Cap. 3 - La scadenţa ispăşirilor

„Dumnezeu va judeca şi pe cel bun

şi pe cel rău. Căci El a sorocit o vreme

pentru orice lucru şi pentru orice faptă”.

Fiecare necaz din vremea omului sau din vremea omenirii este în lumea şi în viaţa aceasta, într-un fel, o scadenţă, o judecată, o ispăşire. Fiecărui gând, fiecărei fapte şi fiecărui pas a unui om ori a unei mulţimi îi vine astfel un timp al acestei scadenţe, fie pe pământ, fie sub el. Fie acum, fie atunci. Fie în existenţa aceasta fie în cealaltă existenţă.

Este scris: Păcatele unor oameni... merg înainte la judecată, ale altora vin pe urmă...

Tot aşa şi faptele bune sunt cunoscute (şi deci răsplătite!), iar cele ce nu sunt cunoscute nu pot să rămână ascunse (şi deci nerăsplătite) (1 Tim. 5, 24-25).

Dumnezeu este absolut Drept. Lăsând omului libera voinţă în a alege binele sau răul şi dându-i judecata cu care să facă această alegere, îi respectă fiecăruia alegerea pe care o face liber, - dar îl şi înştiinţează de urmările ei - şi de răsplătirea acestor urmări.

Nimeni dintre noi n-ar trebui să uite acest lucru niciodată şi nici să nesocotească aceste înştiinţări. Fiindcă oricine le uită - va fi lovit pe neaşteptate de pedeapsa lor. Şi oricine le nesocoteşte se va trezi dintr-o dată aruncat nepregătit în flăcările ispăşitoare.

Noi n-am ţinut de la început seama de tot preţul pe care îl dă Dumnezeu acestor adevăruri, de aceea a trebuit să aflăm cutremurătoarea însemnătate a înştiinţărilor Sale, doar acolo unde uitarea lor se plăteşte cel mai scump.

Călcările din neştiinţă ale poruncilor lui Dumnezeu sunt greşeli şi vor fi ispăşite cu puţine lovituri. Cele cu ştiinţa sunt păcate - şi vor trebui ispăşite prin multe lovituri.

Ispăşirea care vine îndată este mai uşoară. Cea care vine mai târziu este mai grea. Cea care vine pe pământ este trecătoare. Cea care vine sub el este veşnică (Matei 25, 46; Apoc. 14, 11).

Dar nici păcatele oamenilor nu sunt pedepsite la fel. După cum nici făptuirea lor n-are aceeaşi vinovăţie. Depinde de gândul cu care cineva face o faptă care până la urmă se dovedeşte rea.

Unii fac un rău crezând că o să iese din el un bine. Desigur că osânda acestor oameni este dreaptă, după cum spune Sfânta Scriptură când zice: „Şi dacă prin minciuna mea Adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult, spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat atunci ca păcătos? Şi de ce să nu facem răul ca să vină binele din el? - cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi. - Osânda acestor oameni este dreaptă” (Rom. 3, 7-8).

Răul va fi pedepsit desigur nu numai după gândul cu care a fost făcut ci şi după urmările lui în viaţa altora.

După dreptate, Cuvântul lui Dumnezeu spune: Fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi (Rom. 14, 12; Gal. 6, 5).

Şi iarăşi: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri (ispăşi). Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său. Şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el şi răutatea celui rău va fi peste el” (Ezechiel 18, 20).

Dar dragostea a adus în lume un nou fel de ispăşire. Ispăşirea pe care primeşte să o plătească altul, un nevinovat, în locul vinovatului care a săvârşit greşeala sau păcatul ce trebuieşte ispăşit prin suferinţă de către făptuitor.

Astfel Dumnezeu Însuşi, care este dragostea, a ispăşit prin Fiul Său Preaiubit, tot păcatul în întregimea lui, săvârşit de toată omenirea în întregimea ei, răbdând tot chinul cuvenit pentru ispăşirea aceasta în întregimea lui.

Iar după dragostea lui Hristos, - pentru dragostea lui Hristos şi prin dragostea lui Hristos, - mulţi din ai Săi au mai făcut astfel ca şi El, după Cuvântul Lui care spune:

...Cel ce crede în Mine va face şi el asemenea... ba încă va face şi alte lucrări şi mai mari (Ioan 14, 12-14).

O, câte astfel de ispăşiri s-au văzut din Ziua Marii Ispăşiri de pe Golgota - şi până astăzi! Părinţi care au ispăşit păcatele copiilor lor. Copii care au ispăşit fără murmur păcatele părinţilor. Prieteni care s-au oferit de bunăvoie să-şi dea viaţa sau libertatea proprie pentru ca prin ispăşirea lor să le salveze pe a prietenilor lor. Ba încă au fost cazuri în care, şi mai mult: - dragostea răbdătoare a primit de bunăvoie să ispăşească fără cârtire chiar păcatele vrăjmaşilor săi.

Numai Hristos şi numai prin El se putea astfel.

Oricine ar fi cel ce trebuie să ispăşească, - adevăratul vinovat sau altul care şi-a luat asupra lui vina, - preţul ispăşirii este cerut întreg. Şi trebuie să fie dat întreg.

Judecata este dreptate iar dreptatea este ispăşire. Ispăşirea e plată iar plata este restabilirea cumpenei care numai atunci vine iarăşi drept, când greutatea păcatului de pe talerul din stânga este ridicată până la potrivit, de aceeaşi greutate a ispăşirii, adusă pe talerul celălalt.

În orice măsură ar trebui plătit preţul ispăşirii,

în orice loc ar fi cuptorul sau rugul prin care se face curăţarea

şi oricâtă vreme ar trebui să ţină focul până ce se va împlini arderea răului,

- cuptorul nu-i uşor şi focul nu glumeşte.

Nu-mi ajunge tăria cuvintelor să strig cât aş vrea greutatea înştiinţărilor mele, spre toţi acei care au, sau care vor mai avea de a face în vreun fel cu solia lui Dumnezeu şi cu sfinţenia slujbei Sale... Nu-mi ajung nici teama şi nici gravitatea cu care aş vrea să spun aceste trei cuvinte: Cutremuraţi-vă - nu păcătuiţi! Pentru că atunci când vine vremea ispăşirii fiecărui păcat, cuptorul şi rugul nu vor avea milă. Flăcările şi jarul nu vor cunoaşte îndurarea!...

Când începeam anul 1950, nici eu nu cunoşteam prea bine acest adevăr al ispăşirii.

Deşi nu uitasem cele prin care trecusem în 1948. Şi nu suportam prea uşor cele ce trebuisem să le îndur în tot cursul anului 1949, precum am mai spus. Totuşi încă nu priveam cu destulă temere şi grijă la felul de umblare pe care ni-l cerea sfânta Lucrare a lui Dumnezeu în care eram. Nu învăţasem încă în ce chip cutremurător de sfânt ne pretinde Evanghelia Sfinţeniei ca să fim noi cei ce mărturisim despre ea. Nici nu aveam o luare aminte atât de trează şi de respectuoasă pe cât s-ar fi cuvenit, la felul de vieţuire al înaintaşilor noştri în credinţă. La curăţia vieţii lor. La nobleţea lor sufletească. La seriozitatea cuvintelor şi la lumina purtărilor lor. - Pentru ca astfel să luăm o pildă de umblare aspră şi atentă atât faţă de felul nostru de viaţă cât şi faţă de al altora.

Aşa că unii dintre fraţi se deprinseseră să umble ca în povestirea tristă cu birjarul din Galaţi, de care desigur vă mai amintiţi. Ştiţi cum acest birjar se tocmise cu un domn ministru să-l ducă în trăsura lui de la gară până la centru. Dar nu pe oriunde va vrea birjarul să-l ducă, ci numai pe acolo pe unde îi va spune domnul ministru. Birjarul s-a învoit formal, dar îndată a luat-o cu domnul nu pe unde îi poruncise acesta - ci pe unde voia el.

Atunci domnul, la cotitură, a sărit uşor şi pe nesimţite din trăsura lui. Şi l-a lăsat să se ducă birjarul singur pe unde voia el dar fără dânsul.

Birjarul, necercetând dacă mai are sau nu pe domnul în birja lui, se lăudă către toţi trecătorii pe care îi întâlnea: - Merg cu domnul... duc pe domnul...

Trecătorii văzându-i birja goală râdeau sau clătinau cu tristeţe din cap. Domnul ministru nu mai era demult în trăsura lui.

Sărmanul birjar îngâmfat avea să vadă aceasta numai mult prea târziu.

Dacă trupeşte a fost vreodată acest birjar unic, apoi sufleteşte, de aceştia sunt astăzi prea mulţi.

Birjele acestora fac atâta zgomot alergând pe toate uliţele lumii. Dar vai, pretenţiile lor trufaşe şi lăudăroşenia lor că duc pe Domnul, - sunt de plâns. Domnul nu mai este cu ei încă din ziua când ei au părăsit calea Lui - şi au cotit-o pe căile lor. Şi pe căile păcatului.

Aici trebuie să fac o mărturisire grea din care vreau să trag un învăţământ cutremurător. O spun căci poate va mai fi cineva vreodată să i se ceară ce mi s-a cerut mie atunci. Să ştie la ce să se aştepte.

Mi s-a întâmplat astfel într-o zi din toamna acelui an 1949, ceva ce îmi vine foarte greu să şi spun aici. Era un astfel de birjar ale cărei laude atunci în Oastea Domnului erau dintre cele mai zgomotoase. Vorbea neîncetat în aşa de viclean fel tot numai despre „biruinţele” şi ostenelile lui în Oaste încât toţi să credem că el este cel mai necesar dintre toţi lucrătorii Domnului. Că pierderea lui ar însemna un adevărat dezastru pentru Lucrarea lui Dumnezeu. Şi că fără el s-ar întâmpla cine ştie ce mari nenorociri.

În ziua aceea mi-a mărturisit că din cauza unui mare păcat făcut de el cu altcineva, două vieţi se află în cea mai mare primejdie. Şi prin asta, o mare pierdere şi ocară ar putea veni peste toată Lucrarea lui Dumnezeu. Că din această mare nenorocire şi primejdie numai eu i-aş putea salva pe ei şi Oastea. Această salvare, zicea el zdrobit, depinde doar de un sfat pe care ei mi-l cer, iar eu să-l dau.

El ştia bine ce avea de gând să facă. Însă nu voia să-şi ia asupra sufletului său povara răspunderii înaintea lui Dumnezeu pentru ispăşirea faptei pe care o pregătea.

Se bucurase de plăcerea păcatului, iar acum se îngrozea de răspunderea pentru urmările acestui păcat. Şi căuta cu viclenie să scape de aceste urmări aruncând răspunderea şi ispăşirea lor peste altcineva.

Acest „altcineva”, - mă aflase să fiu eu. Căci omul acesta cunoştea bine dragostea pe care o aveam pentru Lucrarea Domnului ca şi mila de care eram în stare. Şi aranjase totul în aşa fel încât eu să văd că nu numai viaţa lor dar şi viitorul Lucrării Domnului dintr-o mare parte de ţară pe unde era el cunoscut, - depinde acum în totul doar de-un singur cuvânt al meu.

Am ascultat cu spaimă şi cutremur. Într-adevăr pare că aşa şi era.

Dar „cuvântul” ce mi se cerea mie atunci însemna un angajament din partea mea în faţa lui Dumnezeu. O luare asupra mea a întregii lor răspunderi. O acceptare să plătesc eu în faţa Judecăţii, preţul acestui păcat, în locul celor ce făptuiseră prima jumătate a lui - iar acum urmau să o înfăptuiască pe a doua.

Am simţit atunci ca niciodată cumpăna cea grea pe care eram. Duhul m-a înştiinţat limpede: Ia bine seama ce faci! Gândeşte-te bine ce alegi!

Eram între două grozăvii. Nu voi uita niciodată acele cumplite frământări în care îmi era aruncat şi măcinat tot sufletul. Vedeam bine că de-o parte era o prăpastie pe marginea căreia stăteau sufletele acestea - şi încă poate multe altele. De partea cealaltă aştepta pentru mine Cuptorul Ispăşirii aprins.

Iar la mijloc stătea Judecătorul cu sabia.

Cumpăna din mâna Lui atârna greu cu ei înspre prăpastie.

Cuvântul care trebuia să-l spun eu, trebuia să mă arunce pe mine pe talerul celălalt al cumpenei dintre Cuptor, ca să fie salvaţi ei.

Momentele erau cumplite. Priveliştea primejdiei lor - şi a pierderii de neocolit în alt fel, - mă cutremura.

Atunci nu m-am mai putut gândi la mine. Cu inima strânsă şi cu sufletul sfâşiat, am ales ispăşirea. M-am învoit la nelegiuirea pregătită.

Am spus cuvântul care dezlega pe cei vinovaţi şi mă lega pe mine.

Am păşit astfel în faţa lui Dumnezeu în locul lor spre sabia necruţătoare a Judecătorului aspru.

Le-am spus cu lacrimi doar câteva cuvinte:

- Dar vedeţi să nu mai păcătuiţi! Să o rupeţi total cu orice păcat...

Nu era în aceste cuvinte numai o condiţie pe care le-o puneam ci şi mai mult: o implorare. Simţeam că încă un preţ - nimeni pe lume n-ar mai fi putut primi să-l plătească. Măsura păcatului era atât de plină încât nici o picătură nu ar mai fi putut încăpea în ea.

Au promis cu legământ că aşa vor face.

Eliberaţi de sub povara morţii - răsuflară uşuraţi şi plecară bucuroşi, lăsându-mă acum pe mine cu simţământul că un munte uriaş mi s-a prăbuşit peste suflet îngropându-mă sub el.

Am simţit dintr-o dată că între mine şi Dumnezeul meu s-a înălţat un zid rece şi gros până la cer. Că prin nici o parte rugăciunile mele nu mai pot pătrunde înspre El şi nici razele Lui nu mai pot răzbate spre mine.

Muntele era mânios. Zidul era vrăjmaş şi ameninţător.

Nici un simţământ din câte le-am trăit amare pe lumea asta, n-a mai fost pentru mine aşa ca acest simţământ al ruperii mele de Dumnezeul meu. Gemea zi şi noapte tot sufletul din mine. Şi mi se topea toată fiinţa în flăcările conştiinţei care mi se zbuciuma necurmat.

Mi se părea că sunt aruncat undeva în gol. Că umblu printr-un pustiu şi că mor într-o peşteră - în care nimeni nu mă ştie. Nimeni nu mă aude şi nimeni nu se mai interesează de mine.

Rugăciunile îmi păreau fără rost. Strigătele fără ecou. Lacrimile fără uşurare.

Pentru prima dată din viaţa mea cu Domnul, El Se separase acum de mine într-atâta încât părea că nici nu mai este nicăieri.

Atunci dorii să mor. Să nu mai trăiesc nici o clipă într-o astfel de stare.

Dar când mă gândii mai adânc la moartea care îmi putea veni în aceste stări, mă îngrozii.

Îmi mai aşteptasem şi altădată moartea. Atunci mă bucuram la gândul ei. Dar acum spaimele ei mă înfiorau. Pentru prima dată în viaţă simţii ce cumplită poate fi întâlnirea cu moartea când eşti fără de Hristos şi fără de lumină, cu un cuget apăsat de păcate.

- Doamne, am strigat atunci deznădăjduit, - trimite-mi orice, dar nu mă mai lăsa în starea aceasta. Aruncă-mă oriunde, numai să ajung să Te întâlnesc din nou pe Tine. Cere-mi orice, numai ia dintre noi acest zid despărţitor, după care nu mai pot trăi fără să Te văd, fără să Te aud. Pedepseşte-mă oricum, numai ia de peste mine acest munte vrăjmaş şi iartă-mă. Spune-mi orice mustrare, numai nu mai tăcea.

Trei luni au ţinut astfel. Din decembrie 1949 până în februarie 1950.

Şi cum nici o vreme nu-i să nu aibă un capăt - şi-a avut capătul ei şi această cumplită vreme de părăsire a Domnului faţă de mine.

În ziua de 12 februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:

Eram chemat la primăria din satul unde locuiam să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.

Într-un timp cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.

Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:

- Cum te numeşti?

- Îmi spusei numele.

- Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?

Şi îmi arătă uşa de la ieşire.

Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era cam pe la amiază.

În faţa primăriei, pe câmpul gol, erau o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii.

După ce trecu de ochii celor ce priveau la noi, făcu câţiva paşi alături de mine şi mă făcu atent:

- Uită-te aici! - Şi din buzunarul mantalei scoase un pistol pe care îl îndreptă spre mine zicând: Îl vezi? Nu cumva să încerci să fugi că...

Mă uitai la el atât de liniştit şi de nepăsător de tot pistolul lui, încât nici el nu mai găsi nici un cuvânt să mai continue.

Îmi făcu numai un semn să o iau ceva mai înaintea lui.

N-am întâlnit o bucată din drumul spre Beiuş - pe nimeni.

Am mers astfel fără să ne mai vorbim nimic unul altuia. Până ce am ajuns la podul de unde se despărţea din şosea drumul care mergea spre cătunul unde locuiam eu, numit pe atunci Râturi.

Numele cătunului Râturi venea de la „rât” care însemna „câmp”. Mai demult vreo câţiva plugari, 5-6 familii care îşi aveau pământurile acolo, şi-au aşezat locuinţele în mijlocul câmpului lor de muncă. Cu vremea s-au adăugat urmaşii lor - şi astfel s-a format un cătun, aparţinând de comuna Mizieş. Toţi cei din satele din jur i-au numit pe aceştia „râtaşi”, adică cei ce locuiesc în câmp. Strămoşii şi părinţii mei acolo locuiau se vede încă de la început, fiindcă una din cele două uliţe ale cătunului Râturi se chema „Uliţa Dorzeştilor”...

- Stai! - îmi zise el când am ajuns la podul de unde o lua drumul spre noi.

Aşteptăm aici să vină căruţa cu materialele tale...

Cum ai putut lucra atât de mult aici lângă noi, banditule? - Şi noi să nu ştim nimic!

Noi credeam că tu te-ai liniştit de când ai fost la noi - dar tu lucrai!

Lasă că n-ai să mai lucrezi tu până va fi lumea! Ţi-arăt eu ţie tâlharule!

Era palid de furie şi se uita la mine ca la o fiară. Dar părea că vorbeşte altcuiva, aşa de puţin mă îngrijora acum tot ce spunea el. Mă gândeam cu îngrijorare doar la altceva.

Aflu din cuvintele lui că fusese acasă pe la mine şi că în lipsa mea făcuseră percheziţie. Şi pomenise de o căruţă, care încă n-a venit. - Atunci sunt mai mulţi, mă gândii eu.

Şi dacă n-a venit căruţa încă, înseamnă că au căutat şi au găsit mult. Poate mai caută şi acum.

Poate au aflat totul...

Aveam acasă toate cărţile pe care le adunasem din ziua când mă hotărâsem pentru Domnul - şi până azi - în cei 20 de ani frumoşi cu Domnul... Sute de exemplare din cele vreo zece cărţi de ale mele tipărite până atunci pe la Sibiu, Cluj, Oradea, Arad, Beiuş... Mii de scrisori primite tot în aceşti ani de peste tot pe unde umblasem... Scrisori de la părintele Iosif, de la fr. Marini, de la toţi fraţii mai cunoscuţi din istoria Oastei şi care acum mulţi nu mai erau în viaţă...

Era în aceste scrisori o comoară de gânduri şi de întâmplări... Apoi notele şi însemnările mele... Jurnalele zilnice cu toate întâmplările mai de seamă prin care trecusem în viaţa mea de până atunci... Multe Biblii şi Testamente pe care le cumpărasem pentru fraţi. Multe colecţii din toate gazetele şi revistele Oastei din toţi anii începând din 1922 - şi până în anul 1948 când am fost arestat prima dată şi când a fost oprit totul.

Aveam acasă o mulţime de cărţi religioase şi literare, - poate câteva mii.

O parte din ele le ascunsesem pe unde putusem. Sau le băgasem în lăzi pe care le dusesem prin şopru, prin şură, pe sub lemne, printre paie. Ţineam la aceste lucruri mai mult decât la orice comoară, fiindcă toate erau lucrurile Domnului şi munca mea cea mai din belşug, răscumpărată cu sudoare şi cu lacrimi în cei mai frumoşi şi minunaţi ani din viaţa mea.

Acum nu ştiam cât de nimicitor s-au purtat la percheziţie. Cât au luat din cele din casă. Şi cât au aflat din celelalte. Ştiam că voi fi întrebat despre ceea ce au aflat - şi despre ceea ce încă nu aflaseră. Şi n-aş fi vrut să nu spun ceea ce ei aflaseră. Şi nici să spun ceea ce nu ştiau. Astea erau adevăratele mele îngrijorări, faţă de care tot ce spunea el - nu însemna nimic.

Stam pe podul de lemn, rezemat cu spatele de bârna podului, iar el lângă mine. Dintr-o dată mi-am adus aminte că aveam şi la mine în buzunare unele scrisori şi adrese de pe la fraţi. Într-un moment când el se uita în altă parte, am scos repede tot ce aveam prin buzunare şi cu mâinile la spate, le-am rupt bucăţele şi le-am lăsat să cadă jos, în valea care curgea pe sub pod.

Pe drum începuseră să vină dinspre oraş şi să treacă oameni din satele vecine. Toţi mă cunoşteau şi îmi dădeau bineţe. Văzând pe cel de lângă mine, bieţii oameni se uitau speriaţi şi treceau trişti. Unii încercau să-mi vorbească, dar şeful îi repezea îndată:

- Vezi-ţi de drum omule, până ţi-e bine! Lasă-l şi pleacă!

Stătusem destul de mult, - dar căruţa tot nu venea.

Furios şi nerăbdător - se întoarse spre mine încurajându-mă:

- Plecăm! - Dă-i drumul! Vor veni ei.

Am luat-o, ca şi până aci, înaintea lui.

La intrarea în oraş doi copii se jucau lângă trotuar. Unul dintre ei era copilul meu Viorel, de 11 ani, care învăţa la Beiuş şi stătea în gazdă la un frate. Copilul sări să vină la mine zicându-mi: „Slăvit să fie Domnul tăticule - unde mergi? Vin şi eu cu tine”.

- Nu Viorel, - i-am zis eu. Unde merg eu acum, tu nu poţi veni cu mine. Rămâi aici şi vă jucaţi mai departe.

Atunci îl văzu pe cel ce mă ducea şi se înspăimântă.

- Fii liniştit Viorel, l-am mângâiat eu - iarăşi voi veni.

Şi lăsai copilul plângând.

- Ai otrăvit şi sufletul copilului, banditule - scrâşni chipul de lângă mine uitându-se crunt şi la copil.

Nu intrasem mult în oraş, când văd venind din faţa noastră pe fratele Gavriş. Avea pe el o şubă groasă. Se vede că venea de undeva mai de departe.

Eu n-aveam pe mine decât o haină subţire. Când plecasem de acasă era călduţ, iar la primărie nu avusesem de gând să stau prea mult.

Acum văzând unde sunt dus şi ştiind din rândurile trecute ce mă aşteaptă acolo unde merg, mai ales iarna, simţii un îndemn să-i cer fratelui şuba.

Când mă apropiai de el, îi făcui un semn să mi-o dea. El înţelese, văzându-mă lângă cine eram - se dezbrăcă din mers şi mi-o întinse.

Dar şeful se făcu dintr-o dată roşu şi scrâşni:

- Stai! Las-că te vedem noi şi pe tine! Dă-i drumul lângă el banditule!

Fratele se uită la mine - şi liniştit mi se alătură, păşind bucuros şi el înaintea şefului.

Mă întristai de întâmplarea asta, dar căutai să mă liniştesc ştiind că n-are de ce să-l ţină fiindcă era nou venit, abia de curând la Domnul, n-avuseseră când să-i afle numele. Apoi era dintr-o familie mai săracă şi cu mulţi copii. Mai tot timpul fusese lucrător cu ziua pe la străini. Activitate religioasă nu avea. Aşa că nefiind întru nimic primejdios pentru ei - doar voiau să-l sperie şi apoi să-i dea drumul.

Nu mă aşteptam nici chiar să-l ducă până la securitate. Credeam că o să-i dea drumul din clipă în clipă. Dar văzui că nu-i dă.

Ajunşi în piaţă, trecătorii se înmulţiseră şi când îl vedeau chiar pe şeful securităţii că ne ducea pe noi doi arestaţi înaintea lui, - se opreau, se uitau şi şopteau sau vorbeau tare între ei arătând spre el. Am văzut că tare îl deranja asta, dar acum n-avea ce face. Se grăbea zorindu-ne. Poate îi era şi foame, căci era târziu după amiază.

Când văzu în piaţă pe primul miliţean i se uşură sufletul. Îl chemă la el, arătă spre noi şi îi porunci:

- Du-i imediat la securitate pe amândoi. Dar fii atent. Îi predai la ofiţerul de serviciu!

Apoi arătând spre mine, îi şopti ceva mai de-o parte:

- Am înţeles, să trăiţi!

Străbătusem piaţa oraşului până la marginea cealaltă, apoi o luarăm pe o stradă la dreapta. Acum securitatea se mutase de unde fusese anii trecuţi, undeva departe într-o casă particulară aproape afară din oraş.

Am ajuns.

Pe fratele l-a oprit în curte iar pe mine m-a băgat înăuntru.

Când am intrat, de la masă s-a sculat un ofiţer gras şi îndesat care privindu-mă cu nişte ochi fioroşi mă întrebă:

- Cum te cheamă?

I-am spus numele meu.

- A, tu eşti pocăitul? No, bine că ai venit...

Şi înjurându-mi pe Hristosul şi pe Dumnezeul meu începu să-mi dea cu palmele peste faţă şi cu pumnii peste cap.

După ce obosi, îmi strigă:

- Scoate tot ce ai în buzunare, banditule!

Am scos tot ce aveam.

- Pune pe masă!

- Scoate şireturile, cureaua, actele, - tot! Să n-ai cu ce să te spânzuri!

Şi alte înjurături şi batjocuri se revărsară spre mine.

Când isprăvii de scos totul, mă smuci de braţ şi izbindu-mă cu pumnul în spate îmi arătă o altă uşă în partea cealaltă, poruncindu-mi:

- Ieşi pe acolo, banditule!

Am ieşit într-un coridor care da înspre curtea dinăuntru, când izbit cu pumnul când lovit cu cizma.

În curte un mare câine lup se ridică venind spre noi.

- Prinde-l lup! - îi strigă cel ce mă ducea.

Câinele veni spre mine liniştit. Mă mirosi - apoi se întoarse dând din coadă spre el.

- Prinde-l lup! - strigă el mai supărat, bătând cu cizma în pământ.

Dar câinele nici nu se mai uită la mine.

În marginea curţii, era o clădire asemănătoare cu un şopru. Avea o singură intrare.

Fusei împins într-acolo. Deschise uşa de scândură groasă apoi mă izbi înăuntru. Văzui un coridor îngust pe care erau înşirate la rând patru uşi. Fiecare uşă avea la mijloc o gaură rotundă, cât putea să intre pe ea mâna.

La prima uşă, trase zăvorul - şi mă împinse înăuntru. Apoi, trântind uşa înapoia mea şi împingând zăvorul cu o înjurătură strigă:

- Aici să îngheţi şi să putrezeşti, pocăitul dracului!

Celula îngustă de 2 pe 3 metri era goală. Nu avea în ea nimic altceva decât un prici de lemn lat cât două scânduri puse una lângă alta. Pe jos ciment.

Uşa care dădea în coridor era de scânduri de fag groase şi cu crăpături la încheietură.

După ce rămăsei singur, am îngenuncheat pe ciment şi cu ochii prin vizetă spre stropul de cer care se vedea prin ea, am încercat să-mi încredinţez viaţa în mâna Domnului meu şi să-L rog să vină să mă întărească.

Dar nici un semn din cer nu-mi răspunse. Toate uşile spre Domnul păreau mai închise decât acestea de aici. În asta mai era o gaură măcar prin care vedeam un strop de cer...

M-am ridicat şi am încercat să găsesc vreun loc pe unde aş putea vedea când va veni căruţa.

Gaura din uşa celulei nu avea acoperitoare, aşa că prin ea se vedea în curtea asta interioară, dincolo de uşa de la intrare care rămăsese deschisă.

La coridor în stânga mai era înspre curte o fereastră care se vedea din celula mea, printr-o crăpătură, tocmai partea cea mare prin care se intra aici din prima curte. În clipa asta şi poarta aia mare era deschisă. Aşa că se putea vedea prin ea prima poartă şi tot ce ar intra prin ea din afară.

O rază de bucurie avui văzând în uşă crăpătura prin care vedeam fereastra, iar prin ea poarta... Şi poarta deschisă spre curtea dintâi. Se vedea până şi poarta dinspre stradă.

- Totuşi ce bun e Domnul, gândii eu aproape fericit. M-a pus aici unde este crăpătura asta. Apoi poarta asta deschisă... Din nici o altă celulă cred că nu mai puteam vedea aşa totul.

Aşteptam să văd nu cumva îl aduce şi pe fratele aici. Dar a trecut cam un ceas - şi n-am mai auzit nimic... Am ştiut atunci că i-au dat drumul.

Mult mai târziu, după ce s-a sfârşit şi ispăşirea asta a mea, când am venit acasă am aflat că fusese şi el bătut, întrebat despre Oaste şi despre mine. I s-a luat Noul Testament pe care îl avea la el, apoi după ce l-a ameninţat în tot felul, i-au dat drumul...

Examenul acesta doar l-a întărit şi mai mult în Domnul.

M-am aşezat lângă crăpătura prin care puteam vedea fereastra, prin care puteam vedea poarta a doua, prin care puteam vedea poarta întâia, prin care puteam vedea o clipă cât ar fi trecut prin această poartă, căruţa care trebuia să vină.

Puteam recunoaşte după forma şi după învelişul în care îmi ştiam cărţile într-o clipă ce îmi aflaseră şi ce nu. Aveam nevoie să văd căruţa ca să ştiu când mă vor întreba ce să spun şi ce nu.

Am stat vreun alt ceas aşteptând astfel.

Apoi am văzut deschizându-se poarta întâia şi căruţa intrând.

Era încărcată cu vârf. Sus, peste lăzile cu cărţi din şopru, pachetele cu Biblii şi cărţile, multe-multe, căruţa plină. Deasupra stătea mânând caii, Gheorghe, omul de serviciu al primăriei.

Apoi căruţa întoarse în curte dincolo de poartă - şi n-o mai văzui. Înţelesesem într-o clipă că aflaseră totul.

Ce pustiire trebuie să fi făcut acasă! - Şi cum îi vor fi chinuit pe ai mei!

Căzui zdrobit pe priciul rece, cu faţa în palme. Pierdusem toată avuţia mea de cărţi, pe care le strânsesem fir cu fir ca unul care îşi face o casă, începând de la un cui şi de la un ţăruş, undeva într-un câmp gol-goluţ şi singur-singurel.

Când m-am trezit eu, în casa părinţilor mei nu era decât o singură carte pe jumătate românească şi pe jumătate ungurească. Era cartea pe care învăţase tatăl meu la şcoala lui dintr-un sat unguresc înainte cu mult de primul război mondial, când noi eram sub unguri.

Din primii ani de şcoală am îndrăgit cărţile. - Şi cu o foame nepotolită am început să citesc tot ce-mi cădea în mână.

După ce am citit toată puţina bibliotecă a şcolii din sat, am rugat pe preotul bătrân care ne învăţă religie în şcoală - să-mi dea alte cărţi din biblioteca lui. Stam ceasuri în şir în biblioteca rece şi citeam, până îngheţam de frig.

Pe primii mei bani - cărţi mi-am cumpărat. Citeam tot ce găseam, până şi peticele de ziar aruncate pe drum. Citeam oriunde eram: acasă, pe drum, la vite pe câmp.

Până şi la plug, mergeam ţinând cu o mână de cornul plugului şi cu o mână cartea. Boii mergeau singuri rumegând pe brazdă. Doar la capăt când întorceam luam puţin ochii din carte, până puneam din nou plugul în brazdă...

În 8 iunie 1930 când m-am hotărât pentru Domnul intrând în Oastea Domnului, singura mea carte religioasă era cartea „Corabia lui Noe” scrisă de păr. Iosif. Cartea asta era aceea care mă întorsese pe mine la Dumnezeu. După ea au urmat apoi toate astea din căruţă pe care le strânsesem cu atâta dragoste şi atâtea jertfe în toţi anii de atunci şi până azi...

Iar acum toate acestea mi-au intrat aici, cu mine cu tot, în cuptorul din care ştie Singur Bunul Dumnezeu cum vom ieşi.

Astăzi este 12 februarie. O, acum 12 ani!

Şi aducându-mi aminte tot ce-a fost atunci, am început să plâng amar. Simţeam că mă scufund ca într-o prăpastie fără fund şi fără nici o rază... Toate uşile Domnului îmi erau închise. Şi tot cerul spre El acoperit de zidul prin care nu-mi putea nici trece nici veni nimic.

M-am aruncat în genunchi pe ciment şi m-am proşternut cu toată faţa la pământ spre uşa îndurării lui Dumnezeu. Mă vedeam dintr-o dată despoiat de tot ce adunasem în douăzeci de ani. Căzuse trăsnetul. Venise furtuna. Năvăliseră caldeenii - şi în mai puţin de o jumătate de zi rămăsesem mai gol decât Iov când a zis: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele, gol văd că mă voi întoarce în sânul pământului” (Iov 1, 21).

Dar eu eram şi mai gol ca el, pentru că sufletul meu era ca un pustiu în care nimic din afară nu mai avea nici un răsunet...

Am strigat ca un disperat: Dumnezeul meu, ai milă de mine dacă m-ai adus aici, nu mă lăsa singur! De ce nu-mi răspunzi Doamne? De ce taci Mântuitorul meu Scump? Tu care ai fost totdeauna cu mine pe oriunde am fost, - de ce îmi stai atât de departe acum în necazul meu? De douăzeci de ani de când Te cunosc, la orice rugăciune mi-ai răspuns. La orice gând ai fost gata să vii lângă mine. Orice strigăt ai fost gata să mi-l asculţi. - Şi acum iată-mă în cea mai grea zi din viaţa mea, aici în groapa aceasta a leilor. Şi sunt singur Doamne. Şi strig - şi Tu nu-mi răspunzi. Şi sunt despoiat de tot - şi Ţie parcă nu-Ţi pasă. Şi ape tulburi şi reci vin spre mine din toate părţile - şi Tu nu-mi făgăduieşti parcă nici un ajutor. Şi bat la poarta Ta închisă - şi Tu nu-mi răspunzi. Şi stau prăbuşit în cea mai îndurerată nenorocire, în cea mai cumplită primejdie, în cea mai înfricoşată aşteptare - şi Tu parcă nu mă vezi...

Doamne Dumnezeu meu, pentru ce Te-ai dus atât de departe şi m-ai părăsit aici?

În zadar... Uşa Lui îmi rămânea închisă. Şi de după zidul cel gros nu-mi veni nici un răspuns...

Din pustiul inimii mele un gând mi se ridică până la lumina minţii. Acest gând îmi spuse:

- Ai luat păcatul acelora asupra ta!

A sosit acum vremea să-l ispăşeşti! În zadar strigi. În zadar cauţi scăpare. În zadar ceri izbăvire! Nu mai este nici un alt drum decât acesta singur. Rabdă! Rabdă până la sfârşit, până când vei fi plătit tot.

Mi-am plecat sufletul până în străfundul celor mai aprinse remuşcări. Şi n-am mai putut spune decât trei vorbe:

- Fie voia Ta...

M-am ridicat, cu aceeaşi povară cu care mă prăbuşisem. Dar acum înţelesesem.

Se înserase... De azi dimineaţă nu mâncasem nimic, nici apă nu băusem. În celulă era mai frig decât afară iar eu nu aveam pe mine nimic decât haina asta subţire şi uşoară.

Tremuram din tot trupul. Mă aşezam pe priciul gol şi rece, dar îmi era şi mai frig.

Mă ridicam din nou să mă plimb de la uşă până la perete, cei trei paşi între care mă mişcam... Dar oboseam atât de repede. Îmi înţepeniseră toate încheieturile trupului.

De frig mă chinuia trebuinţa ieşirii afară, care devenise dureroasă. În celulă nu era nici un vas şi nici o posibilitate de liniştire a acestor dureri. Pe afară nimeni să mă audă, chiar dacă aş fi bătut în uşă. În această a doua curte nu-i nici o mişcare. Numai câinele mare şi negru îl vedeam plimbându-se şi îl auzeam lătrând...

Se înnoptase... şi nimeni.

După un timp tresar: în sfârşit nişte paşi de cizme aud apropiindu-se.

Se trage zăvorul şi se deschide uşa. Şi înspre câtă lumină era în curte văd o statură puternică şi aud un glas aspru:

- Ieşi!

Când am trecut pe lângă el, un pumn greu ca un mai, simţii că mă izbeşte pe neaşteptate după cap. Am fost aruncat departe şi gata să cad.

Mă ajunse din urmă şi cu o înjurătură îngrozitoare simţii în spate cizma lui grea.

- Prinde-l lup! Ia banditul!

Dar câinele nu-mi făcu nici un rău!

Nu ştiam încotro vrea să merg.

Mă simţii smucit de mâna stângă - şi alt pumn mă izbi spre nişte scări.

Înţelesei că trebuie să urc pe acolo.

Păşii pe prima scară - dar altă cizmă grea mă aruncă peste două scări în sus.

Am pătruns într-un coridor pe care erau mai multe uşi. Mă oprii la prima, - dar un pumn şi o cizmă mă izbi spre cealaltă. Nu era asta. Mă oprii la a doua. Dar fui izbit şi de la asta.

Am ajuns până la ultima uşă prin care intrai. Înăuntru mai era unul, cu un ciomag.

Se năpustiră asupra mea lovind pe unde apucau, peste mâini, peste cap, peste spate, peste picioare. După ce obosi unul, începea celălalt.

- De unde ai avut atâtea materiale banditule? - zise în sfârşit unul din ei gâfâind.

- Le-am cumpărat, le-am scris, le-am împrumutat.

- Unde ai ascuns maşina cu care le-ai tipărit?

- Dar asta nu se poate ascunde, domnule major. Este mare cât o batoză, cum s-o ascund?

- Spune: - tu ai o maşină de asta acasă la tine? Cât am căutat n-am găsit-o. Unde ai ascuns-o?

- Domnule major, asta este o tipografie şi nu se poate duce la ţară. Eu am tipărit cărţile şi foile astea la oraşe. La Sibiu, la Oradea, aici la Beiuş... Fiecare carte are scris pe ea unde s-a tipărit...

- Va să zică nu vrei să spui unde ai ascuns-o? - se înfurie şi mai tare cel ce obosise.

- Lasă-l că spune el imediat, sări celălalt, odihnit, începând să lovească fără alegere

şi oprire.

- Spui? Sau nu spui?

N-am mai răspuns nimic.

Nu-mi mai simţeam nici capul, nici mâinile, nimic. Urechile îmi ţiuiau şi toată pielea îmi ardea. Parcă nu mă durea nimic ci numai îmi ardea toată pielea de pe trup.

Într-un târziu, obosiţi se opriseră şi se uitau la mine cu nişte ochi încruntaţi

şi neputincioşi.

- Du-l napoi, - zise unul. Las-că mai are el când să vorbească. Mâine, poimâine, săptămâna asta, cealaltă... anul acesta, anul viitor...

- Nu mai ieşi tu de aici, banditule!

Cel ce mă adusese deschise uşa şi scrâşni:

- Dă-i drumu’ napoi!

Şi mă duse înapoi în celula mea tot în acelaşi fel în care mă adusese.

Până pe la miezul nopţii nu mi-a fost frig. Toată carnea îmi ardea ca în flăcări.

Deci acesta este focul? Acesta este cuptorul în care trebuie să ard? Până la câte ori trebuie să fie aprins oare?

O, Doamne Isuse, în mânia Ta adu-Ţi aminte de îndurarea Ta faţă de mine. Ajută-mă să pot răbda totul.

După ce mi s-au mai liniştit arsurile au început durerile adânci în cap, în rinichi, în ficat, în genunchi...

Apoi frigul cumplit... Apoi trebuinţele fireşti. Părea că îmi plesneşte tot lăuntrul. Mă zvârcoleam în toate felurile. Mă strângeam ghem cu genunchii la gură. Îmi strângeam fălcile să nu strig, să nu urlu de dureri. Mă tăvăleam pe prici, apoi pe jos...

Şi nu se mai făcea ziuă. Auzeam cocoşii departe cântând. Auzeam ceasul din turnul bisericii din centru. Auzeam cucuvăile ţipând din toate părţile...

Mă zvârcoleam şi gemeam cu lacrimile şi durerile cele mai grele din lume: Dumnezeule, Dumnezeule - ai milă de mine şi ia-mi viaţa. Ia-mi Doamne în clipa asta viaţa. Nu-Ţi mai cer nimic-nimic-nimic decât să-mi iei viaţa în clipa asta aci...

Şi apoi eu însumi mă îngrozeam de ce spun. Numai glasul din adâncul meu nu voia să tacă. Îmi spunea: Rabdă, mai rabdă. Încă mai poţi! Plăteşte!

Trecea o crampă puternică - şi parcă iarăşi mai puteam câteva clipe.

Curând însă începea alta şi mai puternică.

Credeam că voi plesni dintr-o clipă în alta. Nişte cuţite de foc păreau că îmi străpung măruntaiele.

Se luminase de ziuă şi tot nu venea nimeni la mine. Să bat în uşă? Nimeni nu mă aude... Numai câinele acesta lup, care mârâie mereu şi el poate de frig. Parcă e un iad pustiu totul...

În sfârşit se auzi cineva.

Veni majorul cel ce mă scosese aseară. Deschizând uşa îmi zise;

- Ieşi la W.C. şi la apă! Ai voie de două ori pe zi, dimineaţa şi seara să ieşi la W.C. să te speli şi să bei apă! Şi o dată pe zi mâncare. Dacă îţi aduc ai tăi de acasă. Dacă nu - rabzi!

Noi n-avem aici pension sau restaurant.

Hai, gata? N-am vreme să stau aci cu tine!...

Mi-am uşurat trupul, după 24 de ore de chinuri, dar cuţitele din pântece tot nu mi se liniştiră.

După un ceas îl văd prin gaura vizetei venind celălalt major cu o tavă pe care avea

o bucată de pâine şi o felie de slănină.

Se opri în dreptul vizetei fără să deschidă şi întinzându-mi prin vizetă întâi pâinea, apoi slănina - îmi zise dispreţuitor:

- Ia şi mănâncă! Asta ţi-e porţia până mâine.

Şi trântind uşa de la coridor, ieşi.

Mă uitam la felia de pâine. Era de acasă. Deci ai mei aflaseră unde sunt. Dar cum, numai atât de puţină mâncare îmi aduc ai mei? Şi un copil ar mânca mai mult.

- Taci şi rabdă! - îmi spuse rece şi sec glasul meu lăuntric.

Nu mai ştiam cum să mă rog. Simţeam nevoia cea mai mare de rugăciune, dar parcă o lespede grea se lăsase peste cuvintele mele. Un vânt rece şi vrăjmaş parcă bătea dinspre cer, alungându-mi înapoi în jos toate gândurile şi toate vorbele mele cu care îndrăzneam să mă apropii într-acolo. Sus pe cer nu mai aveam nici un prieten, - totul îmi era duşmănos. Începea să-mi fie frică să mă apropii de poarta Domnului.

Simţeam o foame cumplit de dureroasă... Aş fi mâncat de zece ori atâta pâine şi slănină.

Ridicai totuşi ochii prin vizetă, spre acel strop de cer ce se mai vedea prin ea. Şi doar câteva cuvinte putui să mă rog, ca o încheiere a tuturor gândurilor care mă frământaseră până atunci:

- Totuşi, deşi nu merit, ai milă de mine, Doamne Isuse...

Şi lacrimile îmi şiroiau pe coaja de pâine pe care o duceam sărată la gură tremurând de frig.

Astfel am început ziua a doua.

În curte nu era nimeni, afară de câinele lup. În celular nimeni afară de mine.

Din când în când auzeam ceasul din turnul bisericii măsurând chinul meu, întâi cu bătăi mai subţiri - sferturile, apoi cu mai groase - ora. Ceasul bătu acum întâi patru subţiri. Apoi unsprezece groase. Dinspre clădirea birourilor aud deschizându-se o uşă. Apoi un glas strigând:

- Lup!

Prin vizeta rotundă şi prin uşa coridorului deschisă văd câinele întorcându-se cu o plăcintă mare lângă coteţul lui de lângă gardul din faţă. Lăsă plăcinta acolo, apoi plecă din nou. Mai veni cu una... Şi încă cu una... Apoi se aşeză să mănânce.

Îl vedeam bine. Mânca în silă cum mănâncă cineva când e sătul. Rupea fără poftă când dintr-o plăcintă când din alta.

Pe urmă se sculă cu o plăcintă întreagă în gură, se duse ceva mai încolo şi râcâind cu labele în nisip făcu o groapă şi astupă acolo plăcinta lângă gard.

Apoi aduse alta şi făcu la fel, în faţa mea.

Atunci mă văzui mai rău decât fiul cel pierdut care păzind porcii se uita cu jind cum mănâncă roşcovele şi lui „...nu i le da nimeni”.

Câinele acesta îngropa lângă gard plăcinta adusă de ai mei pentru mine.

În curând văzui vărsându-se în cratiţa câinelui o oală cu lapte... Am recunoscut şi oala, care se ducea goală înapoi.

Şi mie mi se dase numai felia de pâine şi o bucăţică de slănină...

Acasă ai mei se vor fi bucurat că cel puţin nu voi răbda de foame...

A venit iarăşi seara. Majorul solid care mă luase aseară, apăru din nou după mine, să mă scoată la „anchetă”.

A urmat tot ce se întâmplase cu o seară mai înainte. Numai că înăuntru după ce au încetat loviturile, unul din ei punându-şi mâinile în şolduri şi uitându-se la mine cum arătam, îmi zise printre dinţi:

- Acum să ne spui cine este Pop Şandor - sau Alexandru, din Baia Mare?

- Nu cunosc din Baia Mare pe nimeni cu numele acesta!

- Nu? Ia gândeşte-te bine. Nu-l cunoşti banditule?

- N-am fost niciodată la Baia Mare!

- Dar pe Lupu Gavrilă, pe........ nu-i cunoşti?

- Nu-mi aduc aminte de cine mă întrebaţi!

- Las’ că îţi aduc eu aminte, dacă nu-ţi aduci tu, - zise celălalt sculându-se de pe scaun şi luând băţul lung de cauciuc cu fire groase de sârmă prin mijloc, venind la mine:

- Ţine mâna!

Întinsei mâna spre băţul care lovea. O dată, de două, de cinci, de şapte...

- Cealaltă!

Întinsei cealaltă mână. Simţeam cum mi se umflă palmele arzând...

După ce a obosit îmi zise: De ce nu spui banditule? Aceşti fraţi ai tăi la care tu le-ai trimis cărţi şi Biblii şi scrisori la Baia Mare, au spus tot.

De la Pop Şandor am aflat noi totul despre tine. Şi tu nu vrei să-l spui pe el? Te omorâm aici!

Şi alte lovituri începură să curgă peste cap, peste picioare, peste spate.

- Cui ai mai trimis cărţi şi Biblii afară de ăştia?

- La nimeni!

- La nimeni? - Bine!

Vom vedea noi. Acum deocamdată am încheiat programul pentru astă-seară. Vino înapoi, să te mai gândeşti!

Dacă îţi aduci aminte şi ne spui - poate că scapi. Dacă nu, - mai vorbim noi şi altfel. Mai avem şi alte metode. Vei vedea... Ieşi!

Am fost dus înapoi tot aşa cum fusesem adus înainte.

Mâinile îmi erau ca în jăratic aprins. Şi îmi ardeau. Şi obrajii.

În celulă am căzut pe genunchi şi mi-am ridicat mâinile umflate spre stropul de cer întunecat:

- Dumnezeul meu, priveşte-mă şi îndură-Te de mă iartă... Deschide-mi zăvoarele pe care le-ai închis să nu mă vezi... Înlătură zidul pe care l-ai ridicat să nu mă auzi... Fă-mă să simt măcar că mă vezi şi că mă auzi unde sunt şi cum am ajuns...

Dar zăvoarele stăteau tot închise şi zidul tot rece şi gros...

Mai trecu o noapte şi mai trecu o zi.

În seara a treia când am fost adus înapoi în celulă, pe priciul meu de scândură am mai văzut pe cineva.

Cel care mă împinse înăuntru zise în urma mea, trântind uşa şi râzând: Mai căpătaşi un frate pocăitule. Vezi să-l faci şi pe ăsta ostaş pocăit ca tine.

Mă uitai să-l văd, dar era întuneric şi nu-l puteam vedea. L-am întrebat doar cine este, de unde-i şi pentru ce a fost adus aici.

Îl chema Moise. Era dintr-un sat vecin. Şi fusese adus aici pentru nişte lucruri cu totul străine de voia lui Dumnezeu.

- Uf, ce frig este în coteţul acesta - zise el. M-au luat numai cu haina asta de pe mine. Nu m-au lăsat să-mi iau nimic mai gros. Nu face foc aici nimeni?

- Nu! - zic eu.

- De mult eşti aici?

- De trei zile.

- Şi n-ai altceva nimic nici d-ta decât haina asta?

- Nu!

- Îţi dă ceva de mâncare? Eu n-am mâncat nimic de azi dimineaţă.

- Mai dă, dar numai mâine!

- Ce facem aici? Cum dormim noaptea asta? Pe scândura asta îngustă abia încăpem unul...

- Ajunge!... Crezi că vei putea să dormi? Eu n-am dormit aproape nimic de trei zile.

- Dar afară cum poţi ieşi?

- Nu poţi!

- Nici vreo oală ceva, nimic aici în celulă?

- Nimic!

- Şi ce faci când trebuie să ieşi?

- Rabzi!

- Toată noaptea?

- Toată! Şi mâine până nu ştiu la cât vreau să vină. Că nu-i oră fixă. Vine când vrea şi când îşi aduce aminte.

- Eu aici mor - începu să plângă omul.

- Nu mori - îl încurajai eu. Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda.

Mă aşezai lângă el pe prici şi îl cuprinsei spre mine să ne încălzim unul pe altul.

- Frate Moise, - îi zic eu, - să nu descurajezi. Toate sunt spre un scop bun în viaţa noastră, chiar şi unele întâmplări ca acestea.

Prin unele Dumnezeu ne pedepseşte vreun păcat. Prin altele vrea să ne scape de la vreun rău mai mare. Prin altele ne încearcă credinţa. Şi ceea ce nu înţelegem acum, vom înţelege după aceea.

- Eu aici mor. Nici până mâine nu ajung. Îngheţ de frig şi cad de oboseală.

Tremura şi plângea de mă înspăimântam de el.

Atunci i-am zis:

- Culcă-te pe prici! Eu mă voi întinde peste tine şi te voi încălzi cu trupul meu. Aşa vei dormi puţin şi te vei mai linişti.

Făcu aşa. Se culcă cu faţa în sus iar eu mă întinsei, cu aripile hainei desfăcute, ca să fiu cât mai lipit de el spre a-l încălzi cu trupul meu. I-aş fi dat toată căldura pe care o mai aveam numai să se liniştească.

În curând adormi. Pe partea dinspre el mă încălzii şi eu, dar picioarele nu mi le mai simţeam.

Afară începuse să viscolească şi vântul vâjâia ca la munte, fiindcă n-avea în ce se mai opri nicăieri până în peretele nostru. Fulgi de zăpadă aduşi de vânt veneau prin gaura goală şi se aşezau prin jumătate de celulă.

După ce a dormit el câtva timp, i-am zis:

- Acum lasă-mă să dorm şi eu puţin.

Şi m-am întins eu dedesubt, iar el peste mine.

Ne-am mai schimbat de vreo două ori aşa până dimineaţa. Dar el nu mai putea. Se chircea şi se zvârcolea plângând şi mai greu decât mine.

- Plesneşte băşica în mine! Nu mai pot! Bate la uşă ori strigă, că mor. Să vină să-mi dea drumul afară. Sau ce să fac, că nu mai pot.

- Tot aşa sunt şi eu, frate Moise, dar ce să facem? Mai rabdă puţin, trebuie să vină acum, că se face ziuă...

În sfârşit a venit... S-a tras zăvorul, s-a deschis uşa şi glasul mânios întrebă:

- N-aţi crăpat nici unul?

- Domnule major - zise tovarăşul meu, - numai o clipă dacă mai întârziaţi plesneam.

Toată noaptea n-am putut sta nici o clipă. De ce ne chinuiţi aşa?

- Păi ce crezi tu mă banditule, dacă v-am ţinea mai bine toată lumea s-ar înghesui să vină aici la noi. Altfel n-ai ţinea minte că ai fost aici. Stai că încă numai ieri veniseşi. Mai stai o lună, două, trei. După aia te obişnuieşti. Şi râse batjocoritor: Încă aşteaptă, ăsta-i numai felul întâi!

- Întreabă-l pe ăsta să-ţi spună el cum e felul doi! I-ai spus mă?

Nu răspunsei nimic.

- Tot nu ştii vorbi?

Mai vii tu iarăşi la şcoală deseară - şi înveţi tu să vorbeşti, n-avea grijă.

Seara am fost din nou, tot după felul cunoscut.

Erau de fiecare dată tot aceiaşi doi plutonieri majori, care se perindau a mă lovi.

Acum, după primul rând de lovituri mă întrebară:

- Cunoşti pe marele Isaia?

- Nu cunosc decât pe prorocul Isaia, zisei eu ştiind că lui n-au ce-i mai face.

- Încă îţi mai şi baţi joc de noi?

- Şi luă din nou bucata aceea de gumă lungă cu fire groase de sârmă prin mijloc.

- Ţine mâna!

Întinsei mâna cu palma vânătă şi umflată, dar văzând-o aşa, nu-mi dete peste faţa palmei ci îmi zise:

- Întoarce-o!

Şi începu să-mi tragă cu guma peste dosul palmei.

Când se pregătea să-mi dea peste cealaltă, se auzi cineva intrând în camera vecină.

Uşa se crăpă puţin şi vocea şefului porunci:

- Lăsaţi acum! Avem altceva de făcut!

- Dă-i drumul înapoi, - îmi zise cel ce mă lovise. De data asta ai scăpat mai uşor.

Şi mă duse din nou lângă tovarăşul meu Moise, care sta ca pe spini, cu dinţii clănţănindu-i de frig şi de frică, auzind cum eram adus eu. Şi aşteptându-se şi el la aşa ceva. Dar pe el nu l-au luat.

A urmat o altă noapte ca şi cea trecută. Dar noi găsisem acum mijlocul să ne putem încălzi şi să putem dormi câte puţin. Pe lângă toate celelalte se făcuse atât de frig afară încât numai o minune ne va putea salva să nu îngheţăm. Când uşa de la coridor este deschisă, viscolul de afară bagă zăpada prin gaura vizetei, spulberând-o prin aproape toată celula.

Totuşi Dumnezeu e Bun. Dacă eram tot singur cred că muream de frig.

În ziua următoare au mai venit arestaţi şi în celelalte celule. În a doua un bărbat. În a patra două femei. Femeile n-au stat decât o zi. Cât am încercat să vorbim cu ele, n-au răspuns nimic.

Pe tovarăşul meu Moise nu l-au chemat deloc „la anchetă”. Aşteptau cine ştie ce.

Ajunsesem la a şasea noapte de când eram aşa, dus şi adus. Tot trupul îmi era plin de vânătăi. Cred că şi pe spate aveam numai brazde lungi şi negre, ca pe mâini şi ca pe picioare.

Simţeam că inima mi se umflase de durere şi respiraţia mi se înăbuşe în gât. Lipsa de hrană, de odihnă şi de căldură mă slăbiseră într-atâta că tot timpul îmi tremura şi simţeam că nu mai pot sta în picioare. Capul mă durea şi pământul începea să se învârtă cu mine...

Căzui ameţit pe prici, simţind că nu mai am nici o putere. Crezui că voi muri - şi mulţumeam lui Dumnezeu că a sosit şi ceasul acesta.

Dar m-am trezit cândva, cu bietul Moise peste mine, încălzindu-mă cu trupul lui şi suflându-mi cald, când la o ureche când la cealaltă. Îi era şi frică şi milă să pună mâna pe vânătăile mele.

- Acum vino tu dedesubt! - i-am zis eu. Trebuie că eşti aproape mort şi tu ca şi mine.

Eu nu mă mai puteam propti pe palme... puneam coatele pe scândură. Poziţia asta era aşa de chinuitoare încât nu puteam sta decât câteva clipe într-un fel şi trebuia să mă schimb în altul, chinuindu-l astfel şi pe cel de sub mine.

A trecut acum şi noaptea asta. S-a făcut în sfârşit ziuă... Dar eu mă simţeam tot mai rău. Nădăjduiam să mi se mai uşureze inima, să-mi mai revin din ameţeli şi din sufocări - dar starea îmi era tot mai rea.

Sâmbătă, a şaptea zi se înseră repede. Se apropia clipa când trebuia să fiu scos din nou şi dus iarăşi, ca după obicei.

Dar acum slăbisem. M-am simţit că nu mai sunt în stare să mai rabd nimic.

- Doamne Isuse, - am suspinat atunci. Nu-i lăsa să mă mai bată. Tu vezi că nu mai pot!

Apoi mi-a fost atât de ruşine de mine ce spusesem. Părea că sunt doar o zdreanţă netrebnică.

Dar abia îmi terminasem rugăciunea asta că se şi auziră venind paşii cunoscuţi. Zăvorul sări de pe uşă şi mâna cunoscută îmi făcu semnul:

- Hai!

Am ieşit, aşteptându-mă ca de obicei, la maiul de după ceafă:

Dar nu căzu!

Mă aşteptai la cizma în rinichi:

Dar nu lovi!

Mă aşteptai la izbitura de pe scară:

Nimic!

Mă aşteptai la intrările de pe coridor:

Nici aici!

Vrui să merg în camera din fundul coridorului unde era locul chinurilor mele... Dar din spate auzii:

- Nu acolo! Intră aci la dreapta!

Intrai: camera era goală. Numai o sobă de teracotă caldă cu un scaun lângă ea. Mai departe o măsuţă cu alt scaun.

Ce cald şi bine era aici. Mi se păru totul nefiresc de bine.

- Stai acolo pe scaun lângă sobă şi te încălzeşte!

Nu-mi venea să cred ce auzeam cu urechile şi vedeam cu ochii. Cum, fiara aceasta poate fi şi om? Glasul lui de acum este un glas omenesc. Şi chipul parcă a devenit de om.

- Ţi-e frig, aşa-i? - mă întrebă parcă cu milă.

- Da, mi-e frig!

- Câţi copii ai?

- Trei!

- N-am văzut decât două fetiţe când am fost la percheziţie. Unde era celălalt?

- Băiatul învaţă aici la Beiuş!

- Da bine ţi-ai mai ascuns cărţile! Am avut de muncă până le-am scos pe toate.

N-am răspuns nimic.

- Vezi dacă te încrezi în orice netrebnic! Cine-i ăla Pop Şandor care a fost găsit făcând propagandă pe la Baia Mare? Când a fost întrebat a spus că tu l-ai trimis şi că tu i-ai dat cărţile şi Bibliile. A arătat şi o scrisoare pe care i-ai trimis-o de câteva zile. De ce nu-ţi vezi de treabă?

N-am răspuns nimic.

După câteva minute de tăcere zise privindu-mă liniştit:

- Ei, acum te-ai încălzit?

- Da, răspunsei eu, - vă mulţumesc!

- Atunci hai înapoi!...

Ştiam că Dumnezeu are putere să facă minuni, să închidă gura leilor, să liniştească vânturile şi marea, să scoată demoni... dar acum când se întâmpla chiar cu mine o astfel de minune, nu-mi mai venea să cred. Tot nu puteam să cred că nu este cumva o nouă metodă, după care urmează iarăşi dezlănţuirea patimilor lui sălbatice...

Dar n-a fost nici o amăgire. Era într-adevăr minunea. Bunătatea Domnului îmi ascultase rugăciunea. Şi îmi răspunsese chiar atunci.

Din seara aceea nici cu un deget nu s-au mai atins de mine... Nici unul.

Am simţit că partea cea mai grea a ispăşirii mele, bătaia, mi-o plătisem.

Mai rămăsese însă foamea şi frigul.

Raţia de hrană o primeam tot aşa: o dată pe zi, o bucată de pâine, uneori cu o fărâmă de slănină, alteori cu un măr sau cu o bucăţică de brânză. Ai noştri continuau să ne aducă mâncare multă de acasă. Dar mâncarea noastră ajungea în cratiţa câinelui sau îngropată în nisipul de lângă gard.

În a doua săptămână mai fură aduşi trei ţărani. Aceştia venind aduseră cu ei trei pâini mari, care le-au fost oprite la birou.

În seara aceea îmi era atât de foame încât mă ustura tot lăuntrul meu.

Nu îndrăznii să cer nimic Domnului, dar mă gândeam cu lacrimi la o bucată mare de pâine goală.

Era târziu noaptea - şi nu puteam să mă liniştesc de foame. Tresărirăm când auzirăm deschizându-se uşa de la coridor şi desfăcându-se zăvorul nostru.

Intră în celulă cel ce fusese chinuitorul meu. Sub mantaua lui groasă, se vedea că are ceva mult. Scoase o pâine mare, care era tăiată în patru. Mă uitai uimit la el, când îl văzui rupând jumătate din pâinea cea mare, apoi jumătatea asta în două. O parte mi-o întinse mie, cealaltă lui Moise, tovarăşul meu.

- Mâncaţi repede! Să nu spuneţi la nimeni.

- Mulţumim, să trăiţi.

Cu cealaltă jumătate s-a dus la ceilalţi. Ieşind ne mai spuse o dată:

- Nu cumva să afle cineva că v-am dat ceva.

Am simţit o nesfârşită recunoştinţă faţă de Dumnezeul meu care îmi auzise gândul pe care mă temeam să-l şi rostesc.

Şi am simţit că-l iert din toată inima mea pe chinuitorul meu de tot răul care mi-l făcuse. Din pricina acestei bucăţi de pâine pe care mi-o trimisese Dumnezeu prin el, tocmai acum când îmi era cel mai greu.

Am mâncat-o toată.

Grozav cât de mult poate să mănânce omul când n-are.

În noaptea aceea nu ne-a mai fost frig.

Prin 10 martie tovarăşul meu a fost scos pe neaşteptate din celulă - şi n-a mai fost adus înapoi. I se dase drumul.

Am rămas din nou singur. Dar acum nu mai era chiar aşa de frig. Foamea însă mă chinuia şi mai cumplit. Acasă începuse munca la câmp, ai mei se vede că nu puteau veni în fiecare zi să-mi aducă de mâncare. Pe lângă asta aici eram acum vreo 5 dintre care trei erau de departe, - n-avea cine să le aducă de mâncare. Din ce ne aducea la doi trebuia să mâncăm 5 - şi câinele.

Odată n-au vrut să ne dea nimic 2 zile la rând.

A treia zi au făcut un fel de mămăligă opărită într-o găleată şi ne-au pus cu o lopăţică câte o porţie de asta în palme.

Am mâncat-o direct cu gura, cum mâncasem fasolea acu doi ani la Oradea.

În ziua următoare n-a mai fost nici asta. Când a venit Flore servitorul să măture, l-am întrebat:

- Astăzi nu ne dă nimic de mâncare?

- Nu mai are ce. De acasă nu v-au venit nimeni, iar mălai nu mai este.

- Fă ceva bace Flore că murim de foame.

- Nu pot nimic până deseară. Atunci dacă pot am să vă aduc ceva.

Aproape de aici era Şcoala Normală de Fete. Acolo rămânea de fiecare dată de la masa elevelor, în farfurii şi pe mese, tot felul de resturi de mâncare. Acestea se strângeau şi erau aruncate în hârdaie. Acolo erau bucăţi mari de pâine, coji, oase, tăiţei, cartofi, marmeladă, rămăşiţe de fructe...

O, dacă le-am avea noi astea acum!

Cu o găleată plină de resturi de astea veni seara, grăbit şi pe furiş bace Flore la noi. Şi intrând pe rând la toţi ne spuse:

- Luaţi cu pumnii! Repede să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici cu voi.

- Slavă Ţie Doamne Isuse, - am şoptit plângând... Cât de Bun eşti Tu şi cum îngrijeşti ca aici unde nu pot veni prietenii, - să ne hrănească tocmai vrăjmaşii noştri. Şi cum ştii Tu să ne faci binele, chiar prin cei care au porunca să ne facă răul!...

Dumnezeu să-ţi răsplătească bace Flore, căci găleata asta de lături valorează acum mai mult decât o găleată de aur.

Asta a fost a doua minune cu mâncarea noastră primită ca din cer.

Aceste minuni nu s-au mai repetat. Foamea era cumplită, iar odată cu lipsa de mâncare, frigul era şi el la fel. Slăbisem în aşa măsură încât în aprilie eram de nerecunoscut. Dinţii mi se clătinau în gură, iar ochii îmi erau atât de slăbiţi încât cu greu mai puteam deosebi lucrurile.

Simţeam toată ziua şi toată noaptea durerile ascuţite ale foamei.

Singura vreme în care nu simţeam aceste dureri, era clipa cât mă ţinea bucăţica de pâine până o terminam. Îndată după aceea chinurile începeau din nou.

Atunci am încercat altă metodă: Fărâmiţam porţia de pâine în clipa când o primeam şi băgam aceste fărâmituri în buzunar. Apoi scoteam câte o fărâmă şi o mestecam cât mai lung să mă ţină cât mai mult. Aşa îmi prelungeam „masa” cât mai multă vreme şi îmi amânam astfel chinurile foamei. Dar ce era asta? - un fir de sare, într-o apă mare!...

Se apropia Săptămâna Patimilor... Rămăsesem iarăşi singur în tot celularul. La toţi ce mai veniseră în urma mea, le dăduseră drumul acasă. Numai pe mine nu mă mai întreba nimeni nimic...

Satana mă chinuia ziua şi noaptea cu tot felul de privelişti şi de gânduri, ca să-mi nimicească credinţa, să mă facă să-mi pierd răbdarea - şi să cârtesc împotriva Dumnezeului meu.

Când eram treaz mă chinuia foamea, apoi setea... Îndată ce închideam ochii vedeam în faţa mea numai pâini mari, albe, proaspete, moi... Şi când să iau să mănânc, dispăreau.

Apoi vedeam ape limpezi şi adânci, izvoare curate şi răcoroase... Şi când să beau, mă trezeam cu gura uscată de sete...

Iarăşi simţeam că mi se apropie marginea puterilor. Că în curând n-am să mai pot răbda foamea şi celelalte toate. Mâine era Vinerea Patimilor, mă hotărâi eu, nu voi mânca nimic, nici bucăţica aceea care mi se va da. Vreau să strig spre Domnul cu jertfa totală. Poate Se va îndura să privească spre mine.

Dar în ziua asta n-am mai apucat să vină mâncarea până când apare în uşă ofiţerul cel care mă luase în primire la venirea mea aici. Era ungur. Deschise uşa şi îmi zise:

- Ieşi afară şi vino după mine!

Şi o luă înaintea mea prin poarta mare către curtea din faţă. Apoi luându-şi bicicleta ieşi cu mine prin poarta întâia în stradă, pe lângă santinelă. Ajuns în stradă îmi zise din nou:

- Eu merg înainte încet. Tu vii după mine până unde voi merge eu. Pe drum nu te opreşti să stai de vorbă cu nimeni. Ai înţeles?

- Da! - am răspuns eu, deşi nu înţelegeam nimic din minunea care se întâmpla cu mine.

El o luă înainte, iar eu după el. Mergea spre centru. Pe străzi o mulţime de oameni veniseră la oraş pentru cumpărăturile de Paşti. Mă uit în jur să văd pe careva din ai mei, ferindu-mă de cel dinaintea mea care se uita din când în când înapoi după mine.

Pe pod îmi scoase Domnul în cale pe un vecin. Îl rog:

- Vino după mine şi vezi unde mă bag. Dacă vezi pe careva din ai mei, spune-le să vină acolo.

A mai mers puţin înainte, apoi a cotit-o la stânga şi a intrat într-o curte.

La câteva clipe am ajuns şi eu.

Am înţeles că era locuinţa lui. Acolo în curte îmi zise:

- Te-am scos să te mai mişti puţin în aer liber. Afară e soare şi cald, te mai dezmorţeşti. Uite aici în pivniţa asta avem nişte lemne. Mai tai câte un lemn, mai stai la soare...

O altă minune trăiam.

Dumnezeul meu, slavă veşnică Ţie. Ceea ce se petrece cu mine, nu am auzit să se mai fi întâmplat cu nimeni alţii în anii aceştia. Cine intră odată pe uşa securităţii nu mai vede lumea până ce iese liber. Şi totuşi eu iată am ieşit!

Nici nu am apucat să lucrez ceva până când văd intrând pe poartă mama cu cei trei copilaşi ai mei, Florica, Viorel şi Nina. Copii cum mă văd, fug în braţele mele.

- Domnule sublocotenent - zic eu. A venit mama şi copiii la mine. Vă rog să-mi daţi voie să stau puţin cu ei.

- Daţi-vă colo mai deoparte să nu vă vadă cineva!

O, slăvit să fii Doamne, Bunule Tată Bun.

Nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile. Nu atât de bucuria revederii acesteia, cât de bucuria că simţeam cum uşa îndurării se deschide. Şi zidul cel gros şi rece se prăbuşeşte.

Am stat cât am vrut cu ei. Apoi au venit nişte fraţi şi am stat şi cu aceştia.

Am plecat spre seară înapoi. Nu m-au mai băgat în vechea celulă ci în alta.

Sub clădirea birourilor, în partea dinspre curte sub scări, era o intrare largă pregătită pentru garaj.

După ce deschideai poarta din faţă, vedeai fundul garajului închis cu trei despărţituri care avea fiecare în faţă o uşă cu vizetă rotundă şi zăvoare ca şi cele de la celularul din curte.

Am înţeles că erau aici trei celule. În cea din mijloc m-a băgat pe mine. În cea din stânga nu era nimeni. În cea din dreapta era unul în lanţuri.

Când a ieşit a lăsat zăvorul pe uşa mea nepus. A lăsat deschisă şi uşa de la intrare.

Încă o minune. Ce este oare asta?

Noaptea, când am avut nevoie să merg afară, am ieşit singur încetişor. Câinele era în curte. I-am şoptit frumos:

- Lup, ce faci tu, lup?

Lup s-a uitat la mine, a dat din coadă şi s-a dus de s-a aşezat ceva mai încolo căscând liniştit.

Am venit şi înapoi pe lângă el. Nu mi-a făcut nimic. Nici n-a lătrat măcar o dată.

A doua zi era Sâmbăta Mare. M-a scos din nou un alt ofiţer. Acesta era evreu. Şi fără să vină cu mine îmi spuse:

- Ştii unde-i strada Romană?

- Da!

- Ei, mergi acolo la Nr. 21. Şi spui că te-am trimis eu ca să tai lemne. Dacă nu are nevoie de tine vii înapoi.

- Am înţeles!

Am ieşit singur pe lângă santinelă în stradă, apoi am luat-o spre unde fusesem trimis.

Pe stradă am întâlnit iarăşi pe ai mei. Am stat singur cu ei pe o bancă în parc. Am primit tot ce îmi aduseseră. Se mirau cum de sunt atât de slab când ei mi-au adus zilnic atâta mâncare... aproape tot porcul pe care îl tăiaseră, lapte, ouă, brânză, pui...

- Acum, slăvit să fie Domnul pentru toate. Fie. Ce a fost, a trecut! Să nădăjduim că nu mai e mult şi o să-mi dea drumul. Cu nimeni nu s-au mai purtat aşa să-l lase liber aşa cum mă lăsă pe mine.

Spre seară m-am dus din nou. Santinela nu mă oprea nici la ieşire nici la intrare. Celula mea nu se mai închidea nici ziua nici noaptea. În curte ieşeam când voiam. Câinele mă cunoştea. Se împrietenise cu mine.

Sunt Paştile... Toate clopotele cântă la toate bisericile. Şi e un timp aşa de frumos afară, ca la Paşti.

Azi n-am ieşit în oraş, dar ofiţerul de serviciu, - majorul cel ce mă chinuise cel mai rău, - mă chemă în curtea din faţă. Ai mei veniseră la mine şi mă aşteptau... Am stat cu ei, mi-au lăsat mâncare, cozonaci, ouă roşii... A doua zi a venit mătuşa Rusanda...

În celula vecină cel din lanţuri era unul bace Flore. Ce se chinuia sărmanul!

I-am dat şi lui pe furiş mâncare, băgându-i în gură prin vizetă, cozonaci, ouă roşii, carne... apoi apă.

Pe urmă ar fi ieşit afară, dar pe uşă era lacăt. I-aş fi dat drumul, dar nu puteam.

Am găsit o cutie de conservă goală... Şi astfel am putut să-i ajut şi la nevoile celelalte. El îmi da cutia plină înapoi prin vizetă şi eu o aruncam.

În noaptea de Paşti au mai adus pe cineva şi în celula din stânga mea. Unul care stătuse ascuns de vreo 4-5 ani. De Paşti a vrut să se ducă acasă - şi l-au prins. Acum după ce a trecut şi el printre maiuri şi cizme, zace aici legat cu mâinile la spate şi geme.

Ar vrea să bea apă...

Mă apropii să îi dau. El ţine gura deschisă lângă vizetă iar eu cu o sticlă îi torn apă. Sărmanul, nu ştie ce să creadă şi nu mai sfârşeşte mulţumirile...

Începând din a treia zi de Paşti m-au scos la săpat de grădini cu o lopată... Întâi mi-au arătat o grădină zicându-mi:

- Când o termini de săpat, pleci acasă!

Am săpat - de dimineaţa până seara, aşa cum puteam. Timpul era frumos, grădina era dincolo, departe. Ai mei veneau zilnic acolo la mine. Ieşeam şi intram la Securitate fără să fiu nici oprit nici controlat.

În timpul acesta când eram folosit după cum am spus la diferitele munci dinăuntru şi dinafară, mi-am văzut o parte din cărţile confiscate într-un coridor, aruncate grămezi... Făceau focul cu Bibliile, cu cărţile şi revistele mele.

Am văzut atunci că între cele ridicate nu erau decât cărţile pe care le aveam afară. Dar în afară de astea mai aveam îngropate undeva în pământ şase lăzi... pe care nu le vedeam aici. Şi mai aveam încă un sac cu cele mai scumpe din amintirile mele în care îmi erau scrisorile de la părintele Iosif, primite de la dânsul în timpul cât eram eu plecat din Sibiu. Sau când era el dus.

Mai aveam nişte cărţi primite cu dedicaţii scrise de mâna lui. Nişte tablouri tot aşa.

Şi altele de la alţii.

Nici acestea nu le-am văzut printre cele de aici. Le-aş fi sustras, băgându-le pe sub haină când ieşeam afară, sau strecurându-le prin gaura pe care o făcusem pe sub talpa de lemn a şoprului de lemne, - cum mai făcusem şi cu altele. Apoi când ieşeam afară le-aş fi dat la ai mei. Dar acestea nu erau nicăieri. Înseamnă că nu le aflaseră. Şi mă bucuram că măcar acestea au scăpat.

Ci numai când voi ieşi afară voi afla cu cea mai mare durere că ceea ce nu-mi nimiciseră vrăjmaşii, mi-au nimicit ai mei, după plecarea lor, temându-se că vor veni din nou şi că vor face şi mai rău, aşa după cum şi spuseseră ameninţându-i.

Eu nu ştiam nimic, dar odată cu căruţa îl aduseseră şi pe tatăl meu, pe care l-au ţinut toată noaptea şi l-au bătut să spună unde mai sunt ascunse cărţi.

Tatăl meu a răbdat totul, dar n-a spus. Însă când s-a dus acasă, împreună cu mama şi soţia au dezgropat totul. Două zile şi două nopţi a ars cuptorul cu tot ce mai rămăsese din toată munca şi osteneala mea.

Rămăsesem gol-goluţ. Mai sărac decât un cerşetor.

În perioada ciudatei mele libertăţi începură în Vinerea Patimilor 1950, mai ales chinuitorul meu de la început se lua adeseori la discuţie cu mine, spre a mă combate şi „lămuri”...

- În definitiv, - îmi zise el odată când era în toane mai bune, - spune-mi, chiar crezi tu în viaţa veşnică? Adică să mai învie omul după ce moare o dată?

- Eu cred asta din toată inima, - i-am zis eu. Şi sunt sigur de asta ca şi de faptul că soarele acesta care apune acum acolo, va răsări mâine dimineaţă de dincolo.

Dar chiar dacă n-aş fi atât de sigur cum sunt, îmi zic aşa: dacă cred, - şi până la urmă, hai să zicem că nu va fi, - ce am pierdut? Nu am pierdut nimic ci dimpotrivă am trăit frumos şi am murit cu o speranţă.

Dar dacă nu cred - şi pe urmă va fi, - atunci ce am pierdut! Şi cum voi repara eu pierderea asta vreodată? Căci dacă nu cred, fac tot felul de rele: mint, fur, înşel, înjur, bat, asupresc, chinuiesc. Pe urmă va veni Judecata la care voi răspunde de toate astea. Apoi voi merge să le ispăşesc în chinurile veşnice. Asta-i! Dacă va fi.

Iar dacă nu va fi - şi trăiesc frumos, măcar am lăsat o pildă frumoasă de care îşi vor aduce cu drag aminte oamenii printre care am trecut... Chiar şi numai pentru asta - şi se merită să cred.

- Asta-i aşa cum fac eu cu cucuvaia aia de pe horn - zise el încurcat. Trag după ea şi dacă o împuşc bine, dacă nu, nu.

- Pleacă!

Altă dată, după vreo două săptămâni îmi zise:

- Îi fi tu episcopul ostaşilor, dar tot nu ţi-au sărutat ţie mâna câţi mi-au sărutat mie.

- Cum? Mi se pare că glumiţi, sau că vă lăudaţi! Parcă nu cred.

- Nu. - Să ştii că este chiar aşa cum îţi spun eu! Şi iată cum a fost, ca să vezi: Era o sărbătoare mare, ne-am dus trei la mânăstire... căutam pe unul care bănuiam că de sărbători va merge acolo.

- H... (celălalt major) s-a suit în turn, Z... (ofiţerul evreu) s-a aşezat la un geam în clădirea din faţă, iar eu îmi îmbrăcasem o reverendă până la pământ peste uniforma mea - şi ajutam stareţului care slujea la altar.

Când s-a terminat slujba, eu dam anafora să-l văd pe fiecare care vine. Cum le dam anafora, toţi îmi sărutau mână...

- Acum crezi? - încheie râzând cu hohote.

- Da! - i-am răspuns îngrozit!

Şi am adăugat: mă duc să tai lemne... - ca să scap din faţa duhului care îl vedeam sfidând şi dispreţuind... Nici nu mă putusem gândi că pot merge până acolo.

Ce oameni ciudaţi. Câteodată pot să ne dea de mâncare să ne săturăm. Alteori, cum făcea sublocotenentul Z... ieri: - stătea în picioare când amărâţii cei doi legaţi mâncau stând jos.

Şi în timp ce ei rupeau fărâmiturile şi le băgau în gură cu amândouă mâinile legate, - el care îi supraveghea, lua câte o pietricică de jos şi le arunca fie în cap, fie în faţă, fie în pâine, când la unul când la altul, distrându-se.

Eu îl priveam din şopru... şi mă gândeam: Cum poate omul acesta să chinuie chiar aşa pe nişte semeni ai săi? Şi doar era evreu, unul din poporul suferinţei. Abia scăpase cu viaţă, ca prin minune, de la un lagăr de exterminare din Germania... Se vede încă pe mâna lui înscris numărul de lagăr.

El care a suferit atât de mult, oare nu ştie ce înseamnă suferinţa? Cum dară poate să devină el însuşi acum un chinuitor atât de cinic al altora?

Nici nu mă gândeam atunci câte astfel de grozăvii, ba încă unele şi mai mari voi mai afla mai târziu...

Totuşi oare ce înseamnă libertatea asta neobişnuită ce mi se dă mie aici? - mă întrebam nedumerit.

Dar curând am aflat şi explicaţia. Iată cum era:

Încă dinainte de război cunoscusem la Beiuş o familie de evrei. Tatăl lor era legător de cărţi. Le dusesem de multe ori cărţi la legat sau la compactat.

După ce a venit la guvern Antonescu şi au început măsurile aspre împotriva evreilor, eu i-am ajutat cât am putut. Nu numai pe ei, dar mai ales pe ei. Şi prin ei apoi şi pe alţii.

În vremea din urmă făcusem o colectă printre fraţi şi ajutasem toată comunitatea lor cu o sumă destul de mare de bani şi alimente pentru toţi cei lipsiţi. În refugiu i-am ascuns la noi.

S-a întâmplat că soţia compactorului era membră de partid încă de atunci. Nici nu mă gândisem la asta.

Acum când partidul era la putere, - ei aflaseră că eu am fost închis. Şi în cadrul organizaţiei locale au făcut să se ia hotărârea să mă scape. De aci era libertatea ce mi se dădea.

Dar problema mea depindea acum şi de alţii mai mari. Poate de Oradea, poate de Bucureşti. Actele plecaseră - iar acum ei aşteptau. Ce puteau să mai facă pentru mine era doar să-mi lase libertatea de care mă bucuram acum, şi să propună eliberarea mea...

Asta era prin luna mai. Într-o noapte, după aproape o lună de astfel de regim liber, mă trezii că uşa celulei mele se trânteşte cu putere, apoi se împinge zăvorul şi i se pune lacătul.

- Iarăşi? - am suspinat eu. Acuma când credeam că mi-am împlinit ispăşirea! Ce înseamnă asta decât că totul s-a înrăutăţit din nou.

Desigur va fi rău şi de mine dacă va rămâne iarăşi zăvorul pe uşa mea, dar ce vor face cei doi nenorociţi în lanţuri, din dreapta şi din stânga mea cărora eu le făcusem totul?

Închisă, celula mea era exact cât un mormânt. Dacă mă întindeam pe scândură, cu picioarele ajungeam în uşă iar cu capul în perete. Dacă stam culcat lângă perete, întinzând braţul drept, ajungeam în celălalt perete. Iar în picioare, nu puteam sta decât cu capul aplecat.

Stam astfel întins pe o scândură, exact ca un mort şi exact ca într-un mormânt.

Două săptămâni au trecut astfel. Între timp pe cel din stânga mea îl duseseră într-o noapte cu maşina. Mai rămăsesem cu cel din dreapta, bace Flore din Dudeşti, căruia acum îi luaseră lanţurile de la mâini. Mult am vorbit în aceste zile şi nopţi singur cu el, aici în aceste două morminte.

Mi se făceau din nou toate mizeriile dinainte. Nu primeam mâncare, nu mi se da drumul afară, nu ni se lăsa aer...

Într-o zi a venit cineva cu dezinfectarea. Avea un aparat cu praf. N-a deschis celula să ne scoată afară, apoi să prăfuiască. Ci a introdus furtunul prin gaura vizetei şi a început să pompeze, mult şi sălbatic umplând totul de un nor de praf otrăvitor şi înecăcios...

Apoi a închis şi intrarea să nu vină nimic, nici aer nici lumină de afară.

Mă usturau ochii de nu-i puteam deschide. Mă ustura nasul, buzele, gâtul... Mă sufocam şi credeam că voi muri îndată.

Am pus haina pe cap, şi m-am lăsat jos pe ciment. Mi s-a părut că ameţesc... şi nu ştiu când mi-am revenit.

Bietul bace Flore tot aşa.

Dar după câteva zile mă lăsară iarăşi mai liber şi mă foloseau la diferite munci prin curte, la curăţenie, la tăiat lemne, uneori şi la frecat parchetul în birouri...

Când nu era nimeni pe afară, îl deschideam şi pe bace Flore şi stăteam amândoi pe prag la soare. Când auzeam vreun zgomot el fugea repede în celula lui, iar eu îi puneam zăvorul. El n-avea voie să iese afară.

În dimineaţa de 4 iunie, veni la noi ofiţerul de serviciu şi ne spuse:

- Astăzi veţi pleca la Oradea. Amândoi. Voi merge şi eu, dar nu odată cu voi. Eu merg înainte şi vă aştept acolo la Securitate.

Şi întorcându-se spre mine îmi zise aspru:

- Să ai grijă de el să nu fugă!

Apoi arătând spre bace Flore zise:

- Ăsta a mai fugit o dată. De aceea a fost pus în lanţuri. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el!

- Nu mai fuge el. Aşa-i bace Flore că nu mai fugi?

- Unde să mai fug? N-am plătit eu fuga de-ajuns? Mai bine mort decât să mai păţesc încă o dată ce am păţit!

Am luat pe bace Flore şi am mers cu el la autobuz. Şi am plecat spre Oradea.

Când am trecut cu autobuzul prin satul lui, bace Flore şi-a scos sumanul şi apropiindu-se de geamul deschis îşi aruncă sumanul în faţa porţii lui...

Se potrivise că erau în poartă baba lui şi feciorul care se repeziră îndată la suman.

Îl cunoscuseră şi îi văzurăm fugind îndată înăuntrul casei.

Nu departe de acolo era staţia. Bace Flore rugă pe şofer să mai stea cinci minute că vin ai lui la el.

Aşa şi fu. Ajunse întâi feciorul cu o haină mai groasă şi cu o traistă de mâncare, apoi baba. Şi încă alţii. Ce bucurie era pe toţi câţi îl vedeau pe bace Flore, după atâta vreme şi după atâta necaz cât ştiuseră că îndurase el fugit.

În sfârşit ajunserăm la Oradea. Ne luă în primire un major care ne duse în celula întunecoasă sub scări. Şi trântind uşa după noi, ne zise cu o înjurătură:

- Staţi acolo, maglaviţi de voi!

Celula n-avea nici măcar o vizetă, ci numai sus de tot un gemuleţ mic cât palma, plin de praf şi de păianjeni prin care abia străbătea o zare slabă şi obosită de la un bec amărât de pe coridor.

Când ne-am mişcat picioarele, - pe jos era apă multă, iar înăuntru un miros greu de mucegai şi murdărie stătută.

Am pipăit în colţ un prici de lemn şi ne-am aşezat bâjbâind, ca să ridicăm picioarele din apă. Nimic nu puteam pune jos.

- Frate Traian, - zise tovarăşul meu, bine am ajuns. Nădăjduiam de mai bine, - şi iaca de ce am dat!

- Slăvit să fie Domnul şi pentru asta - bace Flore. Nu meritam mai bine! Dacă am fi meritat mai bine, - mai bine era. Încă n-am ispăşit de tot ceea ce am păcătuit. Când vom ispăşi, nimeni nu ne va mai putea ţinea aici nici o clipă. Noi nu suntem în mâna oamenilor ci în mâna lui Dumnezeu. N-avem altă cale decât să răbdăm şi să ne rugăm ca să putem răbda până se va sfârşi.

Am stat acolo zece zile şi zece nopţi. Zilele treceau cum treceau, dar nopţile era un răpăit necontenit de cizme pe scările de la capul nostru - încât era cu neputinţă să dormi cât de cât. Câteodată pe fiecare noapte - la ore diferite, făceau probabil exerciţii că năvăleau în sus şi în jos pe scări de credeam că se vor prăbuşi peste noi. Doamne, - şi ce mulţi erau... Alte dăţi rostogoleau ceva greu, ca nişte lăzi de fier, din scară în scară, până jos.

Bietul bace Flore care trecuse şi el prin destule necazuri de acestea mulţi ani, pentru păcate de ale lui, - avea nervii zdruncinaţi. Şi câteodată în zgomotele astea i se năzărea că este război. Şi începea să tremure şi să se văicărească tare:

- E război frate Traian, n-auzi cum fug? N-auzi cum huruie tancurile pe stradă?

- Nu-s tancuri alea bace Flore, sunt camioane şi maşini pe stradă! Acum este dimineaţă, nu-i noapte!

- Dar n-auzi împuşcăturile alea?

- Nu-s împuşcături bace Flore, - tramvaiul care izbeşte la încheieturile şinelor.

- Ba eu îţi spun că-i război. Ăştia ne omoară aici!

- Linişteşte-te bace Flore. Ai să vezi că peste câteva minute ne aduce ceaiul şi turtoiul...

De multe ori am păţit cu el aşa, uneori şi mai rău. Mă îngrijoram tare de sănătatea lui.

Aici cel puţin ne dădea mâncarea de trei ori pe zi, nu ca dincolo. Aşa bună-rea cum era ea. Dimineaţa ceai cu turtoi sau cu o felioară de pâine. La amiază puţină mâncare caldă iar seara tot cam aşa.

Dar de multe ori nu se ajungeau linguri ca să ne dea şi nouă. Atunci mâncam cu gura direct din castron pe întuneric, fiindcă aici nu vedeam absolut nimic ce mâncăm. Putea fi orice în blidul pe care ni-l împingea grăbit gardianul de pe coridor. Câteodată cunoşteam ce mâncăm după gust. Câteodată nu puteam cunoaşte, că nu semăna a nimic.

A ajutat Dumnezeu că după zece zile am fost scoşi şi duşi la celula comună, unde era spaţiu mai larg, priciuri de-a lungul peretelui şi multă lumină. Pe un geam mare dinspre curte soarele bătea jumătate de zi direct pe noi. Era pe la mijlocul lui iunie 1950 şi era o căldură aici de curgeau sudorile pe noi.

Nouă ni se părea că venisem din iad în rai. Toate hainele pe noi erau acolo ude zi şi noapte de începură să putrezească. Încălţămintea mucegăise şi noi căpătasem un miros aşa de puternic de mucegai încât când ne-am văzut la lumină ne părea nespus de bine să ne uscăm, fiindcă ne părea că fusesem scoşi dintr-o peşteră înfundată.

Aici trecură mult mai uşor cele două săptămâni câte le-am stat.

Am găsit multe alte suflete necăjite cu care am stat frumos de vorbă despre Dumnezeu. De mulţi m-am apropiat sufleteşte atât de tare încât am devenit ca nişte fraţi. O, dacă aş avea aici loc să înşir povestea vieţii măcar a unora dintre cei cu care m-am întâlnit prin aceste bârloguri ale acelor ani neuitaţi! Dar câte cărţi oare mi-ar trebui ca să descriu atâtea mii de istorisiri câte le-am cunoscut şi le-am ascultat în cei şaptesprezece astfel de ani?...

După două săptămâni furăm aleşi o parte din noi, suiţi într-o dubă cu trei laviţe - şi duşi din nou la penitenciar.

De data asta am fost băgaţi în aripa din dreapta pe coridorul de la etajul doi, care avea şapte celule cu uşile din gratii, prin care vedeai tot ce este înăuntru.

Am fost băgaţi în celula 6, a doua de la intrare. În stânga noastră, prima, era celula 7, în care erau femeile. Apoi după noi 5, 4, 3, 2 şi în fund de tot 1.

Repede ne-am făcut cunoştinţă cu cei ce erau nu numai în celula noastră ci şi cu ceilalţi din toate celulele de pe coridor, - uşile fiind de gratii puteam uşor vorbi unii cu alţii de la un capăt al coridorului până la celălalt.

Gardianul, şeful de secţie nu stătea pe coridor. După ce termina ce avea de făcut cu noi, pleca, încuind numai uşa de la intrarea coridorului. Astfel noi după plecarea lui puteam vorbi în voie unii cu alţii de la uşi la uşi.

Îndată ce sosea un nou transport iar gardianul pleca de pe coridor încuind uşa - cei din camera care îi primise pe noii locatari, comunicau tuturor celorlalte camere numele noilor sosiţi.

Când noii mei tovarăşi din celulă anunţară şi numele meu, din toate celelalte celule îmi veniră salutări de pe la mulţi cunoscuţi, care îşi comunicară numele. Erau printre ei unii foşti gazetari de la Cluj, de la Blaj sau preoţi şi profesori de teologie greco-catolici pe care îi cunoscusem sau care mă cunoşteau după nume. Erau mulţi din ei închişi pentru credinţa lor, cu ocazia trecerii la ortodoxie a Bisericii greco-catolice.

Am rămas înţeleşi ca mâine la ora plimbării în curte, să ne întâlnim spre a discuta împreună.

După ce îmi aşezai bagajul acolo unde îmi spuseseră că mai este un loc liber, văzui venind din fundul camerei spre mine cineva care îmi zise:

- Am auzit că vă numiţi Dorz! Nu cumva sunteţi din Oastea Domnului?

- Ba da!

- Dv. aţi scris cărţi, reviste, cântări religioase?

- Da! Dar de ce mă întrebaţi?

- Cunoaşteţi cumva pe unul Pop Şandor sau Alexandru de pe la Cluj?

- Da, ce-i cu el? Am auzit că ar fi fost şi el arestat. Ştiţi ceva despre asta?

- Da! Prin 10 februarie am fost eu adus aici la Oradea şi băgat în celulă. Era noaptea. Îndată s-a sculat de pe prici cineva care tremurând s-a aruncat spre mine zicând: Tu eşti frate Dorz? Sunt distrus! Mor. Nu mai pot. Ce să fac ca să scap de aici? Nu mai pot. Spune tot, cum m-ai trimis, cum mi-ai scris, cum mi-ai dat cărţile. Scapă-mă!... Scapă-mă! Scapă-mă.

Şi se agăţase tremurând de mine.

- Stai omule, i-am zis eu. Eu nu sunt cel care crezi d-ta. Linişteşte-te.

- Ba eşti fratele Dorz! Ştiu eu! Te cunosc eu. De ce nu vrei să recunoşti şi să mă scapi?

Am luptat mult cu el până s-a liniştit.

După aceea l-am întrebat de cauza lui, apoi de credinţa lui. Iar după aceea i-am zis:

- Păi bine, dacă d-ta ai o credinţă, de ce eşti aşa de deznădăjduit? De ce nu suferi pentru credinţa ta? De ce vrei să scapi cu orice preţ? Rabdă, dacă zici că eşti ostaşul Domnului. El cum a răbdat?

Dar n-am mai stat mult împreună. Pe el l-au scos din celulă. Apoi n-a mai venit înapoi. Şi nu mai ştiu ce a fost cu el.

- Nu aţi mai auzit nimic nici de la alţii despre el? Eu ştiam că au fost arestaţi odată cu el încă trei.

- Da, mi-a spus că au mai fost cu el trei. Pe doi crede că i-au eliberat de la Baia Mare, iar pe unul mai tinerel l-au adus aici.

N-am mai auzit nimic apoi. Cred că a scăpat, fiindcă era într-o stare că ar fi făcut tot ce i se cerea, numai să fie lăsat să meargă acasă.

- Va fi făcut „tot ce i se cerea”...

Acum să mă orientez puţin. Întreb să aflu cine mai este pe aici:

În camera 7, camera femeilor, printre altele era şi o fostă stareţă la o mânăstire greco-catolică. Fusese închisă pentru statornicia ei în credinţă. Avea peste 70 de ani şi era foarte slăbită. Când a fost arestată acum doi ani, una din ucenicele ei de la mânăstire s-a agăţat de ea cu toată puterea şi a spus celor ce o arestau:

- Nici moartă nu mă voi despărţi de măicuţa mea. Duceţi-mă şi pe mine acolo unde o veţi duce pe ea să trăiesc sau să mor şi eu acolo. Faceţi-mi orice vreţi, dar nimeni nu mă va putea despărţi niciodată de ea, căci este mai mult ca mama mea.

Au încercat s-o smulgă, dar n-au putut-o. Văzând aşa, le-au dus împreună pe amândouă. Acum era aici nedezlipită de măicuţa ei şi o îngrijea cu tot ce putea din tot sufletul său mare şi bun.

Mai erau împreună cu ele şi alte două credincioase din biserica păr. Chindriş de la Cluj, cu care ne cunoscusem încă în 1939 când scriam la gazeta Viaţa Creştină cu părintele Chindriş.

Cu acestea mai erau apoi două surori medicale de la maternitatea din Satu Mare, aduse aici pentru neglijenţă în serviciu. Din cauza lor se zicea că muriseră nişte noi-născuţi acolo. Cei doi medici ai acestei maternităţi - şeful şi subşeful - erau şi ei aici în celula 6, învinuiţi împreună cu ele de neglijenţă cu un ascunziş politic.

În celula 5 erau o parte din preoţi şi credincioşii greco-catolici, unii cunoscuţi personal, alţii numai după nume...

La plimbare ne-am cunoscut şi recunoscut cu toţii.

Ne-am împrietenit şi cu cei noi destul de repede. Atmosfera era mult mai liberă decât dincolo.

Mai ales după ce gardianul îşi termina programul lui cu noi şi pleca de pe sală, discutam fără nici o teamă cu glas tare între noi. Dacă aveam ceva de comunicat vecinilor, apropiam gura de gratiile uşii şi strigam:

- Alo 1. Rugăm pe domnul cutare să vină la vorbitor.

Vorbeam atâtea unii cu alţii încât aici, faţă de ceea ce fusese înainte, acum eram aproape fericiţi.

Am găsit între ei şi pe P. G. un gazetar bătrân care lucrase pe la Foaia Noastră, la Unirea şi chiar la Luceafărul lui Octavian Goga. Cunoscuse bine pe Coşbuc, pe Goga, pe Şt. O. Iosif. Lucrase împreună cu ei... Cu Agârbiceanu era prieten bun şi cu Lucian Blaga.

Ce multe am povestit despre amintirile noastre.

Mai erau Iuliu M., Iuliu P. Şi alţii, mulţi şi buni.

...Dar foamea era cumplită şi aici. Mâncarea era atât de puţină şi atât de slabă încât cu toţii devenisem ca nişte schelete.

Dormeam înşiraţi unii lângă alţii, întinşi pe priciuri comune. Toţi ne zvârcoleam toată noaptea în chinurile foamei. Unii, nemaiputând suporta, urlau şi plângeau ca nişte copii. Nu voi putea uita niciodată strigătele lor în ungureşte sau româneşte:

- Istenem, Istenem! - Ehes vagyok!

- Dumnezeul meu, Dumnezeul meu - cât de flămând sunt!

La plimbare în curte era program să ne scoată zilnic câte un sfert de oră.

Atunci ieşeam tot coridorul deodată, în afară de femei. Ele erau scoase separat, fie înaintea noastră fie după noi.

Toţi cei din cele şase celule, ne înşiruiam doi câte doi şi coboram în curtea mică unde făceam un cerc care se mişca întruna. La mijlocul cercului şeful de secţie care ne supraveghea.

Atunci pe secţie erau cu schimbul doi gardieni şefi. Unii dintre cei mai vechi gardieni ai penitenciarului.

Amândoi erau unguri. Unul blând şi bun mai gras şi mai moale Csapo baci. Celălalt un mititel ager, cu o mustaţă mare ungurească ascuţită, cu o pipă scurtă şi groasă şi cu nişte cizme cu carâmbi tari, totdeauna lucii şi scârţâind.

Când era de serviciu Csapo baci el stătea deoparte liniştit, lăsându-ne să ne plimbăm mergând cum vrem, să vorbim cu cine vrem şi să umblăm cum ne convine. Niciodată nu ne-a făcut nici o observaţie.

Dacă trecea timpul reglementar - şi era vremea să ne zică:

- „Gata, dă-i drumu sus!” - când se potrivea să fie timp frumos, sau încă nu ne terminasem discuţia cu prietenul şi cineva dintre noi îi zicea:

- „Csapo baci, mai lasă-ne puţin”. - El zicea:

- „No bine. Da nu mult că am treabă”.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească şi pământul de pe el pe Csapo baci că atâta cât a putut el ne-a uşurat şi nu ne-a îngreuiat necazul în care eram.

E şi aceasta o dovadă că nu legea este rea ci oamenii sunt răi. Că oricât de aspră ar fi o lege, dacă cel care este pus s-o aplice este om, el o aplică cu omenie. Şi atunci cel ce ispăşeşte nu este mai apăsat decât trebuie, nici mai chinuit decât merită.

Dar când cel care aplică legea este fiară, atunci legea devine în mâinile lui instrumentul blestemat al nefericirii semenilor săi.

Ca să vedeţi ce fel de om bun era Csapo baci am să vă povestesc o întâmplare cunoscută de noi toţi. O spusese unul din cei ce o trăiseră.

Penitenciarul avea afară din oraş o grădină mare în care cultiva tot felul de legume pentru hrana personalului şi a deţinuţilor săi. La această grădină lucrau tot anul câte o echipă mai mare sau mai mică, după cum era nevoie, din deţinuţii cei mai nepericuloşi. Aceşti deţinuţi erau duşi la grădină pe jos, încolonaţi pe 2 sau 3 rânduri, iar gardianul care îi păzea, cu o puşcă lungă la umăr mergea în urma lor. Acolo ei lucrau toată ziua, iar seara erau aduşi tot aşa, înapoi la locul lor în penitenciar.

Într-o vreme serviciul de paznic al acestei echipe de deţinuţi care erau duşi să muncească la grădină, era încredinţat lui Csapo baci, care se purta cu ei ca şi cu nişte copii ai lui.

- Măi pruncii mei, - îi sfătuia el pe drum, - să nu fugiţi mă, că vedeţi puşca asta, vă puşc mă pe toţi, aşa ca pe nişte iepuri.

- Da’ cum să fugim noi Csapo baci, ziceau ei râzând, că unde mai aflăm noi un tată aşa bun ca pe d-ta şi un servici aşa de bun ca ăsta de aici?...

- No bine pruncii mei, zicea Csapo baci liniştit. Şi mergea legănându-se în urma lor.

Într-o zi, Csapo baci mergea cu echipa lui de vreo 10 deţinuţi. Când unul îi zise în glumă:

- Acum, dacă chiar am vrea să fugim noi, Csapo baci, te-ar lăsa pe d-ta inima să tragi cu puşca în careva?

- Cum să nu trag mă, dacă fugiţi?

- Dar ai d-ta atâtea gloanţe câte să ne puşti pe toţi?

- Dar cum să nu am!

- Câte gloanţe ai Csapo baci?

- Cinci!

- Da’ ştii d-ta să nimereşti chiar bine cu puşca?

- Cum să nu ştiu mă?

- Da’ îi bună puşca asta?

- Prima! Puşcă aşa nu mai este.

- Eu mă prind că d-ta nu ştii nimeri căciula mea colo pe parul cela! Uite Csapo baci dacă o nimereşti dintr-o dată îţi facem o cinste cu cât vrei când trecem înapoi pe lângă Vaida (Vaida era o crâşmă la marginea oraşului la care se mai băgau ei câteodată pe furiş, când veneau înapoi. Pe vremea aceea deţinuţii care lucrau aveau dreptul să aibă la ei câte o sumă de bani pentru a-şi face cumpărături de mâncare).

- Bine, - zise Csapo baci. Hai!

Se opriră toţi acolo în marginea grădinii. Pe câmp nu mai era nimeni.

Deţinutul îşi puse căciula lui în par, apoi se deteră toţi zece de-o parte, iar Csapo baci puse puşca la ochi şi trase o dată.

Dar căciula nici nu se mişcă în par.

- Ai văzut Csapo baci că n-ai puşcat-o! Mai o dată!

Poc, a doua oară! Dar căciula tot acolo.

- Mai o dată!

Poc! făcu din nou puşca cea lungă şi ciudoasă a lui Csapo baci, a treia oară. Dar tot nimic.

- Mai o dată!

Lui Csapo baci îi era acum chiar ciudă:

Poc!

- Nici acum n-ai lovit-o. Numai de ciudă nu te lăsa. Mai o dată!

Poc! - a cincea oară.

Dar căciula era tot acolo, stând foarte liniştită în parul ei.

- Mă’ da cum se poate că n-o lovişi Csapo baci? Mai trage numai o dată că poate o loveşti!

- Nu mai am gloanţe mă. S-or gătat toate - zise Csapo baci, scărpinându-se supărat după ureche. Ce mă fac eu acum? - zise el amărât.

- No, dacă nu mai ai gloanţe Csapo baci, Dumnezeu să te alduiască. Noi merem care încotro, - râseră ei, împrăştiindu-se prin porumburi ca iepurii, fiecare încotro apucă.

- Mă pruncii mei, nu fugiţi mă, că iară vă prinde mă. Şi va fi mai rău şi de voi şi de mine. Nu fugiţi mă pruncii mei... se tânguia în urma lor bietul Csapo baci.

Dar în zadar. Curând nu mai văzu pe nici unul din cei zece „prunci” ai lui...

Când s-a întors singur înapoi, a povestit la direcţiune că deţinuţii lui i-au fugit. Că el a tras după ei şi că pe unii i-a rănit, dar nu a putut prinde pe nici unul.

A fost crezut şi iertat. Dar apoi n-a mai fost lăsat cu deţinuţii la grădină ci dat la alte servicii în curte. Afară n-a mai fost trimis niciodată.

Acesta era Csapo baci, care ne păzea acum pe noi.

Deşi i se spusese că noi suntem cei mai periculoşi bandiţi, mult mai periculoşi decât cei de la dreptul comun, totuşi noi n-am avut nici un necaz din partea lui. Dar nici el din partea noastră. Tocmai pentru că el era aşa de bun, - aveam şi noi grijă să nu greşim cu nimic pentru care el ar putea fi tras la răspundere.

Celălalt şef de secţie însă era altfel. Pe când Csapo baci era tipul omului cumsecade care este la fel în toate seminţiile pământului, şeful Nehez era tipul specific al neamului său. La el totul era numai unguresc: mustăţile lungi şi răsucite la vârf, pipa groasă, cizmele cu carâmb tare... Până şi ciomagul cu care umbla totdeauna în mână.

Când ne scotea el la plimbare, totdeauna se aşeza în mijlocul cercului nostru şi se sprijinea în ciomagul lui, ca un cioban grijuliu care nu-şi pierdea din ochi turma.

Odată am avut mare necaz cu el. Iată cum:

Era precum am spus, o foamete cumplită. Urlau uneori bieţii oameni ca vitele: Ni-e foame, ni-e foame.

Când erau la plimbare prin curte, era singurul prilej în care fiecare ar fi putut găsi cumva, prin vreo minune ceva să ia în gură. Dar ce?

Printre pietrele măturate se mai putea afla căzut cumva vreun grăunte de fasole, de porumb, de arpacaş, când fusese descărcat pentru bucătărie. Dacă îl vedeau doi în acelaşi timp - săreau deodată să ia bobul şi să-l mănânce. Un fir căzut de porumb, un bob de fasole, un grăunte de arpacaş - ce hrană putea fi pentru un om? Şi totuşi ce luptă pentru ea!

La întoarcerea spre coridorul nostru treceam prin faţa bucătăriei. Aici se găseau lăzile cu resturile ce trebuiau aruncate: coji, oase, tot ce se arunca.

De obicei aceste lăzi erau luate înăuntru când treceam noi ca nu cumva să aflăm în ele ceva . Când însă bucătarii fie că uitau să le ascundă de noi cum aveau ordin, fie că anume le lăsau ca şi cum le-ar fi uitat, - era o adevărată năvală asupra acestor lăzi.

Între noi nu toţi erau oameni care ştiau răbda fără a se compromite. Dar mai erau şi din ceilalţi. Unii erau închişi pentru că voiseră să treacă frontiera - sau o şi trecuseră. Alţii pentru vreo speculă cu aur. Alţii pentru deţinere de arme, - feluriţi oameni care nu aveau nici puterea de înfrânare a credinţei, nici reţinerea unei demnităţi pe care nu voiau s-o piardă şi nici tăria unei adevărate virtuţi creştine.

Aceştia erau în stare de orice pentru a-şi potoli o clipă foamea lor chinuitoare. Ei mergeau de obicei în primele rânduri, totdeauna să fie ei mai întâi dacă s-ar ivi ceva să apuce.

De servici atunci cu noi era Nehez, care bănuind ceva se grăbi să vină să vadă nu cumva sunt lăzile afară. Tocmai când se uită el, se ridicaseră vreo patru dintre cei ce se aruncaseră pe lăzi şi se luptau să-şi smulgă unii altora ceva. Eu auzisem zgomot, dar nu vedeam bine ce se întâmplă din cauza celor ce urcau în faţa mea.

- Staţi, ce-i acolo, ce-aţi luat? - se repezi Nehez, cu ciomagul în mână, ca să vadă.

- N-avem nimic domnu’ şef!

- Ia să văd ce aveţi voi sub haină?

Apoi întorcându-se spre bucătarii care ieşiseră auzind zgomotul, strigă:

- Ce a fost aici în lăzi, măi bucătarule?

- Nişte copite şi oase de bou de pe care am jumulit tot ce era şi le-am aruncat şi le-am pus pentru gunoi, - zise bucătarul-şef. Copitele goale le-am aruncat acolo pentru că nu mai aveau pe ele nimic.

- Care le-ai luat mă?

- Nu a fost nimic în ladă, domnule şef! - zise cineva.

- Las-că aflu eu, bandiţilor!

Înăuntru imediat. Percheziţie!

Le-a aflat! Nenorociţii răpiseră din lăzile de gunoi patru copite de bou, cu părul încă pe ele. Le ascunseseră sub haine pentru ca ajunşi în celulă să le poată roade cu dinţii pielea şi zgârciurile vii care mai rămăseseră neciugulite de bucătari.

Plângeau când şeful Nehez le-a smuls de la ei şi le-a aruncat cu scârbă afară.

Dar ce uşor i-a fost lui după aceea să ne tragă o batjocură ţigănească tuturora pentru asta.

Porţiile de mâncare erau la fel pentru toţi. Pentru femei ca şi pentru bărbaţi. Pentru cei tineri ca pentru cei mai bătrâni. Pentru cei mici ca şi pentru cei mai mari.

Femeile din celula 7, mâncau totdeauna mai puţin ca bărbaţii, unele fiind şi bolnave, altele slăbite. Ne ofereau aproape zilnic câte o gamelă-două rămasă din mâncarea lor de arpacaş.

Atunci se petrecea ceva frumos: După plecarea şefului de pe secţie, cu diferite aţe şi curele date de noi din celelalte celule, ele legau de tortă gamela plină de mâncare, apoi o scoteau prin gratiile uşii pe coridor, şi cu mâna stângă ne aruncau aţa, nouă celor de lângă ele. Noi luam aţa, trăgeam gamela, apoi aruncam aţa mai departe. - Şi aşa mergea gamela ca un cărucior de copii, trasă de aţă, de la o celulă la alta, - până acolo unde, o trimiteau ele. Putea merge trasă astfel până la camera 1 din fundul coridorului. Şi cam aşa mergea, trasă pe rând. Apoi se împărţea într-o ordine, celor mai lipsiţi, fiecăruia câte puţin.

Eu neputând sta degeaba, deprinsesem cusutul şi reparatul încălţămintelor. Îmi făcusem rost de o sârmă din care făcusem un ac şi o sulă. Aţă scoteam din prosop sau din cămaşă. Unde aveam perne sau saltele, scoteam din astea.

Astfel am reparat multe încălţăminte ale celor ce, după ani de zile, de abia li se mai ţineau ghetele pe picioare.

M-am bucurat nespus de mult că am putut să fac acest serviciu călugăriţelor de lângă noi, a căror încălţăminte era ruptă de tot, spre a nu rămânea cu picioarele chiar goale.

Seara aveam uneori program de cântări. Fiecare celulă trebuia să cânte la rând câte un cântec pentru toţi ceilalţi. Când venea rândul celulei noastre aproape totdeauna eram ales eu să cânt o cântare de la Oastea Domnului.

Am cântat prima dată Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu... Le-a plăcut tuturora atât de mult încât multe zile n-a mai cântat nimeni o altă cântare până ce au învăţat-o cu toţii pe asta. Atunci o cântam tot coridorul în aşa fel încât de multe ori striga santinela din curte:

- Hei, mai încet acolo! Ce, aţi înnebunit? Unde vă pomeniţi?

Se statornicise între noi toţi o aşa atmosferă prin cântări şi prin discuţii din Cuvântul Domnului, încât toţi uitau de chinurile foamei - şi zilele treceau mult mai uşor ca înainte.

Cinci luni am trăit acolo în aceste condiţii. Din iulie până în noiembrie.

La şoldurile uscate, de îndelungata zăcere zi şi noapte pe scândurile goale, mi se făcuseră două bătături mari şi negre. Pielea mi se făcuse groasă, vânătă şi crăpată ca o scoarţă de copac. Bătăturile de la genunchi nu-mi erau nici pe departe atât de frumoase ca cele de la şolduri. Era o dovadă, spre ruşinea mea, că mai mult zăcusem, decât mă rugasem. Pe când ar fi trebuit să fie tocmai dimpotrivă.

În vara aceea mi-a căzut mai mult de jumătate din părul de pe cap.

Sosi toamna târzie, cu prima zăpadă şi cu primul frig aspru...

Începuseră muncile la Canal şi aproape zilnic era mişcare pe coridor, unii fiind scoşi şi duşi.

Venea pe coridor şeful de secţie cu o listă în mână şi striga: Care îşi auzea numele trebuia să iese îndată cu tot bagajul. Într-o zi, cu o listă mai lungă îl strigă şi îl duse şi pe baci Flore la canal. A venit înapoi acasă abia după doi ani.

Într-una din aceste zile veni şeful de secţie cu un bilet pe care era scris un singur nume.

- Prezent, am strigat eu.

- Ieşi imediat cu tot bagajul!

Mi-am luat repede rămas bun de la toţi cei cu care petrecusem atâtea luni şi cu care mă împrietenisem atât de mult. Mulţi Îl aflaseră acolo pe Domnul Isus şi acum nu ne puteam despărţi.

Au căzut cu toţii pe grumazul meu. Nu ştiam pe care să-l sărut şi pe care să-l ascult ce îmi încredinţa dacă cumva mă trimit „afară”.

Unul, un evreu al cărui fiu era ministru în nu ştiu ce ţară străină, arătase multă ascultare de Cuvântul Domnului Isus... Spera să iese cândva, dar avea un dosar greu şi nu ştia cât va rezista. Nu avea pe el decât nişte zdrenţe... Un altul, ofiţer din armata ungară, la fel... Un altul din Basarabia tot aşa...

Fiecare îmi cerea ceva. Ce să fac? - le-am dat tot ce aveam, rămânând aproape gol. Şi le-am promis că dacă voi ajunge acasă am să le trimit pachete cu haine.

O dată pe an, toamna, avea dreptul să primească un astfel de pachet fiecare din cei care avea în ţară pe cineva care le putea trimite. Chiar săptămâna trecută primisem cărţi poştale şi scrisesem acasă... Eu şi primisem pachetul cu câteva zile mai înainte. Aveam ce să împart acum. Cui n-am avut să-i dau nimic, le-am promis. Şi întocmai aşa am şi căutat să fac îndată după ce într-adevăr am ieşit şi am ajuns acasă.

Fiindcă nu ne puteam despărţi, şeful pierzându-şi răbdarea, mă luă de mânecă, mă smulse dintre ei şi mă împinse afară, trântind uşa şi împingându-i zăvorul.

I-am privit printre gratii pe cei rămaşi acolo, eu care eram acum afară.

Într-o clipă m-a pătruns întreaga tragedie a acestei privelişti: oameni după gratii, ca fiarele cele mai primejdioase!... Şi când cunoşteam ce suflete nobile şi ce caractere cinstite erau aceşti oameni total nevinovaţi de după gratiile acestea!

O, Dumnezeule al Îndurării, ai milă şi nu mai lăsa pe chinuitorul creaturilor Tale să sfâşie şi să zdrobească atât de sălbatic, de trufaş şi de nepăsător opera dragostei Tale! Adu vremea când să nu mai fie niciodată gratii şi zăvoare ci pace şi libertate peste toată lumea asta creată de Tine ca să fie fericită şi nu chinuită.

Am fost dus pe jos de la penitenciar până la securitate.

Acolo am fost predat iarăşi lui Zoli-baci care m-a băgat singur în celula de lângă spălător.

Am tremurat acolo toată noaptea. Nu mi-au dat nimic nici de mâncare.

A doua zi după masă a venit Zoli-baci şi m-a scos... După ce mi-a dat ce-mi mai rămăsese din lucrurile oprite la cancelarie: acte, curea, şireturi, m-a scos în stradă cu ele cu tot în braţe pe aceeaşi poartă din dos, pe care mă mai scosese de două ori până acum:

- Liber! Mergi acase!

- Dar dacă mai ajungi odate la noi, te scot pe uşa asta pachet. Înţeles?

Şi trânti uşa de fier, înjurând...

Am aruncat acolo jos în marginea străzii tot ce aveam în braţe. Şi îngenunchind mi-am ridicat spre ceruri tot sufletul din mine.

Poarta îndurării era deschisă şi zidul dintre mine şi Domnul meu, nu mai era nicăieri.

Altădată m-aş fi tăvălit pe jos strigând ca un nebun de bucurie...

Dar acum stăteam acolo în genunchi, cu faţa în sus, cu lacrimile şiroind pe obraji, murmurând printre sughiţuri fericite două cuvinte:

Isuse, Isuse, Isuse, Isuse - şi:

Slavă, Slavă, Slavă, Slavă Ţie...

Şi nu mă mai puteam sătura privind iarăşi cerurile deschise şi pe Mântuitorul meu Preaiubit stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu...

Ajuns din nou acasă, dragostea fraţilor m-a înconjurat cu şi mai multă căldură şi m-a chemat la lucru cu şi mai mult dor. Doream să aflu tot ce se petrecuse în cele aproape zece luni de când nu mai ştiam nimic de mersul Lucrării frăţeşti.

Cei despre care am aflat mai întâi au fost fraţii din Bucovina, această minunată parte de ţară care parcă este şi cea mai minunată parte a sufletului nostru din frăţietatea Oastei Domnului. Suntem fericiţi să vedem prin aceşti minunaţi fraţi şi surori, un mare adevăr şi anume acela că unele regiuni ale ţării parcă au parte de la Dumnezeu de un har deosebit, faţă de celelalte. Cred că acest har este urmarea sincerităţii şi smereniei cu care sufletele acelea Îl iubesc şi Îl ascultă pe Dumnezeu.

Apoi încă un adevăr: acela că Dumnezeu binecuvântează şi pe urmaşii părinţilor credincioşi până la a nu ştiu câta generaţie - precum este scris.

În această dulce Bucovină, Ştefan cel Mare a fost nu numai omul celor mai minunate fapte de vitejie a istoriei noastre, dar şi omul celei mai minunate credinţe, în Hristos. Sufletul în stare de orice jertfă pentru slava lui Dumnezeu şi pentru păstrarea credinţei în El...

Dar Ştefan n-a fost singurul. El singur n-ar fi putut câştiga nici biruinţele pe care le-a câştigat, nici face mânăstirile pe care le-a făcut. Cu el mai erau ca şi el mii şi mii.

Din pricina acestora a fost apoi şi este un atât de mare har peste toată partea asta de ţară. O alta asemenea ei nu mai este poate în ţara noastră, decât Maramureşul, care fără să aibă o istorie aşa de zbuciumată ca Bucovina, n-a avut totuşi o credinţă mai mică. Aici nu sunt zeci de mânăstiri de piatră puternică precum în Bucovina, dar sunt sute de bisericuţe fiecare într-un fel şi de un preţ unic, înălţate mai mult pe cer decât pe pământ, ca şi sufletul curat şi drept, al poporului care le-a închegat mai mult din suflet decât din lemn.

Şi n-a fost un singur voievod mare, ci au fost mai mulţi, dar istoria lor este mai tainică. Numai roadele frumoase se văd.

Ce minunaţi erau fraţii şi surorile din Oastea Domnului oriunde i-am cunoscut. Dar fraţii şi surorile din Bucovina şi Maramureş parcă erau şi mai frumoşi. Pentru că acolo cele două trăsături deosebite pe care le are Oastea oriunde trăieşte duhul ei adevărat: smerenia şi dragostea, - erau mai curate acolo ca oriunde. Şi aşa au rămas până astăzi.

De la fraţii din Bucovina deci am aflat cele dintâi veşti:

La începutul anului 1950, - şi prin părţile acelea din Nordul Moldovei adunările s-au ţinut cam nestingherite - până aproape de Paşti... Atunci, aproape de peste tot, fraţii lucrători au fost chemaţi pe la posturile de miliţie unde li s-a pus aspru în vedere că toate adunările Oastei sunt oprite şi că ei vor fi pedepsiţi, oriunde vor fi găsiţi adunaţi.

Primele măsuri au fost luate chiar de Paşti.

La Volovăţ, a doua zi de Paşti, miliţia a venit în biserică ameninţând pe fraţii adunaţi că dacă nu se împrăştie imediat, vor fi luaţi şi duşi cu maşina la Securitate.

La Straja, miliţia la fel a căutat pe fraţi. Au luat pe fr. Buraciuc pe care l-au cercetat şi ameninţat. La fel pe fr. V. Cerlinca şi încă pe mai mulţi alţii.

Preotul din Negostina a anunţat Securitatea pârându-l pe fr. I. Moroz că ar fi vorbit împotriva Statului. Au urmat cercetări şi s-a dovedit cu martori că n-a fost adevărat. Dar până atunci fraţii au avut mult de suferit.

La Vicovul de Sus, cu ocazia unui botez, era o mare adunare. Miliţia a venit în mijlocul adunării, a cercetat pe toţi fraţii luându-le buletinele. Îl căutau cu deosebire pe fr. Arcadie - dar deşi el era în faţa lor, ei nu l-au văzut şi astfel n-au pus mâna pe el.

La Suceava, la Mânăstirea Sf. Ioan, preotul Ruja a arătat mulţimii de fraţi care erau adunaţi în biserică - uşa. Şi le-a strigat:

- Afară cu voi! Noi nu avem nevoie în biserică de astfel de elemente!

Şi aceasta pentru că fraţii cântaseră Tatăl nostru în genunchi. Şi mai cântaseră o cântare după ce se terminase slujba în biserică.

Dar afară tot poporul s-a adunat împrejurul lor şi i-a rugat să mai cânte acolo în curtea mânăstirii...

Prin părţile Bihorului şi Aradului pe unde fraţii lucrau cam împreună, lucrurile se petreceau tot cam aşa.

În urma arestării şi percheziţiei mele, toţi fraţii au început să fie şi mai urmăriţi. N-au mai putut continua adunările mari, ci numai adunările împrăştiate şi cu număr mai mic. Unii dintre preoţi pârau pe fraţi la Securitate şi de multe ori ei înşişi s-au făcut călăuzele miliţiei pentru aflarea adunărilor frăţeşti.

La fel curentele hrăpăreţe dădeau năvală între fraţi pentru a-i îngrozi că vor fi arestaţi. Ca să-i poată face mai uşor să se boteze la ei, spre a scăpa de orice prigonire.

Atunci au şi trecut din Oastea Domnului două suflete slabe şi bolnave. Unul Creţu Ioan la penticostali şi altul Purcel Flore la baptişti. Cam atâta pagubă ne-au putut face în urma tuturor zbaterilor lor.

Prin părţile Hunedoarei, lucrurile mergeau frumos. Adunările se ţineau aproape lanţ, când într-o parte când în alta. Peste săptămână erau adunări de şcoală biblică şi de rugăciune. Iar duminicile, adunări de evanghelizare.

În afară de astea când se iveau prilejuri de botez în familiile fraţilor, sau nunţi, sau înmormântări sau hramuri la diferite biserici, - toate aceste prilejuri erau folosite pentru mărturisirea Evangheliei şi bucuriile frăţeşti.

Lucrarea de ajutorare frăţească era întreţinută peste tot de duhul darnic al Frăţietăţii. Astfel multe familii de fraţi lipsiţi au fost îngrijiţi cu hrană şi îmbrăcăminte. Altora, li s-a dat ajutor să-şi facă locuinţă... Bolnavii erau cercetaţi. Orfanii şi văduvele erau ocrotiţi şi mângâiaţi. Bisericile înzestrate. Evanghelia mărturisită cu fapta. Şi Numele Domnului era preamărit de către toţi.

În jurul Hunedoarei adunări de acest fel se ţineau în Buituri, Boj, Pestiş, Bârcea Mică şi Mare, Sântandrei, Simeria, Călan, Crişeni, Sâncrai... Cărpiniş, Nepolt...

Adunări mai însemnate, au fost cele ţinute la Tâmpa în biserică, unde preotul Marcu ocrotea cu drag pe fraţi. Apoi la Simeria Veche, la Sâncrai, la Ohaba, la Haţeg, la Batiz...

Fraţi lucrători erau o mulţime. Pe lângă fr. Petru şi Opriş de la Batiz, erau Ion şi Gheorghe din Crişeni, Ionel de la Sâncrai, Şerban şi Jurca din Buituri, Andrei, Petru şi Costică din Ohaba şi mulţi, mulţi alţii.

Un necaz mare au avut acolo fraţii cu unul anume Herbei Ioan, fost preot ortodox dar trecut la sectari, care cutreiera satele în slujba dezbinării. A încercat în multe părţi să introducă printre fraţi învăţăturile dezbinătoare, dar fraţii l-au înfruntat şi l-au respins. Purtarea lui era uşuratică, vorbirea prefăcută şi umblarea nestatornică. N-a avut nici un câştig dintre fraţi, astfel că a plecat din Hunedoara şi s-a stabilit în Arad. Nu se ştie la care sectă a rămas, fiindcă totdeauna îşi ascundea ce crede, spre a putea umbla pe la toţi şi spre a putea suge de la mai multe oi în acelaşi timp. Acest om al nimănui a umblat mulţi ani pe aceste căi duble şi îndoielnice. Fiind un om fără nici o valoare duhovnicească n-a fost crezut şi primit decât de oameni care aveau acelaşi fel ca al lui de a vorbi şi umbla.

Cei doi care fuseseră pricina necazului prin care trecusem, - erau liberi şi nepăsători... Alergau prin ţară şi „lucrau pentru Domnul”, - ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Cel pentru care căzusem în mâinile lui Dumnezeu continua să trăiască în acelaşi mare păcat, fără nici un gând de pocăinţă şi de îndreptare, - aşa după cum promisese. El trăgea după el tot mai departe şi mai adânc spre iad sufletul cu care se tăvălea, grăbind astfel fără nici un fel de frică, nenorocirea familiei şi a adunării care îl primiseră. Făcând ca Numele lui Dumnezeu şi al Lucrării Lui să fie înjosit.

Această nepăsătoare şi vinovată viaţă, aveau s-o ispăşească amar în curând, - şi nu numai ei înşişi.

Celălalt, pentru care căzusem în mâinile oamenilor, - cedase unui alt fel de păcat. Frica şi slăbiciunea îl făcuse să accepte tot ce i se ceruse numai ca să scape. Crezuse poate că zice da, - până ce se vede liber, iar după aceea uşor se va dezlega de această legătură vinovată.

Dar n-a fost aşa: n-a scăpat. Ci dimpotrivă a fost înfăşurat tot mai strâns în aceste obligaţii şi a trebuit să vândă pe tot mai mulţi fraţi spre a se scăpa pe sine. S-a făcut urzitorul multor curse întinse altora, până ce la urmă a căzut şi el însuşi în laţurile pe care le întinsese altora.

Dar istoria asta va mai avea durerea să vorbească încă mult atât despre unul cât şi despre altul.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii

Ostaşul atunci se arată strălucit înaintea împăratului său când poartă rane pe trupul lui...

Tot aşa şi noi înaintea lui Hristos.

Sf. Ioan Gură de Aur - Omilia Tesaloniceni

Taina puterii şi biruinţei noastre nu stă în puterea noastră ci în puterea care vine de Sus peste puterile noastre atunci când inima noastră se roagă,

când ochii noştri lăcrimează,

când sufletul nostru se luptă.

Păr. Iosif Trifa