Cap. 30 - Ne apropiem de Țărm
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Am străbătut oceanul acestei vieți de-un ceas
și-atâtea dragi ținuturi în urmă mi-au rămas
pe lângă-atâta țărmuri frumoase-am petrecut
- dar, ca o umbră-s toate acum dacă-au trecut.
Ce cântec de ispite m-au încercat ades
ce neguri mi-au stins zarea să nu mai știu să ies
ce năluciri să-mi schimbe cuvântul ce l-am spus
- dar ca o umbră-s toate acuma când s-au dus...
Au fost și nopți cu valuri cât munții uriași
cu urlete și vânturi și negri nori vrăjmași
și sute de primejdii am înfruntat temut
- dar ca o umbră-s toate, acum dacă-au trecut.
...Și-acuma iată zorii - furtuna mi-a-ncetat
în zare iată Țărmul atât de mult căutat
corabia voioasă mi-o-ndrumă-un heruvim
- Ierusalime dulce, deschide-te! - Sosim!”
În această lume, tot ce are un început, are și un sfârșit. După cum orice naștere are o moarte și orice leagăn are un sicriu. În înțelesul acesta primii pași spre viață sunt tot primii și spre moarte. Primele verigi ale lanțului, aduc pe altele dar trăgând mereu ajungi la cârligul de la capăt care te trage după el, acolo de unde ți-a fost legat.
Din ultimele verigi ale acestei mărturii, voi căuta să mă opresc pe câte un scurt timp doar la unele mai însemnate întrucât și așa povestirea asta a cuprins prea multe părți triste din care mă tem că mai mulți au ales întâmplările decât învățămintele din ele.
Dacă este așa, atunci mai recitiți aceste lucruri până când se va spulbera pleava care ascunde bobul - și întâmplările care ascund învățământul - ca să rămâneți numai cu cel bun.
Un moment mai semnificativ, în acești ultimi ani ai vieții mele, a fost participarea mea la ultima consfătuire pe țară, cu un număr mai restrâns de frați, dar de o mare însemnătate pentru răscrucea la care ne găseam atunci și pentru limpezirile pe care le-a adus. E vorba de Sfatul Frățesc de la Poiana Brașovului din, 7 noiembrie 1976. La acest sfat s-a ajuns printr-un concurs ciudat de întâmplări.
Prin părțile Comăneștilor, din județul Bacău, mai rămăsese unul care era un tovarăș de dezbinări al lui Moldoveanu. Acest cunoscut agitator al acelor idei a venit în august la mine, stăruind peste măsură de mult și zicând că mulți frați din diferitele părți ale țării ar dori un sfat frățesc mai larg, care să precizeze clar felul nostru de a crede și de a învăța. El pretindea că mulți dintre frați n-au nici un fel de lumină asupra acestui lucru și din cauza asta unii cred într-un fel, alții în altul.
- Bine! - i-am zis. Dacă această dorință și nevoie este a mai multora, iată, eu sunt gata să merg oriunde, numai spre a ajuta cu cât pot la orientarea și limpezirea acestor lucruri. Deși împrejurările în care ne găsim sunt încă destul de grele, iar eu sunt sub restricția de a nu mă deplasa nicăieri. pentru Domnul și pentru frați sunt gata la orice. Să fixăm o dată cam peste o lună, pentru ca frăția-ta să ai timp a-i anunța pe frații care trebuie să ia parte. Găsește și locul cel mai potrivit, undeva cam pe la mijlocul țării, spre a fi cam la fel de aproape de toți.
A fost aleasă seara de 25 septembrie și locul la Poiana Brașovului, la casa unui paznic de teren, care era singură între niște brazi, departe de orice alte clădiri. Paznicul era cunoscut ca un frate bun și locuia acolo numai el cu familia lui.
Dar pregătirile ce trebuiau făcute și mai ales înștiințarea fraților care trebuiau să ia parte, au întârziat prea mult. În urmă s-a fixat seara de 7 noiembrie 1976. Locul a rămas același.
Pentru seara când era hotărâtă sfătuirea frățească, au fost anunțați vreo cincizeci de frați dintre cei mai cunoscuți din toată țara, dar n-au putut veni decât vreo treizeci. Pe lângă asta, au venit și unii dintre cei nechemați. Ne-am mirat cum de au ajuns acolo, mai ales trei dintre ei. Un preot, care mai târziu s-a dovedit ca și ceilalți doi o iscoadă a vrăjmașului strecurat printre noi. Și alții doi, din Cluj.
În seara respectivă, după rugăciunea de început, am gândit la o ordine în care să se desfășoare această întrunire, pentru ca timpul să fie folosit bine și toată problema pentru care ne adunam să fie rezolvată până dimineața, când trebuia să ne împrăștiem.
Din ziua când hotărâsem această sfătuire, m-am rugat Domnului ca totul să fie ocrotit de El și Duhul Sfânt să ne inspire felul cel mai potrivit de a lucra pentru a reuși totul bine. Duhul Domnului mi-a dus gândul la Sfatul Frățesc pe țară din 12 septembrie 1937. Răscrucea la care se găsea atunci frățietatea Oastei Domnului era mare, și importanța istorică a hotărârii care trebuia să fie luată, la fel. Am amintit ceva despre acest eveniment și în partea întâi a acestei mărturii.
La Sfatul de atunci a luat parte și Părintele Iosif, profetul Domnului din Biserica și Neamul nostru, iar împreună cu el, peste cinci sute de frați lucrători dintre cei mai aleși din țară și din străinătate. Acum aproape patruzeci de ani, Lucrarea Oastei era atât de aproape de izvoarele sale și pe lângă asta era, în centrul frământărilor ei, însuși acela prin care o pornise Dumnezeu. Iar în jurul lui erau primii lucrători prin care Domnul lucrase așa de minunat. Deci iată exemplul cel mai luminos pentru noi și acum.
Adusesem acum cu mine descrierea pe larg despre acea consfătuire din 1937, publicată atunci în foaia noastră, «Ecoul». Mai adusesem încă două documente scrise și semnate, tot în 1937, și ele referitoare tot la precizarea hotărârilor de atunci, care erau obligatorii pentru toată Oastea Domnului, până la Sfârșit.
În fața fraților adunați aici la Poiana Brașovului, m-am ridicat și, în scurte cuvinte, le-am spus despre Consfătuirea de atunci. Despre înalta atmosferă de unitate și despre conștiința marii răspunderi pentru hotărârea care trebuia luată în interesul marii cauze a lui Dumnezeu. Am făcut apel pentru acestea și la frații prezenți, fiindcă și momentul acesta nu era mai puțin însemnat. Și acum ne aflăm tot la o răscruce la fel de mare ca atunci. Deosebirea este numai că atunci luptam cu primejdia formalismului, care vroia să ucidă dragostea, iar acum luptăm cu primejdia sectarismului, care vrea să ucidă adevărul. Hristos este și dragoste și adevăr. Și unitate și orientare. Și credința și învățătura. Una fără cealaltă nu se poate. Dragostea se usucă fără adevăr, adevărul îngheață fără dragoste. Credința se rătăcește fără învățătură, iar învățătura moare fără credință. Noi, în această sfântă Lucrare a Oastei Domnului în care ne-a născut Duhul și Cuvântul Sfânt, le avem atât de minunate și vii pe amândouă. Trebuie numai să le păstrăm cu toată grija și credincioșia, spre a nu le pierde noi și spre a nu ni se fura de către alții.
Ca să te poți orienta drept în spațiu, ai nevoie de trei jaloane spre ținta unde vrei să ajungi. Ca să te poți orienta bine în veșnicie, ai nevoie tot de trei timpi: Trecutul, Prezentul și Viitorul. Noi suntem trecători, dar Lucrarea lui Dumnezeu este veșnică. Ea trebuie să ajungă drept și frumos la Țintă, în Ierusalimul Ceresc, iar pentru ajungerea asta, fiecare dintre noi avem o chemare în ea de care suntem răspunzători astăzi.
În vremile normale și pe drumurile netede, Oastea Domnului înaintează frumos, pentru că cerul este senin, vizibilitatea bună, drumul drept... Dar în vremile grele și la marile răscruci, când se desfac multe drumuri spre multe direcții, atunci cei din frunte trebuie să privească bine, să cugete drept și să se uite departe, fiindcă dacă se ia atunci un drum rău, pierderea este veșnică și nemărginită, și în timp și în număr.
Acum ne găsim - le-am zis eu - la o astfel de răscruce istorică. Ar trebui fiecare dintre noi să ne cutremurăm în fața acestui moment și să ne adunăm toate gândurile și toată ființa noastră, ca în fața celei mai reale și mai vii prezențe a lui Hristos, Care este în mijlocul nostru și ne privește și ne înseamnă, pe fiecare dintre noi, cu ce conștiință stăm și gândim acum cu privire la prezentul și viitorul Lucrării Sale încredințate nouă...
În ce mă privește pe mine, vă mărturisesc aici că eu mă tem de Dumnezeu și doresc să ascult în totul de voia Sa. Eu am fost prezent în 1937 la acel Sfat Frățesc pe țară și mai sunt aici încă doi frați bătrâni care au fost de față atunci acolo. Așa că nu numai documentele scrise, ci și doi frați, martori vii ai celor întâmplate, pot adeveri cele ce vă spun. Am să vă citesc aceste documente rând cu rând și am să vă arăt pe ele semnăturile fraților care au fost atunci de față, împreună cu Părintele Iosif. După ce veți afla din ele unanimitatea tuturor celor peste cinci sute de frați - care au hotărât atunci într-un glas că Oastea Domnului a fost, că este și că rămâne pe totdeauna în Biserica și în credința noastră bună și străbună, neadăugând și nescăzând nimic nici din învățătura, nici din credința ei -, am să vă declar aici care este atitudinea mea personală față de hotărârea fraților de atunci și față de evenimentele de acum. Vă voi declara aici, cu mâna pe inimă, convingerile și hotărârea mea cu privire la prezent și la viitor, atât pentru mine, în mic, cât și în măsura în care o răspundere îmi revine și mie pentru Lucrarea Oastei Domnului, în mare.
Am fost prezent de peste patruzeci și cinci de ani în centrul tuturor marilor lupte și frământări, prin care a trecut Oastea Domnului, până astăzi. Am făcut parte din nucleul de conducere al Oastei, din anul 1934, alături de Părintele Iosif Trifa și de cei puțini care alcătuiam redacția, care era creierul Lucrării, ochiul ei și inima ei. Am trecut prin lupte și furtuni în care nu ne mai vedeam om cu om. Au căzut dintre noi cu miile, cu zecile de mii, dar am rămas lângă steagul și lângă stegarul Oastei, căutând să sprijinesc și eu un braț al lui Moise și să mânuiesc o unealtă lângă Neemia.
Au fost vremuri când, sub loviturile vrăjmașilor, mai rămăsesem atât de puțini încât toți râdeau de noi și nimeni nu ne mai numea Oastea Domnului, ci ne spuneau în batjocură și dispreț: schismatici, eretici, trifiști, sectari... Și eram dați în urmărire pretutindeni pe la toate posturile de jandarmi și de poliție, cu ordin să fim prinși, legați și înaintați sub escortă, ca niște răufăcători. Dar prin toate am trecut și am ajuns acum vremile când toți cei ce ne-au chinuit și ne-au prigonit atunci - azi nu mai sunt. Iar noi, cei puțini și fără nume atunci, iată, am ajuns o Oaste care umple țara și lumea. Și optzeci la sută dintre noi sunt tineri, în cea mai frumoasă și plină vigoare duhovnicească. La adunările și nunțile noastre ne putem întâlni cu miile, și, când vezi fețele îmbujorate de tinerețe și ochii sclipitori de inteligență și credință ai celor ce cântă și se roagă și ascultă cu inimile vibrând și arzând pentru Hristos, îți vine să strigi și să sari de bucurie ca David în marile sărbători ale biruinței lui. Cum să-L slăvim noi îndeajuns pe Domnul Dumnezeul nostru pentru toate aceste minuni care le-a făcut El pentru noi! Tocmai de aceea, acum, când trebuie să luăm niște hotărâri care pot ajuta și grăbi această mare izbândă a Domnului pentru salvarea poporului nostru și pentru renașterea Bisericii noastre, fiecare dintre noi trebuie să fim conștienți de datoria ce ne revine înaintea lui Dumnezeu și a Frățietății noastre pentru asta. În ce mă privește, după cum am spus, îndată ce voi termina de citit și veți lua cu toții cunoștință de aceste hotărâri, vă voi înfățișa atitudinea mea și înnoirea legământului meu și pentru viitor față de ele.
Dar, după mine, vă va veni rândul fiecăruia, începând de la fratele care stă colo pe primul loc, apoi, jur-împrejur, până la fratele care stă dincolo, pe ultimul loc. Și, fiecare la rândul său, veți declara aici în fața Domnului și a Lucrării Sale - pe care o reprezentăm toți frații cum crede acum - cum vrea să creadă și cum pune legământ să lucreze în viitor. Fiindcă acest moment este o mare răscruce și numai Domnul știe dacă noi, cei ce suntem acum aici, vom mai avea vreodată un prilej ca acesta...
După această introducere, am citit din foaia «Ecoul» toate cele scrise în vremea aceea despre toată desfășurarea consfătuirii, despre numele multora dintre cei prezenți acolo, despre cuvântările Părintelui Trifa și ale altor frați, despre Moțiunea Sfatului Frățesc, despre adeziunea totală și semnarea tuturor celor prezenți pe actul final cu care s-a încheiat Consfătuirea fraților...
Apoi le-am citit și celelalte două documente, unul al fraților mai cunoscuți din adunarea Sibiului, iar altul, o Declarație personală a Părintelui, referitoare tot la aceeași problemă.
Am încheiat cu declarația mea personală din 12 septembrie 1937, reînnoită acum după atâția ani. Le-am spus:
- Nu am acum o altă credință sau o altă învățătură cu privire la aceste lucruri, diferită de atunci. Cum am crezut și am mărturisit atunci, în 12 septembrie 1937, tot așa am crezut și după aceea, așa cred și azi și așa doresc să mă leg în fața Domnului și a frățiilor voastre să cred și să mărturisesc și în viitor, până la cea din urmă clipă a vieții mele. Ceasul acesta și cuvântul acesta să rămână pe veci o mărturie împotriva mea, dacă nu-mi voi ține întocmai legământul acesta. Și împotriva oricăruia dintre frățiile voastre care nu vă veți lăsa pătrunși de adevărul lui Dumnezeu și de dragostea Frățietății, ci lucrați acum sau veți începe să lucrați în viitor împotriva acestora.
Și acum este rândul frățiilor voastre, începând cu primul, să mărturisiți și să alegeți.
A urmat la cuvânt fiecare la rândul său.
În afară de trei, cunoscuți dezbinători și neascultători, toți ceilalți au mărturisit cu lacrimi totala lor adeziune față de credința și de învățătura Oastei, punând gând și legământ de a fi până la sfârșit în felul acesta. Cei trei vechi prieteni ai lui Moldoveanu, fără a-și arăta gândurile pe față, întocmai ca și el, au ocolit orice precizare a poziției lor, lăsând lucrurile încurcate. Asta este de fapt metoda lor învățată de la el. Niciodată să nu spună ce gândesc, ci să-și ascundă planurile, pentru ca la adăpostul acestui dubiu să și le poată împlini.
La urmă s-au precizat trei lucruri obligatorii pentru toți frații, ca un pas hotărât spre o încadrare a tuturora într-o disciplină și o ordine duhovnicească:
1. Semnul Oastei, semnul mântuirii noastre, semnul Crucii Mântuitorului să fie obligatoriu pentru toți, îndeosebi la începutul și la sfârșitul rugăciunilor. E bine să se facă semnul Crucii și la începutul, și la sfârșitul vorbirilor frățești. Așa a fost la începutul Oastei, când pe toate medaliile noastre, pe toate steagurile noastre și pe toate mesele adunărilor noastre noi purtam cu evlavie și cu cinste acest semn divin.
2. Cel puțin de două ori pe an, în Posturile Nașterii și Învierii Domnului, frații să se mărturisească și să se împărtășească la biserică, în chip smerit și evlavios, după porunca Domnului și Mântuitorului nostru, Care a spus: „Să faceți aceasta...”. Împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru fiind una din Tainele Harului Său, prin care noi primim curățirea și puterea sufletului nostru.
3. Participarea noastră la rugăciunea și Liturghia Duminicală din bisericile noastre este un fapt necesar și de dorit pentru fiecare dintre noi, care mărturisim că suntem fii ai acestei Biserici. Prin urmare, pe cât este cu putință, frații sunt îndemnați a lua cu toții parte la aceste slujbe bisericești. În orice caz, nicăieri să nu se facă adunări ale Oastei în altă parte duminica dimineața, când este Liturghie la biserică. Adunările să se facă după Liturghie și nu în același timp cu ea...
Se făcea ziuă când s-au terminat discuțiile noastre asupra acestor lucruri. Trebuia să încheiem totul cu o rugăciune de mulțumire și să ne împrăștiem pentru plecare acasă. Unii se grăbeau la tren.
Am îngenuncheat cu toții, iar unul dintre cei nechemați, deși mărturisise și el la rândul lui cu lacrimi adeziunea și ascultarea sa, s-a grăbit el primul să facă rugăciunea. Și încă fără cruce, deși doar cu cinci minute mai înainte hotărâsem cu toții ca orice rugăciune să fie începută obligatoriu de către toți prin semnul Crucii: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.”
Văzând această împotrivire pe față, în chip vinovat și provocator față de Domnul și față de frați, l-am întrerupt rostind tare: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Și făcând semnul Crucii îl invitam astfel și pe el să se trezească, să înțeleagă, să se corecteze și să înceapă din nou rugăciunea, făcând și el la fel... Dar nu s-a trezit, n-a vrut să înțeleagă, nici să se corecteze, ci după ce am tăcut eu, el a continuat tot cum începuse. Era primul semn al împotrivirii acestui suflet dur, ajutat de însoțitorul și finul său, amândoi din Cluj, care aveau după aceea să devină și pârâtorii acestei consfătuiri, chiar îndată după despărțirea de noi și plecarea lor de aici.
Am aflat chiar în dimineața plecării noastre, la trecerea prin Brașov, că Moldoveanu, care fusese și el chemat și nu venise, era totuși în Brașov, venit cu mult înainte spre a ne pândi și a se informa despre tot ce am vorbit. Toate hârtiile denunțării noastre, scrise cu pix roșu, au fost scrise, poate, și cu ajutorul și cu cunoștința lui. Domnul singur știe și El Însuși le va arăta odată (Luca 12, 2-3).
Abia am ajuns acasă și, la trei zile după asta, am fost luat și dus la Securitate. Șapte ceasuri am fost anchetat și descusut cu amănunțime asupra a tot ce discutasem la consfătuirea noastră de la Poiana Brașovului din noaptea aceea. La un moment dat, unul dintre cei trei anchetatori, de la București, de la Oradea și de la Beiuș, enervat și amenințător mi-a băgat în ochi hârtiile pe care le ținea în mână înjurând:
- De ce nu vrei să recunoști? N-am eu aici scris tot ce ați făcut? Crezi că noi nu știm ce faceți voi și ce ați făcut acolo? Iată aici demascarea voastră. Ai să recunoști tu!...
În momentul când împinsese cu pumnul hârtiile în ochii mei, am recunoscut scrisul cu pix roșu al finului celui ce începuse rugăciunea fără Cruce și care veniseră acolo nechemați. Am început să mă dumiresc: fuseseră trimiși ca iscoade. Se aflase de adunarea care avea să se facă și veniseră între noi anume să ne vândă.
- N-am avut nimic de ascuns, domnule. Tot ce am făcut privea numai niște probleme religioase ale noastre, fără nimic rău pentru nimeni.
- I-ai adunat ca să vă organizați din nou și să lucrați clandestin împotriva legilor și dispozițiunilor Statului !
- N-am încălcat nici o dispozițiune. Religia este liberă.
- Liberă să mergeți la biserică, - și ziua. Dar nu în altă parte și în ascuns, noaptea.
- N-am făcut nimic rău!
- Unde sunt documentele pe care le-ai citit?
- Nu le mai am. M-am pomenit fără ele. Nu știu, le-am pierdut pe drum sau mi le-a luat cineva din buzunar fără să știu.
- Minți! Unde sunt documentele?
- Nu știu, nu le mai am, v-am spus.
- Dar banda de magnetofon pe care ați înregistrat complotul vostru?
- Îmi pare foarte rău că nu mai am această bandă. V-aș preda-o imediat și cu bucurie, spre a vă convinge de tot ce v-am spus.
- Unde-i banda?
- Să vedeți cum s-a întâmplat. Deși aparatul era nou, nu știu cum s-a făcut că n-a înregistrat absolut nimic. În timpul înregistrării n-am controlat, fiind convins că se înregistrează, dar, când am ajuns acasă și am verificat, am constatat cu mirare că nu se înregistrase nimic. îmi pare rău, dar acesta este adevărul. După aceea am înregistrat pe ea niște cântări.
- Unde-i banda? S-o dai așa cum este!
- O am acasă.
- Dar documentele?
- Nu le mai am!
- Bine, le vom afla noi. Hai în mașină!
Doi s-au suit cu mine în mașină, al treilea, cel din București, a rămas acolo. Am plecat. Ploua cu găleata. De-abia puteam înainta prin ploaie și noroi. Mă rugasem Domnului tot timpul de mai înainte să nu-i lase să vină să-mi facă percheziție, pentru că, în orice loc ar fi căutat, ar fi aflat lucruri de nemaiînlocuit. Când am văzut că totuși Domnul le-a îngăduit să vină, am zis deznădăjduit: Doamne, dacă Tu mă dai în mâinile lor, eu nu mai pot face nimic. Ce poate face mielul în fața lupilor, dacă Păstorul nu-l apără? Mă vor mânca - și gata! Fie voia Ta!
Am ajuns și ploaia nu încetase. Acasă - nimeni, nici mama, nici soția. Am mers cu ei în cămăruța Domnului, acolo unde, după o perdea care acoperea în întregime peretele din fund, erau toate scrierile Domnului. Iar în jur, toate cele ce le mai putusem strânge din lucrurile Părintelui Iosif: crucea veche de la mormântul lui, rafturile din redacția foii «Isus Biruitorul», colecții, manuscrise, tablouri, documente..., masa Părintelui, scaunul și noptierele lui, lada cu care călătorise la Ierusalim, toate...
Cel de la Beiuș începu să scotocească, cel de la Oradea, oarecum înfiorat de atmosfera cămăruței, a rămas pe loc, fără să pună mâna pe nimic. Nici unul n-a văzut însă că perdeaua nu este perete, ci perdea. Au bâjbâit pe cei trei pereți, dar de cel cu perdeaua, unde erau toate comorile Domnului, nici nu s-au apropiat. Ei l-au văzut perete gol. Au luat astfel de pe masă o cutie cu benzi înregistrate și dintr-un sertar niște lucruri fără importanță, un registru de casă al Librăriei din Sibiu, de prin anul 1933 și un alt caiet cu niște lucrări concepte.
În tot timpul percheziției, maiorul de la Oradea fusese agitat și spunea mereu celuilalt:
- Hai să plecăm, hai să plecăm...
Luase benzile și ieșise în curte, iar celălalt încă cerceta să mai afle ceva. Văzând că superiorul ieșise, l-am împins ușurel și pe căpitan spre ușă, zicând:
- Hai, domnule, că dânsul a plecat! Și am încuiat ușa după noi.
Nici mama, nici soția nu știuseră nimic. Fiind ploaie și frig fiecare dormea undeva și nu văzuse nimic. Slavă Domnului că au fost scutite de încă o spaimă!
Ne-am suit din nou în mașină. Un copleșitor simțământ de bucurie și de rușine îmi umplea sufletul. „Dumnezeul meu, ziceam cu ochii înlăcrimați, fii slăvit, dar iartă-mă!... Eu credeam că numai dacă nu vor veni, atunci nu le vor afla! Dar iată că Tu mi-ai arătat că chiar dacă vor și veni, Tu vei acoperi lucrurile Tale și ei nu le vor putea atinge!”
Ce puțin credincios fusesem eu, și ce frumos mi-a arătat Domnul cât de mare este puterea Lui! Încă o experiență neuitată cu Domnul nostru, a Cărui putere nemaipomenită face atâtea minuni pentru noi, tocmai în momentul când nu mai există absolut nici o nădejde. Si, o, în câte rânduri am mai fost așa! Câte cărți ca aceasta mi-ar trebui ca să le
povestesc pe toate!
Dar să mai spun măcar una frumoasă din trecut:
În toamna anului 1957, într-o scurtă perioadă dintre două închisori lungi, eram într-o misiune prin părțile Dunării. Plecasem cu un frate cu șareta lui de un cal, cutreierând adunările frățești pentru îmbărbătarea fraților. Era spre seară și trebuia să ajungem departe, la o mare adunare de frați care ne așteptau, când, într-un loc, Dunărea se revărsase peste șosea pe o mare întindere. Ne-am oprit locului și ne-am uitat: pe nicăieri nu se putea trece, decât prin apele revărsate. Ne-am uitat departe înainte peste ape și atunci am văzut dincolo, ieșind din apă, un car cu boi. Am zis: dacă a putut trece carul acesta, înseamnă că și noi vom putea, fără să ne gândim că între timp apele vor mai fi crescut. M-am dezbrăcat de haine, le-am făcut sul și le-am pus pe cap. Fratele a făcut la fel. Eu am luat-o înainte pe vârful șoselei, iar fratele, după mine, ținând calul care trăgea șareta plutind pe ape. Am mers așa prin apa care creștea mereu până la piept, până la gât, până la gură... Dar nu mai sus. Am mers astfel până ce am ajuns, scăzând mereu, să ieșim de cealaltă parte. Am slăvit pe Domnul cu strigăte și lacrimi.
Când am ajuns, mulțimea fraților nu mai încăpuse în casă, ieșiseră în grădină și ne așteptau cu toți pomii grădinii plini de lămpi și felinare. Spre dimineață, când s-a terminat adunarea, am mers pe jos însoțit de câțiva frați, până undeva la un autobuz cu care trebuia să ajung la Giurgiu, să iau trenul spre București. Am ajuns autobuzul și cu el am ajuns și trenul. Am plecat fără să știu că, după plecarea mea de la adunare, fusesem căutat și urmărit. Aflându-se că am mers cu autobuzul, fusesem așteptat la Giurgiu. Dar am trecut printre ei fără să mă vadă și fără ca eu să știu ceva. Dumnezeu mă acoperise. Am aflat toate acestea la câteva săptămâni mai târziu. Atunci la autobuz a fost arestat în locul meu altcineva și numai după multe lovituri îndurate, bietul om a fost crezut că nu eram eu, iar cei care îl cercetau prin bătaie s-au lămurit că se înșelaseră.
Dar care dintre copiii lui Dumnezeu nu are atâtea experiențe minunate cu El? Față de fiecare dintre ai Săi, Domnul Își împlinește cu credincioșie făgăduințele Sale.
Totuși, chiar dacă Domnul face uneori minuni pentru a-i salva pe ai Lui, asta nu dezvinovățește cu nimic păcatul cel de moarte al iudelor și iscoadelor dintre noi, care, cu bună știință și pentru foloase mârșave, dau pe frați în mâinile chinuitorilor lor.
Spune un Sfânt Părinte așa: „Nici chiar sângele martiriului nu spală păcatul vânzării de frați”. Iar Sf. Ap. Pavel spune: Chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars de viu, dacă păcătuiesc contra dragostei de frați, nu-mi folosește la nimic... (1 Corinteni 13, 3).
Ce păcat îngrozitor este vânzarea de frați! Nici unul nu este atât de mare ca acesta! E tot așa cum L-ai vinde pe Însuși Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
După ce am ajuns deci înapoi la Beiuș cu cei doi care îmi făcuseră percheziția, a trebuit să dau o lungă declarație scrisă despre tot ce s-a petrecut la Poiana Brașovului. Apoi mi s-a dat drumul cu multe amenințări și avertismente.
Îndată după aceea, am aflat că au mai fost luați și anchetați pentru această adunare și alți mulți frați din țară, trecuți cu numele în nota informativă a fraților mincinoși care fuseseră iscoade între noi și al căror scris îl cunoscusem bine.
Poate mai fuseseră și alții nu numai - ei nu știu, Dumnezeu îi știe. Și îi va ști lumea întreagă în curând. Pentru că nu este nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Și tot ce s-a șoptit la ureche, ori s-a scris în odăițe ascunse va fi strigat de pe acoperișurile caselor..., la megafoanele din piețe și de pe clădiri (Luca 12, 1-3).
Într-o noapte din vara anului următor a bătut la geamul meu cineva. Am ieșit și i-am deschis poarta fără nici un gând. În fiecare seară veneau astfel la mine frați.
Acesta de acum însă era un tânăr cunoscut, care venea speriat, cu vestea că securitatea făcuse o percheziție neașteptată la una din bunele noastre surori tinere care lucra la transcrierea volumului 3 din Istoria Oastei pe care nu cu mult înainte îl terminasem de scris la mașină în prima serie. Voind să am mai multe exemplare, o dasem spre multiplicare la sora asta, care era profesoară la o școală prin jud. Bacău. Cineva observase ce scria ea - și pârâse la securitate. Și-acum se confiscase totul. Fratele venea să-mi comunice.
Îndată am știut că vor veni la mine să-mi ceară tot materialul. Am strâns în grabă celelalte exemplare care le mai aveam scrise la mașină din carte - și așteptam. Într-adevăr după câteva zile au sosit.
- Unde-i volumul 3 din Istoria Oastei pe care ai scris-o?
- La dv. - am răspuns.
- Dar celelalte exemplare?
- Iată-le aici!
- În câte exemplare le-ai scris la mașină?
- În cinci! Celelalte patru iată-le.
- Dar ciornele unde sunt?
- Nu le mai am demult. Soția mea pe care o știți că e bolnavă de nervi, mi le-a aruncat în foc.
- Nu-i adevărat!
- Vă rog s-o întrebați!
S-au dus s-o întrebe - dar s-au întors îndată clătinând din cap.
- Dă o declarație pe propria ta răspundere și sub luarea la cunoștință că dacă nu va fi adevărat ești pasibil de cea mai mare pedeapsă. De ce ai dat volumul acesta să fie transcris? Ce aveai de gând să faci cu atâtea exemplare?
- Istorisirea aceasta este jurnalul meu, mărturia vieții mele, descrierea întâmplărilor prin care am trecut și testamentul meu. Și cum acolo nu-i numai literatură ci și istorie și religie și educație, voiam să dau câte un exemplar fiecărui copil al meu, apoi să trimit un exemplar la Sfântul Sinod al Bisericii, unul la Departamentul Cultelor, unul la Uniunea Scriitorilor, unul la Academia Română... Trebuia să ia act de cele scrise acolo fiecare instituție de asta!
- De ce ai dat-o la fata asta s-o scrie?
- Singură ea era în stare s-o scrie corect. Eu n-o mai puteam scrie încă o dată.
- Unde mai ai vreun exemplar din ea?
- Nicăieri!
- Fii atent că dacă se întâmplă să ajungă vreun exemplar din asta în străinătate, ai terminat-o! Noi avem mijloace să o aflăm oriunde ar mai fi un exemplar. Așa că dacă știi că mai există undeva mai bine s-o dai acum. Mai târziu va fi mult mai greu. Vei vedea. Să nu zici că nu ți-am spus. Scrie!
După lungi ceasuri de astfel de hărțuieli și amenințări, au plecat luând cu ei tot ce găsiseră la mine.
Curând apoi am aflat că sora noastră fusese dusă și ținută zile întregi pe la anchetă atât în orașul ei apropiat cât și în capitala județului. Fusese hărțuită și ea, controlată la școală, acasă, în tot felul și amenințată cu darea afară din serviciu, cu închisoarea, cu toate pedepsele lumii.
Numai Domnul a întărit-o și a apărat-o în chip minunat, fiindcă ea s-a ținut tare lângă Domnul. Dar mai ales viața ei fără nici un fel de pată, a mărturisit pentru ea în fața tuturor. Până la urmă, dacă n-au avut ce să-i mai facă, au lăsat-o în pace.
Ani de zile m-au tot întrebat de volumul 3. Nu credeau că nu mai este ceva pe undeva. Într-adevăr acesta cuprindea perioada din 1947 până în 1976, cu toate închisorile, prigoanele și suferințele prin care trecusem. N-am mai putut să-l mai transcriu de atunci.
În primăvara anului 1977 m-am îmbolnăvit grav de tromboflebită la piciorul stâng. Durerile deveneau din ce în ce mai mari, până ce m-am prăbușit la pat, fără a mai putea face nici servici și nici vreun fel de mișcare. Sufeream atât de greu încât tot trupul îmi tremura.
Nu puteam să duc nici lingura la gură. Încercam să mă ridic și nu puteam decât până în cotul drept și mâncam cu stânga, cât puteam mânca - dar ajunsesem la marginea puterilor și a speranței... Am zăcut așa luni de zile pe pat acasă. Piciorul îmi era umflat și vânăt, rece și amorțit. Unghiile începeau să mi se înnegrească.
Am fost dus la Cluj și printr-un frate credincios - am cunoscut un medic bun, om al lui Dumnezeu care m-a internat în clinica la care era director. Specialistul lui de la chirurgie însă mi-a spus că singura soluție este operația. Trebuia să mă decid dacă accept operația sau nu.
Una din asistentele sale îmi șopti din spatele lui făcându-mi semn:
- Nu acceptați acum, amână până mâine.
- Vă rog domnule doctor - i-am răspuns, mai dați-mi un timp de gândire până mâine.
- Bine!
După vizită, asistenta care îmi șoptise, veni la mine și zise:
- Veniți după mine în salonul celălalt și vedeți. Apoi vă decideți.
În salonul celălalt erau numai oameni operați la picioare. Unii aveau degetele tăiate, alții laba piciorului, alții din genunchi, alții de la șold... Alții amândouă picioarele mai mult sau mai puțin.
M-am decis. Decât în mâinile oamenilor, mai bine în Mâinile lui Dumnezeu.
A doua zi chirurgul mi-a zis:
- Atunci dacă nu te operezi trebuie să pleci. Aici nu facem alt fel de tratamente.
Du-te la Covasna. Dacă ai șanse de unul la sută, poate scapi.
M-am întors cu foarte mare greutate și dureri înapoi acasă. Am mai zăcut un timp și după aceea am obținut o trimitere la Stațiunea Covasna prin Cooperativa Agricolă din sat pentru tratament. Am călătorit întins ca pe o targă în mașina unui frate, de acasă până la Covasna 12 ore de drum. Mă însoțea un frate scump prin care Domnul m-a ajutat tot timpul și fără de care n-aș fi putut sta nici o zi acolo.
În primul an nu s-a ameliorat deloc starea mea. Începură frații să vină la mine zi și noapte ca la un muribund. Era mereu camera plină de frați, de rugăciuni și de lacrimi. Și așa s-a întins boala cu bucuriile cercetărilor frățești de-a lungul anilor mei atât acasă cât și prin stațiunile de tratament unde trebuia să merg la fiecare șase luni.
Între timp se aflase în străinătate despre boala mea și am primit două invitații cu acceptarea din partea ambasadei vest-germane spre a mă duce pentru tratament în R. F. G. Îndemnat de mai mulți frați și de către ai mei la una dintre vizitele pe care mi le făcea periodic securitatea care mă ținea mereu în supraveghere - m-am hotărât să fac cerere pentru pașaport să plec. Am făcut cererea, am întocmit formularele - dar plecarea nu mi s-a aprobat.
Am primit o invitație din nou din partea unei alte vestite clinici tot din R. F. G.
- dar le-am comunicat și acestora că din motive familiare nu pot accepta invitația lor.
Cu o altă invitație din Yugoslavia - am procedat la fel. Știam că toate acestea ar fi fost folosite pentru învinuirea noastră de relații cu străinătatea și n-am vrut să creez nici un fel de piedici și învinuiri fraților. Cel puțin cu autoritatea de stat am căutat cât am putut să fiu atent spre a nu le mai mări prin nimic ura față de noi. Și a nu le mai da nici un temei ca să ia alte măsuri împotriva fraților.
De fapt, oricâte cereri aș fi făcut, s-au dovedit că nu mi s-ar fi aprobat.
Cu anii, boala mi s-a mai ușurat puțin, durerile mai micșorându-se până la suportare.
Mă obișnuisem cu greul acestei cruci. Dumnezeu totuși îmi mai micșorase puțin din greutatea bolii mele, ca să mai pot face și altceva nu numai să sufăr.
Am început atunci să-mi strâng alte caiete de Cântări Nemuritoare, de meditații
și povestiri.
După expirarea timpului legal admis pentru concediu de boală - de la serviciu mi-au spus să-mi strâng adeverințe de pe unde am lucrat pentru întocmirea dosarului de pensionare. Am pornit corespondența și cererile după adeverințele de pe unde muncisem. Dar unii nu aveau evidențe, alții mi-au dat adeverințele doar pe jumătate din timpul lucrat - astfel că n-am reușit să strâng acte decât pentru 5 ani lucrați, - jumătate din timpul cerut de lege. Așa că nu aveam nici un drept la pensie. Nici măcar la un ajutor social. Eu făcusem 7 ani militărie și front, 17 ani închisori, 10 ani interdicție. Când să mai fac și serviciu?
- Dacă nu aveți drept de pensie și nu vă puteți prezenta nici la serviciu, - va trebui să faceți cerere de demisie - mi-a spus protopopul.
Am făcut cererea de demisie și am trimis-o.
Au trecut așa aproape doi ani, până când într-o zi a venit la mine consilierul episcopiei
și mi-a zis:
- Domnule Dorz, conducătorii noștri au ajuns la concluzia că dv. trebuie să fiți ajutat cumva. Fiindcă nu aveți nici pensie, nici ajutor social, nici alt mijloc de trai, nu vă putem lăsa așa, trebuie să vă ajutăm.
- Mulțumesc foarte mult. Dar dacă eu nu am nici un drept legal - nu pot primi nici ceva ilegal.
- Nu-i ilegal. S-a ajuns la înțelegere între organele de Stat și organele Bisericii ca dv. să fiți reprimit din nou în serviciu și să vi se dea salariul pe care l-ați avut.
- Dar eu nu pot să merg nicidecum la serviciu. Vedeți starea în care mă găsesc de ani de zile.
- Nici nu-i nevoie să mergeți. Veți primi salariul fără nici o condiție.
- Nu pot să primesc un astfel de salar pentru care să nu muncesc. Aceasta este o pomană umilitoare și nedreaptă.
- Va trebui să primiți. E hotărârea autorității, iar dacă dv. vă împotriviți s-ar putea interpreta știți cum. Eu vă sfătuiesc stăruitor să nu vă opuneți. Este în interesul dv. în ambele feluri. Ascultați-mă!
- Vă rog să-mi dați un timp de gândire. Nu pot primi așa!
- Trebuie să primiți! Și fără amânare.
- Atunci să întreb măcar familia. Ce fac eu dacă peste o lună-două, peste un an-doi să zicem, vine cineva și spune: domnule, d-ta ai primit un salar pentru care n-ai muncit - dă imediat toți banii înapoi! De unde să-i dau eu înapoi toți banii deodată? Mai bine nu-mi dați de la început nimic. Lăsați-mă așa. Dacă n-am nici un drept legal la o pensie și nici la un ajutor social - atunci cu atât mai puțin am drept la un salar pentru care nu pot presta un serviciu. Nu pot să primesc o astfel de pomană. Vă rog să mă înțelegeți.
- Va trebui să primiți. Eu n-am venit de la mine aici. Dv. ați făcut pentru Biserică mai mult decât o sută de popi și ceea ce primiți nu-i o pomană ci un merit. Eu pentru asta am venit la dv. Poftim hârtia și scrieți imediat cererea de reprimire în serviciu, specificând că deocamdată nu puteți presta nici o muncă, până după ce vă veți vindeca.
Am făcut cu îndoială și cu silă cererea specificând cele de mai sus. Și lucrurile au durat așa aproape doi ani, până în 2 noiembrie 1981 când am fost convocat la protopopiat.
Acolo protopopul mi-a pus în vedere din partea episcopiei că ar trebui să mă prezint acum măcar o dată sau de două ori pe săptămână la serviciu pentru a justifica salariul pe care îl primesc de la ei.
Am mers și i-am amintit condițiile în care mi s-a propus reprimirea mea în serviciu precum și starea neschimbată față de atunci a bolii mele. Am spus din nou că nu pot nicidecum să mă deplasez cei aproape 6 km dus și alți 6 întors, de acasă până la serviciu. Pe jos nu pot, autobuze nu sunt, mașină personală nu am - așa că dacă a intervenit ceva nou în statutul de până atunci, eu sunt gata imediat să renunț la pomana care mi se dă și așa pe nedrept.
- Scrie asta și la Episcopie - mi-a răspuns dânsul.
Am scris, așa după cum îi spusesem și după cum se petrecuseră de fapt lucrurile.
După câteva zile am primit un răspuns fără număr de înregistrare, din partea consilierului care mă lămurise la început, - că după ce s-au studiat toate posibilitățile s-a revenit la dispoziția de la început care nu mă obligă a mă mai prezenta la serviciu...
Câte posibilități se vor fi studiat, numai Domnul știe. Motivul era că episcopul auzise - sau i se pusese în vedere - că eu mai plec de acasă pe la frați. Și cum mă puteam duce la adunări - zicea el - puteam merge și la serviciu. Fusesem într-adevăr la vreo două nunți mari, unde niște frați mă duseseră cu mașina lor. Dar asta era cu totul altceva. Se încerca din nou să fiu și mai legat la un par. În zadar însă, destul fusesem ținut legat atâția zeci de ani din viață. Era de-ajuns. Acum căutau să-mi interzică a merge până și la o nuntă! Ce nedrept este omul cu semenul său, chiar și când are cel mai evident folos din partea lui.
Am continuat de-a lungul anilor acestora - și prin toate cele ce mi se întâmplau, să scriu, să scriu tot ce-mi poruncea Duhul Domnului. Caietele Cântărilor Nemuritoare sporeau. Le-am aranjat grupate în volume mari pentru strângerea la un loc în fiecare volum a 3 sau 4 caiete oarecum în ordine cronologică - și cam pe subiecte. Astfel s-au adunat zece volume mari cu titlurile și cu numărul de poezii după cum urmează:
Cântări Nemuritoare (4224 poezii):
Vol. 1 (420 poezii):
- Cântările Dintâi
- Cântări Îndepărtate
- Cântări Luptătoare
Vol. 2 (313 poezii):
- Cântările Bibliei
- Cântările Psalmilor
- Poemele lui Solomon
Vol. 3 (7000 proverbe versificate și comentate):
- La Izvoarele Luminii
- Comori Universale
- Pe cărările Luminii
Vol. 4 (320 poezii ilustrate pentru copii):
- Osana, Osana
- Cântarea îngerașilor
- Câte-o povestire mică
- Cântă-mi mamă
Vol. 5 (2088 poezii):
- Cântările Domnului (colecția de cântări a Oastei Domnului)
Vol. 6 (592 poezii):
- Cântările Anilor
- Cântările Roadelor
- Cântări de Drum
Vol. 7 (664 poezii):
- Cântarea Cântărilor mele
- Cântări Nemuritoare
- Cântările din Urmă
Vol. 8 (712 poezii):
- Cântarea Învierii
- Cântarea Veșniciei
- Cântarea Biruinței
Vol. 9 (601 poezii):
- Cântări Uitate
- Cântări de Sus
- Cântări Noi
Vol. 10 (602 poezii)
- Cântările Căinței
- Cântările Eterne
- Cântarea Viitoare
În afară de acestea mai lucrasem în proză următoarele:
ISUS HRISTOS - Dumnezeul nostru - meditații la Ev. după Ioan:
- Vol. 1, capitolele 1, 2, 3
- Vol. 2, capitolele 4, 5, 6
- Vol. 3, capitolele 7, 8, 9
- Vol. 4, capitolele 10, 11, 12
- Vol. 5, capitolele 13, 14, 15
- Vol. 6, capitolele 16, 17, 18
- Vol. 7, capitolele 19, 20, 21
HRISTOS - Pâinea noastră zilnică - scurte meditații zilnice pentru toate zilele anului
de la 1 ianuarie până la 31 decembrie.
HRISTOS - Comoara Psalmilor - meditații zilnice la Psalmi
- Vol. 1, de la 1 ianuarie până la 30 iunie
- Vol. 2, de la 1 iulie până la 31 decembrie
Cugetări Nemuritoare
- Rânduri culese cu gânduri alese de meditații și dulci revelații -
Vol. 1:
- Prietenul tinereții mele
- Mărgăritarul Ascuns
- Piatra scumpă
Vol. 2:
- Lumina iubitului fiu
- Calea bunului urmaș
- Avuția sfântului moștenitor
Vol. 3:
- Pășunile dulci
- Săgețile biruitoare
- Cununile slăvite
Vol. 4:
- Poruncile Iubirii
- Răsplata Ascultării
- Strălucirea Biruinței
Vol. 5:
- Crucea mântuitoare
- Eterna iubire
- Mărturisirea strălucită
Vol. 6:
- Porțile Veșniciei
- Numele biruitorului
- Garanția netrecătoare
Vol. 7:
- Lupta cea bună
- Alergarea cea stăruitoare
- Credința cea încununată
Vol. 8:
- La Țărmul Întâlnirii
- La Ospățul Veșniciei
- La Strălucirea Viitoare
Vol. 9:
- Întâi să Fim
- Dorim să Fim
- Acum să Fim
Îndrumări nemuritoare:
- Cărarea Tinereții curate
- Scumpele noastre surori
- Împreună lucrători cu Dumnezeu
- Dreptarul învățăturii sănătoase
- Zile și adevăruri istorice
- Sfinții noștri înaintași
Povestiri nemuritoare:
- Pe genunchii lui Isus
- Leagănul de Aur
- Țara Minunată
HRISTOS - puterea apostoliei:
Vol. 1:
- Apostolele din prima jumătate a anului
- Apostolele din a doua jumătate a anului
HRISTOS - Taina Evangheliei:
Meditații la evangheliile anului
Vol. 1:
- Evanghelia din prima jumătate a anului
- Evanghelia din a doua jumătate a anului
Piese și montaje religioase:
Vol. 1 - Vine Domnul Copilaș (program de Crăciun pt. copii)
Vol. 2 - Hristos S-a Născut (petrecere de Crăciun)
Vol. 3 - Hristos a Înviat (petrecere de Paști)
Pentru Istoria unei Jertfe:
Vol. 1 - Grăuntele
Vol. 2 - Cernerea
Vol. 3 - Rugul
Vol. 4 - Pârga
Strângeți fărâmiturile:
- Vol. 1 - Cuvântări frățești la nunți și adunări
- Vol. 2 - Alte cuvântări frățești la nunți și adunări
- Vol. 3 - Alte cuvântări frățești la nunți și adunări
- se continuă
Asta până în 1980.
Unele dintre poeziile din colecția „Cântări Nemuritoare” - spre surprinderea noastră fericită - au început să apară în volume tipărite nu știu unde și nu știu de către cine în străinătate. La diferitele posturi de radio din multe țări erau de asemenea difuzate în cadrul programelor religioase emise de aceste posturi. În felul acesta începuse să fie împrăștiată în lume sămânța pe care cu atâta trudă o strânsesem și o selectasem în nopțile și anii mei de primejdii, de sfâșieri și de lacrimi.
Dumnezeu să-i binecuvânteze cu o răsplătire veșnică pe toți cei care au pus riscul, jertfa, umărul și genunchii lor la această operă, care duce bucurie pretutindeni. Îmi pare nespus de rău că nu am posibilitatea să dau măcar câte una dintre aceste cărți tuturor acelora care mi le cer cu stăruință atât în scris cât și venind de la mari depărtări până la patul meu ca să mi le ceară, să le poată primi. Sunt oameni care ar fi oferit oricâți bani, pentru o astfel de carte.
Câte mame cu copii n-au făcut mari jertfe pentru a le avea.
O, voi cei care ni le-ați trimis - nici nu știți ce mare bine ați făcut la mii și mii de suflete care le aud și le citesc.
De fapt, pentru tipărirea lor s-au produs un șir de minuni. O veste care a ajuns până la noi spunea că Domnul Isus le-a spus atunci într-o vedenie unor suflete care L-au întrebat ce dorește să facă ei? El le-ar fi spus clar:
- Tipăriți Cântările Nemuritoare ale copilului Meu Traian Dorz.
Așa a apărut primul volum din Cântări Nemuritoare.
În tipărirea volumului „Osana, Osana” pentru copii, s-a petrecut cam tot așa...
Cu ani înainte de a se tipări cartea o soră credincioasă desenatoare dintr-o țară depărtată,
a fost înștiințată printr-o vedenie din partea Domnului, să lucreze un album cu desene pentru o carte de poezii care va apărea pentru copii. În doi ani de zile sora a lucrat desenele după cum a inspirat-o Duhul Sfânt. Alți ani apoi a ținut ea acest album pregătit pentru ca atunci când va veni cineva trimis de Domnul să i-l ceară - ea să-l poată preda. Astfel a așteptat ea fără să știe cine și de unde va veni. Dar anii au trecut - și nici un semn nu mai venea.
Nimeni nu i l-a cerut.
Într-o zi a simțit îndemnul să-l ducă ea, la o editură unde se tipăreau cărți religioase
- și le-a zis:
- Sunt doisprezece ani de când am primit din partea Domnului porunca să lucrez acest album cu desene pentru o carte de copii. De alți ani le țin gata, dar nimeni n-a mai venit să mi le ceară. Acum le-am adus aici eu, neștiind ce să fac cu ele.
Tocmai în clipa aceea sosise din țara noastră cineva care le dusese la redacție volumele pentru copii „Osana, Osana” - și celelalte din carte. Când s-a uitat în album, iar apoi în caietul de poezii - au văzut că de la prima pagină și până la ultima toate desenele erau așezate întocmai în ordinea în care erau scrise poeziile în volum.
- Ne-am prăbușit cu toții în genunchi - spunea fratele - și cu lacrimi am slăvit pe Domnul și Dumnezeul nostru pentru Lucrarea aceasta a Lui minunată. Ce mai puteam noi spune în fața acestor lucruri? Și cum să ne mai îndoim vreodată de izbânda acestei Lucrări pentru care Domnul intervine atât de limpede și de minunat?
Încă o rugăciune la care Domnul ne-a răspuns în chip minunat a fost pentru Cartea de Cântări. O ceream de ani de zile Domnului, fiindcă din 1946 noi nu mai aveam o carte de cântări. Sutele de mii de frați cântam Domnului de prin carnețele, caiete și foi scrise cu mâna și cu greșeli. Era atâta nevoie de o carte de cântări cuprinzătoare și cât mai frumoasă.
Și Dumnezeu ne-a dăruit-o tot printr-o minune... E o carte unică poate în lumea întreagă. Bogăția ei este neîntrecută. E nu numai o carte cu cântări ci și de rugăciuni, de meditații, de colinzi - cuprinzând toate stările din care un suflet omenesc are nevoie să cânte și să plângă înaintea lui Dumnezeu. Slavă veșnică și Dumnezeului nostru pentru acest mare și scump dar al Său.
Chiar înainte de apariția ei în țară - la o nouă vizită a securității am fost întrebat:
- Acum ce carte mai aștepți d-ta din străinătate, după „Osana”?
- Aștept multe - am răspuns eu - fiindcă am trimis multe acolo. Nu știu care va veni.
- Prin cine le-ai trimis?
- Prin oricine a trecut pe la mine plecând legal acolo. Dar nu numai din străinătate aștept ci aștept și de la București, fiindcă și Uniunea Scriitorilor, mi-au cerut și le-am trimis zece volume și mi-au promis că le vor tipări. Așa că și de acolo aștept, deși până acum n-am primit nimic.
- D-ta știi că ai încălcat în felul acesta legea care interzice orice tipărire și difuzare de materiale de orice fel fără aprobare și autorizație?
- Dar ce rău este în conținutul acestor cărți?
- Noi nu spunem că au un conținut dușmănos, dar tipărirea lor este ilegală!
- Dacă sunt bune - de ce sunt ilegale? De ce nu se tipăresc în țară?
- Noi nu discutăm legea ci o aplicăm. D-ta ai încălcat legea.
- Cred că o astfel de carte ar trebui să fie considerată ca o cinste pentru țara noastră oriunde a apărut. Nu mai există nicăieri o astfel de lucrare. Dar dacă am încălcat legea - iată sunt aici!
- Trebuie să dai o declarație scrisă cum ai trimis-o, cine a tipărit-o și cum a fost adusă.
- Cum am trimis-o v-am spus. Cine a tipărit-o nu știu. Câteva exemplare mi-au fost aduse într-o seară de un necunoscut care mi le-a lăsat la poartă, fără să vină în casă și fără să-mi spună numele. Atâta am de declarat.
- Scrie și semnează. Luăm și noi câte două exemplare din ele.
Am scris și am semnat.
- O să mai venim noi pe la d-ta!
Așa trăiesc de la sfârșitul lui 1947 și până astăzi. La intervale mai lungi sau mai scurte, vin ba unii ba alții cotrobăindu-mi prin toate cele dinafară și dinăuntru - și luând pe ce pun mâna.
În astfel de condiții am scris, am lucrat, am trăit fiecare clipă chiar și când nu veneau - pentru că pericolul venirii lor plana zi și noapte peste tot. Numai puterea și dragostea lui Dumnezeu ne-a salvat viața și munca noastră, atâta câtă ne-a mai rămas întreagă până astăzi prin toate acestea și de la toți aceștia.
O, cât de mare și de însemnată este munca scrisului în Lucrarea lui Dumnezeu! Fără Cuvântul scris nici nu s-ar fi putut răspândi și nici nu s-ar fi putut întreține Lucrarea Evangheliei în lume. Oastea Domnului, după cum am spus, a pornit, s-a răspândit și s-a menținut nu atâta de mult prin cuvântul vorbit, ci mai ales prin cuvântul scris. Dar și alte lucrări au fost la fel. Câtă vreme s-a putut tipări și răspândi cuvântul scris, atâta vreme Lucrarea a trăit. Îndată ce scrisul a încetat, a încetat și viața acelei lucrări. Iată, când foile lui Bălan au încetat - atunci a murit și lucrarea lui. Fără cuvântul scris orice lucrare duhovnicească încetează, se degradează - și moare. De aceea Satan luptă atât de furios contra cărții sfinte.
Noi însă mulțumim Domnului că nu ne-a lăsat fără cuvântul scris nici chiar în cele mai grele vremuri de apăsare și de prigoană. Când n-am putut apărea ici, am apărut dincolo.
Când n-am putut tipări foi am tipărit cărți. Când n-am putut scrie de tipar, am scris de mână. Când n-am putut în țară, am primit dinafara țării, - dar scrisul n-a încetat. Acesta a ajutat ca nici Lucrarea să nu înceteze.
Ce mare dar ceresc pentru o Lucrare evanghelică sunt oamenii cu harul scrisului sfânt!
Să ne rugăm mereu Domnului să nu ne lase fără scriitori credincioși, căci oricât de mulți
ar fi frații vorbitori ori oricât de talentați ar fi ei, dacă nu avem scriitori puternici și talentați
- Lucrarea sărăcește, slăbește, descrește.
Când scriam la aceste rânduri, a venit din nou la mine Pop Alexandru. Mi s-a părut mult schimbat acum, din felul cum era altădată. Dorea să mă vadă, să-mi explice cât a avut de luptat după mărturisirea lui de la Șoimeni. Cei dezbinați îl privesc ca un trădător al cauzei lor și-l amenință, îl batjocoresc, îl bârfesc în fel și-n chip. Frații statornici, în mare parte, îl privesc cu neîncredere și cu bănuieli. Numai vreo doi frați dintre cei mai buni îl îmbărbătează cu dragoste și îl ajută să nu descurajeze.
Am făcut tot ce am putut să se ridice și să se încredințeze cu adevărat, atât de mărimea răului făcut, cât și de pocăința care se cere pentru iertarea și uitarea lui.
După nunta de la Șoimeni, urmase o altă nuntă la Țârdeni, lângă Bacău, unde frații l-au refuzat să vorbească, iar el a plecat supărat. Aflând acest lucru, i-am scris următoarea scrisoare:
Iubite frate Pop,
Domnul să-ți dăruiască toată lumina și tot ajutorul de care ai nevoie pentru a duce până la bunul sfârșit începutul bun pe care l-ai făcut, fără să te lași ispitit nici de împotriviri, nici de îndoieli, nici de ambiția care ți-a pricinuit, după cum singur ai spus, atâta râu.
Am aflat despre cele întâmplate la Țârdeni, dar și ceva despre cele de la Roznov, de mai înainte de Țârdeni. S-au făcut greșeli și de-o parte și de alta. Adică era bine să se fi lucrat cu mai multă înțelepciune și încredere a unora în alții. Frăția-ta ai greșit că nu le-ai spus ce vroiai să vorbești,- frații, că nu te-au întrebat aceasta înainte de a te refuza. Lucrați mai cu înțelepciune și mai cu răbdare, apropiindu-vă mai cu iubire, atât unii cât și alții. Iar frăția-ta nu trebuie să te superi, nici să pleci imediat, chiar dacă în mod normal s-ar mai întâmpla să fii bănuit și refuzat. Doar nu trebuie să uiți așa de ușor îndelungatul trecut rău. Refuzurile și bănuielile, chiar considerate prea aspre, sunt numai urmarea normală a temerii fraților de nestatornicia hotărârii frăției-tale. Nu uita că și în trecut, frăția-ta ai mai făcut declarații frumoase, dar știi că nu le-ai ținut. Așa că gândește-te că cine s-a ars odată este mai cu grijă când umblă cu focul. Frăția-ta trebuie, așa cum am vorbit destul de clar, să dai dovadă statornică și continuă că, într-adevăr, ai făcut întoarcerea reală și adevărată, căutând să umbli în așa fel ca frații să vadă toți că nu-i vorba de o altă păcăleală, ci de o hotărâre adevărată și serioasă. Dar dacă se repetă același fel de a proceda pripit și firesc, e iarăși în primejdie de a se prăbuși în ruină tot frumosul și bunul început de care ne-am bucurat sincer și pentru care am mulțumit cu lacrimi lui Dumnezeu.
De altfel ți-am scris acest lucru și prin scrisoarea trimisă cu poșta, îndată după sosirea mea acasă, de la Șoimeni. Cred că ați primit-o și că ați înțeles bucuria și speranța noastră, dar și temerea de o amăgire. Ne rugăm fierbinte Domnului și Dumnezeului nostru să înlăture răul și să aducă, în sfârșit binele, căci ajunge câți zeci de ani ne-am pierdut energia, ocaziile, timpul și nervii pentru luptele pe care frăția-ta le-ai numit extraordinar de rele. Cred că nu este cazul să mai vorbești despre altceva decât despre regrete în privința asta. Dar n-ar trebui uitată niciodată marea răspundere pentru tot ce nu se mai poate îndrepta din tot ce s-a făcut râu în acești ani, nu numai pe plan personal, ci, mai ales, pe plan general, întregii Lucrări a Oastei, precum și special acelora care și-au pierdut sufletul din cauza acestora, după cum am spus și atunci. Ce cumplit de greu va fi răspunsul înaintea Judecății pentru toate acestea!
Conștiința uriașei dimensiuni a răului făcut și a ispășirii ce se cere pentru el, să-ți facă inima smerită, în stare de a primi cu răbdare orice mustrare sau reproș, socotind că nu faci prin aceasta decât să ispășești ceva din ceea ce singur ai semănat. Eu așa consider că frăția-ta numai astfel ai putea să revii treptat și realist la ceea ce-ți dorești, adică la pacea și părtășia cu frații, la integrarea armonioasă în duhul și în colaborarea Lucrării Domnului.
Nu convocarea unor frați pentru o discuție în jurul problemei frăției-tale este cel mai important lucru acum, ci dovada îndreptării adevărate pe care o așteaptă, ca s-o vadă cu toții la frăția-ta. Nu data când va avea loc această consfătuire frățească este cel mai important lucru,- ci felul cum frăția-ta te vei comporta până atunci. Căci dacă, într-adevăr, se va dovedi că frăția-ta ai făcut, în ce privește purtarea și faptele, o adevărată cotitură salvatoare, atunci, cu cât va avea loc mai târziu această întâlnire frățească, cu, atât va fi mai ușor și mai fericit acel moment, atât pentru frăția-ta, cât și pentru frați. Acum nu graba este cel mai înțelept lucru, nici cel mai necesar, ci tocmai întârzierea, care îți va da frăției-tale posibilitatea să-i convingi pe frați de seriozitatea și temeinicia îndreptării frăției-tale. Iar lor le va da încredințarea că fac un lucru cu adevărat bun și statornic, îmbrățișându-te și primindu-te fără rezerve. Este ușor de înțeles că ceea ce s-a stricat în zeci de ani nu poate fi uitat sau reparat doar în câteva clipe și șters doar prin câteva gesturi. În timp s-a făcut răul,- în timp se va și putea îndrepta (cât se va mai putea). Graba în privința asta ar strica cel mai mult și ar ajuta cel mai puțin.
De aceea, frate Pop, dorința și rugămintea mea sunt ca Domnul să-ți ajute să poți dovedi, sincer și statornic, adevărul îndreptării pe care ai mărturisit-o la Șoimeni. În felul acesta, frații se vor convinge că de data asta, atât cererea de iertare pentru trecut, cât și promisiunea de îndreptare pentru viitor,- sunt adevărate și nu sunt doar o manevră de moment, urmărind o atragere în o altă cursă.
În ce mă privește pe mine, eu vreau să cred sincer în sinceritatea frăției-tale... Dar alți frați nu pot crede așa de ușor ca mine, să știi! Ei așteaptă, așa cum am zis, un timp de încredințare. Domnul să te ajute să le dai dovada care să-i convingă o dată pentru totdeauna. Slăvit să fie Domnul!
30 octombrie 1981
fratele Traian Dorz
Acum l-am îndemnat tot așa. A promis și a plecat fericit pentru dovada dragostei calde și curate pe care i-am arătat-o. Vreau să nădăjduiesc sincer pentru el. Bunătatea Domnului este nemărginită. Mi-a cerut, cu lacrimi, să mă rog pentru el, că abia acum pare că își dă seama ce grozav de mare este păcatul lui și răul care mi l-a făcut.
- Ce fericit aș fi fost dacă aș fi ajutat și eu la frumosul și minunatul har care este acum peste toată Lucrarea Oastei, - zicea el. Ce extraordinară muncă a trebuit ca Oastea să ajungă la starea strălucită în care se găsește acum! Ce putere și înțelepciune pentru a i se putea da și păstra echilibrul acesta, atât față de Autoritatea de Stat, cât și față de cea Bisericească și chiar și față de celelalte culte evanghelice, pentru ca nimic să n-o influențeze în rău. Și mergând așa de frumos, totuși față de nici una dintre acestea ea să nu se facă vinovată și să nu ajungă în nici un conflict cu nimeni, decât cu păcatul. Când mă gândesc că eu, în loc să ajut, am stricat. În loc să fiu alături de frăția-ta și de ceilalți frați, am fost împotrivă... Rugați-vă, rugați-vă Domnului să mă ierte și să mă ajute!
- Numai puterea și prezența Domnului și Dumnezeului nostru a făcut aceasta - i-am zis eu - pentru ca toți să vadă că Domnul este în mijlocul nostru. Iată că deși toți urăsc Oastea Domnului, totuși nimeni nu o poate nimici ! Ea crește și înaintează tot mai frumos spre împlinirea scopului ei divin. O, dacă ar putea să vadă aceasta toți frații noștri dezbinați, așa cum vezi frăția-ta acum!
- Rugați-vă totdeauna și rugați-vă toți pentru iertarea și îndreptarea mea!
- Dumnezeul nesfârșitei bunătăți să te ierte de tot răul făcut, frate Pop Alexandru! Și să-ți dea tot harul Său pentru împlinirea binelui pentru care pui acum acest înlăcrimat legământ. Noi te îmbrățișăm fierbinte și dorim să te avem pe totdeauna lângă inima noastră. Dacă sfârșitul e bun - toate sunt bune. Eu mulțumesc lui Dumnezeu din tot sufletul meu, că una dintre cele mai grele răni începe să mi se închidă.
În ce mă privește pe mine, doresc ca problema lui Pop Alexandru s-o închei aici. Domnul știe ce va mai veni în viitor. Nu câte zile mai avem de trăit, nici ce ne mai poate aștepta pe toți. Poate el se va schimba iarăși sau poate Domnul îl va ajuta, de data asta, să nu mai cadă. Dar oricum ar fi, eu vreau să nu mă mai mișc de la poziția asta, indiferent ce va face el. Rămân și mor lângă iertare, dragoste și îmbrățisare... Și nu vreau să mai deschid niciodată un alt fel de vorbă despre el. Cu vorba asta rămân și sfârșesc.
În acești ultimi ani 1980-1981, am înmormântat iarăși două ființe scumpe, întâi pe mama care a trecut la Domnul în 22 noiembrie 1980, iar apoi pe fratele și binefăcătorul nostru al multora, Pavel Malița de la Oradea în 1981.
Mama a putut să se scoale și să vorbească până în ultimele zile ale vieții ei. Domnul și Mântuitorul nostru a făcut ca eu să pot fi lângă ea până ce i-am închis cu mâinile mele ochii și i-am așezat mâinile pe piept.
Cât de mult am dorit noi amândoi - ea și eu - ca să fie așa - și Domnul ne-a ascultat. În ultimele ei trei zile a avut nevoie să fie ajutată, întoarsă în pat, spălată... Voia să fiu lângă ea... Eram singurul ei copil. Când nu se putea liniști, îi așezam capul ei pe inima mea - și așa odihnea fericită. A trebuit să spăl după ea și să-i dau eu mâncarea cu lingurița în gură...
O Dumnezeu meu, cât de mult Îți mulțumesc că am putut măcar trei zile să fac și eu pentru mama mea ceea ce a făcut ea atâția ani pentru mine. Să pot odihni pe inima mea capul ființei scumpe care mi-a odihnit atâția ani capul meu pe inima ei... Să pot spăla și eu după ființa care a spălat ani de zile după mine. Și să pot hrăni și eu pe aceea care m-a hrănit cu atâta dragoste pe mine atâția ani cu tot ce a avut ea mai dulce și mai bun pe lume...
O minune s-a petrecut îndată ce sufletul ei a trecut la Domnul încă ținând capul pe umărul meu. Toată fața i s-a schimbat dintr-o dată devenind atât de tânără și de frumoasă cum fusese numai în anii tinereții ei. Toți cei ce au văzut-o se minunau. Tot chipul durerii și bătrâneții dispăruse de pe fața ei - și revenise tinerețea, seninătatea și bucuria... Am văzut atunci aievea cum Domnul Însuși trecuse nu numai sufletul ei în lumină și frumusețe - ci chiar și trupul...
Domnul și Dumnezeul meu, Te rog primește și așează în odihna Ta veșnică și sufletul scumpei mele mame, lângă Tine și lângă tata care a așteptat-o acolo în pământ și în cer - aproape 14 ani.
La câteva luni după mama, a trecut la Domnul fr. Pavel Malița de la Oradea, binefăcătorul meu neuitat pentru care mă voi ruga totdeauna Domnului să-i dăruiască o veșnică răsplată în ceruri pentru tot binele pe care l-a făcut el cu toată smerenia și dărnicia de când îl știu, oriunde a văzut și a putut. Nu voi uita niciodată cât bine mi-a făcut și mie Dumnezeu prin el, tocmai în anii când aveam cea mai mare nevoie de o mână care să mă ajute și de o inimă care să mă încălzească. Această mână și această inimă au fost ale lui. Să le odihnească Domnul în Mâna Lui Sfântă și lângă Inima Lui Bună pe veșnicie. A fost un mare și smerit binefăcător al multora.
Cu câtva timp în urmă mă dusesem la el acasă ca să-i duc cele două cărți care se tipăriseră în ultima vreme - Cântări Nemuritoare și Osana. Voiam să-i fac o bucurie în ultimele lui zile, fiindcă atât de mult iubise el cartea Domnului - și mai ales poezia și cântarea Oastei.
S-a uitat spre ele, le-a strâns la pieptul său și m-a sărutat cu lacrimi în ochi mulțumind Domnului pentru că Lucrarea Lui crește și biruiește neputând fi oprită de nimeni și de nimic... Un fericit ceas de aduceri aminte am avut atunci împreună, povestindu-ne fiecare unul altuia atâtea neuitate întâmplări din drumurile noastre misionare, pe jos din sat în sat în mărturisirea Domnului și în slujba mântuirii sufletelor. Zeci de adunări s-au întemeiat atunci și multe suflete frumoase au venit la Domnul înscriindu-se în Oastea Lui. Totdeauna el avea buzunarele pline de dulciuri pentru copiii de prin satele pe unde treceam. Și prin copii aducea el pe oameni în biserică la adunare. Le împărțea bomboane la copii și-i trimitea să-și aducă părinții la biserică. În curând biserica era plină de copii veniți cu părinții lor să vadă pe oamenii cei buni care au buzunarele pline de dulciuri. Și astfel adunările noastre de evanghelizare începeau totdeauna cu bisericile pline.
În anii aceia amândoi aveam aceleași lupte în familie. Ne strecuram dis-de-dimineață, cu noaptea, de acasă ca niște hoți și o luam pe jos 15-20 km până prin satele depărtate unde trebuia să facem adunare... Iar după adunare, târziu o luam din nou pe jos același drum înapoi spre casă. Nu stătea să mănânce niciodată nicăieri. Ziua lui de adunare și de misiune era zi și de post. Știind aceasta eu puneam încă de acasă în buzunar câte o felie de pâine, iar noaptea venind înapoi, frânți de oboseală o împărțeam în două și o mâncam împreună, cu inimile pline de bucurie și cu cele mai fericite cuvinte de mulțumire către Domnul.
O, de câte ori eram atât de obosiți încât ținându-ne de mână dormeam mergând pe drum.
Ne obișnuisem și puteam dormi câte puțin chiar mergând pe picioare. De câte ori ne prindea ploaia ori zăpada și ne uda până la piele. De câte ori venind noaptea pe dealuri cădeam prin noroaie... De câte ori ajungând acasă pe la miezul nopții și-a aruncat el hainele direct în vana de baie și le-a spălat singur întinzându-le apoi să se usuce până dimineața, fără ca să știe nevastă-sa. Toate certurile și mustrările din casă le îndura cu tăcere și cu zâmbet. Nimic nu-l putea clinti din tăcerea și din zâmbetul lui senin, răbdător și bun.
- Nu ți-e rușine - îi zicea adesea nevastă-sa furioasă - om ești tu? Intelectual ești tu? Avocat jurist-consult al Prefecturii ești tu, cumnatul prefectului? Umbli cu toți opincarii și te rogi cu toate slujnicele pe la biserici! Cine mai face ca tine? Cine mai vine acasă noaptea încărcat de noroi pe haine ca tine? Cine își mai bate joc de casa și de familia și de situația lui, cum faci tu?
Dar el tăcea. O privea cu blândețe, cu bunătate, cu înțelegere și îi zâmbea calm. Iar într-un târziu după ce înceta ploaia de batjocuri, îi răspundea cu cele mai alese și mai pline de bunătate cuvinte pe care le avea, liniștind-o.
Acum s-a dus și el la Domnul, înmulțind numărul scumpilor noștri părinți și frați sfinți care ne-au fost nouă cele mai frumoase pilde și cei mai mari binefăcători. S-a dus la tata, cu care erau din același an, cu care făcuse și armata și războiul împreună și făcuseră împreună și ostășia Domnului prin luptele Lui. În anii refugiului când prefectura se mutase din Oradea la Beiuș, de multe ori se luau singuri numai ei doi pe jos și mergeau în cele mai depărtate locuri pe unde nimeni nu mersese cu Oastea Domnului - și făceau adunări cu oamenii, vestindu-le Cuvântul lui Dumnezeu...
Acum mai merg și eu din când în când la câte una din marile adunări frățești care se fac cu prilejul nunților, cumetriilor, aniversărilor și altor evenimente familiare, pe care frații au învățat să le folosească din plin pentru a se bucura cât mai mulți împreună unii cu alții... Acolo privesc peste corturile cu mii de frați și de surori care acum se pot aduna fără primejdia amenzilor, a anchetelor, a arestărilor sau a judecății. Domnul a adus acum vremea când toate aceste adunări pot decurge în liniște. Peste 80% dintre cei ce stau ceasuri întregi în picioare și înghesuiți în căldură ori în frig - sunt tineri cu ochii plini de lacrimi. Eu stau și slăvesc pe Domnul și Dumnezeul nostru Puternic pentru minunea asta care pare de necrezut. Vorbitorii care se perindă pe la stațiile de amplificare din care Cuvântul Domnului și cântările Lui nemuritoare răsună până departe - aproape toți sunt și ei tineri. Cu o putere neobișnuită și cu un glas plin de căldură și curaj vestesc pe Domnul și vorbesc despre fericirea vieții cu El, - atât de mișcător încât aproape tot timpul adunarea este numai în lacrimi și în cer.
O, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, slavă veșnică Ție. Iată fără autorizație, fără legalizare formală, fără subvenții, fără organizație văzută - cât de minunat ai condus Tu prin toate furtunile până astăzi Lucrarea asta a Oastei Tale!
Într-adevăr lovită din toate părțile, disprețuită și prigonită - ea a rămas totuși în dragostea și ascultarea ei smerită - la învățătura și credința ei dintâi. Acest aluat sfânt pus de Domnul în frământătura Bisericii și a poporului nostru, își împlinește așa de frumos și de liniștit lucrarea ei de dospire sfântă, pentru a putea odată înfățișa mulțimea societății noastre ca pe o pâine vie și bună înaintea lui Dumnezeu. Cu cât numărul fermenților sănătoși și harnici crește, cu atât ne apropiem mai frumos de împlinirea rostului și scopului divin rânduit de Dumnezeu acestei Lucrări.
Lucrați și luptați, tineri fermenți sănătoși!... Însuși Dumnezeu a căruia este Oastea aceasta, este în mijlocul nostru și în fruntea ei. Și El o va conduce la biruință sigură și fericită. Nu vă îndoiți de asta nici unul și niciodată. Isus Biruitorul va birui și voi prin El și cu El veți fi biruitori... Dacă noi nu-L lăsăm pe El, nici El nu ne lasă pe noi...
Ne apropiem de Țărm...
...Vremile pe care le trăim sunt vremurile biblice profețite de Mântuitorul... și vremea venirii Sale este aproape.
Privesc în jurul meu și văd acum și a treia mare luptă aproape câștigată. Lupta cea dintâi cu leul formalist s-a încheiat demult cu biruința Oastei lui Isus Biruitorul.
Lupta cea de a doua cu balaurul politic s-a încheiat și ea la fel.
Lupta cea de-a treia cu ursul diversionist este și ea acum ca pe sfârșite. Pe toți cei ce îl sprijineau cu atâta tărie cândva să fure stupii cei dulci ai Oastei i-a înlăturat Dumnezeu ori s-au înlăturat ei singuri.
Cineva mă întreba nu demult zicând:
- Se tot cer statistici și situații despre Oastea Domnului, se fac sondări, se cer chestionare. Câți sunteți totuși frate? Măcar așa aproximativ?...
- Nu știu... Undeva între câteva sute de mii și un milion. Nimeni nu știe și nici nu va ști niciodată decât Dumnezeu, Singurul care cunoaște pe cei ce sunt ai Lui.
Pot să se tot ceară situații, nimeni nu le dă exacte. Cine știe nu spune iar cine spune nu știe. Preoții cei mai buni nu-i spun. Pe cei indiferenți nu-i interesează. Iar cei răi nu cunosc. Nici profetul Ilie nu-i cunoștea pe cei din vremea lui. El zicea că a rămas singur, că nu mai este nimeni - iar Domnul îi zise: „Mai am aici 7 mii” (1 Regi 19, 10-17; Rom. 11, 3-5).
Adevărul nu se va ști decât când vor veni condițiile și libertatea care să arate câți suntem.
Din sânul Oastei Sale Domnul ridică acum o generație întreagă de talente, mai ales cântăreți și vorbitori. Dar vor veni și poeți și scriitori. În locul unui singur îngâmfat care talentul cântării primit de la Domnul în Oastea Sa și pentru ea - îl pusese în slujba foloaselor și a ambiției sale - Domnul a ridicat acum zece cântăreți mult mai talentați și mult mai frumoși. Cel bătrân și îngâmfat s-a înlăturat singur, iar astăzi nu mai naște nici o cântare vie din Duhul Sfânt, ci face doar din ambiție niște lucrări moarte care nu durează decât o clipă și nu dorești să le mai auzi decât o singură dată. Pe când cei zece tineri smeriți și curați cu inima - creează prin Duhul Sfânt melodii nemuritoare și Numele Domnului va fi tot mai slăvit prin ei, căci încă și alții vor mai veni.
Din mijlocul acestor bărbați tineri și viteji Domnul va alcătui o ceată de apostoli adevărați, care împreună vor îndruma bine coloana Oastei Domnului, ajunsă acum la un loc ceva mai neted și la o stare de mai limpede orientare. Drumul înainte se vede acum pe o mai mare întindere ceva mai drept și mai clar. După marile furtuni și căutări, cerul se arată mai curat iar apele mai liniștite. Duhovnicește ieșim la un luminiș. Când mințile sunt orientate și inimile unite iar Domnul Isus Biruitorul este Puternic și în fruntea Oastei Sale - toate celelalte nu ne pot face decât bine.
Suntem spre sfârșitul anului 1981, - și deși față de trecut condițiile noastre s-au mai îmbunătățit, totuși situația noastră nu s-a schimbat prea mult. Ici și colo prin țară au avut loc și anul acesta percheziții la unii frați, confiscări de cărți, scurte arestări și anchete chiar cu bătăi și amenințări grave.
Eu trebuie să stau mereu sub vechile presiuni, controale neașteptate, luări de declarații asupra activității mele, a vizitelor ce mi se fac, a deplasărilor pe la frați și permanenta amenințare a confiscării lucrărilor mele sau chiar a condamnării pentru cărțile tipărite în străinătate. Sub aceste presiuni și în aceste condiții am lucrat de la sfârșitul lui 1947 - și se pare că așa va fi până voi pleca la Domnul. Slavă veșnică Numelui Său pentru toate.
Anul acesta am reușit totuși să sfârșim cu bine lucrarea monumentului din cimitirul Sibiului, pentru părintele nostru Iosif. În sfârșit, slăvit să fie Domnul și pentru acest ajutor. Acum mormântul său nu mai este rece și mort, ci cald și viu. E un monument unic și de un fel cu totul nou. Toată idea a venit numai de la Domnul. Îi mulțumim numai Lui pentru tot.
Anul acesta am inventat un pretext pentru a intra la tipografia mitropoliei din Sibiu. Doream să văd Mireasa Vântului frumoasa noastră tipografie cumpărată cu atâtea jertfe în 1929 de părintele Iosif. Am văzut-o cu sufletul răscolit de amintiri dureroase și cu ochii plini de lacrimi. Muncea gemând ca Samson în robia filistenilor. Parcă mă privea și plângea spre mine întrebându-mă: până când va mai trebui să mă chinuiască robia asta și pe mine și pe voi?... Cei ce o țin legată în robia lor nu mai au nici o altă mașină. Tot lucrul lor și toate sarcinile le-au pus pe umerii ei. Duce poverile și acum la bătrânețe, ca atunci în anii ei tineri și fericiți.
O, Doamne, adu înapoi pe toți prinșii noștri de război ca pe niște râuri din partea de miazăzi. Fă Doamne ca acei ce-au umblat atâta vreme plângând, să se întoarcă iarăși cântând de veselie... (Psalm 126, 1-6).
Acum desigur numai Singur Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos care conduce corabia și coloana Oastei Sale spre Ierusalimul ceresc - știe cât va dura acest timp. Și ce împrejurări vor mai veni peste noi și peste Lucrarea Sa.
Dar voi frații și fiii noștri, să fiți pe deplin încredințați și siguri că El va avea grijă să vă pregătească și să vă aducă îndrumătorul necesar când corabia Lucrării Lui va ajunge la trecerea printre alte stânci - și coloana Oastei Sale la confruntarea cu vreo altă fiară.
A fost o vreme când și eu priveam cu îngrijorare în jurul meu, ca să descopăr printre fețele și inimile tinere și frumoase pe acela peste care să văd semnul cel tainic după care să-l recunosc că acesta este alesul și urmașul rânduit de Dumnezeu, care să meargă mai departe în frunte, purtând steagul Oastei cu o mână tare, cu o frunte înaltă și cu niște ochi curați, inteligenți și pătrunzători...
Dar, poate n-a fost încă vremea ca el să se arate. Poate că el este chiar printre noi, dar ochii noștri sunt împiedicați încă să-l cunoască, precum erau ochii celor din Egipt să-l cunoască pe Moise, copilașul cel frumos. Ori ai celor din Betleem pe David tinerelul cu păr bălai, cu ochi frumoși și față frumoasă (1 Samuel 16, 12). Sau ai celor din Emaus pe Hristos Cel Înviat și Biruitor (Luca 24, 16).
Oricum însă eu sunt deplin încredințat că el este. Și că Domnul Dumnezeul nostru va face ca el să fie cunoscut la vremea sa...
Poate că el este acum numai un copilaș frumos ascuns ca Moise în vreo casă tainică, încă la sânul unei mame tinere și credincioase ale cărei rugăciuni le-a ascultat Domnul în chip minunat (Exod 2, 2).
Poate că el crește undeva ca David un tinerel, abia încercând o harfă, o sabie și o carte, ca să deprindă cele trei mari însușiri necesare unui conducător al Oștirii Domnului: inspirația, curajul și inteligența...
Noi nu știm acum cum nici Israelul nu cunoștea pe Moise, nici Samuel pe David, nici ucenicii pe Mântuitorul, până ce le-a sosit vremea acelei cunoașteri. Dar încă o dată: eu știu sigur că el există sau va exista și că Duhul Sfânt îl pregătește și la vremea potrivită și necesară el se va arăta.
Atunci însușirile lui trupești și sufletești, în faptele lui și darurile deosebite precum și semnul tainic al lui Dumnezeu de peste el, - îl vor face cunoscut, iubit și urmat. În mâinile lui Steagul Domnului, simbolul unității și a idealului Oastei, va străluci mai puternic decât la oricare altul. Și Duhul Domnului va face ca în urma steagului purtat de el Oștirea Domnului strâns unită și frumos aliniată să înainteze nenumărată și biruitoare spre Canaanul și Ierusalimul cel Ceresc.
Acum Oastea Domnului mai are încă o etapă de drum de parcurs dar când acest steag binecuvântat se va arăta, Domnul Dumnezeul nostru și al părinților noștri, va face ca în fața Oastei Sale să se prăbușească ultimele ziduri, să se împlinească ultimele promisiuni și să se deschidă ultimele porți.
Voi urmașii noștri de astăzi și de mâine, să aveți grijă de comorile Domnului încredințate Oastei Sale - până când ele vor fi preluate de El. Steagul și Harfa, Sabia și Cartea.
Steagul este Hristos Cel Viu în dragoste și adevăr, adică în credință și învățătura dintâi, căci Hristos și Steagul este numai acolo.
Harfa este numai cântarea. Cântarea este părtășie, părtășia este putere și viață.
Sabia este Cuvântul. Cuvântul este Adevărul, Adevărul este curaj și biruință.
Cartea este lumină. Lumina este înțelepciunea, înțelepciunea este orientare, orientarea este siguranță.
Atunci când se va ivi între voi acel tinerel cu părul bălai, cu ochi inteligenți și cu fața frumoasă, având peste el semnul tainic al trimisului divin - voi să-l înconjurați îndată cu toată dragostea și puterea inimilor voastre. Atunci Oastea va avea de înfruntat pe ultimul Faraon, de luptat cu ultimul Goliat, - și de cucerit ultimul Ierihon. Predați-i Steagul și grupați-vă cu vitejie în jurul lui, pentru că el va fi acela prin care Domnul Dumnezeu vă va duce pe voi și va conduce Oastea Sa prin ultimele primejdii - la ultimele biruințe...
Oricine îl va asculta, va fi binecuvântat - dar oricine nu-l va recunoaște și va disprețui pe acel profet și trimis al Domnului, va fi nimicit cu desăvârșire din mijlocul norodului sfânt. Fiindcă el va fi acela prin care Însuși Domnul Isus vrea să conducă Oștirea Lui pe cel mai frumos drum și spre cea mai frumoasă biruință (1 Tim. 4, 11-16).
Aceasta este profeția pe care v-o fac prin înștiințarea Domnului.
Și testamentul pe care vi-l las.
Și rugămintea către Domnul Dumnezeul meu cu care închei.
S-a făcut atât de târziu, cred că ați obosit cu toții.
Să încheiem aici, cu o rugăciune... Și apoi cu o tăcere.
Slavă veșnică Ție Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos.
Ajuns aici, aproape de capătul zbuciumatei mele călătorii peste acest întins ocean pe care l-am străbătut - mă întorc cu toată ființa mea spre Țărmul Dorit de care mă apropii și proșternut cu toată fața sufletului meu înaintea Ta, Îți mulțumesc cu ochii plini de lacrimi și de recunoștință pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat să pot trece prin toate - și să ajung până aici.
Acum când simt că sunt atât de aproape de Țărmul Dorit, când valurile parcă încep să se liniștească în fața mea, când binecuvântările Tale iau tot mai mult locul amenințărilor lumii și când al treilea rând de voluntari viteji și tineri vin cu hotărâre în tot mai mare număr să sporească Oastea Ta - Îți înalț Doamne, cea mai mare slavă și mulțumire Marelui
și Biruitorului Tău Nume - și cea mai fierbinte rugăciune Ție Marele nostru Dumnezeu
și Mântuitor Isus Hristos.
Slavă și mulțumire Ție, pentru biruințele din trecut - și rugăciune pentru marile biruințe din viitor.
Slavă pentru tot ajutorul dat nouă - și rugăciune pentru tot ajutorul necesar copiilor noștri...
Slavă și mulțumire pentru înaintașul minunat de la început - și rugăciune pentru urmașul și mai minunat de la sfârșit.
Slavă și mulțumire pentru toți cei biruitori dinaintea noastră - și rugăciune pentru biruința tuturor celor din urma noastră.
Slavă și mulțumire pentru toți cei chemați să iese din Egiptul întunecat - și rugăciune pentru toți cei chemați să intre în Canaanul strălucit.
Slavă și mulțumire pentru cei care au fost vrăjmași și au devenit frați - și rugăciune pentru cei care au fost frați și au devenit vrăjmași.
Tu Cel ce ne-ai poruncit nouă să iertăm de șaptezeci de ori șapte, Te rugăm iartă-i și mai mult Tu - dar ajută-i ca măcar cu un ceas mai înainte de moarte să se întoarcă îndurerați zicând: îmi pare rău - iartă-mă!
Și Tu să-i ierți pe fiecare până ce îi vei ierta pe toți ca să nu rămână afară din iertarea Ta nimeni. Ci toți să intre în ea...
Și acum, iată pun la picioarele Tale Harfa, Sabia și Cartea pe care mi le-ai încredințat și pe care m-am străduit - după puterile pe care mi le-ai dat Tu - să Ți le port cât mai frumos și să le ridic cât mai sus, pentru a nu le atinge noroiul prin care treceam.
Mai departe Te rog încredințează-le urmașului meu căruia din toată inima mea doresc să-i dăruiești înzecit mai mult și mai frumos tot ce ne-ai dat părintelui nostru și mie.
Dăruiește-i un suflet atât de mare, o frunte atât de înaltă și o mână atât de puternică pe cât va fi nevoie ca să poarte Steagul Tău și să conducă Oștirea Ta în felul cel mai strălucit, până la slava pe care Tu ai pregătit-o pentru ea înainte de a o forma... Și pentru el înainte de a-l naște.
Iar în Ziua Marii și Ultimei Biruințe, când Oastea Ta cuprinzând tot poporul Tău și toată Biserica Ta, în cântările sărbătorești ale tuturor îngerilor Tăi - va intra pe Porțile Veșnice ale Împărăției Tale, ajută-ne pe noi cei veniți mai înainte Acolo, să-l îmbrățișăm amândoi în același timp pe cel de al treilea prin care Tu ai sfârșit atât de frumos, ceea ce ai început prin unul și ai continuat prin celălalt.
Iar apoi, împreună cu toți cei dragi ai noștri și toți cei dragi ai Tăi, pentru totdeauna, să-Ți aducem în etern și etern, cea mai înaltă, mai strălucită și mai frumoasă
Slavă veșnică
ȚIE!