Cap. 30 - Ne apropiem de Ţărm

„Am străbătut oceanul acestei vieţi de-un ceas

şi-atâtea dragi ţinuturi în urmă mi-au rămas

pe lângă-atâta ţărmuri frumoase-am petrecut

- dar, ca o umbră-s toate acum dacă-au trecut.

Ce cântec de ispite m-au încercat ades

ce neguri mi-au stins zarea să nu mai ştiu să ies

ce năluciri să-mi schimbe cuvântul ce l-am spus

- dar ca o umbră-s toate acuma când s-au dus...

Au fost şi nopţi cu valuri cât munţii uriaşi

cu urlete şi vânturi şi negri nori vrăjmaşi

şi sute de primejdii am înfruntat temut

- dar ca o umbră-s toate, acum dacă-au trecut.

...Şi-acuma iată zorii - furtuna mi-a-ncetat

în zare iată Ţărmul atât de mult căutat

corabia voioasă mi-o-ndrumă-un heruvim

- Ierusalime dulce, deschide-te! - Sosim!”

În această lume, tot ce are un început, are şi un sfârşit. După cum orice naştere are o moarte şi orice leagăn are un sicriu. În înţelesul acesta primii paşi spre viaţă sunt tot primii şi spre moarte. Primele verigi ale lanţului, aduc pe altele dar trăgând mereu ajungi la cârligul de la capăt care te trage după el, acolo de unde ţi-a fost legat.

Din ultimele verigi ale acestei mărturii, voi căuta să mă opresc pe câte un scurt timp doar la unele mai însemnate întrucât şi aşa povestirea asta a cuprins prea multe părţi triste din care mă tem că mai mulţi au ales întâmplările decât învăţămintele din ele.

Dacă este aşa, atunci mai recitiţi aceste lucruri până când se va spulbera pleava care ascunde bobul - şi întâmplările care ascund învăţământul - ca să rămâneţi numai cu cel bun.

Un moment mai semnificativ, în acești ultimi ani ai vieții mele, a fost participarea mea la ultima consfătuire pe țară, cu un număr mai restrâns de frați, dar de o mare însemnătate pentru răscrucea la care ne găseam atunci și pentru limpezirile pe care le-a adus. E vorba de Sfatul Frățesc de la Poiana Brașovului din, 7 noiembrie 1976. La acest sfat s-a ajuns printr-un concurs ciudat de întâmplări.

Prin părțile Comăneștilor, din județul Bacău, mai rămăsese unul care era un tovarăș de dezbinări al lui Moldoveanu. Acest cunoscut agitator al acelor idei a venit în august la mine, stăruind peste măsură de mult și zicând că mulți frați din diferitele părți ale țării ar dori un sfat frățesc mai larg, care să precizeze clar felul nostru de a crede și de a învăța. El pretindea că mulți dintre frați n-au nici un fel de lumină asupra acestui lucru și din cauza asta unii cred într-un fel, alții în altul.

- Bine! - i-am zis. Dacă această dorință și nevoie este a mai multora, iată, eu sunt gata să merg oriunde, numai spre a ajuta cu cât pot la orientarea și limpezirea acestor lucruri. Deși împrejurările în care ne găsim sunt încă destul de grele, iar eu sunt sub restricția de a nu mă deplasa nicăieri. pentru Domnul și pentru frați sunt gata la orice. Să fixăm o dată cam peste o lună, pentru ca frăția-ta să ai timp a-i anunța pe frații care trebuie să ia parte. Găsește și locul cel mai potrivit, undeva cam pe la mijlocul țării, spre a fi cam la fel de aproape de toți.

A fost aleasă seara de 25 septembrie și locul la Poiana Brașovului, la casa unui paznic de teren, care era singură între niște brazi, departe de orice alte clădiri. Paznicul era cunoscut ca un frate bun și locuia acolo numai el cu familia lui.

Dar pregătirile ce trebuiau făcute și mai ales înștiințarea fraților care trebuiau să ia parte, au întârziat prea mult. În urmă s-a fixat seara de 7 noiembrie 1976. Locul a rămas același.

Pentru seara când era hotărâtă sfătuirea frățească, au fost anunțați vreo cincizeci de frați dintre cei mai cunoscuți din toată țara, dar n-au putut veni decât vreo treizeci. Pe lângă asta, au venit și unii dintre cei nechemați. Ne-am mirat cum de au ajuns acolo, mai ales trei dintre ei. Un preot, care mai târziu s-a dovedit ca și ceilalți doi o iscoadă a vrăjmașului strecurat printre noi. Și alții doi, din Cluj.

În seara respectivă, după rugăciunea de început, am gândit la o ordine în care să se desfășoare această întrunire, pentru ca timpul să fie folosit bine și toată problema pentru care ne adunam să fie rezolvată până dimineața, când trebuia să ne împrăștiem.

Din ziua când hotărâsem această sfătuire, m-am rugat Domnului ca totul să fie ocrotit de El și Duhul Sfânt să ne inspire felul cel mai potrivit de a lucra pentru a reuși totul bine. Duhul Domnului mi-a dus gândul la Sfatul Frățesc pe țară din 12 septembrie 1937. Răscrucea la care se găsea atunci frățietatea Oastei Domnului era mare, și importanța istorică a hotărârii care trebuia să fie luată, la fel. Am amintit ceva despre acest eveniment și în partea întâi a acestei mărturii.

La Sfatul de atunci a luat parte și Părintele Iosif, profetul Domnului din Biserica și Neamul nostru, iar împreună cu el, peste cinci sute de frați lucrători dintre cei mai aleși din țară și din străinătate. Acum aproape patruzeci de ani, Lucrarea Oastei era atât de aproape de izvoarele sale și pe lângă asta era, în centrul frământărilor ei, însuși acela prin care o pornise Dumnezeu. Iar în jurul lui erau primii lucrători prin care Domnul lucrase așa de minunat. Deci iată exemplul cel mai luminos pentru noi și acum.

Adusesem acum cu mine descrierea pe larg despre acea consfătuire din 1937, publicată atunci în foaia noastră, «Ecoul». Mai adusesem încă două documente scrise și semnate, tot în 1937, și ele referitoare tot la precizarea hotărârilor de atunci, care erau obligatorii pentru toată Oastea Domnului, până la Sfârșit.

În fața fraților adunați aici la Poiana Brașovului, m-am ridicat și, în scurte cuvinte, le-am spus despre Consfătuirea de atunci. Despre înalta atmosferă de unitate și despre conștiința marii răspunderi pentru hotărârea care trebuia luată în interesul marii cauze a lui Dumnezeu. Am făcut apel pentru acestea și la frații prezenți, fiindcă și momentul acesta nu era mai puțin însemnat. Și acum ne aflăm tot la o răscruce la fel de mare ca atunci. Deosebirea este numai că atunci luptam cu primejdia formalismului, care vroia să ucidă dragostea, iar acum luptăm cu primejdia sectarismului, care vrea să ucidă adevărul. Hristos este și dragoste și adevăr. Și unitate și orientare. Și credința și învățătura. Una fără cealaltă nu se poate. Dragostea se usucă fără adevăr, adevărul îngheață fără dragoste. Credința se rătăcește fără învățătură, iar învățătura moare fără credință. Noi, în această sfântă Lucrare a Oastei Domnului în care ne-a născut Duhul și Cuvântul Sfânt, le avem atât de minunate și vii pe amândouă. Trebuie numai să le păstrăm cu toată grija și credincioșia, spre a nu le pierde noi și spre a nu ni se fura de către alții.

Ca să te poți orienta drept în spațiu, ai nevoie de trei jaloane spre ținta unde vrei să ajungi. Ca să te poți orienta bine în veșnicie, ai nevoie tot de trei timpi: Trecutul, Prezentul și Viitorul. Noi suntem trecători, dar Lucrarea lui Dumnezeu este veșnică. Ea trebuie să ajungă drept și frumos la Țintă, în Ierusalimul Ceresc, iar pentru ajungerea asta, fiecare dintre noi avem o chemare în ea de care suntem răspunzători astăzi.

În vremile normale și pe drumurile netede, Oastea Domnului înaintează frumos, pentru că cerul este senin, vizibilitatea bună, drumul drept... Dar în vremile grele și la marile răscruci, când se desfac multe drumuri spre multe direcții, atunci cei din frunte trebuie să privească bine, să cugete drept și să se uite departe, fiindcă dacă se ia atunci un drum rău, pierderea este veșnică și nemărginită, și în timp și în număr.

Acum ne găsim - le-am zis eu - la o astfel de răscruce istorică. Ar trebui fiecare dintre noi să ne cutremurăm în fața acestui moment și să ne adunăm toate gândurile și toată ființa noastră, ca în fața celei mai reale și mai vii prezențe a lui Hristos, Care este în mijlocul nostru și ne privește și ne înseamnă, pe fiecare dintre noi, cu ce conștiință stăm și gândim acum cu privire la prezentul și viitorul Lucrării Sale încredințate nouă...

În ce mă privește pe mine, vă mărturisesc aici că eu mă tem de Dumnezeu și doresc să ascult în totul de voia Sa. Eu am fost prezent în 1937 la acel Sfat Frățesc pe țară și mai sunt aici încă doi frați bătrâni care au fost de față atunci acolo. Așa că nu numai documentele scrise, ci și doi frați, martori vii ai celor întâmplate, pot adeveri cele ce vă spun. Am să vă citesc aceste documente rând cu rând și am să vă arăt pe ele semnăturile fraților care au fost atunci de față, împreună cu Părintele Iosif. După ce veți afla din ele unanimitatea tuturor celor peste cinci sute de frați - care au hotărât atunci într-un glas că Oastea Domnului a fost, că este și că rămâne pe totdeauna în Biserica și în credința noastră bună și străbună, neadăugând și nescăzând nimic nici din învățătura, nici din credința ei -, am să vă declar aici care este atitudinea mea personală față de hotărârea fraților de atunci și față de evenimentele de acum. Vă voi declara aici, cu mâna pe inimă, convingerile și hotărârea mea cu privire la prezent și la viitor, atât pentru mine, în mic, cât și în măsura în care o răspundere îmi revine și mie pentru Lucrarea Oastei Domnului, în mare.

Am fost prezent de peste patruzeci și cinci de ani în centrul tuturor marilor lupte și frământări, prin care a trecut Oastea Domnului, până astăzi. Am făcut parte din nucleul de conducere al Oastei, din anul 1934, alături de Părintele Iosif Trifa și de cei puțini care alcătuiam redacția, care era creierul Lucrării, ochiul ei și inima ei. Am trecut prin lupte și furtuni în care nu ne mai vedeam om cu om. Au căzut dintre noi cu miile, cu zecile de mii, dar am rămas lângă steagul și lângă stegarul Oastei, căutând să sprijinesc și eu un braț al lui Moise și să mânuiesc o unealtă lângă Neemia.

Au fost vremuri când, sub loviturile vrăjmașilor, mai rămăsesem atât de puțini încât toți râdeau de noi și nimeni nu ne mai numea Oastea Domnului, ci ne spuneau în batjocură și dispreț: schismatici, eretici, trifiști, sectari... Și eram dați în urmărire pretutindeni pe la toate posturile de jandarmi și de poliție, cu ordin să fim prinși, legați și înaintați sub escortă, ca niște răufăcători. Dar prin toate am trecut și am ajuns acum vremile când toți cei ce ne-au chinuit și ne-au prigonit atunci - azi nu mai sunt. Iar noi, cei puțini și fără nume atunci, iată, am ajuns o Oaste care umple țara și lumea. Și optzeci la sută dintre noi sunt tineri, în cea mai frumoasă și plină vigoare duhovnicească. La adunările și nunțile noastre ne putem întâlni cu miile, și, când vezi fețele îmbujorate de tinerețe și ochii sclipitori de inteligență și credință ai celor ce cântă și se roagă și ascultă cu inimile vibrând și arzând pentru Hristos, îți vine să strigi și să sari de bucurie ca David în marile sărbători ale biruinței lui. Cum să-L slăvim noi îndeajuns pe Domnul Dumnezeul nostru pentru toate aceste minuni care le-a făcut El pentru noi! Tocmai de aceea, acum, când trebuie să luăm niște hotărâri care pot ajuta și grăbi această mare izbândă a Domnului pentru salvarea poporului nostru și pentru renașterea Bisericii noastre, fiecare dintre noi trebuie să fim conștienți de datoria ce ne revine înaintea lui Dumnezeu și a Frățietății noastre pentru asta. În ce mă privește, după cum am spus, îndată ce voi termina de citit și veți lua cu toții cunoștință de aceste hotărâri, vă voi înfățișa atitudinea mea și înnoirea legământului meu și pentru viitor față de ele.

Dar, după mine, vă va veni rândul fiecăruia, începând de la fratele care stă colo pe primul loc, apoi, jur-împrejur, până la fratele care stă dincolo, pe ultimul loc. Și, fiecare la rândul său, veți declara aici în fața Domnului și a Lucrării Sale - pe care o reprezentăm toți frații cum crede acum - cum vrea să creadă și cum pune legământ să lucreze în viitor. Fiindcă acest moment este o mare răscruce și numai Domnul știe dacă noi, cei ce suntem acum aici, vom mai avea vreodată un prilej ca acesta...

După această introducere, am citit din foaia «Ecoul» toate cele scrise în vremea aceea despre toată desfășurarea consfătuirii, despre numele multora dintre cei prezenți acolo, despre cuvântările Părintelui Trifa și ale altor frați, despre Moțiunea Sfatului Frățesc, despre adeziunea totală și semnarea tuturor celor prezenți pe actul final cu care s-a încheiat Consfătuirea fraților...

Apoi le-am citit și celelalte două documente, unul al fraților mai cunoscuți din adunarea Sibiului, iar altul, o Declarație personală a Părintelui, referitoare tot la aceeași problemă.

Am încheiat cu declarația mea personală din 12 septembrie 1937, reînnoită acum după atâția ani. Le-am spus:

- Nu am acum o altă credință sau o altă învățătură cu privire la aceste lucruri, diferită de atunci. Cum am crezut și am mărturisit atunci, în 12 septembrie 1937, tot așa am crezut și după aceea, așa cred și azi și așa doresc să mă leg în fața Domnului și a frățiilor voastre să cred și să mărturisesc și în viitor, până la cea din urmă clipă a vieții mele. Ceasul acesta și cuvântul acesta să rămână pe veci o mărturie împotriva mea, dacă nu-mi voi ține întocmai legământul acesta. Și împotriva oricăruia dintre frățiile voastre care nu vă veți lăsa pătrunși de adevărul lui Dumnezeu și de dragostea Frățietății, ci lucrați acum sau veți începe să lucrați în viitor împotriva acestora.

Și acum este rândul frățiilor voastre, începând cu primul, să mărturisiți și să alegeți.

A urmat la cuvânt fiecare la rândul său.

În afară de trei, cunoscuți dezbinători și neascultători, toți ceilalți au mărturisit cu lacrimi totala lor adeziune față de credința și de învățătura Oastei, punând gând și legământ de a fi până la sfârșit în felul acesta. Cei trei vechi prieteni ai lui Moldoveanu, fără a-și arăta gândurile pe față, întocmai ca și el, au ocolit orice precizare a poziției lor, lăsând lucrurile încurcate. Asta este de fapt metoda lor învățată de la el. Niciodată să nu spună ce gândesc, ci să-și ascundă planurile, pentru ca la adăpostul acestui dubiu să și le poată împlini.

La urmă s-au precizat trei lucruri obligatorii pentru toți frații, ca un pas hotărât spre o încadrare a tuturora într-o disciplină și o ordine duhovnicească:

1. Semnul Oastei, semnul mântuirii noastre, semnul Crucii Mântuitorului să fie obligatoriu pentru toți, îndeosebi la începutul și la sfârșitul rugăciunilor. E bine să se facă semnul Crucii și la începutul, și la sfârșitul vorbirilor frățești. Așa a fost la începutul Oastei, când pe toate medaliile noastre, pe toate steagurile noastre și pe toate mesele adunărilor noastre noi purtam cu evlavie și cu cinste acest semn divin.

2. Cel puțin de două ori pe an, în Posturile Nașterii și Învierii Domnului, frații să se mărturisească și să se împărtășească la biserică, în chip smerit și evlavios, după porunca Domnului și Mântuitorului nostru, Care a spus: „Să faceți aceasta...”. Împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru fiind una din Tainele Harului Său, prin care noi primim curățirea și puterea sufletului nostru.

3. Participarea noastră la rugăciunea și Liturghia Duminicală din bisericile noastre este un fapt necesar și de dorit pentru fiecare dintre noi, care mărturisim că suntem fii ai acestei Biserici. Prin urmare, pe cât este cu putință, frații sunt îndemnați a lua cu toții parte la aceste slujbe bisericești. În orice caz, nicăieri să nu se facă adunări ale Oastei în altă parte duminica dimineața, când este Liturghie la biserică. Adunările să se facă după Liturghie și nu în același timp cu ea...

Se făcea ziuă când s-au terminat discuțiile noastre asupra acestor lucruri. Trebuia să încheiem totul cu o rugăciune de mulțumire și să ne împrăștiem pentru plecare acasă. Unii se grăbeau la tren.

Am îngenuncheat cu toții, iar unul dintre cei nechemați, deși mărturisise și el la rândul lui cu lacrimi adeziunea și ascultarea sa, s-a grăbit el primul să facă rugăciunea. Și încă fără cruce, deși doar cu cinci minute mai înainte hotărâsem cu toții ca orice rugăciune să fie începută obligatoriu de către toți prin semnul Crucii: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.”

Văzând această împotrivire pe față, în chip vinovat și provocator față de Domnul și față de frați, l-am întrerupt rostind tare: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Și făcând semnul Crucii îl invitam astfel și pe el să se trezească, să înțeleagă, să se corecteze și să înceapă din nou rugăciunea, făcând și el la fel... Dar nu s-a trezit, n-a vrut să înțeleagă, nici să se corecteze, ci după ce am tăcut eu, el a continuat tot cum începuse. Era primul semn al împotrivirii acestui suflet dur, ajutat de însoțitorul și finul său, amândoi din Cluj, care aveau după aceea să devină și pârâtorii acestei consfătuiri, chiar îndată după despărțirea de noi și plecarea lor de aici.

Am aflat chiar în dimineața plecării noastre, la trecerea prin Brașov, că Moldoveanu, care fusese și el chemat și nu venise, era totuși în Brașov, venit cu mult înainte spre a ne pândi și a se informa despre tot ce am vorbit. Toate hârtiile denunțării noastre, scrise cu pix roșu, au fost scrise, poate, și cu ajutorul și cu cunoștința lui. Domnul singur știe și El Însuși le va arăta odată (Luca 12, 2-3).

Abia am ajuns acasă și, la trei zile după asta, am fost luat și dus la Securitate. Șapte ceasuri am fost anchetat si descusut cu amănunțime asupra a tot ce discutasem la consfătuirea noastră de la Poiana Brașovului din noaptea aceea. La un moment dat, unul dintre cei trei anchetatori, de la București, de la Oradea și de la Beiuș, enervat și amenințător mi-a băgat în ochi hârtiile pe care le ținea în mână înjurând:

- De ce nu vrei să recunoști? N-am eu aici scris tot ce ați făcut? Crezi că noi nu știm ce faceți voi și ce ați făcut acolo? Iată aici demascarea voastră. Ai să recunoști tu!...

În momentul când împinsese cu pumnul hârtiile în ochii mei, am recunoscut scrisul cu pix roșu al finului celui ce începuse rugăciunea fără Cruce și care veniseră acolo nechemați. Am început să mă dumiresc: fuseseră trimiși ca iscoade. Se aflase de adunarea care avea să se facă și veniseră între noi anume să ne vândă.

- N-am avut nimic de ascuns, domnule. Tot ce am făcut privea numai niște probleme religioase ale noastre, fără nimic rău pentru nimeni.

- I-ai adunat ca să vă organizați din nou și să lucrați clandestin împotriva legilor și dispozițiunilor Statului !

- N-am încălcat nici o dispozițiune. Religia este liberă.

- Liberă să mergeți la biserică, - și ziua. Dar nu în altă parte și în ascuns, noaptea.

- N-am făcut nimic rău!

- Unde sunt documentele pe care le-ai citit?

- Nu le mai am. M-am pomenit fără ele. Nu știu, le-am pierdut pe drum sau mi le-a luat cineva din buzunar fără să știu.

- Minți! Unde sunt documentele?

- Nu știu, nu le mai am, v-am spus.

- Dar banda de magnetofon pe care ați înregistrat complotul vostru?

- Îmi pare foarte rău că nu mai am această bandă. V-aș preda-o imediat și cu bucurie, spre a vă convinge de tot ce v-am spus.

- Unde-i banda?

- Să vedeți cum s-a întâmplat. Deși aparatul era nou, nu știu cum s-a făcut că n-a înregistrat absolut nimic. În timpul înregistrării n-am controlat, fiind convins că se înregistrează, dar, când am ajuns acasă și am verificat, am constatat cu mirare că nu se înregistrase nimic. îmi pare rău, dar acesta este adevărul. După aceea am înregistrat pe ea niște cântări.

- Unde-i banda? S-o dai așa cum este!

- O am acasă.

- Dar documentele?

- Nu le mai am!

- Bine, le vom afla noi. Hai în mașină!

Doi s-au suit cu mine în mașină, al treilea, cel din București, a rămas acolo. Am plecat. Ploua cu găleata. De-abia puteam înainta prin ploaie și noroi. Mă rugasem Domnului tot timpul de mai înainte să nu-i lase să vină să-mi facă percheziție, pentru că, în orice loc ar fi căutat, ar fi aflat lucruri de nemaiînlocuit. Când am văzut că totuși Domnul le-a îngăduit să vină, am zis deznădăjduit: Doamne, dacă Tu mă dai în mâinile lor, eu nu mai pot face nimic. Ce poate face mielul în fața lupilor, dacă Păstorul nu-l apără? Mă vor mânca - și gata! Fie voia Ta!

Am ajuns și ploaia nu încetase. Acasă - nimeni, nici mama, nici soția. Am mers cu ei în cămăruța Domnului, acolo unde, după o perdea care acoperea în întregime peretele din fund, erau toate scrierile Domnului. Iar în jur, toate cele ce le mai putusem strânge din lucrurile Părintelui Iosif: crucea veche de la mormântul lui, rafturile din redacția foii «Isus Biruitorul», colecții, manuscrise, tablouri, documente..., masa Părintelui, scaunul și noptierele lui, lada cu care călătorise la Ierusalim, toate...

Cel de la Beiuș începu să scotocească, cel de la Oradea, oarecum înfiorat de atmosfera cămăruței, a rămas pe loc, fără să pună mâna pe nimic. Nici unul n-a văzut însă că perdeaua nu este perete, ci perdea. Au bâjbâit pe cei trei pereți, dar de cel cu perdeaua, unde erau toate comorile Domnului, nici nu s-au apropiat. Ei l-au văzut perete gol. Au luat astfel de pe masă o cutie cu benzi înregistrate și dintr-un sertar niște lucruri fără importanță, un registru de casă al Librăriei din Sibiu, de prin anul 1933 si un alt caiet cu niște lucrări concepte.

În tot timpul percheziției, maiorul de la Oradea fusese agitat și spunea mereu celuilalt:

- Hai să plecăm, hai să plecăm...

Luase benzile și ieșise în curte, iar celălalt încă cerceta să mai afle ceva. Văzând că superiorul ieșise, l-am împins ușurel și pe căpitan spre ușă, zicând:

- Hai, domnule, că dânsul a plecat! Si am încuiat ușa după noi.

Nici mama, nici soția nu știuseră nimic. Fiind ploaie și frig fiecare dormea undeva și nu văzuse nimic. Slavă Domnului că au fost scutite de încă o spaimă!

Ne-am suit din nou în mașină. Un copleșitor simțământ de bucurie și de rușine îmi umplea sufletul. „Dumnezeul meu, ziceam cu ochii înlăcrimați, fii slăvit, dar iartă-mă!... Eu credeam că numai dacă nu vor veni, atunci nu le vor afla! Dar iată că Tu mi-ai arătat că chiar dacă vor și veni, Tu vei acoperi lucrurile Tale și ei nu le vor putea atinge!”

Ce puțin credincios fusesem eu, și ce frumos mi-a arătat Domnul cât de mare este puterea Lui! Încă o experiență neuitată cu Domnul nostru, a Cărui putere nemaipomenită face atâtea minuni pentru noi, tocmai în momentul când nu mai există absolut nici o nădejde. Si, o, în câte rânduri am mai fost așa! Câte cărți ca aceasta mi-ar trebui ca să le

povestesc pe toate!

Dar să mai spun măcar una frumoasă din trecut:

În toamna anului 1957, într-o scurtă perioadă dintre două închisori lungi, eram într-o misiune prin părțile Dunării. Plecasem cu un frate cu șareta lui de un cal, cutreierând adunările frățești pentru îmbărbătarea fraților. Era spre seară și trebuia să ajungem departe, la o mare adunare de frați care ne așteptau, când, într-un loc, Dunărea se revărsase peste șosea pe o mare întindere. Ne-am oprit locului și ne-am uitat: pe nicăieri nu se putea trece, decât prin apele revărsate. Ne-am uitat departe înainte peste ape și atunci am văzut dincolo, ieșind din apă, un car cu boi. Am zis: dacă a putut trece carul acesta, înseamnă că și noi vom putea, fără să ne gândim că între timp apele vor mai fi crescut. M-am dezbrăcat de haine, le-am făcut sul și le-am pus pe cap. Fratele a făcut la fel. Eu am luat-o înainte pe vârful șoselei, iar fratele, după mine, ținând calul care trăgea șareta plutind pe ape. Am mers așa prin apa care creștea mereu până la piept, până la gât, până la gură... Dar nu mai sus. Am mers astfel până ce am ajuns, scăzând mereu, să ieșim de cealaltă parte. Am slăvit pe Domnul cu strigăte și lacrimi.

Când am ajuns, mulțimea fraților nu mai încăpuse în casă, ieșiseră în grădină și ne așteptau cu toți pomii grădinii plini de lămpi și felinare. Spre dimineață, când s-a terminat adunarea, am mers pe jos însoțit de câțiva frați, până undeva la un autobuz cu care trebuia să ajung la Giurgiu, să iau trenul spre București. Am ajuns autobuzul și cu el am ajuns și trenul. Am plecat fără să știu că, după plecarea mea de la adunare, fusesem căutat și urmărit. Aflându-se că am mers cu autobuzul, fusesem așteptat la Giurgiu. Dar am trecut printre ei fără să mă vadă și fără ca eu să știu ceva. Dumnezeu mă acoperise. Am aflat toate acestea la câteva săptămâni mai târziu. Atunci la autobuz a fost arestat în locul meu altcineva și numai după multe lovituri îndurate, bietul om a fost crezut că nu eram eu, iar cei care îl cercetau prin bătaie s-au lămurit că se înșelaseră.

Dar care dintre copiii lui Dumnezeu nu are atâtea experiențe minunate cu El? Față de fiecare dintre ai Săi, Domnul Își împlinește cu credincioșie făgăduințele Sale.

Totuși, chiar dacă Domnul face uneori minuni pentru a-i salva pe ai Lui, asta nu dezvinovățește cu nimic păcatul cel de moarte al iudelor și iscoadelor dintre noi, care, cu bună știință și pentru foloase mârșave, dau pe frați în mâinile chinuitorilor lor.

Spune un Sfânt Părinte așa: „Nici chiar sângele martiriului nu spală păcatul vânzării de frați”. Iar Sf. Ap. Pavel spune: Chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars de viu, dacă păcătuiesc contra dragostei de frați, nu-mi folosește la nimic... (1 Corinteni 13, 3).

Ce păcat îngrozitor este vânzarea de frați! Nici unul nu este atât de mare ca acesta! E tot așa cum L-ai vinde pe Însuși Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

După ce am ajuns deci înapoi la Beiuș cu cei doi care îmi făcuseră percheziția, a trebuit să dau o lungă declarație scrisă despre tot ce s-a petrecut la Poiana Brașovului. Apoi mi s-a dat drumul cu multe amenințări și avertismente.

Îndată după aceea, am aflat că au mai fost luați și anchetați pentru această adunare și alți mulți frați din țară, trecuți cu numele în nota informativă a fraților mincinoși care fuseseră iscoade între noi și al căror scris îl cunoscusem bine.

Poate mai fuseseră și alții nu numai - ei nu știu, Dumnezeu îi știe. Și îi va ști lumea întreagă în curând. Pentru că nu este nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Si tot ce s-a șoptit la ureche, ori s-a scris în odăițe ascunse va fi strigat de pe acoperișurile caselor..., la megafoanele din piețe și de pe clădiri (Luca 12, 1-3).

Într-o noapte din vara anului următor a bătut la geamul meu cineva. Am ieşit şi i-am deschis poarta fără nici un gând. În fiecare seară veneau astfel la mine fraţi.

Acesta de acum însă era un tânăr cunoscut, care venea speriat, cu vestea că securitatea făcuse o percheziţie neaşteptată la una din bunele noastre surori tinere care lucra la transcrierea volumului 3 din Istoria Oastei pe care nu cu mult înainte îl terminasem de scris la maşină în prima serie. Voind să am mai multe exemplare, o dasem spre multiplicare la sora asta, care era profesoară la o şcoală prin jud. Bacău. Cineva observase ce scria ea - şi pârâse la securitate. Şi-acum se confiscase totul. Fratele venea să-mi comunice.

Îndată am ştiut că vor veni la mine să-mi ceară tot materialul. Am strâns în grabă celelalte exemplare care le mai aveam scrise la maşină din carte - şi aşteptam. Într-adevăr după câteva zile au sosit.

- Unde-i volumul 3 din Istoria Oastei pe care ai scris-o?

- La dv. - am răspuns.

- Dar celelalte exemplare?

- Iată-le aici!

- În câte exemplare le-ai scris la maşină?

- În cinci! Celelalte patru iată-le.

- Dar ciornele unde sunt?

- Nu le mai am demult. Soţia mea pe care o ştiţi că e bolnavă de nervi, mi le-a aruncat în foc.

- Nu-i adevărat!

- Vă rog s-o întrebaţi!

S-au dus s-o întrebe - dar s-au întors îndată clătinând din cap.

- Dă o declaraţie pe propria ta răspundere şi sub luarea la cunoştinţă că dacă nu va fi adevărat eşti pasibil de cea mai mare pedeapsă. De ce ai dat volumul acesta să fie transcris? Ce aveai de gând să faci cu atâtea exemplare?

- Istorisirea aceasta este jurnalul meu, mărturia vieţii mele, descrierea întâmplărilor prin care am trecut şi testamentul meu. Şi cum acolo nu-i numai literatură ci şi istorie şi religie şi educaţie, voiam să dau câte un exemplar fiecărui copil al meu, apoi să trimit un exemplar la Sfântul Sinod al Bisericii, unul la Departamentul Cultelor, unul la Uniunea Scriitorilor, unul la Academia Română... Trebuia să ia act de cele scrise acolo fiecare instituţie de asta!

- De ce ai dat-o la fata asta s-o scrie?

- Singură ea era în stare s-o scrie corect. Eu n-o mai puteam scrie încă o dată.

- Unde mai ai vreun exemplar din ea?

- Nicăieri!

- Fii atent că dacă se întâmplă să ajungă vreun exemplar din asta în străinătate, ai terminat-o! Noi avem mijloace să o aflăm oriunde ar mai fi un exemplar. Aşa că dacă ştii că mai există undeva mai bine s-o dai acum. Mai târziu va fi mult mai greu. Vei vedea. Să nu zici că nu ţi-am spus. Scrie!

După lungi ceasuri de astfel de hărţuieli şi ameninţări, au plecat luând cu ei tot ce găsiseră la mine.

Curând apoi am aflat că sora noastră fusese dusă şi ţinută zile întregi pe la anchetă atât în oraşul ei apropiat cât şi în capitala judeţului. Fusese hărţuită şi ea, controlată la şcoală, acasă, în tot felul şi ameninţată cu darea afară din serviciu, cu închisoarea, cu toate pedepsele lumii.

Numai Domnul a întărit-o şi a apărat-o în chip minunat, fiindcă ea s-a ţinut tare lângă Domnul. Dar mai ales viaţa ei fără nici un fel de pată, a mărturisit pentru ea în faţa tuturor. Până la urmă, dacă n-au avut ce să-i mai facă, au lăsat-o în pace.

Ani de zile m-au tot întrebat de volumul 3. Nu credeau că nu mai este ceva pe undeva. Într-adevăr acesta cuprindea perioada din 1947 până în 1976, cu toate închisorile, prigoanele şi suferinţele prin care trecusem. N-am mai putut să-l mai transcriu de atunci.

În primăvara anului 1977 m-am îmbolnăvit grav de tromboflebită la piciorul stâng. Durerile deveneau din ce în ce mai mari, până ce m-am prăbuşit la pat, fără a mai putea face nici servici şi nici vreun fel de mişcare. Sufeream atât de greu încât tot trupul îmi tremura.

Nu puteam să duc nici lingura la gură. Încercam să mă ridic şi nu puteam decât până în cotul drept şi mâncam cu stânga, cât puteam mânca - dar ajunsesem la marginea puterilor şi a speranţei... Am zăcut aşa luni de zile pe pat acasă. Piciorul îmi era umflat şi vânăt, rece şi amorţit. Unghiile începeau să mi se înnegrească.

Am fost dus la Cluj şi printr-un frate credincios - am cunoscut un medic bun, om al lui Dumnezeu care m-a internat în clinica la care era director. Specialistul lui de la chirurgie însă mi-a spus că singura soluţie este operaţia. Trebuia să mă decid dacă accept operaţia sau nu.

Una din asistentele sale îmi şopti din spatele lui făcându-mi semn:

- Nu acceptaţi acum, amână până mâine.

- Vă rog domnule doctor - i-am răspuns, mai daţi-mi un timp de gândire până mâine.

- Bine!

După vizită, asistenta care îmi şoptise, veni la mine şi zise:

- Veniţi după mine în salonul celălalt şi vedeţi. Apoi vă decideţi.

În salonul celălalt erau numai oameni operaţi la picioare. Unii aveau degetele tăiate, alţii laba piciorului, alţii din genunchi, alţii de la şold... Alţii amândouă picioarele mai mult sau mai puţin.

M-am decis. Decât în mâinile oamenilor, mai bine în Mâinile lui Dumnezeu.

A doua zi chirurgul mi-a zis:

- Atunci dacă nu te operezi trebuie să pleci. Aici nu facem alt fel de tratamente.

Du-te la Covasna. Dacă ai şanse de unul la sută, poate scapi.

M-am întors cu foarte mare greutate şi dureri înapoi acasă. Am mai zăcut un timp şi după aceea am obţinut o trimitere la Staţiunea Covasna prin Cooperativa Agricolă din sat pentru tratament. Am călătorit întins ca pe o targă în maşina unui frate, de acasă până la Covasna 12 ore de drum. Mă însoţea un frate scump prin care Domnul m-a ajutat tot timpul şi fără de care n-aş fi putut sta nici o zi acolo.

În primul an nu s-a ameliorat deloc starea mea. Începură fraţii să vină la mine zi şi noapte ca la un muribund. Era mereu camera plină de fraţi, de rugăciuni şi de lacrimi. Şi aşa s-a întins boala cu bucuriile cercetărilor frăţeşti de-a lungul anilor mei atât acasă cât şi prin staţiunile de tratament unde trebuia să merg la fiecare şase luni.

Între timp se aflase în străinătate despre boala mea şi am primit două invitaţii cu acceptarea din partea ambasadei vest-germane spre a mă duce pentru tratament în R. F. G. Îndemnat de mai mulţi fraţi şi de către ai mei la una dintre vizitele pe care mi le făcea periodic securitatea care mă ţinea mereu în supraveghere - m-am hotărât să fac cerere pentru paşaport să plec. Am făcut cererea, am întocmit formularele - dar plecarea nu mi s-a aprobat.

Am primit o invitaţie din nou din partea unei alte vestite clinici tot din R. F. G.

- dar le-am comunicat şi acestora că din motive familiare nu pot accepta invitaţia lor.

Cu o altă invitaţie din Yugoslavia - am procedat la fel. Ştiam că toate acestea ar fi fost folosite pentru învinuirea noastră de relaţii cu străinătatea şi n-am vrut să creez nici un fel de piedici şi învinuiri fraţilor. Cel puţin cu autoritatea de stat am căutat cât am putut să fiu atent spre a nu le mai mări prin nimic ura faţă de noi. Şi a nu le mai da nici un temei ca să ia alte măsuri împotriva fraţilor.

De fapt, oricâte cereri aş fi făcut, s-au dovedit că nu mi s-ar fi aprobat.

Cu anii, boala mi s-a mai uşurat puţin, durerile mai micşorându-se până la suportare.

Mă obişnuisem cu greul acestei cruci. Dumnezeu totuşi îmi mai micşorase puţin din greutatea bolii mele, ca să mai pot face şi altceva nu numai să sufăr.

Am început atunci să-mi strâng alte caiete de Cântări Nemuritoare, de meditaţii

şi povestiri.

După expirarea timpului legal admis pentru concediu de boală - de la serviciu mi-au spus să-mi strâng adeverinţe de pe unde am lucrat pentru întocmirea dosarului de pensionare. Am pornit corespondenţa şi cererile după adeverinţele de pe unde muncisem. Dar unii nu aveau evidenţe, alţii mi-au dat adeverinţele doar pe jumătate din timpul lucrat - astfel că n-am reuşit să strâng acte decât pentru 5 ani lucraţi, - jumătate din timpul cerut de lege. Aşa că nu aveam nici un drept la pensie. Nici măcar la un ajutor social. Eu făcusem 7 ani militărie şi front, 17 ani închisori, 10 ani interdicţie. Când să mai fac şi serviciu?

- Dacă nu aveţi drept de pensie şi nu vă puteţi prezenta nici la serviciu, - va trebui să faceţi cerere de demisie - mi-a spus protopopul.

Am făcut cererea de demisie şi am trimis-o.

Au trecut aşa aproape doi ani, până când într-o zi a venit la mine consilierul episcopiei

şi mi-a zis:

- Domnule Dorz, conducătorii noştri au ajuns la concluzia că dv. trebuie să fiţi ajutat cumva. Fiindcă nu aveţi nici pensie, nici ajutor social, nici alt mijloc de trai, nu vă putem lăsa aşa, trebuie să vă ajutăm.

- Mulţumesc foarte mult. Dar dacă eu nu am nici un drept legal - nu pot primi nici ceva ilegal.

- Nu-i ilegal. S-a ajuns la înţelegere între organele de Stat şi organele Bisericii ca dv. să fiţi reprimit din nou în serviciu şi să vi se dea salariul pe care l-aţi avut.

- Dar eu nu pot să merg nicidecum la serviciu. Vedeţi starea în care mă găsesc de ani de zile.

- Nici nu-i nevoie să mergeţi. Veţi primi salariul fără nici o condiţie.

- Nu pot să primesc un astfel de salar pentru care să nu muncesc. Aceasta este o pomană umilitoare şi nedreaptă.

- Va trebui să primiţi. E hotărârea autorităţii, iar dacă dv. vă împotriviţi s-ar putea interpreta ştiţi cum. Eu vă sfătuiesc stăruitor să nu vă opuneţi. Este în interesul dv. în ambele feluri. Ascultaţi-mă!

- Vă rog să-mi daţi un timp de gândire. Nu pot primi aşa!

- Trebuie să primiţi! Şi fără amânare.

- Atunci să întreb măcar familia. Ce fac eu dacă peste o lună-două, peste un an-doi să zicem, vine cineva şi spune: domnule, d-ta ai primit un salar pentru care n-ai muncit - dă imediat toţi banii înapoi! De unde să-i dau eu înapoi toţi banii deodată? Mai bine nu-mi daţi de la început nimic. Lăsaţi-mă aşa. Dacă n-am nici un drept legal la o pensie şi nici la un ajutor social - atunci cu atât mai puţin am drept la un salar pentru care nu pot presta un serviciu. Nu pot să primesc o astfel de pomană. Vă rog să mă înţelegeţi.

- Va trebui să primiţi. Eu n-am venit de la mine aici. Dv. aţi făcut pentru Biserică mai mult decât o sută de popi şi ceea ce primiţi nu-i o pomană ci un merit. Eu pentru asta am venit la dv. Poftim hârtia şi scrieţi imediat cererea de reprimire în serviciu, specificând că deocamdată nu puteţi presta nici o muncă, până după ce vă veţi vindeca.

Am făcut cu îndoială şi cu silă cererea specificând cele de mai sus. Şi lucrurile au durat aşa aproape doi ani, până în 2 noiembrie 1981 când am fost convocat la protopopiat.

Acolo protopopul mi-a pus în vedere din partea episcopiei că ar trebui să mă prezint acum măcar o dată sau de două ori pe săptămână la serviciu pentru a justifica salariul pe care îl primesc de la ei.

Am mers şi i-am amintit condiţiile în care mi s-a propus reprimirea mea în serviciu precum şi starea neschimbată faţă de atunci a bolii mele. Am spus din nou că nu pot nicidecum să mă deplasez cei aproape 6 km dus şi alţi 6 întors, de acasă până la serviciu. Pe jos nu pot, autobuze nu sunt, maşină personală nu am - aşa că dacă a intervenit ceva nou în statutul de până atunci, eu sunt gata imediat să renunţ la pomana care mi se dă şi aşa pe nedrept.

- Scrie asta şi la Episcopie - mi-a răspuns dânsul.

Am scris, aşa după cum îi spusesem şi după cum se petrecuseră de fapt lucrurile.

După câteva zile am primit un răspuns fără număr de înregistrare, din partea consilierului care mă lămurise la început, - că după ce s-au studiat toate posibilităţile s-a revenit la dispoziţia de la început care nu mă obligă a mă mai prezenta la serviciu...

Câte posibilităţi se vor fi studiat, numai Domnul ştie. Motivul era că episcopul auzise - sau i se pusese în vedere - că eu mai plec de acasă pe la fraţi. Şi cum mă puteam duce la adunări - zicea el - puteam merge şi la serviciu. Fusesem într-adevăr la vreo două nunţi mari, unde nişte fraţi mă duseseră cu maşina lor. Dar asta era cu totul altceva. Se încerca din nou să fiu şi mai legat la un par. În zadar însă, destul fusesem ţinut legat atâţia zeci de ani din viaţă. Era de-ajuns. Acum căutau să-mi interzică a merge până şi la o nuntă! Ce nedrept este omul cu semenul său, chiar şi când are cel mai evident folos din partea lui.

Am continuat de-a lungul anilor acestora - şi prin toate cele ce mi se întâmplau, să scriu, să scriu tot ce-mi poruncea Duhul Domnului. Caietele Cântărilor Nemuritoare sporeau. Le-am aranjat grupate în volume mari pentru strângerea la un loc în fiecare volum a 3 sau 4 caiete oarecum în ordine cronologică - şi cam pe subiecte. Astfel s-au adunat zece volume mari cu titlurile şi cu numărul de poezii după cum urmează:

Cântări Nemuritoare (4224 poezii):

Vol. 1 (420 poezii):

- Cântările Dintâi

- Cântări Îndepărtate

- Cântări Luptătoare

Vol. 2 (313 poezii):

- Cântările Bibliei

- Cântările Psalmilor

- Poemele lui Solomon

Vol. 3 (7000 proverbe versificate si comentate):

- La Izvoarele Luminii

- Comori Universale

- Pe cărările Luminii

Vol. 4 (320 poezii ilustrate pentru copii):

- Osana, Osana

- Cântarea îngeraşilor

- Câte-o povestire mică

- Cântă-mi mamă

Vol. 5 (2088 poezii):

- Cântările Domnului (colecţia de cântări a Oastei Domnului)

Vol. 6 (592 poezii):

- Cântările Anilor

- Cântările Roadelor

- Cântări de Drum

Vol. 7 (664 poezii):

- Cântarea Cântărilor mele

- Cântări Nemuritoare

- Cântările din Urmă

Vol. 8 (712 poezii):

- Cântarea Învierii

- Cântarea Veşniciei

- Cântarea Biruinţei

Vol. 9 (601 poezii):

- Cântări Uitate

- Cântări de Sus

- Cântări Noi

Vol. 10 (602 poezii)

- Cântările Căinţei

- Cântările Eterne

- Cântarea Viitoare

În afară de acestea mai lucrasem în proză următoarele:

ISUS HRISTOS - Dumnezeul nostru - meditaţii la Ev. după Ioan:

- Vol. 1, capitolele 1, 2, 3

- Vol. 2, capitolele 4, 5, 6

- Vol. 3, capitolele 7, 8, 9

- Vol. 4, capitolele 10, 11, 12

- Vol. 5, capitolele 13, 14, 15

- Vol. 6, capitolele 16, 17, 18

- Vol. 7, capitolele 19, 20, 21

HRISTOS - Pâinea noastră zilnică - scurte meditaţii zilnice pentru toate zilele anului

de la 1 ianuarie până la 31 decembrie.

HRISTOS - Comoara Psalmilor - meditaţii zilnice la Psalmi

- Vol. 1, de la 1 ianuarie până la 30 iunie

- Vol. 2, de la 1 iulie până la 31 decembrie

Cugetări Nemuritoare

- Rânduri culese cu gânduri alese de meditaţii şi dulci revelaţii -

Vol. 1:

- Prietenul tinereţii mele

- Mărgăritarul Ascuns

- Piatra scumpă

Vol. 2:

- Lumina iubitului fiu

- Calea bunului urmaş

- Avuţia sfântului moştenitor

Vol. 3:

- Păşunile dulci

- Săgeţile biruitoare

- Cununile slăvite

Vol. 4:

- Poruncile Iubirii

- Răsplata Ascultării

- Strălucirea Biruinţei

Vol. 5:

- Crucea mântuitoare

- Eterna iubire

- Mărturisirea strălucită

Vol. 6:

- Porţile Veşniciei

- Numele biruitorului

- Garanţia netrecătoare

Vol. 7:

- Lupta cea bună

- Alergarea cea stăruitoare

- Credinţa cea încununată

Vol. 8:

- La Ţărmul Întâlnirii

- La Ospăţul Veşniciei

- La Strălucirea Viitoare

Vol. 9:

- Întâi să Fim

- Dorim să Fim

- Acum să Fim

Îndrumări nemuritoare:

- Cărarea Tinereţii curate

- Scumpele noastre surori

- Împreună lucrători cu Dumnezeu

- Dreptarul învăţăturii sănătoase

- Zile şi adevăruri istorice

- Sfinţii noştri înaintaşi

Povestiri nemuritoare:

- Pe genunchii lui Isus

- Leagănul de Aur

- Ţara Minunată

HRISTOS - puterea apostoliei:

Vol. 1:

- Apostolele din prima jumătate a anului

- Apostolele din a doua jumătate a anului

HRISTOS - Taina Evangheliei:

Meditaţii la evangheliile anului

Vol. 1:

- Evanghelia din prima jumătate a anului

- Evanghelia din a doua jumătate a anului

Piese şi montaje religioase:

Vol. 1 - Vine Domnul Copilaş (program de Crăciun pt. copii)

Vol. 2 - Hristos S-a Născut (petrecere de Crăciun)

Vol. 3 - Hristos a Înviat (petrecere de Paşti)

Pentru Istoria unei Jertfe:

Vol. 1 - Grăuntele

Vol. 2 - Cernerea

Vol. 3 - Rugul

Vol. 4 - Pârga

Strângeţi fărâmiturile:

- Vol. 1 - Cuvântări frăţeşti la nunţi şi adunări

- Vol. 2 - Alte cuvântări frăţeşti la nunţi şi adunări

- Vol. 3 - Alte cuvântări frăţeşti la nunţi şi adunări

- se continuă

Asta până în 1980.

Unele dintre poeziile din colecţia „Cântări Nemuritoare” - spre surprinderea noastră fericită - au început să apară în volume tipărite nu ştiu unde şi nu ştiu de către cine în străinătate. La diferitele posturi de radio din multe ţări erau de asemenea difuzate în cadrul programelor religioase emise de aceste posturi. În felul acesta începuse să fie împrăştiată în lume sămânţa pe care cu atâta trudă o strânsesem şi o selectasem în nopţile şi anii mei de primejdii, de sfâşieri şi de lacrimi.

Dumnezeu să-i binecuvânteze cu o răsplătire veşnică pe toţi cei care au pus riscul, jertfa, umărul şi genunchii lor la această operă, care duce bucurie pretutindeni. Îmi pare nespus de rău că nu am posibilitatea să dau măcar câte una dintre aceste cărţi tuturor acelora care mi le cer cu stăruinţă atât în scris cât şi venind de la mari depărtări până la patul meu ca să mi le ceară, să le poată primi. Sunt oameni care ar fi oferit oricâţi bani, pentru o astfel de carte.

Câte mame cu copii n-au făcut mari jertfe pentru a le avea.

O, voi cei care ni le-aţi trimis - nici nu ştiţi ce mare bine aţi făcut la mii şi mii de suflete care le aud şi le citesc.

De fapt, pentru tipărirea lor s-au produs un şir de minuni. O veste care a ajuns până la noi spunea că Domnul Isus le-a spus atunci într-o vedenie unor suflete care L-au întrebat ce doreşte să facă ei? El le-ar fi spus clar:

- Tipăriţi Cântările Nemuritoare ale copilului Meu Traian Dorz.

Aşa a apărut primul volum din Cântări Nemuritoare.

În tipărirea volumului „Osana, Osana” pentru copii, s-a petrecut cam tot aşa...

Cu ani înainte de a se tipări cartea o soră credincioasă desenatoare dintr-o ţară depărtată,

a fost înştiinţată printr-o vedenie din partea Domnului, să lucreze un album cu desene pentru o carte de poezii care va apărea pentru copii. În doi ani de zile sora a lucrat desenele după cum a inspirat-o Duhul Sfânt. Alţi ani apoi a ţinut ea acest album pregătit pentru ca atunci când va veni cineva trimis de Domnul să i-l ceară - ea să-l poată preda. Astfel a aşteptat ea fără să ştie cine şi de unde va veni. Dar anii au trecut - şi nici un semn nu mai venea.

Nimeni nu i l-a cerut.

Într-o zi a simţit îndemnul să-l ducă ea, la o editură unde se tipăreau cărţi religioase

- şi le-a zis:

- Sunt doisprezece ani de când am primit din partea Domnului porunca să lucrez acest album cu desene pentru o carte de copii. De alţi ani le ţin gata, dar nimeni n-a mai venit să mi le ceară. Acum le-am adus aici eu, neştiind ce să fac cu ele.

Tocmai în clipa aceea sosise din ţara noastră cineva care le dusese la redacţie volumele pentru copii „Osana, Osana” - şi celelalte din carte. Când s-a uitat în album, iar apoi în caietul de poezii - au văzut că de la prima pagină şi până la ultima toate desenele erau aşezate întocmai în ordinea în care erau scrise poeziile în volum.

- Ne-am prăbuşit cu toţii în genunchi - spunea fratele - şi cu lacrimi am slăvit pe Domnul şi Dumnezeul nostru pentru Lucrarea aceasta a Lui minunată. Ce mai puteam noi spune în faţa acestor lucruri? Şi cum să ne mai îndoim vreodată de izbânda acestei Lucrări pentru care Domnul intervine atât de limpede şi de minunat?

Încă o rugăciune la care Domnul ne-a răspuns în chip minunat a fost pentru Cartea de Cântări. O ceream de ani de zile Domnului, fiindcă din 1946 noi nu mai aveam o carte de cântări. Sutele de mii de fraţi cântam Domnului de prin carneţele, caiete şi foi scrise cu mâna şi cu greşeli. Era atâta nevoie de o carte de cântări cuprinzătoare şi cât mai frumoasă.

Şi Dumnezeu ne-a dăruit-o tot printr-o minune... E o carte unică poate în lumea întreagă. Bogăţia ei este neîntrecută. E nu numai o carte cu cântări ci şi de rugăciuni, de meditaţii, de colinzi - cuprinzând toate stările din care un suflet omenesc are nevoie să cânte şi să plângă înaintea lui Dumnezeu. Slavă veşnică şi Dumnezeului nostru pentru acest mare şi scump dar al Său.

Chiar înainte de apariţia ei în ţară - la o nouă vizită a securităţii am fost întrebat:

- Acum ce carte mai aştepţi d-ta din străinătate, după „Osana”?

- Aştept multe - am răspuns eu - fiindcă am trimis multe acolo. Nu ştiu care va veni.

- Prin cine le-ai trimis?

- Prin oricine a trecut pe la mine plecând legal acolo. Dar nu numai din străinătate aştept ci aştept şi de la Bucureşti, fiindcă şi Uniunea Scriitorilor, mi-au cerut şi le-am trimis zece volume şi mi-au promis că le vor tipări. Aşa că şi de acolo aştept, deşi până acum n-am primit nimic.

- D-ta ştii că ai încălcat în felul acesta legea care interzice orice tipărire şi difuzare de materiale de orice fel fără aprobare şi autorizaţie?

- Dar ce rău este în conţinutul acestor cărţi?

- Noi nu spunem că au un conţinut duşmănos, dar tipărirea lor este ilegală!

- Dacă sunt bune - de ce sunt ilegale? De ce nu se tipăresc în ţară?

- Noi nu discutăm legea ci o aplicăm. D-ta ai încălcat legea.

- Cred că o astfel de carte ar trebui să fie considerată ca o cinste pentru ţara noastră oriunde a apărut. Nu mai există nicăieri o astfel de lucrare. Dar dacă am încălcat legea - iată sunt aici!

- Trebuie să dai o declaraţie scrisă cum ai trimis-o, cine a tipărit-o şi cum a fost adusă.

- Cum am trimis-o v-am spus. Cine a tipărit-o nu ştiu. Câteva exemplare mi-au fost aduse într-o seară de un necunoscut care mi le-a lăsat la poartă, fără să vină în casă şi fără să-mi spună numele. Atâta am de declarat.

- Scrie şi semnează. Luăm şi noi câte două exemplare din ele.

Am scris şi am semnat.

- O să mai venim noi pe la d-ta!

Aşa trăiesc de la sfârşitul lui 1947 şi până astăzi. La intervale mai lungi sau mai scurte, vin ba unii ba alţii cotrobăindu-mi prin toate cele dinafară şi dinăuntru - şi luând pe ce pun mâna.

În astfel de condiţii am scris, am lucrat, am trăit fiecare clipă chiar şi când nu veneau - pentru că pericolul venirii lor plana zi şi noapte peste tot. Numai puterea şi dragostea lui Dumnezeu ne-a salvat viaţa şi munca noastră, atâta câtă ne-a mai rămas întreagă până astăzi prin toate acestea şi de la toţi aceştia.

O, cât de mare şi de însemnată este munca scrisului în Lucrarea lui Dumnezeu! Fără Cuvântul scris nici nu s-ar fi putut răspândi şi nici nu s-ar fi putut întreţine Lucrarea Evangheliei în lume. Oastea Domnului, după cum am spus, a pornit, s-a răspândit şi s-a menţinut nu atâta de mult prin cuvântul vorbit, ci mai ales prin cuvântul scris. Dar şi alte lucrări au fost la fel. Câtă vreme s-a putut tipări şi răspândi cuvântul scris, atâta vreme Lucrarea a trăit. Îndată ce scrisul a încetat, a încetat şi viaţa acelei lucrări. Iată, când foile lui Bălan au încetat - atunci a murit şi lucrarea lui. Fără cuvântul scris orice lucrare duhovnicească încetează, se degradează - şi moare. De aceea Satan luptă atât de furios contra cărţii sfinte.

Noi însă mulţumim Domnului că nu ne-a lăsat fără cuvântul scris nici chiar în cele mai grele vremuri de apăsare şi de prigoană. Când n-am putut apărea ici, am apărut dincolo.

Când n-am putut tipări foi am tipărit cărţi. Când n-am putut scrie de tipar, am scris de mână. Când n-am putut în ţară, am primit dinafara ţării, - dar scrisul n-a încetat. Acesta a ajutat ca nici Lucrarea să nu înceteze.

Ce mare dar ceresc pentru o Lucrare evanghelică sunt oamenii cu harul scrisului sfânt!

Să ne rugăm mereu Domnului să nu ne lase fără scriitori credincioşi, căci oricât de mulţi

ar fi fraţii vorbitori ori oricât de talentaţi ar fi ei, dacă nu avem scriitori puternici şi talentaţi

- Lucrarea sărăceşte, slăbeşte, descreşte.

Când scriam la aceste rânduri, a venit din nou la mine Pop Alexandru. Mi s-a părut mult schimbat acum, din felul cum era altădată. Dorea să mă vadă, să-mi explice cât a avut de luptat după mărturisirea lui de la Șoimeni. Cei dezbinați îl privesc ca un trădător al cauzei lor și-l amenință, îl batjocoresc, îl bârfesc în fel și-n chip. Frații statornici, în mare parte, îl privesc cu neîncredere și cu bănuieli. Numai vreo doi frați dintre cei mai buni îl îmbărbătează cu dragoste și îl ajută să nu descurajeze.

Am făcut tot ce am putut să se ridice și să se încredințeze cu adevărat, atât de mărimea răului făcut, cât și de pocăința care se cere pentru iertarea și uitarea lui.

După nunta de la Șoimeni, urmase o altă nuntă la Țârdeni, lângă Bacău, unde frații l-au refuzat să vorbească, iar el a plecat supărat. Aflând acest lucru, i-am scris următoarea scrisoare:

Iubite frate Pop,

Domnul să-ți dăruiască toată lumina și tot ajutorul de care ai nevoie pentru a duce până la bunul sfârșit începutul bun pe care l-ai făcut, fără să te lași ispitit nici de împotriviri, nici de îndoieli, nici de ambiția care ți-a pricinuit, după cum singur ai spus, atâta râu.

Am aflat despre cele întâmplate la Țârdeni, dar și ceva despre cele de la Roznov, de mai înainte de Țârdeni. S-au făcut greșeli și de-o parte și de alta. Adică era bine să se fi lucrat cu mai multă înțelepciune și încredere a unora în alții. Frăția-ta ai greșit că nu le-ai spus ce vroiai să vorbești,- frații, că nu te-au întrebat aceasta înainte de a te refuza. Lucrați mai cu înțelepciune și mai cu răbdare, apropiindu-vă mai cu iubire, atât unii cât și alții. Iar frăția-ta nu trebuie să te superi, nici să pleci imediat, chiar dacă în mod normal s-ar mai întâmpla să fii bănuit și refuzat. Doar nu trebuie să uiți așa de ușor îndelungatul trecut rău. Refuzurile și bănuielile, chiar considerate prea aspre, sunt numai urmarea normală a temerii fraților de nestatornicia hotărârii frăției-tale. Nu uita că și în trecut, frăția-ta ai mai făcut declarații frumoase, dar știi că nu le-ai ținut. Așa că gândește-te că cine s-a ars odată este mai cu grijă când umblă cu focul. Frăția-ta trebuie, așa cum am vorbit destul de clar, să dai dovadă statornică și continuă că, într-adevăr, ai făcut întoarcerea reală și adevărată, căutând să umbli în așa fel ca frații să vadă toți că nu-i vorba de o altă păcăleală, ci de o hotărâre adevărată și serioasă. Dar dacă se repetă același fel de a proceda pripit și firesc, e iarăși în primejdie de a se prăbuși în ruină tot frumosul și bunul început de care ne-am bucurat sincer și pentru care am mulțumit cu lacrimi lui Dumnezeu.

De altfel ți-am scris acest lucru și prin scrisoarea trimisă cu poșta, îndată după sosirea mea acasă, de la Șoimeni. Cred că ați primit-o și că ați înțeles bucuria și speranța noastră, dar și temerea de o amăgire. Ne rugăm fierbinte Domnului și Dumnezeului nostru să înlăture răul și să aducă, în sfârșit binele, căci ajunge câți zeci de ani ne-am pierdut energia, ocaziile, timpul și nervii pentru luptele pe care frăția-ta le-ai numit extraordinar de rele. Cred că nu este cazul să mai vorbești despre altceva decât despre regrete în privința asta. Dar n-ar trebui uitată niciodată marea răspundere pentru tot ce nu se mai poate îndrepta din tot ce s-a făcut râu în acești ani, nu numai pe plan personal, ci, mai ales, pe plan general, întregii Lucrări a Oastei, precum și special acelora care și-au pierdut sufletul din cauza acestora, după cum am spus și atunci. Ce cumplit de greu va fi răspunsul înaintea Judecății pentru toate acestea!

Conștiința uriașei dimensiuni a răului făcut și a ispășirii ce se cere pentru el, să-ți facă inima smerită, în stare de a primi cu răbdare orice mustrare sau reproș, socotind că nu faci prin aceasta decât să ispășești ceva din ceea ce singur ai semănat. Eu așa consider că frăția-ta numai astfel ai putea să revii treptat și realist la ceea ce-ți dorești, adică la pacea și părtășia cu frații, la integrarea armonioasă în duhul și în colaborarea Lucrării Domnului.

Nu convocarea unor frați pentru o discuție în jurul problemei frăției-tale este cel mai important lucru acum, ci dovada îndreptării adevărate pe care o așteaptă, ca s-o vadă cu toții la frăția-ta. Nu data când va avea loc această consfătuire frățească este cel mai important lucru,- ci felul cum frăția-ta te vei comporta până atunci. Căci dacă, într-adevăr, se va dovedi că frăția-ta ai făcut, în ce privește purtarea și faptele, o adevărată cotitură salvatoare, atunci, cu cât va avea loc mai târziu această întâlnire frățească, cu, atât va fi mai ușor și mai fericit acel moment, atât pentru frăția-ta, cât și pentru frați. Acum nu graba este cel mai înțelept lucru, nici cel mai necesar, ci tocmai întârzierea, care îți va da frăției-tale posibilitatea să-i convingi pe frați de seriozitatea și temeinicia îndreptării frăției-tale. Iar lor le va da încredințarea că fac un lucru cu adevărat bun și statornic, îmbrățișându-te și primindu-te fără rezerve. Este ușor de înțeles că ceea ce s-a stricat în zeci de ani nu poate fi uitat sau reparat doar în câteva clipe și șters doar prin câteva gesturi. În timp s-a făcut răul,- în timp se va și putea îndrepta (cât se va mai putea). Graba în privința asta ar strica cel mai mult și ar ajuta cel mai puțin.

De aceea, frate Pop, dorința și rugămintea mea sunt ca Domnul să-ți ajute să poți dovedi, sincer și statornic, adevărul îndreptării pe care ai mărturisit-o la Șoimeni. În felul acesta, frații se vor convinge că de data asta, atât cererea de iertare pentru trecut, cât și promisiunea de îndreptare pentru viitor,- sunt adevărate și nu sunt doar o manevră de moment, urmărind o atragere în o altă cursă.

În ce mă privește pe mine, eu vreau să cred sincer în sinceritatea frăției-tale... Dar alți frați nu pot crede așa de ușor ca mine, să știi! Ei așteaptă, așa cum am zis, un timp de încredințare. Domnul să te ajute să le dai dovada care să-i convingă o dată pentru totdeauna. Slăvit să fie Domnul!

30 octombrie 1981

fratele Traian Dorz

Acum l-am îndemnat tot așa. A promis și a plecat fericit pentru dovada dragostei calde și curate pe care i-am arătat-o. Vreau să nădăjduiesc sincer pentru el. Bunătatea Domnului este nemărginită. Mi-a cerut, cu lacrimi, să mă rog pentru el, că abia acum pare că își dă seama ce grozav de mare este păcatul lui și răul care mi l-a făcut.

- Ce fericit aș fi fost dacă aș fi ajutat și eu la frumosul și minunatul har care este acum peste toată Lucrarea Oastei, - zicea el. Ce extraordinară muncă a trebuit ca Oastea să ajungă la starea strălucită în care se găsește acum! Ce putere și înțelepciune pentru a i se putea da și păstra echilibrul acesta, atât față de Autoritatea de Stat, cât și față de cea Bisericească și chiar și față de celelalte culte evanghelice, pentru ca nimic să n-o influențeze în rău. Si mergând așa de frumos, totuși față de nici una dintre acestea ea să nu se facă vinovată și să nu ajungă în nici un conflict cu nimeni, decât cu păcatul. Când mă gândesc că eu, în loc să ajut, am stricat. În loc să fiu alături de frăția-ta și de ceilalți frați, am fost împotrivă... Rugați-vă, rugați-vă Domnului să mă ierte și să mă ajute!

- Numai puterea și prezența Domnului și Dumnezeului nostru a făcut aceasta - i-am zis eu - pentru ca toți să vadă că Domnul este în mijlocul nostru. Iată că deși toți urăsc Oastea Domnului, totuși nimeni nu o poate nimici ! Ea crește și înaintează tot mai frumos spre împlinirea scopului ei divin. O, dacă ar putea să vadă aceasta toți frații noștri dezbinați, așa cum vezi frăția-ta acum!

- Rugați-vă totdeauna și rugați-vă toți pentru iertarea și îndreptarea mea!

- Dumnezeul nesfârșitei bunătăți să te ierte de tot răul făcut, frate Pop Alexandru! Și să-ți dea tot harul Său pentru împlinirea binelui pentru care pui acum acest înlăcrimat legământ. Noi te îmbrățișăm fierbinte și dorim să te avem pe totdeauna lângă inima noastră. Dacă sfârșitul e bun - toate sunt bune. Eu mulțumesc lui Dumnezeu din tot sufletul meu, că una dintre cele mai grele răni începe să mi se închidă.

În ce mă privește pe mine, doresc ca problema lui Pop Alexandru s-o închei aici. Domnul știe ce va mai veni în viitor. Nu câte zile mai avem de trăit, nici ce ne mai poate aștepta pe toți. Poate el se va schimba iarăși sau poate Domnul îl va ajuta, de data asta, să nu mai cadă. Dar oricum ar fi, eu vreau să nu mă mai mișc de la poziția asta, indiferent ce va face el. Rămân si mor lângă iertare, dragoste și îmbrățisare... Si nu vreau să mai deschid niciodată un alt fel de vorbă despre el. Cu vorba asta rămân și sfârșesc.

În aceşti ultimi ani 1980-1981, am înmormântat iarăşi două fiinţe scumpe, întâi pe mama care a trecut la Domnul în 22 noiembrie 1980, iar apoi pe fratele şi binefăcătorul nostru al multora, Pavel Maliţa de la Oradea în 1981.

Mama a putut să se scoale şi să vorbească până în ultimele zile ale vieţii ei. Domnul şi Mântuitorul nostru a făcut ca eu să pot fi lângă ea până ce i-am închis cu mâinile mele ochii şi i-am aşezat mâinile pe piept.

Cât de mult am dorit noi amândoi - ea şi eu - ca să fie aşa - şi Domnul ne-a ascultat. În ultimele ei trei zile a avut nevoie să fie ajutată, întoarsă în pat, spălată... Voia să fiu lângă ea... Eram singurul ei copil. Când nu se putea linişti, îi aşezam capul ei pe inima mea - şi aşa odihnea fericită. A trebuit să spăl după ea şi să-i dau eu mâncarea cu linguriţa în gură...

O Dumnezeu meu, cât de mult Îţi mulţumesc că am putut măcar trei zile să fac şi eu pentru mama mea ceea ce a făcut ea atâţia ani pentru mine. Să pot odihni pe inima mea capul fiinţei scumpe care mi-a odihnit atâţia ani capul meu pe inima ei... Să pot spăla şi eu după fiinţa care a spălat ani de zile după mine. Şi să pot hrăni şi eu pe aceea care m-a hrănit cu atâta dragoste pe mine atâţia ani cu tot ce a avut ea mai dulce şi mai bun pe lume...

O minune s-a petrecut îndată ce sufletul ei a trecut la Domnul încă ţinând capul pe umărul meu. Toată faţa i s-a schimbat dintr-o dată devenind atât de tânără şi de frumoasă cum fusese numai în anii tinereţii ei. Toţi cei ce au văzut-o se minunau. Tot chipul durerii şi bătrâneţii dispăruse de pe faţa ei - şi revenise tinereţea, seninătatea şi bucuria... Am văzut atunci aievea cum Domnul Însuşi trecuse nu numai sufletul ei în lumină şi frumuseţe - ci chiar şi trupul...

Domnul şi Dumnezeul meu, Te rog primeşte şi aşează în odihna Ta veşnică şi sufletul scumpei mele mame, lângă Tine şi lângă tata care a aşteptat-o acolo în pământ şi în cer - aproape 14 ani.

La câteva luni după mama, a trecut la Domnul fr. Pavel Maliţa de la Oradea, binefăcătorul meu neuitat pentru care mă voi ruga totdeauna Domnului să-i dăruiască o veşnică răsplată în ceruri pentru tot binele pe care l-a făcut el cu toată smerenia şi dărnicia de când îl ştiu, oriunde a văzut şi a putut. Nu voi uita niciodată cât bine mi-a făcut şi mie Dumnezeu prin el, tocmai în anii când aveam cea mai mare nevoie de o mână care să mă ajute şi de o inimă care să mă încălzească. Această mână şi această inimă au fost ale lui. Să le odihnească Domnul în Mâna Lui Sfântă şi lângă Inima Lui Bună pe veşnicie. A fost un mare şi smerit binefăcător al multora.

Cu câtva timp în urmă mă dusesem la el acasă ca să-i duc cele două cărţi care se tipăriseră în ultima vreme - Cântări Nemuritoare şi Osana. Voiam să-i fac o bucurie în ultimele lui zile, fiindcă atât de mult iubise el cartea Domnului - şi mai ales poezia şi cântarea Oastei.

S-a uitat spre ele, le-a strâns la pieptul său şi m-a sărutat cu lacrimi în ochi mulţumind Domnului pentru că Lucrarea Lui creşte şi biruieşte neputând fi oprită de nimeni şi de nimic... Un fericit ceas de aduceri aminte am avut atunci împreună, povestindu-ne fiecare unul altuia atâtea neuitate întâmplări din drumurile noastre misionare, pe jos din sat în sat în mărturisirea Domnului şi în slujba mântuirii sufletelor. Zeci de adunări s-au întemeiat atunci şi multe suflete frumoase au venit la Domnul înscriindu-se în Oastea Lui. Totdeauna el avea buzunarele pline de dulciuri pentru copiii de prin satele pe unde treceam. Şi prin copii aducea el pe oameni în biserică la adunare. Le împărţea bomboane la copii şi-i trimitea să-şi aducă părinţii la biserică. În curând biserica era plină de copii veniţi cu părinţii lor să vadă pe oamenii cei buni care au buzunarele pline de dulciuri. Şi astfel adunările noastre de evanghelizare începeau totdeauna cu bisericile pline.

În anii aceia amândoi aveam aceleaşi lupte în familie. Ne strecuram dis-de-dimineaţă, cu noaptea, de acasă ca nişte hoţi şi o luam pe jos 15-20 km până prin satele depărtate unde trebuia să facem adunare... Iar după adunare, târziu o luam din nou pe jos acelaşi drum înapoi spre casă. Nu stătea să mănânce niciodată nicăieri. Ziua lui de adunare şi de misiune era zi şi de post. Ştiind aceasta eu puneam încă de acasă în buzunar câte o felie de pâine, iar noaptea venind înapoi, frânţi de oboseală o împărţeam în două şi o mâncam împreună, cu inimile pline de bucurie şi cu cele mai fericite cuvinte de mulţumire către Domnul.

O, de câte ori eram atât de obosiţi încât ţinându-ne de mână dormeam mergând pe drum.

Ne obişnuisem şi puteam dormi câte puţin chiar mergând pe picioare. De câte ori ne prindea ploaia ori zăpada şi ne uda până la piele. De câte ori venind noaptea pe dealuri cădeam prin noroaie... De câte ori ajungând acasă pe la miezul nopţii şi-a aruncat el hainele direct în vana de baie şi le-a spălat singur întinzându-le apoi să se usuce până dimineaţa, fără ca să ştie nevastă-sa. Toate certurile şi mustrările din casă le îndura cu tăcere şi cu zâmbet. Nimic nu-l putea clinti din tăcerea şi din zâmbetul lui senin, răbdător şi bun.

- Nu ţi-e ruşine - îi zicea adesea nevastă-sa furioasă - om eşti tu? Intelectual eşti tu? Avocat jurist-consult al Prefecturii eşti tu, cumnatul prefectului? Umbli cu toţi opincarii şi te rogi cu toate slujnicele pe la biserici! Cine mai face ca tine? Cine mai vine acasă noaptea încărcat de noroi pe haine ca tine? Cine îşi mai bate joc de casa şi de familia şi de situaţia lui, cum faci tu?

Dar el tăcea. O privea cu blândeţe, cu bunătate, cu înţelegere şi îi zâmbea calm. Iar într-un târziu după ce înceta ploaia de batjocuri, îi răspundea cu cele mai alese şi mai pline de bunătate cuvinte pe care le avea, liniştind-o.

Acum s-a dus şi el la Domnul, înmulţind numărul scumpilor noştri părinţi şi fraţi sfinţi care ne-au fost nouă cele mai frumoase pilde şi cei mai mari binefăcători. S-a dus la tata, cu care erau din acelaşi an, cu care făcuse şi armata şi războiul împreună şi făcuseră împreună şi ostăşia Domnului prin luptele Lui. În anii refugiului când prefectura se mutase din Oradea la Beiuş, de multe ori se luau singuri numai ei doi pe jos şi mergeau în cele mai depărtate locuri pe unde nimeni nu mersese cu Oastea Domnului - şi făceau adunări cu oamenii, vestindu-le Cuvântul lui Dumnezeu...

Acum mai merg şi eu din când în când la câte una din marile adunări frăţeşti care se fac cu prilejul nunţilor, cumetriilor, aniversărilor şi altor evenimente familiare, pe care fraţii au învăţat să le folosească din plin pentru a se bucura cât mai mulţi împreună unii cu alţii... Acolo privesc peste corturile cu mii de fraţi şi de surori care acum se pot aduna fără primejdia amenzilor, a anchetelor, a arestărilor sau a judecăţii. Domnul a adus acum vremea când toate aceste adunări pot decurge în linişte. Peste 80% dintre cei ce stau ceasuri întregi în picioare şi înghesuiţi în căldură ori în frig - sunt tineri cu ochii plini de lacrimi. Eu stau şi slăvesc pe Domnul şi Dumnezeul nostru Puternic pentru minunea asta care pare de necrezut. Vorbitorii care se perindă pe la staţiile de amplificare din care Cuvântul Domnului şi cântările Lui nemuritoare răsună până departe - aproape toţi sunt şi ei tineri. Cu o putere neobişnuită şi cu un glas plin de căldură şi curaj vestesc pe Domnul şi vorbesc despre fericirea vieţii cu El, - atât de mişcător încât aproape tot timpul adunarea este numai în lacrimi şi în cer.

O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, slavă veşnică Ţie. Iată fără autorizaţie, fără legalizare formală, fără subvenţii, fără organizaţie văzută - cât de minunat ai condus Tu prin toate furtunile până astăzi Lucrarea asta a Oastei Tale!

Într-adevăr lovită din toate părţile, dispreţuită şi prigonită - ea a rămas totuşi în dragostea şi ascultarea ei smerită - la învăţătura şi credinţa ei dintâi. Acest aluat sfânt pus de Domnul în frământătura Bisericii şi a poporului nostru, îşi împlineşte aşa de frumos şi de liniştit lucrarea ei de dospire sfântă, pentru a putea odată înfăţişa mulţimea societăţii noastre ca pe o pâine vie şi bună înaintea lui Dumnezeu. Cu cât numărul fermenţilor sănătoşi şi harnici creşte, cu atât ne apropiem mai frumos de împlinirea rostului şi scopului divin rânduit de Dumnezeu acestei Lucrări.

Lucraţi şi luptaţi, tineri fermenţi sănătoşi!... Însuşi Dumnezeu a căruia este Oastea aceasta, este în mijlocul nostru şi în fruntea ei. Şi El o va conduce la biruinţă sigură şi fericită. Nu vă îndoiţi de asta nici unul şi niciodată. Isus Biruitorul va birui şi voi prin El şi cu El veţi fi biruitori... Dacă noi nu-L lăsăm pe El, nici El nu ne lasă pe noi...

Ne apropiem de Țărm...

...Vremile pe care le trăim sunt vremurile biblice profeţite de Mântuitorul... şi vremea venirii Sale este aproape.

Privesc în jurul meu şi văd acum şi a treia mare luptă aproape câştigată. Lupta cea dintâi cu leul formalist s-a încheiat demult cu biruinţa Oastei lui Isus Biruitorul.

Lupta cea de a doua cu balaurul politic s-a încheiat şi ea la fel.

Lupta cea de-a treia cu ursul diversionist este şi ea acum ca pe sfârşite. Pe toţi cei ce îl sprijineau cu atâta tărie cândva să fure stupii cei dulci ai Oastei i-a înlăturat Dumnezeu ori s-au înlăturat ei singuri.

Cineva mă întreba nu demult zicând:

- Se tot cer statistici şi situaţii despre Oastea Domnului, se fac sondări, se cer chestionare. Câţi sunteţi totuşi frate? Măcar aşa aproximativ?...

- Nu ştiu... Undeva între câteva sute de mii şi un milion. Nimeni nu ştie şi nici nu va şti niciodată decât Dumnezeu, Singurul care cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui.

Pot să se tot ceară situaţii, nimeni nu le dă exacte. Cine ştie nu spune iar cine spune nu ştie. Preoţii cei mai buni nu-i spun. Pe cei indiferenţi nu-i interesează. Iar cei răi nu cunosc. Nici profetul Ilie nu-i cunoştea pe cei din vremea lui. El zicea că a rămas singur, că nu mai este nimeni - iar Domnul îi zise: „Mai am aici 7 mii” (1 Regi 19, 10-17; Rom. 11, 3-5).

Adevărul nu se va şti decât când vor veni condiţiile şi libertatea care să arate câţi suntem.

Din sânul Oastei Sale Domnul ridică acum o generaţie întreagă de talente, mai ales cântăreţi şi vorbitori. Dar vor veni şi poeţi şi scriitori. În locul unui singur îngâmfat care talentul cântării primit de la Domnul în Oastea Sa şi pentru ea - îl pusese în slujba foloaselor şi a ambiţiei sale - Domnul a ridicat acum zece cântăreţi mult mai talentaţi şi mult mai frumoşi. Cel bătrân şi îngâmfat s-a înlăturat singur, iar astăzi nu mai naşte nici o cântare vie din Duhul Sfânt, ci face doar din ambiţie nişte lucrări moarte care nu durează decât o clipă şi nu doreşti să le mai auzi decât o singură dată. Pe când cei zece tineri smeriţi şi curaţi cu inima - creează prin Duhul Sfânt melodii nemuritoare şi Numele Domnului va fi tot mai slăvit prin ei, căci încă şi alţii vor mai veni.

Din mijlocul acestor bărbaţi tineri şi viteji Domnul va alcătui o ceată de apostoli adevăraţi, care împreună vor îndruma bine coloana Oastei Domnului, ajunsă acum la un loc ceva mai neted şi la o stare de mai limpede orientare. Drumul înainte se vede acum pe o mai mare întindere ceva mai drept şi mai clar. După marile furtuni şi căutări, cerul se arată mai curat iar apele mai liniştite. Duhovniceşte ieşim la un luminiş. Când minţile sunt orientate şi inimile unite iar Domnul Isus Biruitorul este Puternic şi în fruntea Oastei Sale - toate celelalte nu ne pot face decât bine.

Suntem spre sfârşitul anului 1981, - şi deşi faţă de trecut condiţiile noastre s-au mai îmbunătăţit, totuşi situaţia noastră nu s-a schimbat prea mult. Ici şi colo prin ţară au avut loc şi anul acesta percheziţii la unii fraţi, confiscări de cărţi, scurte arestări şi anchete chiar cu bătăi şi ameninţări grave.

Eu trebuie să stau mereu sub vechile presiuni, controale neaşteptate, luări de declaraţii asupra activităţii mele, a vizitelor ce mi se fac, a deplasărilor pe la fraţi şi permanenta ameninţare a confiscării lucrărilor mele sau chiar a condamnării pentru cărţile tipărite în străinătate. Sub aceste presiuni şi în aceste condiţii am lucrat de la sfârşitul lui 1947 - şi se pare că aşa va fi până voi pleca la Domnul. Slavă veşnică Numelui Său pentru toate.

Anul acesta am reuşit totuşi să sfârşim cu bine lucrarea monumentului din cimitirul Sibiului, pentru părintele nostru Iosif. În sfârşit, slăvit să fie Domnul şi pentru acest ajutor. Acum mormântul său nu mai este rece şi mort, ci cald şi viu. E un monument unic şi de un fel cu totul nou. Toată idea a venit numai de la Domnul. Îi mulţumim numai Lui pentru tot.

Anul acesta am inventat un pretext pentru a intra la tipografia mitropoliei din Sibiu. Doream să văd Mireasa Vântului frumoasa noastră tipografie cumpărată cu atâtea jertfe în 1929 de părintele Iosif. Am văzut-o cu sufletul răscolit de amintiri dureroase şi cu ochii plini de lacrimi. Muncea gemând ca Samson în robia filistenilor. Parcă mă privea şi plângea spre mine întrebându-mă: până când va mai trebui să mă chinuiască robia asta şi pe mine şi pe voi?... Cei ce o ţin legată în robia lor nu mai au nici o altă maşină. Tot lucrul lor şi toate sarcinile le-au pus pe umerii ei. Duce poverile şi acum la bătrâneţe, ca atunci în anii ei tineri şi fericiţi.

O, Doamne, adu înapoi pe toţi prinşii noştri de război ca pe nişte râuri din partea de miazăzi. Fă Doamne ca acei ce-au umblat atâta vreme plângând, să se întoarcă iarăşi cântând de veselie... (Psalm 126, 1-6).

Acum desigur numai Singur Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos care conduce corabia şi coloana Oastei Sale spre Ierusalimul ceresc - ştie cât va dura acest timp. Şi ce împrejurări vor mai veni peste noi şi peste Lucrarea Sa.

Dar voi fraţii şi fiii noştri, să fiţi pe deplin încredinţaţi şi siguri că El va avea grijă să vă pregătească şi să vă aducă îndrumătorul necesar când corabia Lucrării Lui va ajunge la trecerea printre alte stânci - şi coloana Oastei Sale la confruntarea cu vreo altă fiară.

A fost o vreme când şi eu priveam cu îngrijorare în jurul meu, ca să descopăr printre feţele şi inimile tinere şi frumoase pe acela peste care să văd semnul cel tainic după care să-l recunosc că acesta este alesul şi urmaşul rânduit de Dumnezeu, care să meargă mai departe în frunte, purtând steagul Oastei cu o mână tare, cu o frunte înaltă şi cu nişte ochi curaţi, inteligenţi şi pătrunzători...

Dar, poate n-a fost încă vremea ca el să se arate. Poate că el este chiar printre noi, dar ochii noştri sunt împiedicaţi încă să-l cunoască, precum erau ochii celor din Egipt să-l cunoască pe Moise, copilaşul cel frumos. Ori ai celor din Betleem pe David tinerelul cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţă frumoasă (1 Samuel 16, 12). Sau ai celor din Emaus pe Hristos Cel Înviat şi Biruitor (Luca 24, 16).

Oricum însă eu sunt deplin încredinţat că el este. Şi că Domnul Dumnezeul nostru va face ca el să fie cunoscut la vremea sa...

Poate că el este acum numai un copilaş frumos ascuns ca Moise în vreo casă tainică, încă la sânul unei mame tinere şi credincioase ale cărei rugăciuni le-a ascultat Domnul în chip minunat (Exod 2, 2).

Poate că el creşte undeva ca David un tinerel, abia încercând o harfă, o sabie şi o carte, ca să deprindă cele trei mari însuşiri necesare unui conducător al Oştirii Domnului: inspiraţia, curajul şi inteligenţa...

Noi nu ştim acum cum nici Israelul nu cunoştea pe Moise, nici Samuel pe David, nici ucenicii pe Mântuitorul, până ce le-a sosit vremea acelei cunoaşteri. Dar încă o dată: eu ştiu sigur că el există sau va exista şi că Duhul Sfânt îl pregăteşte şi la vremea potrivită şi necesară el se va arăta.

Atunci însuşirile lui trupeşti şi sufleteşti, în faptele lui şi darurile deosebite precum şi semnul tainic al lui Dumnezeu de peste el, - îl vor face cunoscut, iubit şi urmat. În mâinile lui Steagul Domnului, simbolul unităţii şi a idealului Oastei, va străluci mai puternic decât la oricare altul. Şi Duhul Domnului va face ca în urma steagului purtat de el Oştirea Domnului strâns unită şi frumos aliniată să înainteze nenumărată şi biruitoare spre Canaanul şi Ierusalimul cel Ceresc.

Acum Oastea Domnului mai are încă o etapă de drum de parcurs dar când acest steag binecuvântat se va arăta, Domnul Dumnezeul nostru şi al părinţilor noştri, va face ca în faţa Oastei Sale să se prăbuşească ultimele ziduri, să se împlinească ultimele promisiuni şi să se deschidă ultimele porţi.

Voi urmaşii noştri de astăzi şi de mâine, să aveţi grijă de comorile Domnului încredinţate Oastei Sale - până când ele vor fi preluate de El. Steagul şi Harfa, Sabia şi Cartea.

Steagul este Hristos Cel Viu în dragoste şi adevăr, adică în credinţă şi învăţătura dintâi, căci Hristos şi Steagul este numai acolo.

Harfa este numai cântarea. Cântarea este părtăşie, părtăşia este putere şi viaţă.

Sabia este Cuvântul. Cuvântul este Adevărul, Adevărul este curaj şi biruinţă.

Cartea este lumină. Lumina este înţelepciunea, înţelepciunea este orientare, orientarea este siguranţă.

Atunci când se va ivi între voi acel tinerel cu părul bălai, cu ochi inteligenţi şi cu faţa frumoasă, având peste el semnul tainic al trimisului divin - voi să-l înconjuraţi îndată cu toată dragostea şi puterea inimilor voastre. Atunci Oastea va avea de înfruntat pe ultimul Faraon, de luptat cu ultimul Goliat, - şi de cucerit ultimul Ierihon. Predaţi-i Steagul şi grupaţi-vă cu vitejie în jurul lui, pentru că el va fi acela prin care Domnul Dumnezeu vă va duce pe voi şi va conduce Oastea Sa prin ultimele primejdii - la ultimele biruinţe...

Oricine îl va asculta, va fi binecuvântat - dar oricine nu-l va recunoaşte şi va dispreţui pe acel profet şi trimis al Domnului, va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul norodului sfânt. Fiindcă el va fi acela prin care Însuşi Domnul Isus vrea să conducă Oştirea Lui pe cel mai frumos drum şi spre cea mai frumoasă biruinţă (1 Tim. 4, 11-16).

Aceasta este profeţia pe care v-o fac prin înştiinţarea Domnului.

Şi testamentul pe care vi-l las.

Şi rugămintea către Domnul Dumnezeul meu cu care închei.

S-a făcut atât de târziu, cred că aţi obosit cu toţii.

Să încheiem aici, cu o rugăciune... Şi apoi cu o tăcere.

Slavă veşnică Ţie Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.

Ajuns aici, aproape de capătul zbuciumatei mele călătorii peste acest întins ocean pe care l-am străbătut - mă întorc cu toată fiinţa mea spre Ţărmul Dorit de care mă apropii şi proşternut cu toată faţa sufletului meu înaintea Ta, Îţi mulţumesc cu ochii plini de lacrimi şi de recunoştinţă pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat să pot trece prin toate - şi să ajung până aici.

Acum când simt că sunt atât de aproape de Ţărmul Dorit, când valurile parcă încep să se liniştească în faţa mea, când binecuvântările Tale iau tot mai mult locul ameninţărilor lumii şi când al treilea rând de voluntari viteji şi tineri vin cu hotărâre în tot mai mare număr să sporească Oastea Ta - Îţi înalţ Doamne, cea mai mare slavă şi mulţumire Marelui

şi Biruitorului Tău Nume - şi cea mai fierbinte rugăciune Ţie Marele nostru Dumnezeu

şi Mântuitor Isus Hristos.

Slavă şi mulţumire Ţie, pentru biruinţele din trecut - şi rugăciune pentru marile biruinţe din viitor.

Slavă pentru tot ajutorul dat nouă - şi rugăciune pentru tot ajutorul necesar copiilor noştri...

Slavă şi mulţumire pentru înaintaşul minunat de la început - şi rugăciune pentru urmaşul şi mai minunat de la sfârşit.

Slavă şi mulţumire pentru toţi cei biruitori dinaintea noastră - şi rugăciune pentru biruinţa tuturor celor din urma noastră.

Slavă şi mulţumire pentru toţi cei chemaţi să iese din Egiptul întunecat - şi rugăciune pentru toţi cei chemaţi să intre în Canaanul strălucit.

Slavă şi mulţumire pentru cei care au fost vrăjmaşi şi au devenit fraţi - şi rugăciune pentru cei care au fost fraţi şi au devenit vrăjmaşi.

Tu Cel ce ne-ai poruncit nouă să iertăm de şaptezeci de ori şapte, Te rugăm iartă-i şi mai mult Tu - dar ajută-i ca măcar cu un ceas mai înainte de moarte să se întoarcă îndureraţi zicând: îmi pare rău - iartă-mă!

Şi Tu să-i ierţi pe fiecare până ce îi vei ierta pe toţi ca să nu rămână afară din iertarea Ta nimeni. Ci toţi să intre în ea...

Şi acum, iată pun la picioarele Tale Harfa, Sabia şi Cartea pe care mi le-ai încredinţat şi pe care m-am străduit - după puterile pe care mi le-ai dat Tu - să Ţi le port cât mai frumos şi să le ridic cât mai sus, pentru a nu le atinge noroiul prin care treceam.

Mai departe Te rog încredinţează-le urmaşului meu căruia din toată inima mea doresc să-i dăruieşti înzecit mai mult şi mai frumos tot ce ne-ai dat părintelui nostru şi mie.

Dăruieşte-i un suflet atât de mare, o frunte atât de înaltă şi o mână atât de puternică pe cât va fi nevoie ca să poarte Steagul Tău şi să conducă Oştirea Ta în felul cel mai strălucit, până la slava pe care Tu ai pregătit-o pentru ea înainte de a o forma... Şi pentru el înainte de a-l naşte.

Iar în Ziua Marii şi Ultimei Biruinţe, când Oastea Ta cuprinzând tot poporul Tău şi toată Biserica Ta, în cântările sărbătoreşti ale tuturor îngerilor Tăi - va intra pe Porţile Veşnice ale Împărăţiei Tale, ajută-ne pe noi cei veniţi mai înainte Acolo, să-l îmbrăţişăm amândoi în acelaşi timp pe cel de al treilea prin care Tu ai sfârşit atât de frumos, ceea ce ai început prin unul şi ai continuat prin celălalt.

Iar apoi, împreună cu toţi cei dragi ai noştri şi toţi cei dragi ai Tăi, pentru totdeauna, să-Ţi aducem în etern şi etern, cea mai înaltă, mai strălucită şi mai frumoasă

Slavă veşnică

ŢIE!