Cap. 3 - La scadența ispășirilor

„Dumnezeu va judeca și pe cel bun

și pe cel rău. Căci El a sorocit o vreme

pentru orice lucru și pentru orice faptă”.

Fiecare necaz din vremea omului sau din vremea omenirii este în lumea și în viața aceasta, într-un fel, o scadență, o judecată, o ispășire. Fiecărui gând, fiecărei fapte și fiecărui pas a unui om ori a unei mulțimi îi vine astfel un timp al acestei scadențe, fie pe pământ, fie sub el. Fie acum, fie atunci. Fie în existența aceasta fie în cealaltă existență.

Este scris: Păcatele unor oameni... merg înainte la judecată, ale altora vin pe urmă...

Tot așa și faptele bune sunt cunoscute (și deci răsplătite!), iar cele ce nu sunt cunoscute nu pot să rămână ascunse (și deci nerăsplătite) (1 Tim. 5, 24-25).

Dumnezeu este absolut Drept. Lăsând omului libera voință în a alege binele sau răul și dându-i judecata cu care să facă această alegere, îi respectă fiecăruia alegerea pe care o face liber, - dar îl și înștiințează de urmările ei - și de răsplătirea acestor urmări.

Nimeni dintre noi n-ar trebui să uite acest lucru niciodată și nici să nesocotească aceste înștiințări. Fiindcă oricine le uită - va fi lovit pe neașteptate de pedeapsa lor. Și oricine le nesocotește se va trezi dintr-o dată aruncat nepregătit în flăcările ispășitoare.

Noi n-am ținut de la început seama de tot prețul pe care îl dă Dumnezeu acestor adevăruri, de aceea a trebuit să aflăm cutremurătoarea însemnătate a înștiințărilor Sale, doar acolo unde uitarea lor se plătește cel mai scump.

Călcările din neștiință ale poruncilor lui Dumnezeu sunt greșeli și vor fi ispășite cu puține lovituri. Cele cu știința sunt păcate - și vor trebui ispășite prin multe lovituri.

Ispășirea care vine îndată este mai ușoară. Cea care vine mai târziu este mai grea. Cea care vine pe pământ este trecătoare. Cea care vine sub el este veșnică (Matei 25, 46; Apoc. 14, 11).

Dar nici păcatele oamenilor nu sunt pedepsite la fel. După cum nici făptuirea lor n-are aceeași vinovăție. Depinde de gândul cu care cineva face o faptă care până la urmă se dovedește rea.

Unii fac un rău crezând că o să iese din el un bine. Desigur că osânda acestor oameni este dreaptă, după cum spune Sfânta Scriptură când zice: „Și dacă prin minciuna mea Adevărul lui Dumnezeu strălucește și mai mult, spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat atunci ca păcătos? Și de ce să nu facem răul ca să vină binele din el? - cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi. - Osânda acestor oameni este dreaptă” (Rom. 3, 7-8).

Răul va fi pedepsit desigur nu numai după gândul cu care a fost făcut ci și după urmările lui în viața altora.

După dreptate, Cuvântul lui Dumnezeu spune: Fiecare își va purta sarcina lui însuși (Rom. 14, 12; Gal. 6, 5).

Și iarăși: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri (ispăși). Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său. Și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el și răutatea celui rău va fi peste el” (Ezechiel 18, 20).

Dar dragostea a adus în lume un nou fel de ispășire. Ispășirea pe care primește să o plătească altul, un nevinovat, în locul vinovatului care a săvârșit greșeala sau păcatul ce trebuiește ispășit prin suferință de către făptuitor.

Astfel Dumnezeu Însuși, care este dragostea, a ispășit prin Fiul Său Preaiubit, tot păcatul în întregimea lui, săvârșit de toată omenirea în întregimea ei, răbdând tot chinul cuvenit pentru ispășirea aceasta în întregimea lui.

Iar după dragostea lui Hristos, - pentru dragostea lui Hristos și prin dragostea lui Hristos, - mulți din ai Săi au mai făcut astfel ca și El, după Cuvântul Lui care spune:

...Cel ce crede în Mine va face și el asemenea... ba încă va face și alte lucrări și mai mari (Ioan 14, 12-14).

O, câte astfel de ispășiri s-au văzut din Ziua Marii Ispășiri de pe Golgota - și până astăzi! Părinți care au ispășit păcatele copiilor lor. Copii care au ispășit fără murmur păcatele părinților. Prieteni care s-au oferit de bunăvoie să-și dea viața sau libertatea proprie pentru ca prin ispășirea lor să le salveze pe a prietenilor lor. Ba încă au fost cazuri în care, și mai mult: - dragostea răbdătoare a primit de bunăvoie să ispășească fără cârtire chiar păcatele vrăjmașilor săi.

Numai Hristos și numai prin El se putea astfel.

Oricine ar fi cel ce trebuie să ispășească, - adevăratul vinovat sau altul care și-a luat asupra lui vina, - prețul ispășirii este cerut întreg. Și trebuie să fie dat întreg.

Judecata este dreptate iar dreptatea este ispășire. Ispășirea e plată iar plata este restabilirea cumpenei care numai atunci vine iarăși drept, când greutatea păcatului de pe talerul din stânga este ridicată până la potrivit, de aceeași greutate a ispășirii, adusă pe talerul celălalt.

În orice măsură ar trebui plătit prețul ispășirii,

în orice loc ar fi cuptorul sau rugul prin care se face curățarea

și oricâtă vreme ar trebui să țină focul până ce se va împlini arderea răului,

- cuptorul nu-i ușor și focul nu glumește.

Nu-mi ajunge tăria cuvintelor să strig cât aș vrea greutatea înștiințărilor mele, spre toți acei care au, sau care vor mai avea de a face în vreun fel cu solia lui Dumnezeu și cu sfințenia slujbei Sale... Nu-mi ajung nici teama și nici gravitatea cu care aș vrea să spun aceste trei cuvinte: Cutremurați-vă - nu păcătuiți! Pentru că atunci când vine vremea ispășirii fiecărui păcat, cuptorul și rugul nu vor avea milă. Flăcările și jarul nu vor cunoaște îndurarea!...

Când începeam anul 1950, nici eu nu cunoșteam prea bine acest adevăr al ispășirii.

Deși nu uitasem cele prin care trecusem în 1948. Și nu suportam prea ușor cele ce trebuisem să le îndur în tot cursul anului 1949, precum am mai spus. Totuși încă nu priveam cu destulă temere și grijă la felul de umblare pe care ni-l cerea sfânta Lucrare a lui Dumnezeu în care eram. Nu învățasem încă în ce chip cutremurător de sfânt ne pretinde Evanghelia Sfințeniei ca să fim noi cei ce mărturisim despre ea. Nici nu aveam o luare aminte atât de trează și de respectuoasă pe cât s-ar fi cuvenit, la felul de viețuire al înaintașilor noștri în credință. La curăția vieții lor. La noblețea lor sufletească. La seriozitatea cuvintelor și la lumina purtărilor lor. - Pentru ca astfel să luăm o pildă de umblare aspră și atentă atât față de felul nostru de viață cât și față de al altora.

Așa că unii dintre frați se deprinseseră să umble ca în povestirea tristă cu birjarul din Galați, de care desigur vă mai amintiți. Știți cum acest birjar se tocmise cu un domn ministru să-l ducă în trăsura lui de la gară până la centru. Dar nu pe oriunde va vrea birjarul să-l ducă, ci numai pe acolo pe unde îi va spune domnul ministru. Birjarul s-a învoit formal, dar îndată a luat-o cu domnul nu pe unde îi poruncise acesta - ci pe unde voia el.

Atunci domnul, la cotitură, a sărit ușor și pe nesimțite din trăsura lui. Și l-a lăsat să se ducă birjarul singur pe unde voia el dar fără dânsul.

Birjarul, necercetând dacă mai are sau nu pe domnul în birja lui, se lăudă către toți trecătorii pe care îi întâlnea: - Merg cu domnul... duc pe domnul...

Trecătorii văzându-i birja goală râdeau sau clătinau cu tristețe din cap. Domnul ministru nu mai era demult în trăsura lui.

Sărmanul birjar îngâmfat avea să vadă aceasta numai mult prea târziu.

Dacă trupește a fost vreodată acest birjar unic, apoi sufletește, de aceștia sunt astăzi prea mulți.

Birjele acestora fac atâta zgomot alergând pe toate ulițele lumii. Dar vai, pretențiile lor trufașe și lăudăroșenia lor că duc pe Domnul, - sunt de plâns. Domnul nu mai este cu ei încă din ziua când ei au părăsit calea Lui - și au cotit-o pe căile lor. Și pe căile păcatului.

Aici trebuie să fac o mărturisire grea din care vreau să trag un învățământ cutremurător. O spun căci poate va mai fi cineva vreodată să i se ceară ce mi s-a cerut mie atunci. Să știe la ce să se aștepte.

Mi s-a întâmplat astfel într-o zi din toamna acelui an 1949, ceva ce îmi vine foarte greu să și spun aici. Era un astfel de birjar ale cărei laude atunci în Oastea Domnului erau dintre cele mai zgomotoase. Vorbea neîncetat în așa de viclean fel tot numai despre „biruințele” și ostenelile lui în Oaste încât toți să credem că el este cel mai necesar dintre toți lucrătorii Domnului. Că pierderea lui ar însemna un adevărat dezastru pentru Lucrarea lui Dumnezeu. Și că fără el s-ar întâmpla cine știe ce mari nenorociri.

În ziua aceea mi-a mărturisit că din cauza unui mare păcat făcut de el cu altcineva, două vieți se află în cea mai mare primejdie. Și prin asta, o mare pierdere și ocară ar putea veni peste toată Lucrarea lui Dumnezeu. Că din această mare nenorocire și primejdie numai eu i-aș putea salva pe ei și Oastea. Această salvare, zicea el zdrobit, depinde doar de un sfat pe care ei mi-l cer, iar eu să-l dau.

El știa bine ce avea de gând să facă. Însă nu voia să-și ia asupra sufletului său povara răspunderii înaintea lui Dumnezeu pentru ispășirea faptei pe care o pregătea.

Se bucurase de plăcerea păcatului, iar acum se îngrozea de răspunderea pentru urmările acestui păcat. Și căuta cu viclenie să scape de aceste urmări aruncând răspunderea și ispășirea lor peste altcineva.

Acest „altcineva”, - mă aflase să fiu eu. Căci omul acesta cunoștea bine dragostea pe care o aveam pentru Lucrarea Domnului ca și mila de care eram în stare. Și aranjase totul în așa fel încât eu să văd că nu numai viața lor dar și viitorul Lucrării Domnului dintr-o mare parte de țară pe unde era el cunoscut, - depinde acum în totul doar de-un singur cuvânt al meu.

Am ascultat cu spaimă și cutremur. Într-adevăr pare că așa și era.

Dar „cuvântul” ce mi se cerea mie atunci însemna un angajament din partea mea în fața lui Dumnezeu. O luare asupra mea a întregii lor răspunderi. O acceptare să plătesc eu în fața Judecății, prețul acestui păcat, în locul celor ce făptuiseră prima jumătate a lui - iar acum urmau să o înfăptuiască pe a doua.

Am simțit atunci ca niciodată cumpăna cea grea pe care eram. Duhul m-a înștiințat limpede: Ia bine seama ce faci! Gândește-te bine ce alegi!

Eram între două grozăvii. Nu voi uita niciodată acele cumplite frământări în care îmi era aruncat și măcinat tot sufletul. Vedeam bine că de-o parte era o prăpastie pe marginea căreia stăteau sufletele acestea - și încă poate multe altele. De partea cealaltă aștepta pentru mine Cuptorul Ispășirii aprins.

Iar la mijloc stătea Judecătorul cu sabia.

Cumpăna din mâna Lui atârna greu cu ei înspre prăpastie.

Cuvântul care trebuia să-l spun eu, trebuia să mă arunce pe mine pe talerul celălalt al cumpenei dintre Cuptor, ca să fie salvați ei.

Momentele erau cumplite. Priveliștea primejdiei lor - și a pierderii de neocolit în alt fel, - mă cutremura.

Atunci nu m-am mai putut gândi la mine. Cu inima strânsă și cu sufletul sfâșiat, am ales ispășirea. M-am învoit la nelegiuirea pregătită.

Am spus cuvântul care dezlega pe cei vinovați și mă lega pe mine.

Am pășit astfel în fața lui Dumnezeu în locul lor spre sabia necruțătoare a Judecătorului aspru.

Le-am spus cu lacrimi doar câteva cuvinte:

- Dar vedeți să nu mai păcătuiți! Să o rupeți total cu orice păcat...

Nu era în aceste cuvinte numai o condiție pe care le-o puneam ci și mai mult: o implorare. Simțeam că încă un preț - nimeni pe lume n-ar mai fi putut primi să-l plătească. Măsura păcatului era atât de plină încât nici o picătură nu ar mai fi putut încăpea în ea.

Au promis cu legământ că așa vor face.

Eliberați de sub povara morții - răsuflară ușurați și plecară bucuroși, lăsându-mă acum pe mine cu simțământul că un munte uriaș mi s-a prăbușit peste suflet îngropându-mă sub el.

Am simțit dintr-o dată că între mine și Dumnezeul meu s-a înălțat un zid rece și gros până la cer. Că prin nici o parte rugăciunile mele nu mai pot pătrunde înspre El și nici razele Lui nu mai pot răzbate spre mine.

Muntele era mânios. Zidul era vrăjmaș și amenințător.

Nici un simțământ din câte le-am trăit amare pe lumea asta, n-a mai fost pentru mine așa ca acest simțământ al ruperii mele de Dumnezeul meu. Gemea zi și noapte tot sufletul din mine. Și mi se topea toată ființa în flăcările conștiinței care mi se zbuciuma necurmat.

Mi se părea că sunt aruncat undeva în gol. Că umblu printr-un pustiu și că mor într-o peșteră - în care nimeni nu mă știe. Nimeni nu mă aude și nimeni nu se mai interesează de mine.

Rugăciunile îmi păreau fără rost. Strigătele fără ecou. Lacrimile fără ușurare.

Pentru prima dată din viața mea cu Domnul, El Se separase acum de mine într-atâta încât părea că nici nu mai este nicăieri.

Atunci dorii să mor. Să nu mai trăiesc nici o clipă într-o astfel de stare.

Dar când mă gândii mai adânc la moartea care îmi putea veni în aceste stări, mă îngrozii.

Îmi mai așteptasem și altădată moartea. Atunci mă bucuram la gândul ei. Dar acum spaimele ei mă înfiorau. Pentru prima dată în viață simții ce cumplită poate fi întâlnirea cu moartea când ești fără de Hristos și fără de lumină, cu un cuget apăsat de păcate.

- Doamne, am strigat atunci deznădăjduit, - trimite-mi orice, dar nu mă mai lăsa în starea aceasta. Aruncă-mă oriunde, numai să ajung să Te întâlnesc din nou pe Tine. Cere-mi orice, numai ia dintre noi acest zid despărțitor, după care nu mai pot trăi fără să Te văd, fără să Te aud. Pedepsește-mă oricum, numai ia de peste mine acest munte vrăjmaș și iartă-mă. Spune-mi orice mustrare, numai nu mai tăcea.

Trei luni au ținut astfel. Din decembrie 1949 până în februarie 1950.

Și cum nici o vreme nu-i să nu aibă un capăt - și-a avut capătul ei și această cumplită vreme de părăsire a Domnului față de mine.

În ziua de 12 februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferințe a părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:

Eram chemat la primăria din satul unde locuiam să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.

Într-un timp cineva intră unde lucram eu și îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieșit pe sală.

Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:

- Cum te numești?

- Îmi spusei numele.

- Eu sunt șeful Securității. Vii cu mine imediat, așa cum ești! Nu mai faci nici o mișcare. Ai înțeles?

Și îmi arătă ușa de la ieșire.

Am ieșit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă și călduță. Era cam pe la amiază.

În fața primăriei, pe câmpul gol, erau o mulțime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toți lăsaseră lucrul și se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii.

După ce trecu de ochii celor ce priveau la noi, făcu câțiva pași alături de mine și mă făcu atent:

- Uită-te aici! - Și din buzunarul mantalei scoase un pistol pe care îl îndreptă spre mine zicând: Îl vezi? Nu cumva să încerci să fugi că...

Mă uitai la el atât de liniștit și de nepăsător de tot pistolul lui, încât nici el nu mai găsi nici un cuvânt să mai continue.

Îmi făcu numai un semn să o iau ceva mai înaintea lui.

N-am întâlnit o bucată din drumul spre Beiuș - pe nimeni.

Am mers astfel fără să ne mai vorbim nimic unul altuia. Până ce am ajuns la podul de unde se despărțea din șosea drumul care mergea spre cătunul unde locuiam eu, numit pe atunci Râturi.

Numele cătunului Râturi venea de la „rât” care însemna „câmp”. Mai demult vreo câțiva plugari, 5-6 familii care își aveau pământurile acolo, și-au așezat locuințele în mijlocul câmpului lor de muncă. Cu vremea s-au adăugat urmașii lor - și astfel s-a format un cătun, aparținând de comuna Mizieș. Toți cei din satele din jur i-au numit pe aceștia „râtași”, adică cei ce locuiesc în câmp. Strămoșii și părinții mei acolo locuiau se vede încă de la început, fiindcă una din cele două ulițe ale cătunului Râturi se chema „Ulița Dorzeștilor”...

- Stai! - îmi zise el când am ajuns la podul de unde o lua drumul spre noi.

Așteptăm aici să vină căruța cu materialele tale...

Cum ai putut lucra atât de mult aici lângă noi, banditule? - Și noi să nu știm nimic!

Noi credeam că tu te-ai liniștit de când ai fost la noi - dar tu lucrai!

Lasă că n-ai să mai lucrezi tu până va fi lumea! Ți-arăt eu ție tâlharule!

Era palid de furie și se uita la mine ca la o fiară. Dar părea că vorbește altcuiva, așa de puțin mă îngrijora acum tot ce spunea el. Mă gândeam cu îngrijorare doar la altceva.

Aflu din cuvintele lui că fusese acasă pe la mine și că în lipsa mea făcuseră percheziție. Și pomenise de o căruță, care încă n-a venit. - Atunci sunt mai mulți, mă gândii eu.

Și dacă n-a venit căruța încă, înseamnă că au căutat și au găsit mult. Poate mai caută și acum.

Poate au aflat totul...

Aveam acasă toate cărțile pe care le adunasem din ziua când mă hotărâsem pentru Domnul - și până azi - în cei 20 de ani frumoși cu Domnul... Sute de exemplare din cele vreo zece cărți de ale mele tipărite până atunci pe la Sibiu, Cluj, Oradea, Arad, Beiuș... Mii de scrisori primite tot în acești ani de peste tot pe unde umblasem... Scrisori de la părintele Iosif, de la fr. Marini, de la toți frații mai cunoscuți din istoria Oastei și care acum mulți nu mai erau în viață...

Era în aceste scrisori o comoară de gânduri și de întâmplări... Apoi notele și însemnările mele... Jurnalele zilnice cu toate întâmplările mai de seamă prin care trecusem în viața mea de până atunci... Multe Biblii și Testamente pe care le cumpărasem pentru frați. Multe colecții din toate gazetele și revistele Oastei din toți anii începând din 1922 - și până în anul 1948 când am fost arestat prima dată și când a fost oprit totul.

Aveam acasă o mulțime de cărți religioase și literare, - poate câteva mii.

O parte din ele le ascunsesem pe unde putusem. Sau le băgasem în lăzi pe care le dusesem prin șopru, prin șură, pe sub lemne, printre paie. Țineam la aceste lucruri mai mult decât la orice comoară, fiindcă toate erau lucrurile Domnului și munca mea cea mai din belșug, răscumpărată cu sudoare și cu lacrimi în cei mai frumoși și minunați ani din viața mea.

Acum nu știam cât de nimicitor s-au purtat la percheziție. Cât au luat din cele din casă. Și cât au aflat din celelalte. Știam că voi fi întrebat despre ceea ce au aflat - și despre ceea ce încă nu aflaseră. Și n-aș fi vrut să nu spun ceea ce ei aflaseră. Și nici să spun ceea ce nu știau. Astea erau adevăratele mele îngrijorări, față de care tot ce spunea el - nu însemna nimic.

Stam pe podul de lemn, rezemat cu spatele de bârna podului, iar el lângă mine. Dintr-o dată mi-am adus aminte că aveam și la mine în buzunare unele scrisori și adrese de pe la frați. Într-un moment când el se uita în altă parte, am scos repede tot ce aveam prin buzunare și cu mâinile la spate, le-am rupt bucățele și le-am lăsat să cadă jos, în valea care curgea pe sub pod.

Pe drum începuseră să vină dinspre oraș și să treacă oameni din satele vecine. Toți mă cunoșteau și îmi dădeau binețe. Văzând pe cel de lângă mine, bieții oameni se uitau speriați și treceau triști. Unii încercau să-mi vorbească, dar șeful îi repezea îndată:

- Vezi-ți de drum omule, până ți-e bine! Lasă-l și pleacă!

Stătusem destul de mult, - dar căruța tot nu venea.

Furios și nerăbdător - se întoarse spre mine încurajându-mă:

- Plecăm! - Dă-i drumul! Vor veni ei.

Am luat-o, ca și până aci, înaintea lui.

La intrarea în oraș doi copii se jucau lângă trotuar. Unul dintre ei era copilul meu Viorel, de 11 ani, care învăța la Beiuș și stătea în gazdă la un frate. Copilul sări să vină la mine zicându-mi: „Slăvit să fie Domnul tăticule - unde mergi? Vin și eu cu tine”.

- Nu Viorel, - i-am zis eu. Unde merg eu acum, tu nu poți veni cu mine. Rămâi aici și vă jucați mai departe.

Atunci îl văzu pe cel ce mă ducea și se înspăimântă.

- Fii liniștit Viorel, l-am mângâiat eu - iarăși voi veni.

Și lăsai copilul plângând.

- Ai otrăvit și sufletul copilului, banditule - scrâșni chipul de lângă mine uitându-se crunt și la copil.

Nu intrasem mult în oraș, când văd venind din fața noastră pe fratele Gavriș. Avea pe el o șubă groasă. Se vede că venea de undeva mai de departe.

Eu n-aveam pe mine decât o haină subțire. Când plecasem de acasă era călduț, iar la primărie nu avusesem de gând să stau prea mult.

Acum văzând unde sunt dus și știind din rândurile trecute ce mă așteaptă acolo unde merg, mai ales iarna, simții un îndemn să-i cer fratelui șuba.

Când mă apropiai de el, îi făcui un semn să mi-o dea. El înțelese, văzându-mă lângă cine eram - se dezbrăcă din mers și mi-o întinse.

Dar șeful se făcu dintr-o dată roșu și scrâșni:

- Stai! Las-că te vedem noi și pe tine! Dă-i drumul lângă el banditule!

Fratele se uită la mine - și liniștit mi se alătură, pășind bucuros și el înaintea șefului.

Mă întristai de întâmplarea asta, dar căutai să mă liniștesc știind că n-are de ce să-l țină fiindcă era nou venit, abia de curând la Domnul, n-avuseseră când să-i afle numele. Apoi era dintr-o familie mai săracă și cu mulți copii. Mai tot timpul fusese lucrător cu ziua pe la străini. Activitate religioasă nu avea. Așa că nefiind întru nimic primejdios pentru ei - doar voiau să-l sperie și apoi să-i dea drumul.

Nu mă așteptam nici chiar să-l ducă până la securitate. Credeam că o să-i dea drumul din clipă în clipă. Dar văzui că nu-i dă.

Ajunși în piață, trecătorii se înmulțiseră și când îl vedeau chiar pe șeful securității că ne ducea pe noi doi arestați înaintea lui, - se opreau, se uitau și șopteau sau vorbeau tare între ei arătând spre el. Am văzut că tare îl deranja asta, dar acum n-avea ce face. Se grăbea zorindu-ne. Poate îi era și foame, căci era târziu după amiază.

Când văzu în piață pe primul milițean i se ușură sufletul. Îl chemă la el, arătă spre noi și îi porunci:

- Du-i imediat la securitate pe amândoi. Dar fii atent. Îi predai la ofițerul de serviciu!

Apoi arătând spre mine, îi șopti ceva mai de-o parte:

- Am înțeles, să trăiți!

Străbătusem piața orașului până la marginea cealaltă, apoi o luarăm pe o stradă la dreapta. Acum securitatea se mutase de unde fusese anii trecuți, undeva departe într-o casă particulară aproape afară din oraș.

Am ajuns.

Pe fratele l-a oprit în curte iar pe mine m-a băgat înăuntru.

Când am intrat, de la masă s-a sculat un ofițer gras și îndesat care privindu-mă cu niște ochi fioroși mă întrebă:

- Cum te cheamă?

I-am spus numele meu.

- A, tu ești pocăitul? No, bine că ai venit...

Și înjurându-mi pe Hristosul și pe Dumnezeul meu începu să-mi dea cu palmele peste față și cu pumnii peste cap.

După ce obosi, îmi strigă:

- Scoate tot ce ai în buzunare, banditule!

Am scos tot ce aveam.

- Pune pe masă!

- Scoate șireturile, cureaua, actele, - tot! Să n-ai cu ce să te spânzuri!

Și alte înjurături și batjocuri se revărsară spre mine.

Când isprăvii de scos totul, mă smuci de braț și izbindu-mă cu pumnul în spate îmi arătă o altă ușă în partea cealaltă, poruncindu-mi:

- Ieși pe acolo, banditule!

Am ieșit într-un coridor care da înspre curtea dinăuntru, când izbit cu pumnul când lovit cu cizma.

În curte un mare câine lup se ridică venind spre noi.

- Prinde-l lup! - îi strigă cel ce mă ducea.

Câinele veni spre mine liniștit. Mă mirosi - apoi se întoarse dând din coadă spre el.

- Prinde-l lup! - strigă el mai supărat, bătând cu cizma în pământ.

Dar câinele nici nu se mai uită la mine.

În marginea curții, era o clădire asemănătoare cu un șopru. Avea o singură intrare.

Fusei împins într-acolo. Deschise ușa de scândură groasă apoi mă izbi înăuntru. Văzui un coridor îngust pe care erau înșirate la rând patru uși. Fiecare ușă avea la mijloc o gaură rotundă, cât putea să intre pe ea mâna.

La prima ușă, trase zăvorul - și mă împinse înăuntru. Apoi, trântind ușa înapoia mea și împingând zăvorul cu o înjurătură strigă:

- Aici să îngheți și să putrezești, pocăitul dracului!

Celula îngustă de 2 pe 3 metri era goală. Nu avea în ea nimic altceva decât un prici de lemn lat cât două scânduri puse una lângă alta. Pe jos ciment.

Ușa care dădea în coridor era de scânduri de fag groase și cu crăpături la încheietură.

După ce rămăsei singur, am îngenuncheat pe ciment și cu ochii prin vizetă spre stropul de cer care se vedea prin ea, am încercat să-mi încredințez viața în mâna Domnului meu și să-L rog să vină să mă întărească.

Dar nici un semn din cer nu-mi răspunse. Toate ușile spre Domnul păreau mai închise decât acestea de aici. În asta mai era o gaură măcar prin care vedeam un strop de cer...

M-am ridicat și am încercat să găsesc vreun loc pe unde aș putea vedea când va veni căruța.

Gaura din ușa celulei nu avea acoperitoare, așa că prin ea se vedea în curtea asta interioară, dincolo de ușa de la intrare care rămăsese deschisă.

La coridor în stânga mai era înspre curte o fereastră care se vedea din celula mea, printr-o crăpătură, tocmai partea cea mare prin care se intra aici din prima curte. În clipa asta și poarta aia mare era deschisă. Așa că se putea vedea prin ea prima poartă și tot ce ar intra prin ea din afară.

O rază de bucurie avui văzând în ușă crăpătura prin care vedeam fereastra, iar prin ea poarta... Și poarta deschisă spre curtea dintâi. Se vedea până și poarta dinspre stradă.

- Totuși ce bun e Domnul, gândii eu aproape fericit. M-a pus aici unde este crăpătura asta. Apoi poarta asta deschisă... Din nici o altă celulă cred că nu mai puteam vedea așa totul.

Așteptam să văd nu cumva îl aduce și pe fratele aici. Dar a trecut cam un ceas - și n-am mai auzit nimic... Am știut atunci că i-au dat drumul.

Mult mai târziu, după ce s-a sfârșit și ispășirea asta a mea, când am venit acasă am aflat că fusese și el bătut, întrebat despre Oaste și despre mine. I s-a luat Noul Testament pe care îl avea la el, apoi după ce l-a amenințat în tot felul, i-au dat drumul...

Examenul acesta doar l-a întărit și mai mult în Domnul.

M-am așezat lângă crăpătura prin care puteam vedea fereastra, prin care puteam vedea poarta a doua, prin care puteam vedea poarta întâia, prin care puteam vedea o clipă cât ar fi trecut prin această poartă, căruța care trebuia să vină.

Puteam recunoaște după forma și după învelișul în care îmi știam cărțile într-o clipă ce îmi aflaseră și ce nu. Aveam nevoie să văd căruța ca să știu când mă vor întreba ce să spun și ce nu.

Am stat vreun alt ceas așteptând astfel.

Apoi am văzut deschizându-se poarta întâia și căruța intrând.

Era încărcată cu vârf. Sus, peste lăzile cu cărți din șopru, pachetele cu Biblii și cărțile, multe-multe, căruța plină. Deasupra stătea mânând caii, Gheorghe, omul de serviciu al primăriei.

Apoi căruța întoarse în curte dincolo de poartă - și n-o mai văzui. Înțelesesem într-o clipă că aflaseră totul.

Ce pustiire trebuie să fi făcut acasă! - Și cum îi vor fi chinuit pe ai mei!

Căzui zdrobit pe priciul rece, cu fața în palme. Pierdusem toată avuția mea de cărți, pe care le strânsesem fir cu fir ca unul care își face o casă, începând de la un cui și de la un țăruș, undeva într-un câmp gol-goluț și singur-singurel.

Când m-am trezit eu, în casa părinților mei nu era decât o singură carte pe jumătate românească și pe jumătate ungurească. Era cartea pe care învățase tatăl meu la școala lui dintr-un sat unguresc înainte cu mult de primul război mondial, când noi eram sub unguri.

Din primii ani de școală am îndrăgit cărțile. - Și cu o foame nepotolită am început să citesc tot ce-mi cădea în mână.

După ce am citit toată puțina bibliotecă a școlii din sat, am rugat pe preotul bătrân care ne învăță religie în școală - să-mi dea alte cărți din biblioteca lui. Stam ceasuri în șir în biblioteca rece și citeam, până înghețam de frig.

Pe primii mei bani - cărți mi-am cumpărat. Citeam tot ce găseam, până și peticele de ziar aruncate pe drum. Citeam oriunde eram: acasă, pe drum, la vite pe câmp.

Până și la plug, mergeam ținând cu o mână de cornul plugului și cu o mână cartea. Boii mergeau singuri rumegând pe brazdă. Doar la capăt când întorceam luam puțin ochii din carte, până puneam din nou plugul în brazdă...

În 8 iunie 1930 când m-am hotărât pentru Domnul intrând în Oastea Domnului, singura mea carte religioasă era cartea „Corabia lui Noe” scrisă de păr. Iosif. Cartea asta era aceea care mă întorsese pe mine la Dumnezeu. După ea au urmat apoi toate astea din căruță pe care le strânsesem cu atâta dragoste și atâtea jertfe în toți anii de atunci și până azi...

Iar acum toate acestea mi-au intrat aici, cu mine cu tot, în cuptorul din care știe Singur Bunul Dumnezeu cum vom ieși.

Astăzi este 12 februarie. O, acum 12 ani!

Și aducându-mi aminte tot ce-a fost atunci, am început să plâng amar. Simțeam că mă scufund ca într-o prăpastie fără fund și fără nici o rază... Toate ușile Domnului îmi erau închise. Și tot cerul spre El acoperit de zidul prin care nu-mi putea nici trece nici veni nimic.

M-am aruncat în genunchi pe ciment și m-am proșternut cu toată fața la pământ spre ușa îndurării lui Dumnezeu. Mă vedeam dintr-o dată despoiat de tot ce adunasem în douăzeci de ani. Căzuse trăsnetul. Venise furtuna. Năvăliseră caldeenii - și în mai puțin de o jumătate de zi rămăsesem mai gol decât Iov când a zis: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele, gol văd că mă voi întoarce în sânul pământului” (Iov 1, 21).

Dar eu eram și mai gol ca el, pentru că sufletul meu era ca un pustiu în care nimic din afară nu mai avea nici un răsunet...

Am strigat ca un disperat: Dumnezeul meu, ai milă de mine dacă m-ai adus aici, nu mă lăsa singur! De ce nu-mi răspunzi Doamne? De ce taci Mântuitorul meu Scump? Tu care ai fost totdeauna cu mine pe oriunde am fost, - de ce îmi stai atât de departe acum în necazul meu? De douăzeci de ani de când Te cunosc, la orice rugăciune mi-ai răspuns. La orice gând ai fost gata să vii lângă mine. Orice strigăt ai fost gata să mi-l asculți. - Și acum iată-mă în cea mai grea zi din viața mea, aici în groapa aceasta a leilor. Și sunt singur Doamne. Și strig - și Tu nu-mi răspunzi. Și sunt despoiat de tot - și Ție parcă nu-Ți pasă. Și ape tulburi și reci vin spre mine din toate părțile - și Tu nu-mi făgăduiești parcă nici un ajutor. Și bat la poarta Ta închisă - și Tu nu-mi răspunzi. Și stau prăbușit în cea mai îndurerată nenorocire, în cea mai cumplită primejdie, în cea mai înfricoșată așteptare - și Tu parcă nu mă vezi...

Doamne Dumnezeu meu, pentru ce Te-ai dus atât de departe și m-ai părăsit aici?

În zadar... Ușa Lui îmi rămânea închisă. Și de după zidul cel gros nu-mi veni nici un răspuns...

Din pustiul inimii mele un gând mi se ridică până la lumina minții. Acest gând îmi spuse:

- Ai luat păcatul acelora asupra ta!

A sosit acum vremea să-l ispășești! În zadar strigi. În zadar cauți scăpare. În zadar ceri izbăvire! Nu mai este nici un alt drum decât acesta singur. Rabdă! Rabdă până la sfârșit, până când vei fi plătit tot.

Mi-am plecat sufletul până în străfundul celor mai aprinse remușcări. Și n-am mai putut spune decât trei vorbe:

- Fie voia Ta...

M-am ridicat, cu aceeași povară cu care mă prăbușisem. Dar acum înțelesesem.

Se înserase... De azi dimineață nu mâncasem nimic, nici apă nu băusem. În celulă era mai frig decât afară iar eu nu aveam pe mine nimic decât haina asta subțire și ușoară.

Tremuram din tot trupul. Mă așezam pe priciul gol și rece, dar îmi era și mai frig.

Mă ridicam din nou să mă plimb de la ușă până la perete, cei trei pași între care mă mișcam... Dar oboseam atât de repede. Îmi înțepeniseră toate încheieturile trupului.

De frig mă chinuia trebuința ieșirii afară, care devenise dureroasă. În celulă nu era nici un vas și nici o posibilitate de liniștire a acestor dureri. Pe afară nimeni să mă audă, chiar dacă aș fi bătut în ușă. În această a doua curte nu-i nici o mișcare. Numai câinele mare și negru îl vedeam plimbându-se și îl auzeam lătrând...

Se înnoptase... și nimeni.

După un timp tresar: în sfârșit niște pași de cizme aud apropiindu-se.

Se trage zăvorul și se deschide ușa. Și înspre câtă lumină era în curte văd o statură puternică și aud un glas aspru:

- Ieși!

Când am trecut pe lângă el, un pumn greu ca un mai, simții că mă izbește pe neașteptate după cap. Am fost aruncat departe și gata să cad.

Mă ajunse din urmă și cu o înjurătură îngrozitoare simții în spate cizma lui grea.

- Prinde-l lup! Ia banditul!

Dar câinele nu-mi făcu nici un rău!

Nu știam încotro vrea să merg.

Mă simții smucit de mâna stângă - și alt pumn mă izbi spre niște scări.

Înțelesei că trebuie să urc pe acolo.

Pășii pe prima scară - dar altă cizmă grea mă aruncă peste două scări în sus.

Am pătruns într-un coridor pe care erau mai multe uși. Mă oprii la prima, - dar un pumn și o cizmă mă izbi spre cealaltă. Nu era asta. Mă oprii la a doua. Dar fui izbit și de la asta.

Am ajuns până la ultima ușă prin care intrai. Înăuntru mai era unul, cu un ciomag.

Se năpustiră asupra mea lovind pe unde apucau, peste mâini, peste cap, peste spate, peste picioare. După ce obosi unul, începea celălalt.

- De unde ai avut atâtea materiale banditule? - zise în sfârșit unul din ei gâfâind.

- Le-am cumpărat, le-am scris, le-am împrumutat.

- Unde ai ascuns mașina cu care le-ai tipărit?

- Dar asta nu se poate ascunde, domnule major. Este mare cât o batoză, cum s-o ascund?

- Spune: - tu ai o mașină de asta acasă la tine? Cât am căutat n-am găsit-o. Unde ai ascuns-o?

- Domnule major, asta este o tipografie și nu se poate duce la țară. Eu am tipărit cărțile și foile astea la orașe. La Sibiu, la Oradea, aici la Beiuș... Fiecare carte are scris pe ea unde s-a tipărit...

- Va să zică nu vrei să spui unde ai ascuns-o? - se înfurie și mai tare cel ce obosise.

- Lasă-l că spune el imediat, sări celălalt, odihnit, începând să lovească fără alegere

și oprire.

- Spui? Sau nu spui?

N-am mai răspuns nimic.

Nu-mi mai simțeam nici capul, nici mâinile, nimic. Urechile îmi țiuiau și toată pielea îmi ardea. Parcă nu mă durea nimic ci numai îmi ardea toată pielea de pe trup.

Într-un târziu, obosiți se opriseră și se uitau la mine cu niște ochi încruntați

și neputincioși.

- Du-l napoi, - zise unul. Las-că mai are el când să vorbească. Mâine, poimâine, săptămâna asta, cealaltă... anul acesta, anul viitor...

- Nu mai ieși tu de aici, banditule!

Cel ce mă adusese deschise ușa și scrâșni:

- Dă-i drumu’ napoi!

Și mă duse înapoi în celula mea tot în același fel în care mă adusese.

Până pe la miezul nopții nu mi-a fost frig. Toată carnea îmi ardea ca în flăcări.

Deci acesta este focul? Acesta este cuptorul în care trebuie să ard? Până la câte ori trebuie să fie aprins oare?

O, Doamne Isuse, în mânia Ta adu-Ți aminte de îndurarea Ta față de mine. Ajută-mă să pot răbda totul.

După ce mi s-au mai liniștit arsurile au început durerile adânci în cap, în rinichi, în ficat, în genunchi...

Apoi frigul cumplit... Apoi trebuințele firești. Părea că îmi plesnește tot lăuntrul. Mă zvârcoleam în toate felurile. Mă strângeam ghem cu genunchii la gură. Îmi strângeam fălcile să nu strig, să nu urlu de dureri. Mă tăvăleam pe prici, apoi pe jos...

Și nu se mai făcea ziuă. Auzeam cocoșii departe cântând. Auzeam ceasul din turnul bisericii din centru. Auzeam cucuvăile țipând din toate părțile...

Mă zvârcoleam și gemeam cu lacrimile și durerile cele mai grele din lume: Dumnezeule, Dumnezeule - ai milă de mine și ia-mi viața. Ia-mi Doamne în clipa asta viața. Nu-Ți mai cer nimic-nimic-nimic decât să-mi iei viața în clipa asta aci...

Și apoi eu însumi mă îngrozeam de ce spun. Numai glasul din adâncul meu nu voia să tacă. Îmi spunea: Rabdă, mai rabdă. Încă mai poți! Plătește!

Trecea o crampă puternică - și parcă iarăși mai puteam câteva clipe.

Curând însă începea alta și mai puternică.

Credeam că voi plesni dintr-o clipă în alta. Niște cuțite de foc păreau că îmi străpung măruntaiele.

Se luminase de ziuă și tot nu venea nimeni la mine. Să bat în ușă? Nimeni nu mă aude... Numai câinele acesta lup, care mârâie mereu și el poate de frig. Parcă e un iad pustiu totul...

În sfârșit se auzi cineva.

Veni majorul cel ce mă scosese aseară. Deschizând ușa îmi zise;

- Ieși la W.C. și la apă! Ai voie de două ori pe zi, dimineața și seara să ieși la W.C. să te speli și să bei apă! Și o dată pe zi mâncare. Dacă îți aduc ai tăi de acasă. Dacă nu - rabzi!

Noi n-avem aici pension sau restaurant.

Hai, gata? N-am vreme să stau aci cu tine!...

Mi-am ușurat trupul, după 24 de ore de chinuri, dar cuțitele din pântece tot nu mi se liniștiră.

După un ceas îl văd prin gaura vizetei venind celălalt major cu o tavă pe care avea

o bucată de pâine și o felie de slănină.

Se opri în dreptul vizetei fără să deschidă și întinzându-mi prin vizetă întâi pâinea, apoi slănina - îmi zise disprețuitor:

- Ia și mănâncă! Asta ți-e porția până mâine.

Și trântind ușa de la coridor, ieși.

Mă uitam la felia de pâine. Era de acasă. Deci ai mei aflaseră unde sunt. Dar cum, numai atât de puțină mâncare îmi aduc ai mei? Și un copil ar mânca mai mult.

- Taci și rabdă! - îmi spuse rece și sec glasul meu lăuntric.

Nu mai știam cum să mă rog. Simțeam nevoia cea mai mare de rugăciune, dar parcă o lespede grea se lăsase peste cuvintele mele. Un vânt rece și vrăjmaș parcă bătea dinspre cer, alungându-mi înapoi în jos toate gândurile și toate vorbele mele cu care îndrăzneam să mă apropii într-acolo. Sus pe cer nu mai aveam nici un prieten, - totul îmi era dușmănos. Începea să-mi fie frică să mă apropii de poarta Domnului.

Simțeam o foame cumplit de dureroasă... Aș fi mâncat de zece ori atâta pâine și slănină.

Ridicai totuși ochii prin vizetă, spre acel strop de cer ce se mai vedea prin ea. Și doar câteva cuvinte putui să mă rog, ca o încheiere a tuturor gândurilor care mă frământaseră până atunci:

- Totuși, deși nu merit, ai milă de mine, Doamne Isuse...

Și lacrimile îmi șiroiau pe coaja de pâine pe care o duceam sărată la gură tremurând de frig.

Astfel am început ziua a doua.

În curte nu era nimeni, afară de câinele lup. În celular nimeni afară de mine.

Din când în când auzeam ceasul din turnul bisericii măsurând chinul meu, întâi cu bătăi mai subțiri - sferturile, apoi cu mai groase - ora. Ceasul bătu acum întâi patru subțiri. Apoi unsprezece groase. Dinspre clădirea birourilor aud deschizându-se o ușă. Apoi un glas strigând:

- Lup!

Prin vizeta rotundă și prin ușa coridorului deschisă văd câinele întorcându-se cu o plăcintă mare lângă cotețul lui de lângă gardul din față. Lăsă plăcinta acolo, apoi plecă din nou. Mai veni cu una... Și încă cu una... Apoi se așeză să mănânce.

Îl vedeam bine. Mânca în silă cum mănâncă cineva când e sătul. Rupea fără poftă când dintr-o plăcintă când din alta.

Pe urmă se sculă cu o plăcintă întreagă în gură, se duse ceva mai încolo și râcâind cu labele în nisip făcu o groapă și astupă acolo plăcinta lângă gard.

Apoi aduse alta și făcu la fel, în fața mea.

Atunci mă văzui mai rău decât fiul cel pierdut care păzind porcii se uita cu jind cum mănâncă roșcovele și lui „...nu i le da nimeni”.

Câinele acesta îngropa lângă gard plăcinta adusă de ai mei pentru mine.

În curând văzui vărsându-se în cratița câinelui o oală cu lapte... Am recunoscut și oala, care se ducea goală înapoi.

Și mie mi se dase numai felia de pâine și o bucățică de slănină...

Acasă ai mei se vor fi bucurat că cel puțin nu voi răbda de foame...

A venit iarăși seara. Majorul solid care mă luase aseară, apăru din nou după mine, să mă scoată la „anchetă”.

A urmat tot ce se întâmplase cu o seară mai înainte. Numai că înăuntru după ce au încetat loviturile, unul din ei punându-și mâinile în șolduri și uitându-se la mine cum arătam, îmi zise printre dinți:

- Acum să ne spui cine este Pop Șandor - sau Alexandru, din Baia Mare?

- Nu cunosc din Baia Mare pe nimeni cu numele acesta!

- Nu? Ia gândește-te bine. Nu-l cunoști banditule?

- N-am fost niciodată la Baia Mare!

- Dar pe Lupu Gavrilă, pe........ nu-i cunoști?

- Nu-mi aduc aminte de cine mă întrebați!

- Las’ că îți aduc eu aminte, dacă nu-ți aduci tu, - zise celălalt sculându-se de pe scaun și luând bățul lung de cauciuc cu fire groase de sârmă prin mijloc, venind la mine:

- Ține mâna!

Întinsei mâna spre bățul care lovea. O dată, de două, de cinci, de șapte...

- Cealaltă!

Întinsei cealaltă mână. Simțeam cum mi se umflă palmele arzând...

După ce a obosit îmi zise: De ce nu spui banditule? Acești frați ai tăi la care tu le-ai trimis cărți și Biblii și scrisori la Baia Mare, au spus tot.

De la Pop Șandor am aflat noi totul despre tine. Și tu nu vrei să-l spui pe el? Te omorâm aici!

Și alte lovituri începură să curgă peste cap, peste picioare, peste spate.

- Cui ai mai trimis cărți și Biblii afară de ăștia?

- La nimeni!

- La nimeni? - Bine!

Vom vedea noi. Acum deocamdată am încheiat programul pentru astă-seară. Vino înapoi, să te mai gândești!

Dacă îți aduci aminte și ne spui - poate că scapi. Dacă nu, - mai vorbim noi și altfel. Mai avem și alte metode. Vei vedea... Ieși!

Am fost dus înapoi tot așa cum fusesem adus înainte.

Mâinile îmi erau ca în jăratic aprins. Și îmi ardeau. Și obrajii.

În celulă am căzut pe genunchi și mi-am ridicat mâinile umflate spre stropul de cer întunecat:

- Dumnezeul meu, privește-mă și îndură-Te de mă iartă... Deschide-mi zăvoarele pe care le-ai închis să nu mă vezi... Înlătură zidul pe care l-ai ridicat să nu mă auzi... Fă-mă să simt măcar că mă vezi și că mă auzi unde sunt și cum am ajuns...

Dar zăvoarele stăteau tot închise și zidul tot rece și gros...

Mai trecu o noapte și mai trecu o zi.

În seara a treia când am fost adus înapoi în celulă, pe priciul meu de scândură am mai văzut pe cineva.

Cel care mă împinse înăuntru zise în urma mea, trântind ușa și râzând: Mai căpătași un frate pocăitule. Vezi să-l faci și pe ăsta ostaș pocăit ca tine.

Mă uitai să-l văd, dar era întuneric și nu-l puteam vedea. L-am întrebat doar cine este, de unde-i și pentru ce a fost adus aici.

Îl chema Moise. Era dintr-un sat vecin. Și fusese adus aici pentru niște lucruri cu totul străine de voia lui Dumnezeu.

- Uf, ce frig este în cotețul acesta - zise el. M-au luat numai cu haina asta de pe mine. Nu m-au lăsat să-mi iau nimic mai gros. Nu face foc aici nimeni?

- Nu! - zic eu.

- De mult ești aici?

- De trei zile.

- Și n-ai altceva nimic nici d-ta decât haina asta?

- Nu!

- Îți dă ceva de mâncare? Eu n-am mâncat nimic de azi dimineață.

- Mai dă, dar numai mâine!

- Ce facem aici? Cum dormim noaptea asta? Pe scândura asta îngustă abia încăpem unul...

- Ajunge!... Crezi că vei putea să dormi? Eu n-am dormit aproape nimic de trei zile.

- Dar afară cum poți ieși?

- Nu poți!

- Nici vreo oală ceva, nimic aici în celulă?

- Nimic!

- Și ce faci când trebuie să ieși?

- Rabzi!

- Toată noaptea?

- Toată! Și mâine până nu știu la cât vreau să vină. Că nu-i oră fixă. Vine când vrea și când își aduce aminte.

- Eu aici mor - începu să plângă omul.

- Nu mori - îl încurajai eu. Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda.

Mă așezai lângă el pe prici și îl cuprinsei spre mine să ne încălzim unul pe altul.

- Frate Moise, - îi zic eu, - să nu descurajezi. Toate sunt spre un scop bun în viața noastră, chiar și unele întâmplări ca acestea.

Prin unele Dumnezeu ne pedepsește vreun păcat. Prin altele vrea să ne scape de la vreun rău mai mare. Prin altele ne încearcă credința. Și ceea ce nu înțelegem acum, vom înțelege după aceea.

- Eu aici mor. Nici până mâine nu ajung. Îngheț de frig și cad de oboseală.

Tremura și plângea de mă înspăimântam de el.

Atunci i-am zis:

- Culcă-te pe prici! Eu mă voi întinde peste tine și te voi încălzi cu trupul meu. Așa vei dormi puțin și te vei mai liniști.

Făcu așa. Se culcă cu fața în sus iar eu mă întinsei, cu aripile hainei desfăcute, ca să fiu cât mai lipit de el spre a-l încălzi cu trupul meu. I-aș fi dat toată căldura pe care o mai aveam numai să se liniștească.

În curând adormi. Pe partea dinspre el mă încălzii și eu, dar picioarele nu mi le mai simțeam.

Afară începuse să viscolească și vântul vâjâia ca la munte, fiindcă n-avea în ce se mai opri nicăieri până în peretele nostru. Fulgi de zăpadă aduși de vânt veneau prin gaura goală și se așezau prin jumătate de celulă.

După ce a dormit el câtva timp, i-am zis:

- Acum lasă-mă să dorm și eu puțin.

Și m-am întins eu dedesubt, iar el peste mine.

Ne-am mai schimbat de vreo două ori așa până dimineața. Dar el nu mai putea. Se chircea și se zvârcolea plângând și mai greu decât mine.

- Plesnește bășica în mine! Nu mai pot! Bate la ușă ori strigă, că mor. Să vină să-mi dea drumul afară. Sau ce să fac, că nu mai pot.

- Tot așa sunt și eu, frate Moise, dar ce să facem? Mai rabdă puțin, trebuie să vină acum, că se face ziuă...

În sfârșit a venit... S-a tras zăvorul, s-a deschis ușa și glasul mânios întrebă:

- N-ați crăpat nici unul?

- Domnule major - zise tovarășul meu, - numai o clipă dacă mai întârziați plesneam.

Toată noaptea n-am putut sta nici o clipă. De ce ne chinuiți așa?

- Păi ce crezi tu mă banditule, dacă v-am ținea mai bine toată lumea s-ar înghesui să vină aici la noi. Altfel n-ai ținea minte că ai fost aici. Stai că încă numai ieri veniseși. Mai stai o lună, două, trei. După aia te obișnuiești. Și râse batjocoritor: Încă așteaptă, ăsta-i numai felul întâi!

- Întreabă-l pe ăsta să-ți spună el cum e felul doi! I-ai spus mă?

Nu răspunsei nimic.

- Tot nu știi vorbi?

Mai vii tu iarăși la școală deseară - și înveți tu să vorbești, n-avea grijă.

Seara am fost din nou, tot după felul cunoscut.

Erau de fiecare dată tot aceiași doi plutonieri majori, care se perindau a mă lovi.

Acum, după primul rând de lovituri mă întrebară:

- Cunoști pe marele Isaia?

- Nu cunosc decât pe prorocul Isaia, zisei eu știind că lui n-au ce-i mai face.

- Încă îți mai și bați joc de noi?

- Și luă din nou bucata aceea de gumă lungă cu fire groase de sârmă prin mijloc.

- Ține mâna!

Întinsei mâna cu palma vânătă și umflată, dar văzând-o așa, nu-mi dete peste fața palmei ci îmi zise:

- Întoarce-o!

Și începu să-mi tragă cu guma peste dosul palmei.

Când se pregătea să-mi dea peste cealaltă, se auzi cineva intrând în camera vecină.

Ușa se crăpă puțin și vocea șefului porunci:

- Lăsați acum! Avem altceva de făcut!

- Dă-i drumul înapoi, - îmi zise cel ce mă lovise. De data asta ai scăpat mai ușor.

Și mă duse din nou lângă tovarășul meu Moise, care sta ca pe spini, cu dinții clănțănindu-i de frig și de frică, auzind cum eram adus eu. Și așteptându-se și el la așa ceva. Dar pe el nu l-au luat.

A urmat o altă noapte ca și cea trecută. Dar noi găsisem acum mijlocul să ne putem încălzi și să putem dormi câte puțin. Pe lângă toate celelalte se făcuse atât de frig afară încât numai o minune ne va putea salva să nu înghețăm. Când ușa de la coridor este deschisă, viscolul de afară bagă zăpada prin gaura vizetei, spulberând-o prin aproape toată celula.

Totuși Dumnezeu e Bun. Dacă eram tot singur cred că muream de frig.

În ziua următoare au mai venit arestați și în celelalte celule. În a doua un bărbat. În a patra două femei. Femeile n-au stat decât o zi. Cât am încercat să vorbim cu ele, n-au răspuns nimic.

Pe tovarășul meu Moise nu l-au chemat deloc „la anchetă”. Așteptau cine știe ce.

Ajunsesem la a șasea noapte de când eram așa, dus și adus. Tot trupul îmi era plin de vânătăi. Cred că și pe spate aveam numai brazde lungi și negre, ca pe mâini și ca pe picioare.

Simțeam că inima mi se umflase de durere și respirația mi se înăbușe în gât. Lipsa de hrană, de odihnă și de căldură mă slăbiseră într-atâta că tot timpul îmi tremura și simțeam că nu mai pot sta în picioare. Capul mă durea și pământul începea să se învârtă cu mine...

Căzui amețit pe prici, simțind că nu mai am nici o putere. Crezui că voi muri - și mulțumeam lui Dumnezeu că a sosit și ceasul acesta.

Dar m-am trezit cândva, cu bietul Moise peste mine, încălzindu-mă cu trupul lui și suflându-mi cald, când la o ureche când la cealaltă. Îi era și frică și milă să pună mâna pe vânătăile mele.

- Acum vino tu dedesubt! - i-am zis eu. Trebuie că ești aproape mort și tu ca și mine.

Eu nu mă mai puteam propti pe palme... puneam coatele pe scândură. Poziția asta era așa de chinuitoare încât nu puteam sta decât câteva clipe într-un fel și trebuia să mă schimb în altul, chinuindu-l astfel și pe cel de sub mine.

A trecut acum și noaptea asta. S-a făcut în sfârșit ziuă... Dar eu mă simțeam tot mai rău. Nădăjduiam să mi se mai ușureze inima, să-mi mai revin din amețeli și din sufocări - dar starea îmi era tot mai rea.

Sâmbătă, a șaptea zi se înseră repede. Se apropia clipa când trebuia să fiu scos din nou și dus iarăși, ca după obicei.

Dar acum slăbisem. M-am simțit că nu mai sunt în stare să mai rabd nimic.

- Doamne Isuse, - am suspinat atunci. Nu-i lăsa să mă mai bată. Tu vezi că nu mai pot!

Apoi mi-a fost atât de rușine de mine ce spusesem. Părea că sunt doar o zdreanță netrebnică.

Dar abia îmi terminasem rugăciunea asta că se și auziră venind pașii cunoscuți. Zăvorul sări de pe ușă și mâna cunoscută îmi făcu semnul:

- Hai!

Am ieșit, așteptându-mă ca de obicei, la maiul de după ceafă:

Dar nu căzu!

Mă așteptai la cizma în rinichi:

Dar nu lovi!

Mă așteptai la izbitura de pe scară:

Nimic!

Mă așteptai la intrările de pe coridor:

Nici aici!

Vrui să merg în camera din fundul coridorului unde era locul chinurilor mele... Dar din spate auzii:

- Nu acolo! Intră aci la dreapta!

Intrai: camera era goală. Numai o sobă de teracotă caldă cu un scaun lângă ea. Mai departe o măsuță cu alt scaun.

Ce cald și bine era aici. Mi se păru totul nefiresc de bine.

- Stai acolo pe scaun lângă sobă și te încălzește!

Nu-mi venea să cred ce auzeam cu urechile și vedeam cu ochii. Cum, fiara aceasta poate fi și om? Glasul lui de acum este un glas omenesc. Și chipul parcă a devenit de om.

- Ți-e frig, așa-i? - mă întrebă parcă cu milă.

- Da, mi-e frig!

- Câți copii ai?

- Trei!

- N-am văzut decât două fetițe când am fost la percheziție. Unde era celălalt?

- Băiatul învață aici la Beiuș!

- Da bine ți-ai mai ascuns cărțile! Am avut de muncă până le-am scos pe toate.

N-am răspuns nimic.

- Vezi dacă te încrezi în orice netrebnic! Cine-i ăla Pop Șandor care a fost găsit făcând propagandă pe la Baia Mare? Când a fost întrebat a spus că tu l-ai trimis și că tu i-ai dat cărțile și Bibliile. A arătat și o scrisoare pe care i-ai trimis-o de câteva zile. De ce nu-ți vezi de treabă?

N-am răspuns nimic.

După câteva minute de tăcere zise privindu-mă liniștit:

- Ei, acum te-ai încălzit?

- Da, răspunsei eu, - vă mulțumesc!

- Atunci hai înapoi!...

Știam că Dumnezeu are putere să facă minuni, să închidă gura leilor, să liniștească vânturile și marea, să scoată demoni... dar acum când se întâmpla chiar cu mine o astfel de minune, nu-mi mai venea să cred. Tot nu puteam să cred că nu este cumva o nouă metodă, după care urmează iarăși dezlănțuirea patimilor lui sălbatice...

Dar n-a fost nici o amăgire. Era într-adevăr minunea. Bunătatea Domnului îmi ascultase rugăciunea. Și îmi răspunsese chiar atunci.

Din seara aceea nici cu un deget nu s-au mai atins de mine... Nici unul.

Am simțit că partea cea mai grea a ispășirii mele, bătaia, mi-o plătisem.

Mai rămăsese însă foamea și frigul.

Rația de hrană o primeam tot așa: o dată pe zi, o bucată de pâine, uneori cu o fărâmă de slănină, alteori cu un măr sau cu o bucățică de brânză. Ai noștri continuau să ne aducă mâncare multă de acasă. Dar mâncarea noastră ajungea în cratița câinelui sau îngropată în nisipul de lângă gard.

În a doua săptămână mai fură aduși trei țărani. Aceștia venind aduseră cu ei trei pâini mari, care le-au fost oprite la birou.

În seara aceea îmi era atât de foame încât mă ustura tot lăuntrul meu.

Nu îndrăznii să cer nimic Domnului, dar mă gândeam cu lacrimi la o bucată mare de pâine goală.

Era târziu noaptea - și nu puteam să mă liniștesc de foame. Tresărirăm când auzirăm deschizându-se ușa de la coridor și desfăcându-se zăvorul nostru.

Intră în celulă cel ce fusese chinuitorul meu. Sub mantaua lui groasă, se vedea că are ceva mult. Scoase o pâine mare, care era tăiată în patru. Mă uitai uimit la el, când îl văzui rupând jumătate din pâinea cea mare, apoi jumătatea asta în două. O parte mi-o întinse mie, cealaltă lui Moise, tovarășul meu.

- Mâncați repede! Să nu spuneți la nimeni.

- Mulțumim, să trăiți.

Cu cealaltă jumătate s-a dus la ceilalți. Ieșind ne mai spuse o dată:

- Nu cumva să afle cineva că v-am dat ceva.

Am simțit o nesfârșită recunoștință față de Dumnezeul meu care îmi auzise gândul pe care mă temeam să-l și rostesc.

Și am simțit că-l iert din toată inima mea pe chinuitorul meu de tot răul care mi-l făcuse. Din pricina acestei bucăți de pâine pe care mi-o trimisese Dumnezeu prin el, tocmai acum când îmi era cel mai greu.

Am mâncat-o toată.

Grozav cât de mult poate să mănânce omul când n-are.

În noaptea aceea nu ne-a mai fost frig.

Prin 10 martie tovarășul meu a fost scos pe neașteptate din celulă - și n-a mai fost adus înapoi. I se dase drumul.

Am rămas din nou singur. Dar acum nu mai era chiar așa de frig. Foamea însă mă chinuia și mai cumplit. Acasă începuse munca la câmp, ai mei se vede că nu puteau veni în fiecare zi să-mi aducă de mâncare. Pe lângă asta aici eram acum vreo 5 dintre care trei erau de departe, - n-avea cine să le aducă de mâncare. Din ce ne aducea la doi trebuia să mâncăm 5 - și câinele.

Odată n-au vrut să ne dea nimic 2 zile la rând.

A treia zi au făcut un fel de mămăligă opărită într-o găleată și ne-au pus cu o lopățică câte o porție de asta în palme.

Am mâncat-o direct cu gura, cum mâncasem fasolea acu doi ani la Oradea.

În ziua următoare n-a mai fost nici asta. Când a venit Flore servitorul să măture, l-am întrebat:

- Astăzi nu ne dă nimic de mâncare?

- Nu mai are ce. De acasă nu v-au venit nimeni, iar mălai nu mai este.

- Fă ceva bace Flore că murim de foame.

- Nu pot nimic până deseară. Atunci dacă pot am să vă aduc ceva.

Aproape de aici era Școala Normală de Fete. Acolo rămânea de fiecare dată de la masa elevelor, în farfurii și pe mese, tot felul de resturi de mâncare. Acestea se strângeau și erau aruncate în hârdaie. Acolo erau bucăți mari de pâine, coji, oase, tăiței, cartofi, marmeladă, rămășițe de fructe...

O, dacă le-am avea noi astea acum!

Cu o găleată plină de resturi de astea veni seara, grăbit și pe furiș bace Flore la noi. Și intrând pe rând la toți ne spuse:

- Luați cu pumnii! Repede să nu dea șeful peste noi, că mă bagă și pe mine aici cu voi.

- Slavă Ție Doamne Isuse, - am șoptit plângând... Cât de Bun ești Tu și cum îngrijești ca aici unde nu pot veni prietenii, - să ne hrănească tocmai vrăjmașii noștri. Și cum știi Tu să ne faci binele, chiar prin cei care au porunca să ne facă răul!...

Dumnezeu să-ți răsplătească bace Flore, căci găleata asta de lături valorează acum mai mult decât o găleată de aur.

Asta a fost a doua minune cu mâncarea noastră primită ca din cer.

Aceste minuni nu s-au mai repetat. Foamea era cumplită, iar odată cu lipsa de mâncare, frigul era și el la fel. Slăbisem în așa măsură încât în aprilie eram de nerecunoscut. Dinții mi se clătinau în gură, iar ochii îmi erau atât de slăbiți încât cu greu mai puteam deosebi lucrurile.

Simțeam toată ziua și toată noaptea durerile ascuțite ale foamei.

Singura vreme în care nu simțeam aceste dureri, era clipa cât mă ținea bucățica de pâine până o terminam. Îndată după aceea chinurile începeau din nou.

Atunci am încercat altă metodă: Fărâmițam porția de pâine în clipa când o primeam și băgam aceste fărâmituri în buzunar. Apoi scoteam câte o fărâmă și o mestecam cât mai lung să mă țină cât mai mult. Așa îmi prelungeam „masa” cât mai multă vreme și îmi amânam astfel chinurile foamei. Dar ce era asta? - un fir de sare, într-o apă mare!...

Se apropia Săptămâna Patimilor... Rămăsesem iarăși singur în tot celularul. La toți ce mai veniseră în urma mea, le dăduseră drumul acasă. Numai pe mine nu mă mai întreba nimeni nimic...

Satana mă chinuia ziua și noaptea cu tot felul de priveliști și de gânduri, ca să-mi nimicească credința, să mă facă să-mi pierd răbdarea - și să cârtesc împotriva Dumnezeului meu.

Când eram treaz mă chinuia foamea, apoi setea... Îndată ce închideam ochii vedeam în fața mea numai pâini mari, albe, proaspete, moi... Și când să iau să mănânc, dispăreau.

Apoi vedeam ape limpezi și adânci, izvoare curate și răcoroase... Și când să beau, mă trezeam cu gura uscată de sete...

Iarăși simțeam că mi se apropie marginea puterilor. Că în curând n-am să mai pot răbda foamea și celelalte toate. Mâine era Vinerea Patimilor, mă hotărâi eu, nu voi mânca nimic, nici bucățica aceea care mi se va da. Vreau să strig spre Domnul cu jertfa totală. Poate Se va îndura să privească spre mine.

Dar în ziua asta n-am mai apucat să vină mâncarea până când apare în ușă ofițerul cel care mă luase în primire la venirea mea aici. Era ungur. Deschise ușa și îmi zise:

- Ieși afară și vino după mine!

Și o luă înaintea mea prin poarta mare către curtea din față. Apoi luându-și bicicleta ieși cu mine prin poarta întâia în stradă, pe lângă santinelă. Ajuns în stradă îmi zise din nou:

- Eu merg înainte încet. Tu vii după mine până unde voi merge eu. Pe drum nu te oprești să stai de vorbă cu nimeni. Ai înțeles?

- Da! - am răspuns eu, deși nu înțelegeam nimic din minunea care se întâmpla cu mine.

El o luă înainte, iar eu după el. Mergea spre centru. Pe străzi o mulțime de oameni veniseră la oraș pentru cumpărăturile de Paști. Mă uit în jur să văd pe careva din ai mei, ferindu-mă de cel dinaintea mea care se uita din când în când înapoi după mine.

Pe pod îmi scoase Domnul în cale pe un vecin. Îl rog:

- Vino după mine și vezi unde mă bag. Dacă vezi pe careva din ai mei, spune-le să vină acolo.

A mai mers puțin înainte, apoi a cotit-o la stânga și a intrat într-o curte.

La câteva clipe am ajuns și eu.

Am înțeles că era locuința lui. Acolo în curte îmi zise:

- Te-am scos să te mai miști puțin în aer liber. Afară e soare și cald, te mai dezmorțești. Uite aici în pivnița asta avem niște lemne. Mai tai câte un lemn, mai stai la soare...

O altă minune trăiam.

Dumnezeul meu, slavă veșnică Ție. Ceea ce se petrece cu mine, nu am auzit să se mai fi întâmplat cu nimeni alții în anii aceștia. Cine intră odată pe ușa securității nu mai vede lumea până ce iese liber. Și totuși eu iată am ieșit!

Nici nu am apucat să lucrez ceva până când văd intrând pe poartă mama cu cei trei copilași ai mei, Florica, Viorel și Nina. Copii cum mă văd, fug în brațele mele.

- Domnule sublocotenent - zic eu. A venit mama și copiii la mine. Vă rog să-mi dați voie să stau puțin cu ei.

- Dați-vă colo mai deoparte să nu vă vadă cineva!

O, slăvit să fii Doamne, Bunule Tată Bun.

Nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile. Nu atât de bucuria revederii acesteia, cât de bucuria că simțeam cum ușa îndurării se deschide. Și zidul cel gros și rece se prăbușește.

Am stat cât am vrut cu ei. Apoi au venit niște frați și am stat și cu aceștia.

Am plecat spre seară înapoi. Nu m-au mai băgat în vechea celulă ci în alta.

Sub clădirea birourilor, în partea dinspre curte sub scări, era o intrare largă pregătită pentru garaj.

După ce deschideai poarta din față, vedeai fundul garajului închis cu trei despărțituri care avea fiecare în față o ușă cu vizetă rotundă și zăvoare ca și cele de la celularul din curte.

Am înțeles că erau aici trei celule. În cea din mijloc m-a băgat pe mine. În cea din stânga nu era nimeni. În cea din dreapta era unul în lanțuri.

Când a ieșit a lăsat zăvorul pe ușa mea nepus. A lăsat deschisă și ușa de la intrare.

Încă o minune. Ce este oare asta?

Noaptea, când am avut nevoie să merg afară, am ieșit singur încetișor. Câinele era în curte. I-am șoptit frumos:

- Lup, ce faci tu, lup?

Lup s-a uitat la mine, a dat din coadă și s-a dus de s-a așezat ceva mai încolo căscând liniștit.

Am venit și înapoi pe lângă el. Nu mi-a făcut nimic. Nici n-a lătrat măcar o dată.

A doua zi era Sâmbăta Mare. M-a scos din nou un alt ofițer. Acesta era evreu. Și fără să vină cu mine îmi spuse:

- Știi unde-i strada Romană?

- Da!

- Ei, mergi acolo la Nr. 21. Și spui că te-am trimis eu ca să tai lemne. Dacă nu are nevoie de tine vii înapoi.

- Am înțeles!

Am ieșit singur pe lângă santinelă în stradă, apoi am luat-o spre unde fusesem trimis.

Pe stradă am întâlnit iarăși pe ai mei. Am stat singur cu ei pe o bancă în parc. Am primit tot ce îmi aduseseră. Se mirau cum de sunt atât de slab când ei mi-au adus zilnic atâta mâncare... aproape tot porcul pe care îl tăiaseră, lapte, ouă, brânză, pui...

- Acum, slăvit să fie Domnul pentru toate. Fie. Ce a fost, a trecut! Să nădăjduim că nu mai e mult și o să-mi dea drumul. Cu nimeni nu s-au mai purtat așa să-l lase liber așa cum mă lăsă pe mine.

Spre seară m-am dus din nou. Santinela nu mă oprea nici la ieșire nici la intrare. Celula mea nu se mai închidea nici ziua nici noaptea. În curte ieșeam când voiam. Câinele mă cunoștea. Se împrietenise cu mine.

Sunt Paștile... Toate clopotele cântă la toate bisericile. Și e un timp așa de frumos afară, ca la Paști.

Azi n-am ieșit în oraș, dar ofițerul de serviciu, - majorul cel ce mă chinuise cel mai rău, - mă chemă în curtea din față. Ai mei veniseră la mine și mă așteptau... Am stat cu ei, mi-au lăsat mâncare, cozonaci, ouă roșii... A doua zi a venit mătușa Rusanda...

În celula vecină cel din lanțuri era unul bace Flore. Ce se chinuia sărmanul!

I-am dat și lui pe furiș mâncare, băgându-i în gură prin vizetă, cozonaci, ouă roșii, carne... apoi apă.

Pe urmă ar fi ieșit afară, dar pe ușă era lacăt. I-aș fi dat drumul, dar nu puteam.

Am găsit o cutie de conservă goală... Și astfel am putut să-i ajut și la nevoile celelalte. El îmi da cutia plină înapoi prin vizetă și eu o aruncam.

În noaptea de Paști au mai adus pe cineva și în celula din stânga mea. Unul care stătuse ascuns de vreo 4-5 ani. De Paști a vrut să se ducă acasă - și l-au prins. Acum după ce a trecut și el printre maiuri și cizme, zace aici legat cu mâinile la spate și geme.

Ar vrea să bea apă...

Mă apropii să îi dau. El ține gura deschisă lângă vizetă iar eu cu o sticlă îi torn apă. Sărmanul, nu știe ce să creadă și nu mai sfârșește mulțumirile...

Începând din a treia zi de Paști m-au scos la săpat de grădini cu o lopată... Întâi mi-au arătat o grădină zicându-mi:

- Când o termini de săpat, pleci acasă!

Am săpat - de dimineața până seara, așa cum puteam. Timpul era frumos, grădina era dincolo, departe. Ai mei veneau zilnic acolo la mine. Ieșeam și intram la Securitate fără să fiu nici oprit nici controlat.

În timpul acesta când eram folosit după cum am spus la diferitele munci dinăuntru și dinafară, mi-am văzut o parte din cărțile confiscate într-un coridor, aruncate grămezi... Făceau focul cu Bibliile, cu cărțile și revistele mele.

Am văzut atunci că între cele ridicate nu erau decât cărțile pe care le aveam afară. Dar în afară de astea mai aveam îngropate undeva în pământ șase lăzi... pe care nu le vedeam aici. Și mai aveam încă un sac cu cele mai scumpe din amintirile mele în care îmi erau scrisorile de la părintele Iosif, primite de la dânsul în timpul cât eram eu plecat din Sibiu. Sau când era el dus.

Mai aveam niște cărți primite cu dedicații scrise de mâna lui. Niște tablouri tot așa.

Și altele de la alții.

Nici acestea nu le-am văzut printre cele de aici. Le-aș fi sustras, băgându-le pe sub haină când ieșeam afară, sau strecurându-le prin gaura pe care o făcusem pe sub talpa de lemn a șoprului de lemne, - cum mai făcusem și cu altele. Apoi când ieșeam afară le-aș fi dat la ai mei. Dar acestea nu erau nicăieri. Înseamnă că nu le aflaseră. Și mă bucuram că măcar acestea au scăpat.

Ci numai când voi ieși afară voi afla cu cea mai mare durere că ceea ce nu-mi nimiciseră vrăjmașii, mi-au nimicit ai mei, după plecarea lor, temându-se că vor veni din nou și că vor face și mai rău, așa după cum și spuseseră amenințându-i.

Eu nu știam nimic, dar odată cu căruța îl aduseseră și pe tatăl meu, pe care l-au ținut toată noaptea și l-au bătut să spună unde mai sunt ascunse cărți.

Tatăl meu a răbdat totul, dar n-a spus. Însă când s-a dus acasă, împreună cu mama și soția au dezgropat totul. Două zile și două nopți a ars cuptorul cu tot ce mai rămăsese din toată munca și osteneala mea.

Rămăsesem gol-goluț. Mai sărac decât un cerșetor.

În perioada ciudatei mele libertăți începură în Vinerea Patimilor 1950, mai ales chinuitorul meu de la început se lua adeseori la discuție cu mine, spre a mă combate și „lămuri”...

- În definitiv, - îmi zise el odată când era în toane mai bune, - spune-mi, chiar crezi tu în viața veșnică? Adică să mai învie omul după ce moare o dată?

- Eu cred asta din toată inima, - i-am zis eu. Și sunt sigur de asta ca și de faptul că soarele acesta care apune acum acolo, va răsări mâine dimineață de dincolo.

Dar chiar dacă n-aș fi atât de sigur cum sunt, îmi zic așa: dacă cred, - și până la urmă, hai să zicem că nu va fi, - ce am pierdut? Nu am pierdut nimic ci dimpotrivă am trăit frumos și am murit cu o speranță.

Dar dacă nu cred - și pe urmă va fi, - atunci ce am pierdut! Și cum voi repara eu pierderea asta vreodată? Căci dacă nu cred, fac tot felul de rele: mint, fur, înșel, înjur, bat, asupresc, chinuiesc. Pe urmă va veni Judecata la care voi răspunde de toate astea. Apoi voi merge să le ispășesc în chinurile veșnice. Asta-i! Dacă va fi.

Iar dacă nu va fi - și trăiesc frumos, măcar am lăsat o pildă frumoasă de care își vor aduce cu drag aminte oamenii printre care am trecut... Chiar și numai pentru asta - și se merită să cred.

- Asta-i așa cum fac eu cu cucuvaia aia de pe horn - zise el încurcat. Trag după ea și dacă o împușc bine, dacă nu, nu.

- Pleacă!

Altă dată, după vreo două săptămâni îmi zise:

- Îi fi tu episcopul ostașilor, dar tot nu ți-au sărutat ție mâna câți mi-au sărutat mie.

- Cum? Mi se pare că glumiți, sau că vă lăudați! Parcă nu cred.

- Nu. - Să știi că este chiar așa cum îți spun eu! Și iată cum a fost, ca să vezi: Era o sărbătoare mare, ne-am dus trei la mânăstire... căutam pe unul care bănuiam că de sărbători va merge acolo.

- H... (celălalt major) s-a suit în turn, Z... (ofițerul evreu) s-a așezat la un geam în clădirea din față, iar eu îmi îmbrăcasem o reverendă până la pământ peste uniforma mea - și ajutam starețului care slujea la altar.

Când s-a terminat slujba, eu dam anafora să-l văd pe fiecare care vine. Cum le dam anafora, toți îmi sărutau mână...

- Acum crezi? - încheie râzând cu hohote.

- Da! - i-am răspuns îngrozit!

Și am adăugat: mă duc să tai lemne... - ca să scap din fața duhului care îl vedeam sfidând și disprețuind... Nici nu mă putusem gândi că pot merge până acolo.

Ce oameni ciudați. Câteodată pot să ne dea de mâncare să ne săturăm. Alteori, cum făcea sublocotenentul Z... ieri: - stătea în picioare când amărâții cei doi legați mâncau stând jos.

Și în timp ce ei rupeau fărâmiturile și le băgau în gură cu amândouă mâinile legate, - el care îi supraveghea, lua câte o pietricică de jos și le arunca fie în cap, fie în față, fie în pâine, când la unul când la altul, distrându-se.

Eu îl priveam din șopru... și mă gândeam: Cum poate omul acesta să chinuie chiar așa pe niște semeni ai săi? Și doar era evreu, unul din poporul suferinței. Abia scăpase cu viață, ca prin minune, de la un lagăr de exterminare din Germania... Se vede încă pe mâna lui înscris numărul de lagăr.

El care a suferit atât de mult, oare nu știe ce înseamnă suferința? Cum dară poate să devină el însuși acum un chinuitor atât de cinic al altora?

Nici nu mă gândeam atunci câte astfel de grozăvii, ba încă unele și mai mari voi mai afla mai târziu...

Totuși oare ce înseamnă libertatea asta neobișnuită ce mi se dă mie aici? - mă întrebam nedumerit.

Dar curând am aflat și explicația. Iată cum era:

Încă dinainte de război cunoscusem la Beiuș o familie de evrei. Tatăl lor era legător de cărți. Le dusesem de multe ori cărți la legat sau la compactat.

După ce a venit la guvern Antonescu și au început măsurile aspre împotriva evreilor, eu i-am ajutat cât am putut. Nu numai pe ei, dar mai ales pe ei. Și prin ei apoi și pe alții.

În vremea din urmă făcusem o colectă printre frați și ajutasem toată comunitatea lor cu o sumă destul de mare de bani și alimente pentru toți cei lipsiți. În refugiu i-am ascuns la noi.

S-a întâmplat că soția compactorului era membră de partid încă de atunci. Nici nu mă gândisem la asta.

Acum când partidul era la putere, - ei aflaseră că eu am fost închis. Și în cadrul organizației locale au făcut să se ia hotărârea să mă scape. De aci era libertatea ce mi se dădea.

Dar problema mea depindea acum și de alții mai mari. Poate de Oradea, poate de București. Actele plecaseră - iar acum ei așteptau. Ce puteau să mai facă pentru mine era doar să-mi lase libertatea de care mă bucuram acum, și să propună eliberarea mea...

Asta era prin luna mai. Într-o noapte, după aproape o lună de astfel de regim liber, mă trezii că ușa celulei mele se trântește cu putere, apoi se împinge zăvorul și i se pune lacătul.

- Iarăși? - am suspinat eu. Acuma când credeam că mi-am împlinit ispășirea! Ce înseamnă asta decât că totul s-a înrăutățit din nou.

Desigur va fi rău și de mine dacă va rămâne iarăși zăvorul pe ușa mea, dar ce vor face cei doi nenorociți în lanțuri, din dreapta și din stânga mea cărora eu le făcusem totul?

Închisă, celula mea era exact cât un mormânt. Dacă mă întindeam pe scândură, cu picioarele ajungeam în ușă iar cu capul în perete. Dacă stam culcat lângă perete, întinzând brațul drept, ajungeam în celălalt perete. Iar în picioare, nu puteam sta decât cu capul aplecat.

Stam astfel întins pe o scândură, exact ca un mort și exact ca într-un mormânt.

Două săptămâni au trecut astfel. Între timp pe cel din stânga mea îl duseseră într-o noapte cu mașina. Mai rămăsesem cu cel din dreapta, bace Flore din Dudești, căruia acum îi luaseră lanțurile de la mâini. Mult am vorbit în aceste zile și nopți singur cu el, aici în aceste două morminte.

Mi se făceau din nou toate mizeriile dinainte. Nu primeam mâncare, nu mi se da drumul afară, nu ni se lăsa aer...

Într-o zi a venit cineva cu dezinfectarea. Avea un aparat cu praf. N-a deschis celula să ne scoată afară, apoi să prăfuiască. Ci a introdus furtunul prin gaura vizetei și a început să pompeze, mult și sălbatic umplând totul de un nor de praf otrăvitor și înecăcios...

Apoi a închis și intrarea să nu vină nimic, nici aer nici lumină de afară.

Mă usturau ochii de nu-i puteam deschide. Mă ustura nasul, buzele, gâtul... Mă sufocam și credeam că voi muri îndată.

Am pus haina pe cap, și m-am lăsat jos pe ciment. Mi s-a părut că amețesc... și nu știu când mi-am revenit.

Bietul bace Flore tot așa.

Dar după câteva zile mă lăsară iarăși mai liber și mă foloseau la diferite munci prin curte, la curățenie, la tăiat lemne, uneori și la frecat parchetul în birouri...

Când nu era nimeni pe afară, îl deschideam și pe bace Flore și stăteam amândoi pe prag la soare. Când auzeam vreun zgomot el fugea repede în celula lui, iar eu îi puneam zăvorul. El n-avea voie să iese afară.

În dimineața de 4 iunie, veni la noi ofițerul de serviciu și ne spuse:

- Astăzi veți pleca la Oradea. Amândoi. Voi merge și eu, dar nu odată cu voi. Eu merg înainte și vă aștept acolo la Securitate.

Și întorcându-se spre mine îmi zise aspru:

- Să ai grijă de el să nu fugă!

Apoi arătând spre bace Flore zise:

- Ăsta a mai fugit o dată. De aceea a fost pus în lanțuri. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el!

- Nu mai fuge el. Așa-i bace Flore că nu mai fugi?

- Unde să mai fug? N-am plătit eu fuga de-ajuns? Mai bine mort decât să mai pățesc încă o dată ce am pățit!

Am luat pe bace Flore și am mers cu el la autobuz. Și am plecat spre Oradea.

Când am trecut cu autobuzul prin satul lui, bace Flore și-a scos sumanul și apropiindu-se de geamul deschis își aruncă sumanul în fața porții lui...

Se potrivise că erau în poartă baba lui și feciorul care se repeziră îndată la suman.

Îl cunoscuseră și îi văzurăm fugind îndată înăuntrul casei.

Nu departe de acolo era stația. Bace Flore rugă pe șofer să mai stea cinci minute că vin ai lui la el.

Așa și fu. Ajunse întâi feciorul cu o haină mai groasă și cu o traistă de mâncare, apoi baba. Și încă alții. Ce bucurie era pe toți câți îl vedeau pe bace Flore, după atâta vreme și după atâta necaz cât știuseră că îndurase el fugit.

În sfârșit ajunserăm la Oradea. Ne luă în primire un major care ne duse în celula întunecoasă sub scări. Și trântind ușa după noi, ne zise cu o înjurătură:

- Stați acolo, maglaviți de voi!

Celula n-avea nici măcar o vizetă, ci numai sus de tot un gemuleț mic cât palma, plin de praf și de păianjeni prin care abia străbătea o zare slabă și obosită de la un bec amărât de pe coridor.

Când ne-am mișcat picioarele, - pe jos era apă multă, iar înăuntru un miros greu de mucegai și murdărie stătută.

Am pipăit în colț un prici de lemn și ne-am așezat bâjbâind, ca să ridicăm picioarele din apă. Nimic nu puteam pune jos.

- Frate Traian, - zise tovarășul meu, bine am ajuns. Nădăjduiam de mai bine, - și iaca de ce am dat!

- Slăvit să fie Domnul și pentru asta - bace Flore. Nu meritam mai bine! Dacă am fi meritat mai bine, - mai bine era. Încă n-am ispășit de tot ceea ce am păcătuit. Când vom ispăși, nimeni nu ne va mai putea ținea aici nici o clipă. Noi nu suntem în mâna oamenilor ci în mâna lui Dumnezeu. N-avem altă cale decât să răbdăm și să ne rugăm ca să putem răbda până se va sfârși.

Am stat acolo zece zile și zece nopți. Zilele treceau cum treceau, dar nopțile era un răpăit necontenit de cizme pe scările de la capul nostru - încât era cu neputință să dormi cât de cât. Câteodată pe fiecare noapte - la ore diferite, făceau probabil exerciții că năvăleau în sus și în jos pe scări de credeam că se vor prăbuși peste noi. Doamne, - și ce mulți erau... Alte dăți rostogoleau ceva greu, ca niște lăzi de fier, din scară în scară, până jos.

Bietul bace Flore care trecuse și el prin destule necazuri de acestea mulți ani, pentru păcate de ale lui, - avea nervii zdruncinați. Și câteodată în zgomotele astea i se năzărea că este război. Și începea să tremure și să se văicărească tare:

- E război frate Traian, n-auzi cum fug? N-auzi cum huruie tancurile pe stradă?

- Nu-s tancuri alea bace Flore, sunt camioane și mașini pe stradă! Acum este dimineață, nu-i noapte!

- Dar n-auzi împușcăturile alea?

- Nu-s împușcături bace Flore, - tramvaiul care izbește la încheieturile șinelor.

- Ba eu îți spun că-i război. Ăștia ne omoară aici!

- Liniștește-te bace Flore. Ai să vezi că peste câteva minute ne aduce ceaiul și turtoiul...

De multe ori am pățit cu el așa, uneori și mai rău. Mă îngrijoram tare de sănătatea lui.

Aici cel puțin ne dădea mâncarea de trei ori pe zi, nu ca dincolo. Așa bună-rea cum era ea. Dimineața ceai cu turtoi sau cu o felioară de pâine. La amiază puțină mâncare caldă iar seara tot cam așa.

Dar de multe ori nu se ajungeau linguri ca să ne dea și nouă. Atunci mâncam cu gura direct din castron pe întuneric, fiindcă aici nu vedeam absolut nimic ce mâncăm. Putea fi orice în blidul pe care ni-l împingea grăbit gardianul de pe coridor. Câteodată cunoșteam ce mâncăm după gust. Câteodată nu puteam cunoaște, că nu semăna a nimic.

A ajutat Dumnezeu că după zece zile am fost scoși și duși la celula comună, unde era spațiu mai larg, priciuri de-a lungul peretelui și multă lumină. Pe un geam mare dinspre curte soarele bătea jumătate de zi direct pe noi. Era pe la mijlocul lui iunie 1950 și era o căldură aici de curgeau sudorile pe noi.

Nouă ni se părea că venisem din iad în rai. Toate hainele pe noi erau acolo ude zi și noapte de începură să putrezească. Încălțămintea mucegăise și noi căpătasem un miros așa de puternic de mucegai încât când ne-am văzut la lumină ne părea nespus de bine să ne uscăm, fiindcă ne părea că fusesem scoși dintr-o peșteră înfundată.

Aici trecură mult mai ușor cele două săptămâni câte le-am stat.

Am găsit multe alte suflete necăjite cu care am stat frumos de vorbă despre Dumnezeu. De mulți m-am apropiat sufletește atât de tare încât am devenit ca niște frați. O, dacă aș avea aici loc să înșir povestea vieții măcar a unora dintre cei cu care m-am întâlnit prin aceste bârloguri ale acelor ani neuitați! Dar câte cărți oare mi-ar trebui ca să descriu atâtea mii de istorisiri câte le-am cunoscut și le-am ascultat în cei șaptesprezece astfel de ani?...

După două săptămâni furăm aleși o parte din noi, suiți într-o dubă cu trei lavițe - și duși din nou la penitenciar.

De data asta am fost băgați în aripa din dreapta pe coridorul de la etajul doi, care avea șapte celule cu ușile din gratii, prin care vedeai tot ce este înăuntru.

Am fost băgați în celula 6, a doua de la intrare. În stânga noastră, prima, era celula 7, în care erau femeile. Apoi după noi 5, 4, 3, 2 și în fund de tot 1.

Repede ne-am făcut cunoștință cu cei ce erau nu numai în celula noastră ci și cu ceilalți din toate celulele de pe coridor, - ușile fiind de gratii puteam ușor vorbi unii cu alții de la un capăt al coridorului până la celălalt.

Gardianul, șeful de secție nu stătea pe coridor. După ce termina ce avea de făcut cu noi, pleca, încuind numai ușa de la intrarea coridorului. Astfel noi după plecarea lui puteam vorbi în voie unii cu alții de la uși la uși.

Îndată ce sosea un nou transport iar gardianul pleca de pe coridor încuind ușa - cei din camera care îi primise pe noii locatari, comunicau tuturor celorlalte camere numele noilor sosiți.

Când noii mei tovarăși din celulă anunțară și numele meu, din toate celelalte celule îmi veniră salutări de pe la mulți cunoscuți, care își comunicară numele. Erau printre ei unii foști gazetari de la Cluj, de la Blaj sau preoți și profesori de teologie greco-catolici pe care îi cunoscusem sau care mă cunoșteau după nume. Erau mulți din ei închiși pentru credința lor, cu ocazia trecerii la ortodoxie a Bisericii greco-catolice.

Am rămas înțeleși ca mâine la ora plimbării în curte, să ne întâlnim spre a discuta împreună.

După ce îmi așezai bagajul acolo unde îmi spuseseră că mai este un loc liber, văzui venind din fundul camerei spre mine cineva care îmi zise:

- Am auzit că vă numiți Dorz! Nu cumva sunteți din Oastea Domnului?

- Ba da!

- Dv. ați scris cărți, reviste, cântări religioase?

- Da! Dar de ce mă întrebați?

- Cunoașteți cumva pe unul Pop Șandor sau Alexandru de pe la Cluj?

- Da, ce-i cu el? Am auzit că ar fi fost și el arestat. Știți ceva despre asta?

- Da! Prin 10 februarie am fost eu adus aici la Oradea și băgat în celulă. Era noaptea. Îndată s-a sculat de pe prici cineva care tremurând s-a aruncat spre mine zicând: Tu ești frate Dorz? Sunt distrus! Mor. Nu mai pot. Ce să fac ca să scap de aici? Nu mai pot. Spune tot, cum m-ai trimis, cum mi-ai scris, cum mi-ai dat cărțile. Scapă-mă!... Scapă-mă! Scapă-mă.

Și se agățase tremurând de mine.

- Stai omule, i-am zis eu. Eu nu sunt cel care crezi d-ta. Liniștește-te.

- Ba ești fratele Dorz! Știu eu! Te cunosc eu. De ce nu vrei să recunoști și să mă scapi?

Am luptat mult cu el până s-a liniștit.

După aceea l-am întrebat de cauza lui, apoi de credința lui. Iar după aceea i-am zis:

- Păi bine, dacă d-ta ai o credință, de ce ești așa de deznădăjduit? De ce nu suferi pentru credința ta? De ce vrei să scapi cu orice preț? Rabdă, dacă zici că ești ostașul Domnului. El cum a răbdat?

Dar n-am mai stat mult împreună. Pe el l-au scos din celulă. Apoi n-a mai venit înapoi. Și nu mai știu ce a fost cu el.

- Nu ați mai auzit nimic nici de la alții despre el? Eu știam că au fost arestați odată cu el încă trei.

- Da, mi-a spus că au mai fost cu el trei. Pe doi crede că i-au eliberat de la Baia Mare, iar pe unul mai tinerel l-au adus aici.

N-am mai auzit nimic apoi. Cred că a scăpat, fiindcă era într-o stare că ar fi făcut tot ce i se cerea, numai să fie lăsat să meargă acasă.

- Va fi făcut „tot ce i se cerea”...

Acum să mă orientez puțin. Întreb să aflu cine mai este pe aici:

În camera 7, camera femeilor, printre altele era și o fostă stareță la o mânăstire greco-catolică. Fusese închisă pentru statornicia ei în credință. Avea peste 70 de ani și era foarte slăbită. Când a fost arestată acum doi ani, una din ucenicele ei de la mânăstire s-a agățat de ea cu toată puterea și a spus celor ce o arestau:

- Nici moartă nu mă voi despărți de măicuța mea. Duceți-mă și pe mine acolo unde o veți duce pe ea să trăiesc sau să mor și eu acolo. Faceți-mi orice vreți, dar nimeni nu mă va putea despărți niciodată de ea, căci este mai mult ca mama mea.

Au încercat s-o smulgă, dar n-au putut-o. Văzând așa, le-au dus împreună pe amândouă. Acum era aici nedezlipită de măicuța ei și o îngrijea cu tot ce putea din tot sufletul său mare și bun.

Mai erau împreună cu ele și alte două credincioase din biserica păr. Chindriș de la Cluj, cu care ne cunoscusem încă în 1939 când scriam la gazeta Viața Creștină cu părintele Chindriș.

Cu acestea mai erau apoi două surori medicale de la maternitatea din Satu Mare, aduse aici pentru neglijență în serviciu. Din cauza lor se zicea că muriseră niște noi-născuți acolo. Cei doi medici ai acestei maternități - șeful și subșeful - erau și ei aici în celula 6, învinuiți împreună cu ele de neglijență cu un ascunziș politic.

În celula 5 erau o parte din preoți și credincioșii greco-catolici, unii cunoscuți personal, alții numai după nume...

La plimbare ne-am cunoscut și recunoscut cu toții.

Ne-am împrietenit și cu cei noi destul de repede. Atmosfera era mult mai liberă decât dincolo.

Mai ales după ce gardianul își termina programul lui cu noi și pleca de pe sală, discutam fără nici o teamă cu glas tare între noi. Dacă aveam ceva de comunicat vecinilor, apropiam gura de gratiile ușii și strigam:

- Alo 1. Rugăm pe domnul cutare să vină la vorbitor.

Vorbeam atâtea unii cu alții încât aici, față de ceea ce fusese înainte, acum eram aproape fericiți.

Am găsit între ei și pe P. G. un gazetar bătrân care lucrase pe la Foaia Noastră, la Unirea și chiar la Luceafărul lui Octavian Goga. Cunoscuse bine pe Coșbuc, pe Goga, pe Șt. O. Iosif. Lucrase împreună cu ei... Cu Agârbiceanu era prieten bun și cu Lucian Blaga.

Ce multe am povestit despre amintirile noastre.

Mai erau Iuliu M., Iuliu P. Și alții, mulți și buni.

...Dar foamea era cumplită și aici. Mâncarea era atât de puțină și atât de slabă încât cu toții devenisem ca niște schelete.

Dormeam înșirați unii lângă alții, întinși pe priciuri comune. Toți ne zvârcoleam toată noaptea în chinurile foamei. Unii, nemaiputând suporta, urlau și plângeau ca niște copii. Nu voi putea uita niciodată strigătele lor în ungurește sau românește:

- Istenem, Istenem! - Ehes vagyok!

- Dumnezeul meu, Dumnezeul meu - cât de flămând sunt!

La plimbare în curte era program să ne scoată zilnic câte un sfert de oră.

Atunci ieșeam tot coridorul deodată, în afară de femei. Ele erau scoase separat, fie înaintea noastră fie după noi.

Toți cei din cele șase celule, ne înșiruiam doi câte doi și coboram în curtea mică unde făceam un cerc care se mișca întruna. La mijlocul cercului șeful de secție care ne supraveghea.

Atunci pe secție erau cu schimbul doi gardieni șefi. Unii dintre cei mai vechi gardieni ai penitenciarului.

Amândoi erau unguri. Unul blând și bun mai gras și mai moale Csapo baci. Celălalt un mititel ager, cu o mustață mare ungurească ascuțită, cu o pipă scurtă și groasă și cu niște cizme cu carâmbi tari, totdeauna lucii și scârțâind.

Când era de serviciu Csapo baci el stătea deoparte liniștit, lăsându-ne să ne plimbăm mergând cum vrem, să vorbim cu cine vrem și să umblăm cum ne convine. Niciodată nu ne-a făcut nici o observație.

Dacă trecea timpul reglementar - și era vremea să ne zică:

- „Gata, dă-i drumu sus!” - când se potrivea să fie timp frumos, sau încă nu ne terminasem discuția cu prietenul și cineva dintre noi îi zicea:

- „Csapo baci, mai lasă-ne puțin”. - El zicea:

- „No bine. Da nu mult că am treabă”.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească și pământul de pe el pe Csapo baci că atâta cât a putut el ne-a ușurat și nu ne-a îngreuiat necazul în care eram.

E și aceasta o dovadă că nu legea este rea ci oamenii sunt răi. Că oricât de aspră ar fi o lege, dacă cel care este pus s-o aplice este om, el o aplică cu omenie. Și atunci cel ce ispășește nu este mai apăsat decât trebuie, nici mai chinuit decât merită.

Dar când cel care aplică legea este fiară, atunci legea devine în mâinile lui instrumentul blestemat al nefericirii semenilor săi.

Ca să vedeți ce fel de om bun era Csapo baci am să vă povestesc o întâmplare cunoscută de noi toți. O spusese unul din cei ce o trăiseră.

Penitenciarul avea afară din oraș o grădină mare în care cultiva tot felul de legume pentru hrana personalului și a deținuților săi. La această grădină lucrau tot anul câte o echipă mai mare sau mai mică, după cum era nevoie, din deținuții cei mai nepericuloși. Acești deținuți erau duși la grădină pe jos, încolonați pe 2 sau 3 rânduri, iar gardianul care îi păzea, cu o pușcă lungă la umăr mergea în urma lor. Acolo ei lucrau toată ziua, iar seara erau aduși tot așa, înapoi la locul lor în penitenciar.

Într-o vreme serviciul de paznic al acestei echipe de deținuți care erau duși să muncească la grădină, era încredințat lui Csapo baci, care se purta cu ei ca și cu niște copii ai lui.

- Măi pruncii mei, - îi sfătuia el pe drum, - să nu fugiți mă, că vedeți pușca asta, vă pușc mă pe toți, așa ca pe niște iepuri.

- Da’ cum să fugim noi Csapo baci, ziceau ei râzând, că unde mai aflăm noi un tată așa bun ca pe d-ta și un servici așa de bun ca ăsta de aici?...

- No bine pruncii mei, zicea Csapo baci liniștit. Și mergea legănându-se în urma lor.

Într-o zi, Csapo baci mergea cu echipa lui de vreo 10 deținuți. Când unul îi zise în glumă:

- Acum, dacă chiar am vrea să fugim noi, Csapo baci, te-ar lăsa pe d-ta inima să tragi cu pușca în careva?

- Cum să nu trag mă, dacă fugiți?

- Dar ai d-ta atâtea gloanțe câte să ne puști pe toți?

- Dar cum să nu am!

- Câte gloanțe ai Csapo baci?

- Cinci!

- Da’ știi d-ta să nimerești chiar bine cu pușca?

- Cum să nu știu mă?

- Da’ îi bună pușca asta?

- Prima! Pușcă așa nu mai este.

- Eu mă prind că d-ta nu știi nimeri căciula mea colo pe parul cela! Uite Csapo baci dacă o nimerești dintr-o dată îți facem o cinste cu cât vrei când trecem înapoi pe lângă Vaida (Vaida era o crâșmă la marginea orașului la care se mai băgau ei câteodată pe furiș, când veneau înapoi. Pe vremea aceea deținuții care lucrau aveau dreptul să aibă la ei câte o sumă de bani pentru a-și face cumpărături de mâncare).

- Bine, - zise Csapo baci. Hai!

Se opriră toți acolo în marginea grădinii. Pe câmp nu mai era nimeni.

Deținutul își puse căciula lui în par, apoi se deteră toți zece de-o parte, iar Csapo baci puse pușca la ochi și trase o dată.

Dar căciula nici nu se mișcă în par.

- Ai văzut Csapo baci că n-ai pușcat-o! Mai o dată!

Poc, a doua oară! Dar căciula tot acolo.

- Mai o dată!

Poc! făcu din nou pușca cea lungă și ciudoasă a lui Csapo baci, a treia oară. Dar tot nimic.

- Mai o dată!

Lui Csapo baci îi era acum chiar ciudă:

Poc!

- Nici acum n-ai lovit-o. Numai de ciudă nu te lăsa. Mai o dată!

Poc! - a cincea oară.

Dar căciula era tot acolo, stând foarte liniștită în parul ei.

- Mă’ da cum se poate că n-o loviși Csapo baci? Mai trage numai o dată că poate o lovești!

- Nu mai am gloanțe mă. S-or gătat toate - zise Csapo baci, scărpinându-se supărat după ureche. Ce mă fac eu acum? - zise el amărât.

- No, dacă nu mai ai gloanțe Csapo baci, Dumnezeu să te alduiască. Noi merem care încotro, - râseră ei, împrăștiindu-se prin porumburi ca iepurii, fiecare încotro apucă.

- Mă pruncii mei, nu fugiți mă, că iară vă prinde mă. Și va fi mai rău și de voi și de mine. Nu fugiți mă pruncii mei... se tânguia în urma lor bietul Csapo baci.

Dar în zadar. Curând nu mai văzu pe nici unul din cei zece „prunci” ai lui...

Când s-a întors singur înapoi, a povestit la direcțiune că deținuții lui i-au fugit. Că el a tras după ei și că pe unii i-a rănit, dar nu a putut prinde pe nici unul.

A fost crezut și iertat. Dar apoi n-a mai fost lăsat cu deținuții la grădină ci dat la alte servicii în curte. Afară n-a mai fost trimis niciodată.

Acesta era Csapo baci, care ne păzea acum pe noi.

Deși i se spusese că noi suntem cei mai periculoși bandiți, mult mai periculoși decât cei de la dreptul comun, totuși noi n-am avut nici un necaz din partea lui. Dar nici el din partea noastră. Tocmai pentru că el era așa de bun, - aveam și noi grijă să nu greșim cu nimic pentru care el ar putea fi tras la răspundere.

Celălalt șef de secție însă era altfel. Pe când Csapo baci era tipul omului cumsecade care este la fel în toate semințiile pământului, șeful Nehez era tipul specific al neamului său. La el totul era numai unguresc: mustățile lungi și răsucite la vârf, pipa groasă, cizmele cu carâmb tare... Până și ciomagul cu care umbla totdeauna în mână.

Când ne scotea el la plimbare, totdeauna se așeza în mijlocul cercului nostru și se sprijinea în ciomagul lui, ca un cioban grijuliu care nu-și pierdea din ochi turma.

Odată am avut mare necaz cu el. Iată cum:

Era precum am spus, o foamete cumplită. Urlau uneori bieții oameni ca vitele: Ni-e foame, ni-e foame.

Când erau la plimbare prin curte, era singurul prilej în care fiecare ar fi putut găsi cumva, prin vreo minune ceva să ia în gură. Dar ce?

Printre pietrele măturate se mai putea afla căzut cumva vreun grăunte de fasole, de porumb, de arpacaș, când fusese descărcat pentru bucătărie. Dacă îl vedeau doi în același timp - săreau deodată să ia bobul și să-l mănânce. Un fir căzut de porumb, un bob de fasole, un grăunte de arpacaș - ce hrană putea fi pentru un om? Și totuși ce luptă pentru ea!

La întoarcerea spre coridorul nostru treceam prin fața bucătăriei. Aici se găseau lăzile cu resturile ce trebuiau aruncate: coji, oase, tot ce se arunca.

De obicei aceste lăzi erau luate înăuntru când treceam noi ca nu cumva să aflăm în ele ceva . Când însă bucătarii fie că uitau să le ascundă de noi cum aveau ordin, fie că anume le lăsau ca și cum le-ar fi uitat, - era o adevărată năvală asupra acestor lăzi.

Între noi nu toți erau oameni care știau răbda fără a se compromite. Dar mai erau și din ceilalți. Unii erau închiși pentru că voiseră să treacă frontiera - sau o și trecuseră. Alții pentru vreo speculă cu aur. Alții pentru deținere de arme, - feluriți oameni care nu aveau nici puterea de înfrânare a credinței, nici reținerea unei demnități pe care nu voiau s-o piardă și nici tăria unei adevărate virtuți creștine.

Aceștia erau în stare de orice pentru a-și potoli o clipă foamea lor chinuitoare. Ei mergeau de obicei în primele rânduri, totdeauna să fie ei mai întâi dacă s-ar ivi ceva să apuce.

De servici atunci cu noi era Nehez, care bănuind ceva se grăbi să vină să vadă nu cumva sunt lăzile afară. Tocmai când se uită el, se ridicaseră vreo patru dintre cei ce se aruncaseră pe lăzi și se luptau să-și smulgă unii altora ceva. Eu auzisem zgomot, dar nu vedeam bine ce se întâmplă din cauza celor ce urcau în fața mea.

- Stați, ce-i acolo, ce-ați luat? - se repezi Nehez, cu ciomagul în mână, ca să vadă.

- N-avem nimic domnu’ șef!

- Ia să văd ce aveți voi sub haină?

Apoi întorcându-se spre bucătarii care ieșiseră auzind zgomotul, strigă:

- Ce a fost aici în lăzi, măi bucătarule?

- Niște copite și oase de bou de pe care am jumulit tot ce era și le-am aruncat și le-am pus pentru gunoi, - zise bucătarul-șef. Copitele goale le-am aruncat acolo pentru că nu mai aveau pe ele nimic.

- Care le-ai luat mă?

- Nu a fost nimic în ladă, domnule șef! - zise cineva.

- Las-că aflu eu, bandiților!

Înăuntru imediat. Percheziție!

Le-a aflat! Nenorociții răpiseră din lăzile de gunoi patru copite de bou, cu părul încă pe ele. Le ascunseseră sub haine pentru ca ajunși în celulă să le poată roade cu dinții pielea și zgârciurile vii care mai rămăseseră neciugulite de bucătari.

Plângeau când șeful Nehez le-a smuls de la ei și le-a aruncat cu scârbă afară.

Dar ce ușor i-a fost lui după aceea să ne tragă o batjocură țigănească tuturora pentru asta.

Porțiile de mâncare erau la fel pentru toți. Pentru femei ca și pentru bărbați. Pentru cei tineri ca pentru cei mai bătrâni. Pentru cei mici ca și pentru cei mai mari.

Femeile din celula 7, mâncau totdeauna mai puțin ca bărbații, unele fiind și bolnave, altele slăbite. Ne ofereau aproape zilnic câte o gamelă-două rămasă din mâncarea lor de arpacaș.

Atunci se petrecea ceva frumos: După plecarea șefului de pe secție, cu diferite ațe și curele date de noi din celelalte celule, ele legau de tortă gamela plină de mâncare, apoi o scoteau prin gratiile ușii pe coridor, și cu mâna stângă ne aruncau ața, nouă celor de lângă ele. Noi luam ața, trăgeam gamela, apoi aruncam ața mai departe. - Și așa mergea gamela ca un cărucior de copii, trasă de ață, de la o celulă la alta, - până acolo unde, o trimiteau ele. Putea merge trasă astfel până la camera 1 din fundul coridorului. Și cam așa mergea, trasă pe rând. Apoi se împărțea într-o ordine, celor mai lipsiți, fiecăruia câte puțin.

Eu neputând sta degeaba, deprinsesem cusutul și reparatul încălțămintelor. Îmi făcusem rost de o sârmă din care făcusem un ac și o sulă. Ață scoteam din prosop sau din cămașă. Unde aveam perne sau saltele, scoteam din astea.

Astfel am reparat multe încălțăminte ale celor ce, după ani de zile, de abia li se mai țineau ghetele pe picioare.

M-am bucurat nespus de mult că am putut să fac acest serviciu călugărițelor de lângă noi, a căror încălțăminte era ruptă de tot, spre a nu rămânea cu picioarele chiar goale.

Seara aveam uneori program de cântări. Fiecare celulă trebuia să cânte la rând câte un cântec pentru toți ceilalți. Când venea rândul celulei noastre aproape totdeauna eram ales eu să cânt o cântare de la Oastea Domnului.

Am cântat prima dată Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu... Le-a plăcut tuturora atât de mult încât multe zile n-a mai cântat nimeni o altă cântare până ce au învățat-o cu toții pe asta. Atunci o cântam tot coridorul în așa fel încât de multe ori striga santinela din curte:

- Hei, mai încet acolo! Ce, ați înnebunit? Unde vă pomeniți?

Se statornicise între noi toți o așa atmosferă prin cântări și prin discuții din Cuvântul Domnului, încât toți uitau de chinurile foamei - și zilele treceau mult mai ușor ca înainte.

Cinci luni am trăit acolo în aceste condiții. Din iulie până în noiembrie.

La șoldurile uscate, de îndelungata zăcere zi și noapte pe scândurile goale, mi se făcuseră două bătături mari și negre. Pielea mi se făcuse groasă, vânătă și crăpată ca o scoarță de copac. Bătăturile de la genunchi nu-mi erau nici pe departe atât de frumoase ca cele de la șolduri. Era o dovadă, spre rușinea mea, că mai mult zăcusem, decât mă rugasem. Pe când ar fi trebuit să fie tocmai dimpotrivă.

În vara aceea mi-a căzut mai mult de jumătate din părul de pe cap.

Sosi toamna târzie, cu prima zăpadă și cu primul frig aspru...

Începuseră muncile la Canal și aproape zilnic era mișcare pe coridor, unii fiind scoși și duși.

Venea pe coridor șeful de secție cu o listă în mână și striga: Care își auzea numele trebuia să iese îndată cu tot bagajul. Într-o zi, cu o listă mai lungă îl strigă și îl duse și pe baci Flore la canal. A venit înapoi acasă abia după doi ani.

Într-una din aceste zile veni șeful de secție cu un bilet pe care era scris un singur nume.

- Prezent, am strigat eu.

- Ieși imediat cu tot bagajul!

Mi-am luat repede rămas bun de la toți cei cu care petrecusem atâtea luni și cu care mă împrietenisem atât de mult. Mulți Îl aflaseră acolo pe Domnul Isus și acum nu ne puteam despărți.

Au căzut cu toții pe grumazul meu. Nu știam pe care să-l sărut și pe care să-l ascult ce îmi încredința dacă cumva mă trimit „afară”.

Unul, un evreu al cărui fiu era ministru în nu știu ce țară străină, arătase multă ascultare de Cuvântul Domnului Isus... Spera să iese cândva, dar avea un dosar greu și nu știa cât va rezista. Nu avea pe el decât niște zdrențe... Un altul, ofițer din armata ungară, la fel... Un altul din Basarabia tot așa...

Fiecare îmi cerea ceva. Ce să fac? - le-am dat tot ce aveam, rămânând aproape gol. Și le-am promis că dacă voi ajunge acasă am să le trimit pachete cu haine.

O dată pe an, toamna, avea dreptul să primească un astfel de pachet fiecare din cei care avea în țară pe cineva care le putea trimite. Chiar săptămâna trecută primisem cărți poștale și scrisesem acasă... Eu și primisem pachetul cu câteva zile mai înainte. Aveam ce să împart acum. Cui n-am avut să-i dau nimic, le-am promis. Și întocmai așa am și căutat să fac îndată după ce într-adevăr am ieșit și am ajuns acasă.

Fiindcă nu ne puteam despărți, șeful pierzându-și răbdarea, mă luă de mânecă, mă smulse dintre ei și mă împinse afară, trântind ușa și împingându-i zăvorul.

I-am privit printre gratii pe cei rămași acolo, eu care eram acum afară.

Într-o clipă m-a pătruns întreaga tragedie a acestei priveliști: oameni după gratii, ca fiarele cele mai primejdioase!... Și când cunoșteam ce suflete nobile și ce caractere cinstite erau acești oameni total nevinovați de după gratiile acestea!

O, Dumnezeule al Îndurării, ai milă și nu mai lăsa pe chinuitorul creaturilor Tale să sfâșie și să zdrobească atât de sălbatic, de trufaș și de nepăsător opera dragostei Tale! Adu vremea când să nu mai fie niciodată gratii și zăvoare ci pace și libertate peste toată lumea asta creată de Tine ca să fie fericită și nu chinuită.

Am fost dus pe jos de la penitenciar până la securitate.

Acolo am fost predat iarăși lui Zoli-baci care m-a băgat singur în celula de lângă spălător.

Am tremurat acolo toată noaptea. Nu mi-au dat nimic nici de mâncare.

A doua zi după masă a venit Zoli-baci și m-a scos... După ce mi-a dat ce-mi mai rămăsese din lucrurile oprite la cancelarie: acte, curea, șireturi, m-a scos în stradă cu ele cu tot în brațe pe aceeași poartă din dos, pe care mă mai scosese de două ori până acum:

- Liber! Mergi acase!

- Dar dacă mai ajungi odate la noi, te scot pe ușa asta pachet. Înțeles?

Și trânti ușa de fier, înjurând...

Am aruncat acolo jos în marginea străzii tot ce aveam în brațe. Și îngenunchind mi-am ridicat spre ceruri tot sufletul din mine.

Poarta îndurării era deschisă și zidul dintre mine și Domnul meu, nu mai era nicăieri.

Altădată m-aș fi tăvălit pe jos strigând ca un nebun de bucurie...

Dar acum stăteam acolo în genunchi, cu fața în sus, cu lacrimile șiroind pe obraji, murmurând printre sughițuri fericite două cuvinte:

Isuse, Isuse, Isuse, Isuse - și:

Slavă, Slavă, Slavă, Slavă Ție...

Și nu mă mai puteam sătura privind iarăși cerurile deschise și pe Mântuitorul meu Preaiubit stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu...

Ajuns din nou acasă, dragostea fraților m-a înconjurat cu și mai multă căldură și m-a chemat la lucru cu și mai mult dor. Doream să aflu tot ce se petrecuse în cele aproape zece luni de când nu mai știam nimic de mersul Lucrării frățești.

Cei despre care am aflat mai întâi au fost frații din Bucovina, această minunată parte de țară care parcă este și cea mai minunată parte a sufletului nostru din frățietatea Oastei Domnului. Suntem fericiți să vedem prin acești minunați frați și surori, un mare adevăr și anume acela că unele regiuni ale țării parcă au parte de la Dumnezeu de un har deosebit, față de celelalte. Cred că acest har este urmarea sincerității și smereniei cu care sufletele acelea Îl iubesc și Îl ascultă pe Dumnezeu.

Apoi încă un adevăr: acela că Dumnezeu binecuvântează și pe urmașii părinților credincioși până la a nu știu câta generație - precum este scris.

În această dulce Bucovină, Ștefan cel Mare a fost nu numai omul celor mai minunate fapte de vitejie a istoriei noastre, dar și omul celei mai minunate credințe, în Hristos. Sufletul în stare de orice jertfă pentru slava lui Dumnezeu și pentru păstrarea credinței în El...

Dar Ștefan n-a fost singurul. El singur n-ar fi putut câștiga nici biruințele pe care le-a câștigat, nici face mânăstirile pe care le-a făcut. Cu el mai erau ca și el mii și mii.

Din pricina acestora a fost apoi și este un atât de mare har peste toată partea asta de țară. O alta asemenea ei nu mai este poate în țara noastră, decât Maramureșul, care fără să aibă o istorie așa de zbuciumată ca Bucovina, n-a avut totuși o credință mai mică. Aici nu sunt zeci de mânăstiri de piatră puternică precum în Bucovina, dar sunt sute de bisericuțe fiecare într-un fel și de un preț unic, înălțate mai mult pe cer decât pe pământ, ca și sufletul curat și drept, al poporului care le-a închegat mai mult din suflet decât din lemn.

Și n-a fost un singur voievod mare, ci au fost mai mulți, dar istoria lor este mai tainică. Numai roadele frumoase se văd.

Ce minunați erau frații și surorile din Oastea Domnului oriunde i-am cunoscut. Dar frații și surorile din Bucovina și Maramureș parcă erau și mai frumoși. Pentru că acolo cele două trăsături deosebite pe care le are Oastea oriunde trăiește duhul ei adevărat: smerenia și dragostea, - erau mai curate acolo ca oriunde. Și așa au rămas până astăzi.

De la frații din Bucovina deci am aflat cele dintâi vești:

La începutul anului 1950, - și prin părțile acelea din Nordul Moldovei adunările s-au ținut cam nestingherite - până aproape de Paști... Atunci, aproape de peste tot, frații lucrători au fost chemați pe la posturile de miliție unde li s-a pus aspru în vedere că toate adunările Oastei sunt oprite și că ei vor fi pedepsiți, oriunde vor fi găsiți adunați.

Primele măsuri au fost luate chiar de Paști.

La Volovăț, a doua zi de Paști, miliția a venit în biserică amenințând pe frații adunați că dacă nu se împrăștie imediat, vor fi luați și duși cu mașina la Securitate.

La Straja, miliția la fel a căutat pe frați. Au luat pe fr. Buraciuc pe care l-au cercetat și amenințat. La fel pe fr. V. Cerlinca și încă pe mai mulți alții.

Preotul din Negostina a anunțat Securitatea pârându-l pe fr. I. Moroz că ar fi vorbit împotriva Statului. Au urmat cercetări și s-a dovedit cu martori că n-a fost adevărat. Dar până atunci frații au avut mult de suferit.

La Vicovul de Sus, cu ocazia unui botez, era o mare adunare. Miliția a venit în mijlocul adunării, a cercetat pe toți frații luându-le buletinele. Îl căutau cu deosebire pe fr. Arcadie - dar deși el era în fața lor, ei nu l-au văzut și astfel n-au pus mâna pe el.

La Suceava, la Mânăstirea Sf. Ioan, preotul Ruja a arătat mulțimii de frați care erau adunați în biserică - ușa. Și le-a strigat:

- Afară cu voi! Noi nu avem nevoie în biserică de astfel de elemente!

Și aceasta pentru că frații cântaseră Tatăl nostru în genunchi. Și mai cântaseră o cântare după ce se terminase slujba în biserică.

Dar afară tot poporul s-a adunat împrejurul lor și i-a rugat să mai cânte acolo în curtea mânăstirii...

Prin părțile Bihorului și Aradului pe unde frații lucrau cam împreună, lucrurile se petreceau tot cam așa.

În urma arestării și percheziției mele, toți frații au început să fie și mai urmăriți. N-au mai putut continua adunările mari, ci numai adunările împrăștiate și cu număr mai mic. Unii dintre preoți pârau pe frați la Securitate și de multe ori ei înșiși s-au făcut călăuzele miliției pentru aflarea adunărilor frățești.

La fel curentele hrăpărețe dădeau năvală între frați pentru a-i îngrozi că vor fi arestați. Ca să-i poată face mai ușor să se boteze la ei, spre a scăpa de orice prigonire.

Atunci au și trecut din Oastea Domnului două suflete slabe și bolnave. Unul Crețu Ioan la penticostali și altul Purcel Flore la baptiști. Cam atâta pagubă ne-au putut face în urma tuturor zbaterilor lor.

Prin părțile Hunedoarei, lucrurile mergeau frumos. Adunările se țineau aproape lanț, când într-o parte când în alta. Peste săptămână erau adunări de școală biblică și de rugăciune. Iar duminicile, adunări de evanghelizare.

În afară de astea când se iveau prilejuri de botez în familiile fraților, sau nunți, sau înmormântări sau hramuri la diferite biserici, - toate aceste prilejuri erau folosite pentru mărturisirea Evangheliei și bucuriile frățești.

Lucrarea de ajutorare frățească era întreținută peste tot de duhul darnic al Frățietății. Astfel multe familii de frați lipsiți au fost îngrijiți cu hrană și îmbrăcăminte. Altora, li s-a dat ajutor să-și facă locuință... Bolnavii erau cercetați. Orfanii și văduvele erau ocrotiți și mângâiați. Bisericile înzestrate. Evanghelia mărturisită cu fapta. Și Numele Domnului era preamărit de către toți.

În jurul Hunedoarei adunări de acest fel se țineau în Buituri, Boj, Pestiș, Bârcea Mică și Mare, Sântandrei, Simeria, Călan, Crișeni, Sâncrai... Cărpiniș, Nepolt...

Adunări mai însemnate, au fost cele ținute la Tâmpa în biserică, unde preotul Marcu ocrotea cu drag pe frați. Apoi la Simeria Veche, la Sâncrai, la Ohaba, la Hațeg, la Batiz...

Frați lucrători erau o mulțime. Pe lângă fr. Petru și Opriș de la Batiz, erau Ion și Gheorghe din Crișeni, Ionel de la Sâncrai, Șerban și Jurca din Buituri, Andrei, Petru și Costică din Ohaba și mulți, mulți alții.

Un necaz mare au avut acolo frații cu unul anume Herbei Ioan, fost preot ortodox dar trecut la sectari, care cutreiera satele în slujba dezbinării. A încercat în multe părți să introducă printre frați învățăturile dezbinătoare, dar frații l-au înfruntat și l-au respins. Purtarea lui era ușuratică, vorbirea prefăcută și umblarea nestatornică. N-a avut nici un câștig dintre frați, astfel că a plecat din Hunedoara și s-a stabilit în Arad. Nu se știe la care sectă a rămas, fiindcă totdeauna își ascundea ce crede, spre a putea umbla pe la toți și spre a putea suge de la mai multe oi în același timp. Acest om al nimănui a umblat mulți ani pe aceste căi duble și îndoielnice. Fiind un om fără nici o valoare duhovnicească n-a fost crezut și primit decât de oameni care aveau același fel ca al lui de a vorbi și umbla.

Cei doi care fuseseră pricina necazului prin care trecusem, - erau liberi și nepăsători... Alergau prin țară și „lucrau pentru Domnul”, - ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Cel pentru care căzusem în mâinile lui Dumnezeu continua să trăiască în același mare păcat, fără nici un gând de pocăință și de îndreptare, - așa după cum promisese. El trăgea după el tot mai departe și mai adânc spre iad sufletul cu care se tăvălea, grăbind astfel fără nici un fel de frică, nenorocirea familiei și a adunării care îl primiseră. Făcând ca Numele lui Dumnezeu și al Lucrării Lui să fie înjosit.

Această nepăsătoare și vinovată viață, aveau s-o ispășească amar în curând, - și nu numai ei înșiși.

Celălalt, pentru care căzusem în mâinile oamenilor, - cedase unui alt fel de păcat. Frica și slăbiciunea îl făcuse să accepte tot ce i se ceruse numai ca să scape. Crezuse poate că zice da, - până ce se vede liber, iar după aceea ușor se va dezlega de această legătură vinovată.

Dar n-a fost așa: n-a scăpat. Ci dimpotrivă a fost înfășurat tot mai strâns în aceste obligații și a trebuit să vândă pe tot mai mulți frați spre a se scăpa pe sine. S-a făcut urzitorul multor curse întinse altora, până ce la urmă a căzut și el însuși în lațurile pe care le întinsese altora.

Dar istoria asta va mai avea durerea să vorbească încă mult atât despre unul cât și despre altul.

Slăvit să fie Domnul!

Meditații

Ostașul atunci se arată strălucit înaintea împăratului său când poartă rane pe trupul lui...

Tot așa și noi înaintea lui Hristos.

Sf. Ioan Gură de Aur - Omilia Tesaloniceni

Taina puterii și biruinței noastre nu stă în puterea noastră ci în puterea care vine de Sus peste puterile noastre atunci când inima noastră se roagă,

când ochii noștri lăcrimează,

când sufletul nostru se luptă.

Păr. Iosif Trifa