mai rău și fără nici o speranță de salvare.

De atunci, iată, au trecut aproape șapte ani, timp în care am fost foarte bolnav, uneori până sub moarte. Au venit la mine mii de frați din toată țara - chiar și de peste hotare - oameni la care, în viața mea, n-am putut să le fac nici un bine. Dar și mai mulți mi-au scris câte un cuvânt de mângâiere... numai „fratele și copilul meu”, Niculiță Moldoveanu, care a mâncat zeci de ani din pâinea mea, n-a găsit un ceas, ca să vină până la patul meu, ori măcar o carte poștală cu treizeci de bani, ca să-mi scrie și el câteva rânduri în toți acești șapte ani.

Iată acesta este sufletul adevărat al acestui om! Om?...

Acum cu Sergiu

Omul acesta, după ce a ieșit de la închisoare, a rupt și el legătura de tot cu orice frați. La închisoare fusese băgat cu o categorie de politici care făcuseră cea mai urâtă și mai vinovată politică, fiindcă se aflase despre el ceea ce noi nu știusem niciodată, că și el, înainte de a veni la Domnul, făcuse o astfel de politică și avusese un rol de seamă printre ei. Nu știusem asta. Față de noi se ascundea. De fapt nici nu-l întrebasem niciodată.

La puțin timp după liberare, prin nevastă-sa, a obținut pașaport și au plecat în Franța. Eu nu-l întâlnisem deloc înainte de plecarea lui.

Dar, acolo în Franța, a început să facă și el ceea ce făcuse Viorel în America. Un fel de propagandă religioasă amestecată cu politica cea mai vinovată în fața lui Dumnezeu. A început să aibă emisiuni religioase la radio, iar în aceste emisiuni, amestecând Evanghelia cu politica lui veche, se lăuda fără rușine că este urmașul Părintelui Trifa și vorbește în numele Oastei Domnului. Ba încă anunțase că va începe să tipărească acolo, la Paris, foaia «Isus Biruitorul».

Când am aflat despre acest lucru, i-am scris o scrisoare foarte aspră și categorică, avertizându-l îndurerat să înceteze imediat orice referire la Oastea Domnului în tot ce face. Îl întrebam, supărat, cum își permite să facă asemenea nelegiuiri. Cu ce drept vorbește el în numele Oastei Domnului? Cu ce drept se intitulează conducător? Cine l-a ales și cine l-a autorizat pe el vreodată să facă așa ceva? Cu ce drept își permite el să scoată foaia «Isus Biruitorul», la care n-a scris niciodată nici măcar un singur rând? I-am interzis categoric - întrucât eu singur mai eram în viață ultimul redactor al foii «Isus Biruitorul» - să mai folosească acest nume. I-am interzis - ca frate și colaborator cu Părintele Iosif, la munca Lucrării Oastei Domnului - să nu mai folosească numele acestei Lucrări sfinte, amestecându-l în noroiul politicii sale lumești. Întâi, pentru că Lucrarea Oastei Domnului n-a avut niciodată nici un amestec cu scopurile lumești ale politicii și nici nu va avea. Iar în al doilea rând, pentru că în felul acesta el ne face, în chip iresponsabil, cel mai mare rău nouă tuturor celorlalți frați, care ne aflăm aici în țară în mâna autorităților care și așa au o atât de mare ură împotriva noastră.

Nu peste mult timp, am primit de la el un răspuns foarte îndrăzneț și obraznic, așa cum răspunsese cândva si Pop, bătându-se cu pumnul în piept în fața mea...

- Eu fac ce vreau aici, îmi scria și Sergiu acum. Nimeni nu mă poate opri să nu duc această acțiune pe care eu o consider justă și necesară. Voi vorbi și voi organiza mai departe Oastea Domnului, aici în străinătate, și voi tipări foaia «Isus Biruitorul» pentru cititorii din afara țării. Cu cei din țară eu nu am nimic. Dar de la asta nimeni nu mă poate opri...

I-am răspuns din nou că «Oastea Domnului» e una, atât cea din țară, cât și cea din străinătate. Că «Isus Biruitorul» a avut ținută evanghelică și o linie înalt duhovnicească, scris într-o atmosferă de înaltă inspirație și de către oameni care garantau scrisul lor cu valoarea unei înalte vieți în Hristos. Ori, el nu are nici una și nici alta din toate acestea. Astfel, prin folosirea titlului și trecutului acestei foi - care reprezintă una din cele mai alese moșteniri de la părintele Iosif și de la trecutul Oastei- el înjosește totul și aruncă o mare pată neagră peste trecutul luminos și sfânt al acestei Lucrări.

Dacă după treizeci de ani de la încetarea apariției acestei foi cineva își permite să folosească numele și trecutul ei pentru un scris care este un subprodus de o inferioară și mizerabilă calitate - atât literară cât și duhovnicească - aceasta este un sacrilegiu, i-am scris. Să încetezi imediat! Altfel vei fi pedepsit de Însuși Dumnezeu, ca pentru cea mai mare nelegiuire. Si cu asta eu rup orice legătură cu tine!...

Aceste scrisori mi-au fost confiscate la percheziția care a urmat îndată după aceasta.

Când au venit la mine și mi-au cerut scrisorile, cei doi securiști mi-au zis supărați:

- Ne-ai luat-o înainte, domnule Dorz!

Eu m-am făcut atunci că nu înțeleg ce vor să zică. Dar mi-am dat seama din ce primejdie ne scăpase Dumnezeu încă o dată. Securitatea urmărise totul și îi convenea de minune ce făcea Sergiu acolo, pentru ca apoi să ne împingă pe toți sub învinuirea că noi suntem aici în țară uneltele lui, care îi urmăm îndemnurile și instigațiile împotriva regimului politic. El vorbea de acolo cu o îngâmfare nebunească, iar noi am fi plătit aici cu o altă prigonire cruntă și cu cine știe câte alte jertfe de vieți și de valori neprețuite.

Ce orbie și ce crimă împotriva Domnului și a Lucrării Sale! Slavă Ție, Doamne, că ne-ai scăpat și din această cursă încă o dată!

Astfel am scăpat noi din primejdia ce ne-a venit prin Sergiu, cum venise cândva prin Moța, apoi prin Viorel.

Dar eu cu el am rupt-o atunci. Am mai fost întrebat despre el și la alte cercetări, dar, în afară de ceea ce scrisesem, n-am mai știut nimic. El a mai continuat o vreme cu emisiunile lui în care amesteca tot așa Oastea Domnului și Evanghelia cu propaganda politică, și chiar și tipărirea foii «Isus Biruitorul», ca să arate că el e un Goliat care nu se teme și nu-i pasă de nimeni.

Dar, în curând, Dumnezeu l-a micșorat mereu, până ce acum s-a dezumflat de tot. Nu mai are aproape nimic din ceea ce părea că avea mai înainte. Așa lucrează Dumnezeu. Încet, dar bine.

Acum încă ceva despre Pop.

Au trecut iarăși anii și peste el ca și peste ceilalți doi. Dumnezeu le-a restrâns puterea și, din mari și grozavi cum erau, au rămas din ce în ce tot mai mici și mai nimici, dar și mai inamici.

După ce, în 1975-1976, se întâmplau toate acestea cu toți cei trei, frații și Lucrarea Oastei Domnului, de-acum deplin lămuriți asupra tuturor, i-au izolat pe fiecare în felul său. Sergiu n-a mai putut face nimic împotriva acestei izolări - și se pare că s-a resemnat. Moldoveanu ar fi vrut să facă, dar, ajungând cunoscută trecerea lui la o altă confesiune, frații l-au izolat încet-încet, de tot, fără ca el să mai poată face ceva. Numai Pop Alexandru, continuând chiar din clipa promisiunii sale din 1975, a lucrat tot ca el. Acum, văzându-se izolat de toți, el se simțea ca un pește rămas pe uscat. Se zbătea și căuta ca să ajungă iarăși în cursul apei, acolo unde îi mergeau lui toate cum vroia el.

Așa, în cursul anului 1981, încă de la început, a căutat să ia legătura cu mine prin repetate scrisori pe care mi le trimitea, solicitând iarăși iertarea și iarăși primirea. Nu i-am răspuns la nici una, fiindcă nimic din felul lui nu dovedea că el s-a îndreptat nici măcar un pas.

A început să-și trimită iarăși nevasta să mă caute acasă, pentru a solicita iarăși, ca în 1975 și ca mai înainte de atâtea ori bunăvoința noastră față de el.

Este o metodă la oamenii aceștia: cer iertare, dar chiar atunci fac din nou același rău pentru care plânseseră și își ceruseră iertare cu câteva minute mai înainte. Nu m-a găsit acasă, dar a venit a doua oară cu cei trei copii mai mici, ca să insiste cu toții în sprijinul cererilor tatălui lor. Din nou nu m-au găsit. Eram la tratament într-o stațiune. M-au căutat și acolo. Le-am spus tot ce le spusesem cu aproape șase ani înainte. Dar ei stăruiau că el este nevinovat și că toți cei ce spun despre el altceva spun minciuni, iar nu adevărul...

Cu o stăruință agasantă și obositoare, nu se lăsau convinși de faptele rele dovedite, pe care el le făcuse și le mai făcea încă,- ci susținea nevinovăția lui. Ce fel ciudat de oameni! Nu și nu, că ei au dreptate și nu țara...

Peste o săptămână, m-am pomenit acasă chiar cu el, cu Pop Alexandru, singur. Mai era la mine și fratele Petru din Săucani. Un frate atât de cunoscut pentru bunătatea inimii lui și pentru curăția credinței sale. În fața noastră, Pop Alexandru a făcut iarăși ca în 1975 1976. Cu strigăte plângătoare, cu lacrimi și promisiuni și-a cerut iertare și a făgăduit din nou că pentru totdeauna el se pocăiește și se îndreaptă, sigur și imediat.

Fratele Petru, cu lacrimi în ochi, a stăruit pentru el. Eu am făcut din nou ce mai făcusem de nu știu câte ori...

Cu siguranță că mai mult de șapte ori, dar sigur mai puțin decât de șaptezeci de ori șapte, l-am iertat... Si fiindcă mai avea până la de șaptezeci de ori șapte, l-am iertat din nou și am primit ca vrednice de nădăjduit promisiunile lui.

I-am spus numai și de data asta: Întâi caută să te împaci cu Dumnezeu, fiindcă numai El te poate ierta pentru cât rău ai făcut împotriva Lui! Apoi, caută să ceri iertarea Frățietății Oastei, fiindcă numai ea te poate ierta pentru cât rău i-ai făcut în toate adunările pe unde ai fost. Și, până când un sfat frățesc pe țară te va putea ierta pe baza cererii de iertare ce le-o vei face și pe obligația de a-i asculta în ceea ce-ți vor cere ca dovadă a îndreptării, începe chiar de acum să fii un om nou, cu o purtare nouă!

A plecat bucuros, promițând grăbit totul.

Mă gândeam și dacă nu cumva stăpânii lui de odinioară, care îl mai folosesc și acum, ne întind o nouă cursă și caută să-l introducă din nou în mijlocul nostru și în apropierea mea... Numai Domnul Singur știe, dar, de la cine a mai făcut, te poți aștepta să mai facă. Oricum, să fim cu grijă - și Domnul ne va izbăvi!

Peste o săptămână, în 4 octombrie 1981, era o nuntă la Șoimeni, lângă Cluj. Am mers cu mai mulți frați acolo, întrucât era o localitate și o ocazie unde știam că se adună mulți dezbinători și tulburători ai Oastei și doream să nu-i lăsăm să facă ce vroiau. Acolo, un cort mare și poate o mie de frați din toată țara adunați la nuntă... Între frați, mai la o parte era și Pop Alexandru. Mirele era un văr al lui. Iar regiunea asta din Nordul Ardealului era un teren pe unde lucrase el foarte mult.

Când l-am văzut acolo, Domnul mi-a trimis un gând: Iată o ocazie bună pentru descoperirea gândurilor lui Pop.

Să fie pus să mărturisească tot ce-mi spusese mie acasă, aici, în fața a o mie de frați. Dacă va fi sincer, să aibă o bază de pornire pentru îndreptare. Dacă ni se întinde o cursă, să fie prins el însuși în cursa lui.

Ajuns acolo, frații m-au așezat la masa din frunte. Atunci l-am chemat pe Pop Alexandru lângă mine, la masă, și i-am zis:

- Iată, frate Pop, acum aici este o mare și neașteptată ocazie pentru frăția-ta. Aici sunt frați din toată țara. Aici este regiunea în care ai lucrat zeci de ani și te cunosc toți. Și aici mai sunt mulți dintre tulburătorii și dezbinătorii Lucrării Oastei Domnului, pe care frăția-ta i-ai format și i-ai condus. Dacă este sinceră hotărârea de întoarcere pe care ne-ai promis-o și părerea de rău pentru tot ce ai făcut, iată, ai acum poate unica ocazie să spui asta aici și acum. Vrei?

- Vreau să fac tot ce-mi spuneți !

- Bine, peste câteva minute vino aici și vorbește!

A venit, a vorbit, teatral și spectaculos, așa cum îi era obiceiul, cu cuvinte amestecate, când de laudă, când de hulă la adresa sa, și-a mărturisit, plângând, vina, că de zeci de ani a făcut numai rău, numai tulburări și numai dezbinare. Că îi pare rău din toată inima și își cere tuturor iertare, rugându-i să-l ierte și să se roage Domnului pentru el... A fost, totuși, o mărturie curajoasă și am considerat-o fericită, căci îmi ziceam: dacă toată încercarea asta era o cursă pentru noi, ca să ne înșele iarăși încrederea, pentru ca să profite un timp din asta, cel puțin să se prindă el în lațul său. Dar dacă este o rază de speranță pentru el, atunci să înceapă bine. Și despre asta să afle toți acești frați, nu numai eu singur, cum se întâmplase de celelalte dăți.

Mărturisirea lui a descumpănit pe ceilalți dezbinători, care avuseseră în el pe purtătorul steagului lor. Acum, văzând fapta lui, nu știau ce să mai facă. Ei nu se așteptau nicidecum la așa ceva. La unul dintre ei, am și văzut un gând de a face și el o astfel de mărturisire. Dar n-a făcut. Pe unii frați simpli i-a impresionat și au crezut-o. Dar frații încercați au clătinat din cap cu neîncredere: - Ar fi bine, dar el nu-i sincer, veți vedea!...

Și, într-adevăr, unii au văzut îndată ce el a plecat de aici...

Eu însă sunt convins că omul acesta e un om bolnav din ce în ce mai rău și este stăpânit de o mulțime de duhuri și de complexe contradictorii. Poate că el va rămâne și mai departe o figură stranie și nebuloasă, plutind prin apele lăturalnice, printre ființele simple ori dubioase, căutându-și numai foloasele personale și nefiind în stare de nimic serios, ordonat și chibzuit niciodată. Dar putând face mult rău.

Totuși e mai bine să-l ai ca prieten decât vrăjmaș, - am gândit eu.

Poate Domnul va face o mare și unică minune cu el ca să-l salveze. Se poate și una și alta. Noi nu știm. Eu nu vreau să mă grăbesc în nici un fel. Dumnezeu și Timpul, cei Doi Judecători Drepți, ne vor arăta. El și așa merge tot timpul prin țară și nimeni nu-l poate opri până ce îl va opri Dumnezeu. Decât să meargă ca un vrăjmaș, mai bine să meargă ca un prieten. Și chiar vrăjmaș dacă ar merge, să nu fie din vina noastră. Să fie numai din a lui. Căci dacă va face tot rău, și așa, în curând, tot nu se va mai alege nimic nici de el, nici de tot lucrul lui, ca și de ceilalți doi ca el.

Slăvit să fie Domnul !