Cap. 4 - Aur lămurit, trestii clătinate
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 3
„Mă rog... să-L cunosc pe Hristos şi părtăşia
suferinţelor Lui... Şi să mă fac asemenea cu
moartea Lui...”
Domnul nostru Isus Hristos are doar o singură cale din cele patru căi: cea înainte. Diavolul le are pe toate celelalte trei căi: cea din stânga, cea din dreapta şi cea înapoi...
Roditoare este doar o singură sămânţă din patru: cea din pământul cel bun. Toate celelalte trei seminţe sunt pierdute: şi cea de lângă drum şi cea de pe piatră şi cea din spini.
Când am pornit pe urmele lui Hristos, noi n-am văzut decât o singură direcţie: cea înainte. Celelalte s-au ivit pe urmă, desfăcându-se din acestea: întâi una, - cea din dreapta. Apoi alta, - cea din stânga. Şi abia mai târziu, cea dinapoi.
La începutul Lucrării Oastei Domnului, Duhul lui Dumnezeu umplea sufletul tuturor celor chemaţi în ea cu o atât de mare putere şi tărie încât ei nu numai că erau cu toţii desăvârşiţi una, dar şi mergeau înainte cu un aşa de puternic avânt încât nici nu cunoşteau vreo abatere de la direcţia luată!
Despărţirea s-a ivit numai mai târziu, când avântul unora a început să scadă. Abaterile au venit numai prin aceia a căror inimă n-a mai rămas întreagă cu Domnul Dumnezeul nostru, cum se spusese cândva despre Solomon (1 Împ. 11, 4).
Pe calea diavolului sunt o mie de mijloace prin care Satan şi-i face asemenea lui, pe acei care îl urmează acum pe el în plăcerile trecătoare ale păcatului - spre osânda veşnică a iadului său.
Pe calea lui Hristos sunt numai trei mijloace prin care El Şi-i face asemenea Lui pe acei care Îl urmează pe El acum din suferinţele trecătoare ale sfinţeniei, - la slava veşnică a raiului Său.
Cele trei mijloace şi semne ale părtăşiei şi colaborării noastre cu Hristos sunt:
1. Jugul. - Fiindcă Domnul Isus a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun (Matei 11, 29).
3. Crucea. - Fiindcă Domnul Isus a zis: Cine vrea să vină după Mine... să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să Mă urmeze (Luca 9, 23).
Toate acestea trei par la prima vedere numai suferinţă. Dar ele nu sunt numai aşa.
„Jug”, - are două înţelesuri: întâi muncă, apoi unire.
„Sarcină”, - are două înfăţişări: întâi răspundere, apoi rodire.
„Crucea”, - are două părţi: întâi suferinţă, apoi sfinţenie.
Cei mulţi privesc doar la primul înţeles al jugului lui Hristos, la munca grea şi la canonul amar al unei vieţi de neprihănire - şi fug de jugul Lui. Dar cei puţini privesc la minunata unire cu Hristos prin părtăşia cu El la munca cea fericită în ogorul Evangheliei Sale. A trage în jugul Lui, alăturea de El, este ceva ce-ţi dă o atât de mare bucurie încât după ce ai gustat-o n-ai mai dori s-o schimbi pentru nimic şi cu nimeni din lume.
A purta sarcina Lui, este a te împreuna cu Hristos atât de profund şi de înalt, încât ceea ce este în El mai fericit, să pătrundă în ceea ce ai tu mai intim. Şi să facă să nască în tine o viaţă nespus de nouă, de dragă, de dulce şi de scumpă...
Iar acceptarea crucii lui Hristos, primirea de bună voie a suferinţei pentru El şi alături de El, - este de fapt singurul mijloc de sfinţire şi de slavă.
Când Mântuitorul nostru Sfânt zicea: Mă sfinţesc Eu Însumi pentru ei (Ioan 17, 19). El voia să ne spună: Eu am acceptat Crucea şi suferinţa Mea, pentru că acesta era singurul mijloc prin care voi veţi putea fi cu adevărat sfinţiţi.
La prima vedere toate aceste trei mijloace pe care Domnul anume le-a ales - pare că sunt ceva cu neputinţă de ales şi de purtat cu bucurie. Dar îndată ce dragostea de El a ajuns puternică şi adevărată în noi, găsim în ele nu numai singurele mijloace prin care ne putem uni desăvârşit cu El, dar şi singura bucurie şi singurul scop al vieţii noastre.
Întâi este vorba de jug ca de o căsătorie cu Hristos, pentru că despre căsătorie se vorbeşte ca despre un jug pe care îl iei de bunăvoie, alături de o fiinţă pe care o iubeşti şi ţi-o alegi ca să te împreuni cu ea în totul şi pe totdeauna.
Singura condiţie care te poate face să-ţi iei acest jug, este dragostea.
Singura putere care te poate face să porţi cu bucurie sau cu răbdare acest jug, este numai dragostea. Câtă vreme ai în tine o dragoste fierbinte faţă de Hristos, Soţul tău Cel Drag, - atâta vreme tragi lângă El şi pentru El, oricâte sudori şi lacrimi ar trebui să semeni pe brazda Lui. Şi nu simţi în jugul cu El nici un fel de greutate ci numai o tot mai profundă şi fericită bucurie. Greul începi să-l simţi abia atunci când dragostea de Hristos se răceşte în inima ta.
Despre sarcina lui Hristos, este vorba ca de o împărtăşire atât de intimă şi de dulce între mine şi El, încât eu devin acelaşi trup şi duh al Lui. - El trecându-Şi şi petrecându-Şi peste mine şi în mine Fiinţa Sa, prefăcută într-un rod nou divin şi etern.
Prin aceasta jugul căsniciei, a devenit sarcină-rod. Astfel eu devin una şi unul cu El şi în El. El devine una şi unul cu mine şi în mine.
Cam aşa am înţeles şi înţeleg eu cuvântul care zice: eu în Hristos. Sau: Hristos în mine (Filip. 4, 13; Gal. 2, 20).
Şi dacă Crucea a fost aleasă drept mijloc de sfinţire pentru Hristos, înseamnă că ea este singurul mijloc de sfinţire şi pentru noi. Că drumul ajungerii la slavă trebuie să treacă neapărat prin Cruce. Şi cel al ajungerii la sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, - trebuie să treacă neapărat prin suferinţă.
Dacă cu privire la fiecare credincios în parte, aceste condiţii şi mijloace şi semne, sunt neapărat şi nedezlipit legate de mântuirea şi slujba sa cu Hristos, - apoi acestea sunt şi mai mult legate de Lucrarea Sa, ca întreg al ei.
Nu noi ostaşii Domnului, fiecare în parte, am intrat cei mai dintâi în cuptorul încercării, ci Lucrarea Oastei însăşi. Ideea şi solia ei au trebuit să fie trecute prin foc, spre a se adeveri dacă este în ea un material rezistent la foc, sau nu. Dacă este în ea un filon divin, - sau numai o plămădeală omenească.
O înlănţuire tainică există între aceste trei înţelesuri ale vieţii şi vieţuirii noastre cu Hristos, în El şi prin El:
- Întâi vine cunoaşterea Lui prin Cuvânt,
- apoi dragostea de El şi cu El prin Duh.
Iar aceste două ne duc la unirea cu El prin jugul şi lucrul Lui.
Jugul ne duce la sarcina şi la însărcinarea Lui pentru continuarea seminţiei şi seminţei duhovniceşti.
Sarcina Lui fericită ne duce la cea mai înaltă treaptă a identificării noastre cu Dumnezeu: suferinţa ca mijloc al sfinţirii şi învrednicire a slavei.
Înainte de a deveni lucrători ai lui Hristos, - noi suntem mai întâi o lucrare a Lui. În acest înţeles este scris: „noi suntem lucrarea Lui...”
Şi numai după ce se face în noi lucrarea lui Dumnezeu, - apoi, devenim şi noi cu adevărat nişte lucrători împreună cu El.
Cine se înghesuie în rândul împreună lucrătorilor cu Dumnezeu, fără ca să fi fost mai întâi ei înşişi lucraţi şi prelucraţi de Dumnezeu, - nu numai că nu vor putea produce niciodată nimic bun, durabil şi curat, - dar tot ce vor produce va fi rău, uşuratic şi păcătos.
Alegerea între aceste două feluri de lucrări şi de lucrători o poate face numai Cuptorul. Numai Rugul. Numai Suferinţa.
De aceea a fost nevoie să vină întâi peste Lucrarea Oastei însăşi în întregimea ei, apoi peste fiecare ostaş în parte, - încercarea focului. Ca să se dovedească ce este aur, argint şi piatră scumpă, - sau ce este lemn, fân sau trestie. În noi şi între noi.
Eu văd în această ultimă parte a Istoriei Oastei Domnului, trei faze ale încercării:
- Prima între anii 1948 - 1952.
- A doua între 1953 - 1958.
- Şi a treia după 1959.
Fiecare din aceste trei faze şi-a avut partea ei mai aspră şi partea ei mai moale.
Vom căuta mai departe să urmărim îndeaproape toată desfăşurarea lucrurilor petrecute, spre a trage din fiecare întâmplare trecută învăţătura de care vom avea nevoie pentru întâmplările pe care le vom avea de străbătut în viitor.
Pentru că trebuie să încep întâi de la cel mai mic, trebuie deci să încep cu mine.
Şi pentru că trebuie să spun întâi despre ce cunosc mai îndeaproape, - voi continua deci şi de aci încolo cu istorisirea vieţii mele.
După cel de al treilea foc prin care am trecut în cursul anului 1950 (despre care am vorbit în capitolul dinainte) - am ajuns din nou afară. Afară, dar nu liber, fiindcă îndată mi-am dat seama că afară viaţa de după închisoare poate fi uneori mai grea decât cea dinăuntrul ei.
E adevărat că n-am mai răbdat afară chinurile trupeşti ale foamei şi ale frigului. Dar am aflat din nou şi din nou că există chinuri mult mai grele decât acestea: cele ale sufletului ameninţat, stors, siluit, sugrumat, zi de zi şi clipă de clipă.
Înăuntrul zidurilor îmi suferise numai trupul - şi uneori era foarte grea această suferinţă! Sufletul îmi fusese acolo liber, uşor, liniştit. Şi, de la un timp, începusem să nu mai simt prea sfâşietoare nici lupta cu lipsurile trupeşti. Când îmi era prea foame, - posteam. Adică renunţam şi la puţinul care şi aşa nu mă ajuta prea mult - şi hotăram să nu mănânc nimic. Am făcut astfel o experienţă nouă: când mă hotăram să postesc de tot, atunci foamea nu mă mai chinuia! Eram liniştit. Foamea mă chinuia numai atunci când nu renunţam la mâncarea pe care n-o aveam - şi mă gândeam mereu la ea. De atunci ştiu că nu te pot chinui cu adevărat decât dorinţele pe care ai nădejdea să ţi le împlineşti, la care nu ai renunţat. Când renunţi la aceste dorinţe - atunci scapi de chinurile lor.
Când mă chinuia dorul din urmă, îmi întorceam inima spre dorul dinainte. Atunci nu mai priveam spre viaţă - ci aşteptam moartea. Aşteptând moartea, nu mă mai înspăimântam de ea, ci începusem să mi-o apropii ca pe un prieten, ca pe o eliberare. Şi fiindcă moartea îmi putea veni oricând, mă rugam lui Dumnezeu să mă surprindă. Să vină plecarea mea pe neaşteptate şi dintr-o dată. Asta îmi aducea în inimă o stare ca o beţie fericită în care nu mai tânjeam după nimic din trecut şi nu mai sufeream pentru nimic din prezent. Eram atât de aproape de viitorul fericit încât trăiam ca şi în el.
Dar ieşit afară din închisoarea trupească, cu trupul, am intrat în cea sufletească, cu sufletul. A trebuit din nou să încep drumul şi mai greu acum, al prezentării în fiecare a doua sau a treia zi la Securitate.
Apoi în fiecare noapte, maşina aceea care o cunoşteam atât de bine, trecând sau oprindu-se din jos sau din sus de casa mea...
Tatăl meu şi mama mea bătrâni - trăiau în spaima întâmplărilor prin care trecuseră... Soţia şi copiii mai mici - la fel. Cât mă ştiuseră dus - scăpaseră măcar de o ameninţare, - acum îi apăsau o sută.
Fraţii mei, de asemenea. Cât fusesem luat, ei se putuseră bucura şi întâlni mai uşor, fiindcă cei ce mă închiseseră mă ţineau acolo ca un zălog şi ca o pildă care credeau ei că o să-i facă să se teamă de permanenta lor ameninţare. Că teama aceasta îi opreşte de la orice activitate. Părerea asta a prigonitorilor, îi acoperise pe fraţi tot timpul. Şi în afară de 2-3 fraţi dintre cei mai buni lucrători ai Domnului care fuseseră torturaţi şi ameninţaţi ca să nu mai lucreze, - ceilalţi nu mai avuseseră nici un necaz.
Acum însă lucrurile se schimbaseră atât în ce-i privea pe ai mei cei din familie, cât şi pe fraţii şi adunările Oastei Domnului. Ameninţări de orice fel începură să se ivească pentru toţi, din pricina mea...
Atunci hotărâi să plec de acasă. Oriunde, numai să se îndepărteze ameninţările care îi apăsau pe toţi. Să le iau pe toate aceste ameninţări cu mine, lăsându-i slobozi de ele pe ei.
Mă voi angaja oriunde voi găsi loc şi la orice fel de muncă pe care o voi putea face.
Pe atunci, din toate satele ţării mai toţi oamenii în stare de lucru - se îndreptau spre oraşe şi spre centrele muncitoreşti, ca să-şi caute un loc de muncă, mai liniştit şi mai sigur decât cel ce îl avuseseră din moşi-strămoşi la ţară şi pe ogor, la plug.
Ştiam ce greu îmi va fi să găsesc un loc, în această stare când zeci şi sute de oameni băteau zilnic la porţile fabricilor sau minelor spre a se angaja să muncească. Aceste întreprinderi încă nu luaseră un avânt; organizarea lor abia după aceea va începe... Totuşi eu nu am altă ieşire din starea în care sunt.
- Unde să mă duc? - mă întrebam singur.
- Cât mai departe de aici! - îmi răspundeam tot eu.
- Prin cine să caut? - mă întrebam iarăşi. Nu cunosc deocamdată pe nimeni care mi-ar putea înlesni ajungerea la un loc de muncă, unde să mă pot adăposti ca să mai răsuflu puţin.
În aceste zile, când stam în această cumpănă, am primit o scrisoare de la fr. David Bălăuţă care era pe atunci contabil la Întreprinderea Minieră din Codlea, de lângă Braşov. Repede i-am scris să-mi facă rost de un loc de muncitor necalificat acolo. El mi-a promis.
După trei zile eram la Codlea împreună cu fratele Aurel. Dar fr. David sprijinitorul nostru plecase pe neaşteptate, fiind mutat de acolo.
Iar noi n-am mai găsit nici un loc în care să putem fi angajaţi. Nicăieri şi la nimic.
Era în decembrie 1950, un timp călduţ şi frumos.
Negăsind nimic, am plecat spre Comăneşti. Să căutăm acolo un loc şi o muncă.
Dar nici aici nu era nicăieri, nimic.
Atunci fr. Ghiţă Anăstăsoaiei, spărgător manual de piatră la cariera Caraliţa, ne-a luat cu el.
- Veţi sta în familia mea, - zise el - şi veţi lucra împreună cu mine, aici în cariera de piatră, ca spărgători cu ciocanul. Şi tatăl meu lucrează aici. Şi încă alţi fraţi. E o muncă foarte grea pentru noi, dar asta e! Noi lucrăm aci de ani de zile. Veţi lucra cât puteţi. Vă vom trece împreună cu noi părtaşi la cât vom lucra. Va fi mai greu la început, dar cu timpul vă veţi obişnui, cum ne-am obişnuit şi noi. Vă vom mai ajuta şi noi.
- Bine, frate Ghiţă! Facă-se voia Domnului.
Eu am rămas. Dar fratele Aurel a crezut că nu poate face faţă la o astfel de muncă - şi a plecat înapoi spre Hunedoara.
Am lucrat o săptămână... Piatra desfăcută de sus din munte, bolovani mari, trebuia sfărâmată aici jos, cu ciocanul în bucăţele mici, potrivită pentru aşternut la calea ferată.
Norma era de câţiva metri cubi pe zi, iar plata era, după părerea tuturor, mult prea puţină pentru această muncă foarte grea. Dar, asta era! - şi n-aveam altceva nimic de făcut decât să-mi plec capul şi să primesc.
Încă din prima zi, seara nu-mi mai simţeam mâinile într-atâta mă dureau.
În palme, de coada ciocanului greu, mi se făcuseră nu bătături ci nişte băşici mari pline cu apă...
A doua zi băşicile începură să mi se spargă. Izbiturile pe care trebuia să le dau cu ciocanul cel greu în piatra cea tare mă făceau de fiecare dată să simt o usturime atât de ascuţită şi arzătoare în tot trupul încât mi se păru din nou că mâinile mele sunt îngropate în jăratic aprins. Cu ochii dacă aş fi prins de coada ciocanului mi se părea că m-ar fi durut mai puţin.
Fusesem prea neobişnuit cu munca - şi mai ales cu o astfel de muncă. Şi o luasem prea forţat de la început.
Am mai fost doctorit în familia fratelui Ghiţă cu nişte unsori care să-mi vindece şi să-mi mai aline durerile... Mi-au legat mâinile cu făşii de pânză moale... Am mai lucrat şi aşa câteva zile, până am împlinit o săptămână.
Atunci am pierdut speranţa că voi putea fi vreodată vreun bun spărgător de piatră cu ciocanul. Nici nu mai puteam face nimic într-atâta mă dureau toate mădularele trupului.
Mi-am luat rămas bun de la familia fraţilor de acolo - şi am pornit pe urmele fratelui Aurel, spre Hunedoara, în nădejdea că acolo la Combinatul cel mare s-ar mai putea găsi un loc mic.
Pe atunci în Hunedoara, foarte aproape de Combinat locuia o tânără familie de fraţi despre care auzisem demult unele din cele mai frumoase lucruri, - dar pe care nu-i cunoscusem prea îndeaproape până atunci.
M-a îndemnat cineva să merg la ei şi prin ei să caut un loc de muncă acolo. Erau fratele Cornel Rusu şi sora Maria.
I-am găsit într-o cămăruţă înghesuită între ateliere şi hornuri. M-au primit la ei cu toată dragostea şi mi-au făcut loc şi aşternut pe o bancă în căsuţa lor mică. Eram atât de obosit şi de bolnav încât a fost pentru mine o adevărată salvare faptul că i-am găsit şi am putut sta la ei.
Am stat astfel la ei câteva zile... Şi zi de zi am bătut la uşa biroului de angajări de la Combinat stăruind pentru un loc, oricât de greu...
Dar nicăieri nu s-a găsit nimic pentru mine. Toate angajările se sistaseră. Nu se mai putea face nici măcar o angajare.
- Să încercăm la Ghelar - zise fratele Cornel.
- Să încercăm la Simeria - zise sora Maria. Acolo sunt ateliere C.F.R. Acolo mai sunt fraţi... Sora Fica de la Cărpiniş, fratele ei Valer... şi alţi fraţi mai lucrează pe acolo. Poate cunosc ei pe cineva...
În timpul acestor sfătuiri, iată apar pe uşă sora Fica de la Cărpiniş - şi fratele ei Valer. Auziseră că eram acolo, că sunt bolnav şi caut un loc de lucru undeva.
- Frate, am venit să te luăm la noi, - ziseră ei. Vom căuta acolo la Ateliere, la Linie, la Clădiri - şi undeva trebuie să-ţi aflăm un loc. Noi avem pe acolo cunoscuţi şi prieteni. Vino cu noi!
M-am dus. Şi am găsit într-adevăr acolo un loc. Cel mai modest loc, în biroul unui sector care se ocupa cu întreţinerea şi repararea clădirilor de pe o anumită porţiune a căilor ferate.
Am găsit apoi şi locuinţă cu chirie, împreună cu fr. Cornel şi sora Maria care s-au mutat şi ei curând din Hunedoara aici în Simeria.
Aici am locuit apoi, amândouă familiile noastre într-o părtăşie sfântă şi fericită, ca la o răscruce de drumuri binecuvântate unde se întretăiau toate căile frăţeşti. Şi unde veneau zi şi noapte oaspeţi sfinţi. Dar şi iscoade răuvoitoare.
În felul acesta hotărârea tainică a lui Dumnezeu m-a adus din nou în mijlocul fierbinte al Lucrării Evangheliei.
Când într-un loc devine cu neputinţă să mai lucrezi - Dumnezeu îţi pregăteşte un alt loc. Când vrăjmaşul îţi închide o uşă, - dragostea lui Dumnezeu îţi deschide o sută.
O sută de uşi ni se deschiseseră aici. Nouă spre fraţi şi lor spre noi. Şi până când urmăritorul nostru va prinde de veste şi va căuta iarăşi să ni le închidă (-dintr-o dată sau pe rând-) noi să le folosim cât mai mult şi cât mai bine!
De aici am luat o mai strânsă legătură şi cu fraţii de la Bucureşti... Acolo prima generaţie de ostaşi îmbătrâniseră. Din toţi cei bătrâni o mare parte pieriseră, trupeşte sau sufleteşte. Alţii erau orbi, şchiopi şi uscaţi cu sufletul. Numai o mică parte mai erau plini de suc şi verzi.
Dar se ridicaseră o nouă generaţie, tânără, hotărâtă, promiţătoare. Dintre aceştia, mai ales patru tineri înflăcăraţi şi hotărâţi se ridicau cu un cap deasupra tuturor celorlalţi. Aceştia erau Danciu, Boeru, Nicola şi Sergiu. Când i-am cunoscut am fost atât de fericit şi de bucuros, simţind puternic încredinţarea că Dumnezeu îi va folosi pentru o nouă şi mare trezire în Bucureşti.
Am căutat o tot mai strânsă legătură cu ei, făcând împreună frumoase planuri pentru lărgirea şi adâncirea Lucrării Domnului în capitală şi în ţară. Foloseam astfel toate prilejurile ce ni se puteau ivi pentru o tot mai strânsă colaborare cu ei. Avântul tineresc al sufletelor lor, inteligenţa lor frumoasă şi curată şi mai ales dragostea lor totală pentru Hristos - ne împrospăta cu putere şi curaj sfânt pe toţi.
Ne-am înţeles că acolo munca cea mai potrivită pentru izbânda Evangheliei şi mântuirea sufletelor erau acum lucrarea personală. Astfel fiecare dintre tinerii credincioşi trebuia să înceapă prin a aduce la Domnul Isus întâi pe cel mai apropiat prieten al său.
Ca să-l poată face să vină la Isus, trebuia să se apropie şi mai mult de sufletul acestuia. Să citească împreună cu el din Biblie. Să mediteze împreună asupra celor citite. Să se roage împreună, să cânte împreună... Asta cât mai des, până când lumina lui Hristos va pătrunde în sufletul lui pe deplin dându-i naşterea din nou.
După aceea, amândoi împreună, să-l caute pe al treilea. Şi după ce şi acesta va fi adus la Domnul şi se va naşte şi el din nou, - să-l caute toţi trei pe al patrulea... Şi aşa mai departe.
Când cei aduşi astfel la Dumnezeu vor avea cu toţii o creştere şi o stare frumoasă în Hristos, - fiecare din ei să înceapă a face şi ei acelaşi lucru cu alţii... Va fi o sfântă reacţie în lanţ.
Astfel, după cum în jurul celui dintâi s-a format un număr, un nucleu de suflete noi şi credincioase ca o familie duhovnicească, tot aşa se vor forma astfel de nuclee duhovniceşti şi în jurul celorlalţi.
Peste săptămână fiecare se vor aduna cu toţii împreună, dar mai ales duminica se vor aduna cu toţii împreună, în adunări de evanghelizare... Sau se vor deplasa în afară, pe la alţi fraţi - şi vor chema pe alţi fraţi la ei... Aceasta îi va îmbogăţi tot mai mult şi îi va împrospăta tot mai frumos.
Acest fel binecuvântat de a lucra, era de fapt felul în care au lucrat primii creştini, fraţii noştri sfinţi şi curajoşi pentru Domnul, din primele veacuri ale creştinismului. Aceasta era atunci singura cale de a-L aduce pe Mântuitorul Isus la suflete - şi pe suflete la El.
În felul acesta în curând Lucrarea Domnului se va reface în număr, dar se va reface mult mai fericit în adâncime şi în frumuseţe duhovnicească.
Ideea aceasta a fost îmbrăţişată cu bucurie de cei câţiva cu care ne sfătuisem asupra acestui început nou la Bucureşti. Mai ales cei patru porniră frumos şi de îndată la lucru.
Şi primele roade fericite începură să se arate... O, dacă ar fi continuat mereu aşa. O, dacă toţi ar fi rămas credincioşi... Dar mai ales din cei patru - n-au rămas statornici decât unul, cel din urmă: Sergiu. Acesta a devenit cel dintâi.
Şi în jurul Hunedoarei, până departe, se întâmpla acelaşi lucru îmbucurător: alături de vechii lucrători încercaţi dar împuţinaţi, apăreau alţi noi lucrători tineri şi înflăcăraţi. În locul unor adunări îmbătrânite sau moarte, - apăreau altele noi, înflăcărate, harnice şi pline de putere.
Adunările frăţeşti nu încetară niciodată, dar se ţineau după posibilităţi şi după locuri. Unde preoţii erau binevoitori, adunările se ţineau în biserici şi cu toată bucuria slobozeniei, dar şi cu grija veghetoare de a nu primejdui nimic, printr-o umblare prea zgomotoasă şi prea pe faţă.
Unde preotul sau celelalte autorităţi era porniţi împotriva Oastei, adunările se făceau mai cu grijă, mai pe la margini, mai împrăştiate - şi nu mereu în acelaşi loc. Lucrarea se zidea, atât la suprafaţă cât şi la adâncime - şi devenea mereu tot mai curată şi mai temeinică. Dumnezeul Răsplătirilor să binecuvânteze pe veci vasele Sale scumpe prin care a revărsat din belşug peste minunatul judeţ al Oastei care era Hunedoara, mireasma Lui atât de frumoasă şi de întăritoare.
Casa în care ne stabilisem cu fr. Cornel, era a bătrânilor Ilarie şi Maria Sasu, oameni ajunşi la adânci bătrâneţe fără copii.
Ilarie era un credincios sincer şi adevărat în a cărui inimă locuia temerea de Dumnezeu, dar soţia lui avea o inimă îndărătnică şi lacomă. La stăruinţele fratelui Ilarie care spunea că vrea să „doneze” casa lor pentru Domnul, ne-am obligat să le dăm în schimbul „donaţiei” lor o sumă lunară din care să se poată întreţine ei amândoi. Stăpânirea asupra casei era a lor câtă vreme vor trăi. Nouă ni se dădea fiecărei familii câte o cameră în care să locuim. Iar după moartea lor casa urma să devină a Frăţietăţii Oastei.
Pentru că suma pe care trebuia s-o dăm lunar pentru întreţinerea lor era destul de mare pentru puterile noastre, fratele Valer de la Cărpiniş s-a oferit de bunăvoie să ia o parte egală cu noi la cheltuielile pentru casă... Planurile noastre cu casa erau ca după moartea bătrânilor, - şi dacă vremurile s-ar mai îmbunătăţi, - să facem aici o casă a Oastei, o şcoală de misionari, o casă de poposire, un centru frăţesc...
Dar „liniştea” mea n-a durat mult nici aici. După două-trei luni a început să mă caute şi să mă cheme din nou Securitatea. Astfel au început din nou şicanele, ameninţările de tot felul, necazurile şi îngrijorările mele. Din pricina fraţilor care erau urmăriţi şi a adunărilor care erau pândite.
În toată ţara opreliştile pentru adunările Oastei se menţineau, dar adunările cu toate acestea, n-au încetat deloc... Necazurile pentru Domnul ne aduceau răbdarea. Sufletele cele de aur se căleau tot mai mult în flăcările încercărilor, iar cele de lemn, de fân sau de trestie, rămâneau tot mai în urmă sau se lepădau... Dumnezeu avea grijă însă ca să aducă în locul lor pe alţii.
În toată partea Moldovei şi a Bucovinei, adunările din biserici fuseseră oprite. Nici un preot nu-şi mai risca pentru Domnul nimic. Fraţii nu mai erau îngăduiţi în biserici nicăieri nici să cânte măcar o cântare, în timpul slujbei sau după terminarea ei. Oricât de mult bine şi ajutor ar fi făcut fraţii ostaşi pentru Biserică, nu erau nici priviţi cu plăcere, nici vorbiţi de bine de către preoţi. Aceştia spuneau cu asprime că Oastea Domnului nu mai există şi că deci trebuie să nu mai existe nici cântările ei, nici adunările, nici numele ei.
Mulţi fraţi lucrători din Bucovina erau chemaţi mereu ori de către preoţi ori de către miliţie. Acolo erau întrebaţi, cercetaţi, ameninţaţi şi mustraţi pentru „încăpăţânarea” lor în a rămâne pe calea Oastei Domnului.
Fr. Moroz Ioan, fr. Nistor Arcadie şi încă alţi fraţi au fost chemaţi la Rădăuţi la protopopul Breban care le-a spus:
- Preotul Trifa şi Traian Dorz au trecut la secte şi nimeni nu trebuie nici să le mai pomenească numele nici să le mai urmeze învăţătura.
Dar fraţii care cunoşteau adevărul, au rămas alipiţi de Domnul Isus, lucrând şi luptând mai departe fără a se lăsa nici înduplecaţi, nici înfricoşaţi de potrivnici.
La Volovăţul Rădăuţilor, ca în alte multe părţi a venit miliţeanul în adunarea fraţilor, i-a luat pe toţi fraţii şi surorile şi i-a dus la post. Acolo, şeful postului şi preşedintele Sfatului Popular i-a anchetat pe fraţi.
Apoi au trimis în judecata Tribunalului Militar din Iaşi pe patru dintre fraţi şi anume pe Robu Constantin, Olar Toader, Antonovici Gh. şi Coca Lazăr. Acest frate din urmă la care fusese în casă adunarea, era a doua oară dat în judecata Tribunalului Militar, pentru Lucrarea Domnului.
În ziua procesului, preşedintele Tribunalului i-a întrebat:
- Ce fel de oameni sunteţi voi şi ce fel de credinţă aveţi?
- Suntem creştini ortodocşi - şi vrem să trăim cu adevărat după voia lui Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Domnul nostru Isus Hristos!
- N-aţi făcut nici un alt rău?
- Aceasta este pricina pentru care am fost daţi în judecată!
- Aveţi martori care să dovedească cele ce le spuneţi?
- Avem!
Şi fraţii au pus martori tot pe fraţi. Printre cei puşi ca martori a fost şi fr. Moroz Ioan. Procesul s-a amânat pentru un nou termen.
În ziua judecăţii, când fratele Moroz, ca martor a fost întrebat ce ştie despre oamenii aceştia, - el a răspuns:
- Ce fac oamenii aceştia, fac şi eu.
- Cum adică? - a întrebat preşedintele.
- Aşa! - ei merg duminica la biserică şi merg şi eu. După masă ne adunăm într-o casă la unul din noi unde ne rugăm, cântăm împreună şi citim din Biblie, - iar cu ei fac aceasta şi eu!
După aceea fratele a tăcut.
Uşierul întrebă:
- Să chem alt martor?
- Nu-i nevoie - zise preşedintele, - de vreme ce şi martorii sunt la fel cu inculpaţii.
După aceea s-a ridicat un maior care a spus:
- Domnule Preşedinte, oamenii aceştia nu sunt dintr-o sectă necunoscută la noi în ţară. Ei fac parte din Oastea Domnului care este o mişcare religioasă din Biserică. Ei nu se mulţumesc numai cu cât le spune preotul duminica dimineaţa în biserică ci se mai adună şi după masă ca să se roage, să cânte şi să citească din Biblie.
- Bine, bine, - dar cine răspunde de ei? - întrebă preşedintele.
Apoi adresându-se fratelui Moroz îi zise:
- Moşule, răspunzi d-ta de ei?
- Cum să nu răspund? - a zis fratele Moroz.
- Sunteţi liberi, - a zis preşedintele. Plecaţi acasă!
Şi fraţii s-au întors acasă plini de bucurie.
Dar în ziua de 14 septembrie, Ziua Crucii, miliţeanul a venit din nou în adunarea din Volovăţ. Era hramul bisericii şi adunarea era la fr. Robu Constantin. Erau foarte mulţi fraţi veniţi din multe părţi. Fraţii veniţi, au fost despărţiţi de cei din localitate şi după ce miliţeanul le-a ţinut o cuvântare plină de ocări şi de ameninţări le-a spus să plece.
Un frate din Volovăţ i-a cerut miliţeanului voie să spună şi el ceva. A oprit pe fraţii care începuseră să iese şi a vorbit tuturor duios şi mişcător despre Hristos şi despre mântuire, în faţa miliţeanului. Toţi ascultătorii erau numai în lacrimi.
Apoi fraţii şi surorile care trebuiau să plece, au început să iese pe poartă plângând, pe când ceilalţi îi petreceau din curte cântând:
Unde să mă duc, unde să mă duc?
eu nu mă duc Isuse Drag
ci Te-aştept plângând în prag...
Miliţeanul n-a mai spus nici un cuvânt, a plecat capul şi s-a dus şi el.
La vreo doi ani după asta, acest miliţean era la Straja şi a venit din nou la casa unde erau iarăşi adunaţi fraţii... A venit până în faţa casei, i-a văzut pe fraţi în casă, dar a plecat fără să intre a le face vreun rău şi fără să spună nici un cuvânt.
Dar vântul sectar aducea mereu tulburări şi dezbinare, mai ales din partea penticostalilor.
Fraţii Gh. Boraciuc, I. Moroz, V. Axinuţă, V. Cerlinca, Zaiţ Dumitru şi alţii de la Bosanci, Volovăţ, Dersca, Sf. Ilie, Dumbrăveni, - erau mereu supravegheaţi, cercetaţi, ameninţaţi...
Dar Lucrarea Domnului mergea hotărât înainte.
Cam asta era situaţia în toată ţara.
Suferinţa lui Hristos este cea mai frumoasă formă şi cel mai dulce conţinut al tuturor virtuţilor duhovniceşti, fiindcă ea este cu adevărat cea mai înaltă expresie a dragostei lui Dumnezeu. În suferinţa adevărată se găsesc toate virtuţile. Şi în toate virtuţile adevărate se găseşte ea.
În dragostea adevărată este aproape numai suferinţă.
În mila adevărată tot aşa.
În bunătate şi în răbdare, în dreptate sau în adevăr, în evlavie sau în înfrânare, în curăţie sau în rugăciune, în iertare sau în judecată, în comuniune sau în singurătate, în împărtăşire sau în tăcere - când acestea sunt înalt adevărate şi când sunt la cea mai divină tensiune a lor, în ele este numai, sau este aproape numai - suferinţă.
Suferinţa sensibilizează sufletul până la îndumnezeire. Suferinţa îl face pe om părtaş la toată opera mântuitoare a lui Hristos. Suferinţa îl uneşte pe om cu dragostea dureros de mare şi de singură a lui Dumnezeu. Dar dragostea aceasta nu poate fi nici înţeleasă de noi, nici împărtăşită niciodată, în măsura în care s-ar vrea ea.
O, cât de mult această dragoste este suferinţă şi această suferinţă este dragoste! Ea simte că dragostea noastră îi răspunde uneori cu toată capacitatea, cu toată puterea şi cu toată căldura ei. Dar acestea toate ne sunt mult prea puţine faţă de mărimea dragostei Dumnezeieşti. Aceasta renunţă cu înţelegere la partea pe care nu i-o putem da noi - dar suferă pentru orice părticică la care este silită să renunţe. Orice nerăspuns pe măsura ei, o doare. Şi aşa este mereu dragostea adevărată, suferinţă - şi suferinţa adevărată, dragoste.
Cât de înfiorător a fost şi pentru noi la începutul cuvântului: suferinţă! Dar pe urmă ce înţeles divin i-a dăruit Hristos acestui cuvânt pentru noi şi între noi.
Lucrarea Oastei Domnului a fost de la început suferinţă nu numai pentru că omul prin care a iniţiat-o şi a adus-o Dumnezeu între noi a fost un om al suferinţei toată viaţa lui, ci şi prin toată istoria ei, prin toată propovăduirea ei, prin toată solia pe care această Lucrare a Oastei
Domnului şi-a ars-o în mijlocul confesiunii şi a naţiunii noastre, ca pe o flacără sacră, alimentată din însăşi fiinţa ei şi aducând lui Dumnezeu propria sa jertfă. Ea este şi instrumentul şi sunetul. Şi altarul şi jertfa. Şi rugul - şi flacăra acestui rug arzând singură din sine şi mistuindu-se singură pe sine prin Hristos şi pentru El.
Solia Oastei este una veche, nu una nouă. Ea fusese adusă de Hristos şi strigată prin toate veacurile de înaintaşii noştri sfinţi. Oastea nu învaţă nimic nou ci doar înlătură gunoaiele păcatului depus de vremuri şi de nepăsare, peste aurul adevărului, lăsat nouă moştenire.
Aceste gunoaie nu pot fi înlăturate decât cu foc. Şi atunci solia a izbucnit ca o flacără a Duhului Sfânt, iar purtătorii ei au devenit ca nişte aruncătoare de flăcări împotriva a tot ce era şi este gunoi, adunat peste aurul lui Hristos din Biserica, din credinţa şi din viaţa noastră.
Oastea Domnului spune sectarismului: Nu trebuie să părăseşti Biserica, ci păcatul.
Nu trebuie să vă schimbaţi cultul, ci inima.
Nu trebuie să luptaţi împotriva Semnului Crucii, sau împotriva Împărtăşaniei, sau împotriva cinstirii Maicii Domnului, - ci împotriva păcatului, a fărădelegii, a neascultării.
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită de duhul sectarist.
Dar Oastea Domnului spune şi formalismului: Nu spurcaţi Biserica lui Dumnezeu cu obiceiurile diavolului!
Nu necinstiţi slujbele sfinte cu lăcomia de bani!
Nu beţi şi paharul lui Dumnezeu şi paharul dracilor!
Nu înjosiţi Duhul şi înălţaţi litera!
Nu răstigniţi pe Hristos şi alegeţi pe Baraba!
Şi de aceea Oastea Domnului este urâtă şi prigonită şi de către duhul formalist. Căci ea nu merge pe vechiul făgaş al obiceiurilor păgâneşti devenite azi „tradiţie” în practicile cultului nostru şi care sunt de-a dreptul diavoleşti. Beţiile şi desfrânarea nu trebuiesc unite cu slujbele, cu momentele şi cu locurile cele mai cutremurătoare de suflet şi preasfinte pentru credinţa noastră creştinească.
Ce caută beţia şi desfrâul la hramurile noastre, care sunt aniversări sfinte ale întâmplărilor sfinte sau ale oamenilor sfinţi? Ce au avut de a face aceia cu acestea?
Ce caută obiceiurile porcoase, la botezurile, la nunţile şi chiar la înmormântările creştine?
De ce au devenit acestea mai puternice chiar şi decât Biserica, chiar şi decât Adevărul?
Totuşi despre credinţă vorbesc amândouă aceste extreme şi cel sectarist şi cel formalist, - în chip intolerant şi exclusiv. Fiecare folosind orice arme şi orice mijloace pentru nimicirea celeilalte. Fiindcă între ele, aceste două extreme se urăsc de moarte.
Şi nu este oare ciudat atunci, că în ce priveşte Biserica cea vie şi Lucrarea Oastei Domnului amândouă aceste extreme se unesc şi se ajută spre a pustii şi ucide ce este cu adevărat duhovnicesc?
Şi nu este oare o atât de adâncă asemănare între soarta Bisericii vii şi soarta Mântuitorului, precum este scris în Sfintele Scripturi: În adevăr, împotriva Robului Tău Celui Sfânt Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod, cu neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă ceea ce hotărâse mai dinainte Mâna Ta şi Sfatul Tău (Fapt. Ap. 4, 27-28).
Iată adevărul!
Potrivnicul adevărului este minciuna şi potrivnicul mântuirii este pierzarea.
Oricine nu poate spune: Pentru adevăr sunt în stare să-mi dau viaţa şi împotriva minciunii sunt în stare să înfrunt moartea, - acela nu poate fi niciodată un ostaş al lui Hristos.
Oricine nu poate spune: pentru mântuire sunt gata să dau totul şi împotriva pierzării sunt gata să lupt cu tot ce am, - acela este numai la un pas de iad.
Aceste lucruri erau clare pentru fraţii adevăraţi, pentru surorile adevărate din Lucrarea Oastei Domnului în acest an 1951, prin care străbăteam acum. Dar vremurile deosebit de grele prin care trecem şi încercările deosebit de mari la care suntem supuşi într-un fel sau altul, din partea unora sau a altora, - sunt de aşa fel încât dacă nu lupţi zilnic cu o hotărâre îndărătnică, - uşor pot să te doboare.
Iată, în timp ce suflete noi se ridică tot mai frumoase şi mai hotărâte în slujba şi în lupta lui Hristos, - alte suflete luptătoare mai vechi şi mai cunoscute încep să-şi rărească şi să-şi răcească umblarea lor cu fraţii şi cu adevărul. Pe măsură ce lupta lângă Hristos era tot mai primejduită şi prietenia cu El tot mai ameninţată, - rând pe rând unii din vechii luptători băteau în retragere, căutându-şi fiecare câte un adăpost comod, în câte o slujbă, sau în câte o sectă, sau în câte o umbră.
Numai să nu mai fie văzuţi în câmpul deschis alături de Hristos şi de Oastea Lui. Numai să nu mai sufere pentru El.
Nimeni n-a mai putut umili atât de mult şi face de ruşine Oastea lui Hristos - aşa ca aceşti „ostaşi” oportunişti, fricoşi sau laşi. Ei care făcuseră atât de zgomotoase legăminte cândva înaintea lui Dumnezeu şi a multor martori; ei care învăţaseră şi chemaseră pe alţii ani de zile, - acum dădeau dosul şi fugeau din faţa răspunderilor şi a luptei lui Hristos căruia se predaseră pe totdeauna.
Ce caricatură de ostaşi deveniseră acum aceşti oameni, care degradau tot ce avuseseră cândva de preţ şi profanau acum tot ce avuseseră sfânt înainte. Din rândurile acestora, vrăjmaşul îşi va alege în curând alte nefericite unelte prin care va da Lucrării Domnului alte dureroase lovituri.
Vom mai avea vreme să vorbim despre unii din aceştia ceva mai târziu.
Anul 1951 se prefăcu astfel pe nesimţite în 1952.
Deşi măsurile de prigoniri şi nimicire pentru Lucrarea Oastei Domnului erau date din aceleaşi locuri, pentru toată ţara şi pentru toată Biserica, - purtarea de grijă a Dumnezeului nostru nu va îngădui ca aceste măsuri să fie aplicate peste tot şi la fel de necruţător.
Mai erau unii preoţi care nu alungau pe ostaşi şi unele autorităţi locale care nu-i prigoneau. Desigur că era foarte însemnat şi felul în care se purtau fraţii faţă de aceste autorităţi, - felul în care erau cunoscuţi ei de către acei în mijlocul cărora trăiau.
Dacă la toată ura nedreaptă a oficialităţii bisericeşti faţă de Oaste, fraţii noştri au răspuns cu dragoste, cu răbdare, cu dărnicie şi cu blândeţe, rămânând credincioşi şi ataşaţi Bisericii, - până la urmă ei, cu aceste arme ale Duhului Sfânt, i-au biruit pe cei care luptau împotriva lor cu armele răului.
În faţa autorităţilor locale, dacă fraţii care mărturiseau pe Domnul Isus îşi făceau conştiincios toată datoria lor faţă de societate în toate privinţele, potrivit Cuvântului Sfânt, - chiar dacă din pricina Numelui Sfânt al lui Hristos ei erau urâţi şi dispreţuiţi, totuşi din pricina frumoasei lor purtări, - nimeni nu le putea aduce nici o învinuire.
Astfel potrivnicul neavând ce spune nimic rău despre noi, a rămas de ruşine şi până la urmă i-a lăsat pe fraţi în pace.
Cu toate acestea însă în unele părţi, răutatea unor preoţi şi slujbaşi au întrecut orice margini.
Într-o comună, Hârseşti din Bihor, în timp ce fraţii erau adunaţi duminică seara şi se rugau în genunchi, preotul a venit şi încuind pe dinafară uşa casei unde erau adunaţi fraţii, s-a dus în grabă să aducă asupra lor pe un ofiţer de Securitate pe care îl văzuse prin comună.
Venind ofiţerul în mijlocul adunării i-a întrebat:
- Ce-i cu dv. aici? De ce v-aţi adunat atâţia?
- Ne rugăm lui Dumnezeu, citim din Biblie şi cântăm - au răspuns fraţii.
- Domnule ofiţer, - zicea preotul - sunt nişte rătăciţi din Oastea Domnului, care nu ascultă de Biserică şi umblă de capul lor.
- De ce nu mergeţi la biserică? - întrebă ofiţerul.
- Cum să nu mergem domnule! Şi astăzi am fost toţi!
- Scrie-i domnule ofiţer, - stăruia neîncetat preotul, - scrie-i pe toţi aceştia care predică şi agită poporul! Vă rog să-i pedepsiţi aspru, ca să se înveţe minte!
Şi fiindcă ofiţerul nu avea sau nu voia să scoată hârtie şi condei ca să-i scrie pe fraţi, - preotul se scotocea prin buzunare să-i ofere el hârtie şi creion. Negăsind nici el altceva, scoase din buzunar pachetul cu ţigări şi creionul, grăbindu-se să se ofere el să scrie numele fraţilor pe hârtia pachetului său de ţigări.
Dar ofiţerul văzând cu cine are a face, îl îndepărtă cu mâna pe preot cu pachetul lui de ţigări - şi le zise fraţilor:
- Rugaţi-vă liniştiţi şi scuzaţi-mă că v-am deranjat.
Şi ieşi spunându-le: bună seara.
În urmă, ruşinat, ieşi şi preotul bombănind furios.
Şi astfel de întâmplări s-au petrecut.
În anul 1952, fraţii fiind pârâţi în multe părţi de către astfel de preoţi, au mai fost arestaţi şi chinuiţi mulţi dintre ei. Iată de exemplu alte câteva cazuri din Bucovina.
Din mijlocul unor adunări au fost ridicaţi fraţii Axinuţă din Negostina, Cerlinca Vasile din Sf. Ilie, Cârlig Petru şi Zaiţ Dumitru de la Dumbrăveni. Ei au fost condamnaţi şi trimişi în lagăr, la sfârşitul anului 1952.
Toţi ceilalţi fraţi au fost ameninţaţi ca să nu se mai adune, fiindcă dacă vor fi găsiţi, vor fi şi ei condamnaţi.
Cei ce s-au temut s-au întors înapoi în lume, ori au trecut la sectele care îi chemau la adăpostul autorizaţiei lor. Dar cei mai mulţi fraţi au mers înainte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Fr. Moroz de la Volovăţ a fost luat de către miliţia din Calafindeşti fiindcă a fost găsit cercetând pe fraţi. Acolo a fost cercetat cu asprime şi supus la pedepse pentru această vină. În urmă i s-a dat drumul.
La puţin timp după aceasta, în 6 decembrie, de Sf. Nicolae, a fost găsit în adunarea fraţilor din Româneşti unde fusese chemat de către nişte fraţi care îşi sărbătoreau ziua numelui lor.
Aproape de miezul nopţii a intrat în adunare un ofiţer de securitate împreună cu un civil.
Civilul a arătat spre fr. Moroz şi i-a vorbit în limba ucraineană.
După câteva cuvinte ofiţerul i-a spus fratelui Moroz să se îmbrace şi să plece cu el. Fratele s-a îmbrăcat şi a plecat. Au ajuns în drum. Acolo era o sanie cu un cal iar în sanie două femei. Era noapte şi afară din sat. Acolo s-au năpustit asupra fratelui bătându-l atât ofiţerul cât şi civilul. După aceea l-au legat alăturea de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bici la cal, lovind când în animal când în om.
În fuga mare au ajuns până în şoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuţi. Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie pe fratele. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trântit pe jos şi l-au călcat cu cizmele... În timpul când îl băteau îi ziceau:
- Pe cine aştepţi tu mă? Pe Truman? (Truman era atunci preşedintele Statelor Unite ale Americii şi era baptist).
- Pe Domnul Isus Îl aştept! - răspundea fratele.
- Na Isus! Na Isus! - ziceau ei. Şi îl loveau bătându-l până l-au umplut de sânge şi au obosit.
Atunci din nou l-au legat alăturea de cal, şi aşa lovind când în cal când în el, au venit în fugă până aproape de podul de la Milişăuţi care trecea peste râul Suceava. Acolo s-au oprit, iar civilul l-a dezlegat de cal şi i-a spus să plece.
Dar fratele Ioan de-abia a mai putut trece podul târându-se zdrobit până la fratele Calafiuc Gheorghe, care locuia pe aproape. A doua zi fratele Gheorghe l-a dus cu sania acasă la Volovăţ, de abia viu.
Soţia sa când l-a văzut aşa s-a dus şi a anunţat Securitatea de la Rădăuţi despre toate cele întâmplate. În aceeaşi zi a venit un ofiţer acasă la fr. Moroz care zăcea plin de rane şi vânătăi pe pat - şi i-a luat o declaraţie despre cum s-a petrecut totul. La urmă l-a întrebat pe fratele ce pretenţie are şi ce despăgubiri cere.
- Nu am nici o pretenţie şi nu cer nici o despăgubire, - a răspuns fratele cu lacrimi în ochi. Îl iert în Numele Domnului Isus, tot aşa cum m-a iertat şi Mântuitorul meu pe mine. Eu am suferit pentru Mântuitorul meu, cum a suferit şi El pentru mine.
De pe urma acestei bătăi, fratele nu s-a mai refăcut până la moarte.
A aflat pe urmă cum îl chema pe cel ce l-a bătut - şi de ce făcuse asta. Ofiţerul era fiul unui sectar şi a fost pus la cale de tatăl acestuia ca să facă acest lucru, din pricină că fratele Ioan era o piedică în lucrarea lor de ademenire a fraţilor.
Nu mult timp după aceea chinuitorul fratelui nostru a fost găsit mort. Se împuşcase singur.
Prin împrejurări asemănătoare au mai trecut în anul acesta 1952 şi alţi fraţi. Într-o comună din Muntenia, din mijlocul unei adunări frăţeşti, miliţeanul împreună cu gestionarul prăvăliei săteşti i-au luat pe trei dintre fraţi care se rugau. Un frate mai în vârstă cu fiul său şi încă un alt frate.
Plini de ură şi de vin, i-au tras în magazinul prăvăliei, iar acolo i-au bătut cu greutăţile de la cântar, în spate, în cap, în coaste, - pe unde apucau. Până ce le-au spart capul şi i-au umplut de sânge... S-au oprit din furia lor sălbatică numai când fraţii bătuţi şi-au pierdut cunoştinţa.
Atunci au aruncat peste ei apă rece ca să-şi revină şi le-au dat drumul să plece acasă.
Cei doi fraţi mai tineri şi-au revenit mai cu greu după un timp îndelungat. Dar fratele mai în vârstă, după o săptămână de zăcere, a murit.
După ce lucrul acesta a ajuns a doua zi la cunoştinţa autorităţilor, cei doi chinuitori au fost obligaţi să meargă să-i ceară fratelui zdrobit iertare şi să-l întrebe ce despăgubiri cere. Dar şi acest frate a spus la fel:
- Nu cer nici o despăgubire... Vă iert în Numele Domnului care şi El a suferit pentru mine şi nu mi-a cerut nici o despăgubire afară de lacrimile mele şi pocăinţa mea. Aceasta aş dori-o şi eu de la dv.: să plângeţi pentru păcatele pe care le-aţi făcut şi să vă întoarceţi la Dumnezeu ca să nu vă ajungă judecata Lui nemântuiţi.
Şi după aceea fratele a trecut la Domnul.
În judeţul Alba, mai avuseseră de suferit unii fraţi dintre care fr. Bolunduţ de la Buciumi, Stănilă de la Loman, Crişan de la Corna, Opriş de la Ighiel, Constantin de la Balomir, sora Ioana de la Şibot...
Fratele Opriş a stat închis câtva timp la închisoarea din Alba Iulia sub „paza” unui gardian care era şi el frate în Oastea Domnului - Şerdean Ion de la Limba.
Ce clipe minunate au trăit acolo în închisoare rugându-se şi cântând împreună, gardianul şi deţinutul, amândoi fericiţi copii ai lui Dumnezeu...
Şi astfel de întâmplări se petreceau.
Dar cu toate acestea în vara anului 1952 am trăit şi unele din cele mai frumoase bucurii frăţeşti care ne-au rămas mângâietoare amintiri:
Pe 23 August a fost la Cărpiniş o nuntă neuitată cu trei perechi de miri: Fr. Valer cu sora Aurelia de la Vinerea. Fr. Ştefănescu Ilie de la Câlnic (Caraş-Severin) cu sora Ghifta de la Cărpiniş. Şi fr. Mihai cu sora Maria de la Sibiu...
A fost o nuntă cât trei, la care au luat parte mulţi fraţi şi multe surori din toată ţara. A fost la această nuntă şi părintele Vladimir, Popa Petru, Opriş Ion, Ion Capătă, Silviu Hărăguş, Sergiu şi Boeru de la Bucureşti - şi mulţi-mulţi alţi fraţi... Petrecerea a durat două zile şi două nopţi. În timpul ei s-a ţinut şi un frumos sfat frăţesc cu împărtăşiri de bucurii, de păreri şi de îndemnuri pentru bunul mers al Lucrării Domnului, în împrejurările deosebite prin care treceam şi prin care vedeam că ni se pregătesc.
Cărpinişul fiind cel mai aproape de Simeria, iar fratele Valer şi familia lor fiind cei mai aproape de inima mea, - aproape tot timpul meu liber de la serviciu îl petreceam la ei sau cu ei.
Făceam atunci slujba de referent tehnic la Secţia de Clădiri C.F.R. din Simeria şi timpul stat atunci în acest serviciu a fost cel mai lung timp din câte am fost lăsat să lucrez în pace. Aproape doi ani de zile, n-am mai fost tulburat decât de cele câte două ori pe săptămână când trebuia să mă prezint la securistul care mă supraveghea. Acesta mă ameninţa continuu fiindcă nu vreau să-i spun pe fraţii la care mergeam şi care veneau pe la mine...
Dar de la un timp mă obişnuisem cu ameninţările lui - şi nu le mai dam nici o importanţă, deşi le presimţeam apropierea împlinirii...
Mă pregăteam sufleteşte împreună cu fraţii Cornel şi Valer pentru orice întâmplare... Eram hotărâţi pentru orice risc. Vedeam bine cum se strânge cercul ameninţărilor tot mai tare în jurul nostru, dar ştiam bine că fără primejdie şi fără suferinţă nu s-a putut niciodată şi nici nu se va putea face nimic pentru Dumnezeu. Cine nu-şi riscă libertatea sa, bunurile sale sau chiar viaţa sa, nu poate face nimic pentru Hristos. Dar cine nu este gata să şi sufere pentru adevăr, - acela nu este vrednic de El.
Ştiam că marele rău din lume, păcatul, nu poate fi nimicit numai cu o vorbărie uşoară şi comodă, că împotriva răului trebuie dusă o luptă îndârjită şi necruţătoare... Că în această luptă trebuiesc atrase cât mai multe suflete, care unite, să izbească dintr-o dată la rădăcina şi temelia răului prin care diavolul, vrăjmaşul mântuirii şi fericirii omului, ţinea în robie lumea.
Dar mai ştiam şi câte riscuri se cer pentru ducerea acestei lupte contra răului. Eram hotărâţi însă pentru orice.
Eram fericiţi când vedeam atât de multe suflete care se eliberau de robia Satanei şi atât de multe biruinţe asupra întunericului şi păcatului. Dar vedeam bine că dacă diavolul primeşte lovituri, se pregăteşte să şi dea.
Eram astfel în mijlocul clocotitor al luptelor, al biruinţelor, dar şi al loviturilor, pentru că eram în mijlocul poporului nostru, în mijlocul confesiunii noastre, în mijlocul problemelor de viaţă şi de moarte ale acestora. Ne ştiam puşi acolo de Hristos Însuşi - şi stăteam cu hotărâre pregătiţi pentru orice.
Rostul Oastei Domnului tocmai acesta era: să fie şi să rămână hotărâtă şi statornică în mijlocul acestora - şi nu la marginea lor, ca şi celelalte mişcări neoprotestante cu care aveam de luptat tocmai pentru că acestea voiau să smulgă Oastea de acolo unde o aşezase Domnul - şi s-o anexeze ca pe o remorcă fiecare la maşina lor.
Oastea Domnului n-a renunţat niciodată la rostul ei ceresc şi istoric, la rostul ei de a fi în centrul Bisericii noastre, în mijlocul poporului nostru, solia vie şi mântuitoare în Biserica şi focarul înnoitor de viaţă şi de înălţare a poporului - prin Hristos şi prin credinţă.
Oastea Domnului a ştiut de la început cu o încredinţare de nezguduit că acesta a fost scopul lui Dumnezeu cu ea şi acesta a fost rostul care i l-a rânduit El când a născut-o şi a trimis-o pe lume. Oastea Domnului este şi va fi pe veci - bine încredinţată de rostul ei nu numai religios ci tocmai prin aceasta, de rostul ei social, moral, cultural şi naţional, prin Evanghelia lui Hristos - în confesiunea şi în naţiunea noastră.
S-a putut vedea foarte bine în primenirile sănătoase şi salvatoare pe care le-a iniţiat Oastea Domnului chiar din primii ei ani, în toate aceste sectoare ale vieţii Bisericii şi ţării. Despre acestea am scris ceva mai pe larg în primul volum al acestei istorisiri, la capitolul: Câte feţe ar fi putut avea binele. Acum vom spune numai că şi după atâtea zeci de ani şi mii de încercări, Lucrarea minunată a Oastei se regăseşte pe aceeaşi linie pe care i-o imprimase Duhul Sfânt de la naşterea ei.
Durere însă că nici azi conducătorii Bisericii şi ai ţării nu-i văd şi nu-i recunosc acest mare rost rânduit de Dumnezeu. Şi împiedică cu cea mai mare înverşunare această lucrare Dumnezeiască de la chemarea ei şi o înlătură de la misiunea ei. Urmarea va fi dezastruoasă atât pentru Biserică cât şi pentru popor. În Biserică se vor înmulţi sectele. În popor răutăţile. Şi când se vor trezi conducătorii care astăzi nu văd aceste primejdii - va fi prea târziu.
Cu celelalte familii creştine, cum le numeam la început pe cultele neoprotestante, n-am dorit niciodată să avem certuri confesionale şi nici discuţii duşmănoase.
Am mai spus şi cu alte ocazii că Oastea Domnului n-a fost înfiinţată nici spre a fi un ciomag în mâinile bătăuşilor confesionalişti - dar nici o pepinieră din care să se alimenteze sectele uzurpatoare ale Bisericii şi ale credinţei noastre.
Oastea Domnului a fost şi este convinsă că solia ei creştinească este soluţia şi rezolvarea fericită a tuturor problemelor poporului nostru, fie ele religioase, sociale, morale şi chiar naţionale.
Prin activitatea puternic şi liber evanghelică a Oastei Domnului s-ar fi răspuns atât de minunat la toate trebuinţele spirituale ale ţării noastre încât în curând tot vadul sectar ar fi secat şi toate problemele confesionale s-ar fi rezolvat prin aducerea şi întregirea în fluviul Oastei a tuturor acestor râuleţe împrăştiate.
Mijlocul pentru aducerea la îndeplinire a acestui scop era dragostea lui Hristos şi puterea Duhului Sfânt care au fost de la început şi au rămas până astăzi peste această Lucrare.
Nici una din acele lucrări zise evanghelice din ţara noastră, nu are peste ea un har atât de mare. De la izvoarele curat evanghelice ale Oastei Domnului vin să se adape tot mai mari mulţimi de suflete din toate aceste grupări şi confesiuni. Meditaţii adânci, poeziile inspirate sau cântările nemuritoare ale Oastei, sunt căutate şi cerute ca o mană cerească de către toţi acei ce doresc după Hristos nu numai din ţara noastră ci şi din aproape toate ţările lumii. Prin acestea numele Oastei Domnului din ţara noastră a făcut demult înconjorul lumii, iar frumuseţea acestor roade ale ei i-a făcut pe toţi să ne privească cu respect şi cu dragoste.
Ce uşor ar fi fost prin aceste mijloace fericite să-i fi putut apropia şi câştiga pe toţi aceştia! În casa unde era hrănit şi ajutat, orice om are un alt fel de a privi. Şi uşor ajungi să te muţi acolo unde simţi că eşti iubit şi ospătat cu adevărat.
O dovadă reală despre faptul că Oastea Domnului totdeauna a gândit şi a simţit într-un duh de înaltă dragoste evanghelică, la marea trebuinţă a unei apropieri şi a unei colaborări cu toţi creştinii adevăraţi - este sinceritatea cu care i-am căutat şi chemat la o luptă comună în contra păcatului. La o colaborare sinceră pentru trăirea şi vestirea Evangheliei vii, pe deasupra tuturor barierelor doctrinare şi potrivnice, - pe toţi cei care se declarau slujitori şi urmaşi ai Domnului Isus, - din orice lucrare ar fi făcut ei parte.
Astfel încă din timpul războiului, când credincioşii erau cu toţii prigoniţi de către stăpânirea lui Antonescu, - noi, chiar fratele Marini şi eu, am întâlnit adesea pe unii din conducătorii acelor culte, despre care aveam părerea că sunt cei mai înaintaţi duhovniceşte. Am stat de multe ori de vorbă cu ei, căutând să-i conving că prin vremurile pe care le trăiam atunci, Hristos ne porunceşte tuturor credincioşilor Săi să ne trezim la o luptă nouă. Că a sosit vremea să facem saltul mântuitor de la luptele de partidă, sau chiar de la luptele singuratice, - la lupta comună. Împotriva păcatului. Şi pentru aducerea lumii la Hristos.
Atunci, războiul era în plină desfăşurare şi moartea făcea seceriş îngrozitor pretutindeni... Peste unii trecuse, peste alţii putea trece oricând... Stări la care nimeni nu se putea nici gândi nici aştepta, - pentru că puteau să vină peste omenire din zi în zi nu numai prin război ci şi prin pace.
- Haideţi, - le ziceam noi acestora, - să ne ridicăm odată cu toţii la starea pe care ne-o porunceşte Dumnezeu!
Haideţi să aruncăm de pe ochii noştri vechii solzi ai îngustimii confesionale şi fireşti - şi să privim înainte printr-o nouă lumină, în care acceptându-ne cu înţelegere şi cu respect evanghelic fiecare convingerile doctrinare ale celuilalt, - să putem totuşi colabora în ceea ce este acum mult mai presus decât aceste convingeri: aducerea lumii la Hristos şi aducerea lui Hristos la lume.
Noi eram tineri şi entuziaşti. Mai erau şi printre ei unii la fel de tineri şi entuziaşti ca noi. Cu aceştia ni s-a părut că putem ajunge să ne înţelegem... Cu unii chiar am început o colaborare, care dădea roade frumoase...
Iată de exemplu câteva împrejurări din acele vremuri şi din acele încercări ale noastre cu ei.
În toamna anului 1943, eram la Arad pentru tipărirea calendarului. Acolo am cunoscut pe unii dintre tinerii lucrători baptişti, talentaţi şi harnici, despre care auzeam că sunt însufleţiţi numai de râvna pentru mântuirea sufletelor şi preamărirea lui Dumnezeu...
În nădejdea că vom reuşi să-i vedem spărgând găoacea strâmtă în care ştiam că sufocă sectarismul orice avânt cu adevărat evanghelic, i-am căutat...
Am cunoscut atunci îndeaproape pe fraţii Popovici, Alexe şi Petru... Pe Marcu Nechifor - şi încă mulţi alţii, cu care ne întâlneam adesea fie acasă la ei, fie pe la alţii, încercând să găsim căile şi mijloacele unei înţelegeri şi colaborări în Hristos, fără nici un interes sau colorit confesional.
O bună bucată de vreme ni s-a părut că aceşti oameni ne-au înţeles şi că au început să creadă şi să vorbească în acelaşi duh cu noi.
În timp ce lucram ziua la tipografie, seara după încetarea muncii mergeam adeseori împreună cu Marcu Nechifor în căutarea sufletelor pierdute... O luam pe străzi... întâlneam beţivi, femei pierdute, sau cine ştie ce oameni fără rost, umblând pe străzi singuratici şi întârziaţi. Legam discuţie cu ei - şi îndată începeam să le vorbim despre Hristos şi să-i chemăm la El... Discuţia continua până la gară, unde aceştia rămâneau peste noapte... Sau până acasă la ei, care aveau casă... Sau până acasă la noi, unde îi aduceam pe unii uneori.
Multe astfel de femei şi mulţi astfel de oameni s-au hotărât până la urmă pentru Domnul, în urma acestui fel de lucru al nostru împreună. De la mulţi fumători care s-au predat Domnului, am luat pachete de ţigări sau de tutun ca un zălog de la diavolul şi ca o dovadă din partea lor că ei au rupt-o de acum pe totdeauna cu fumatul şi s-au predat lui Hristos.
Alte dăţi mergeam pe la cârciumile de pe lângă gară şi de pe lângă pieţe, unde rămâneau peste noapte cei ce veniseră de seară pentru târgul şi pentru piaţa de a doua zi. Acolo ne prindea miezul nopţii de multe ori stând cu beţivii sau cu tot felul de oameni de vorbă pentru mântuirea sufletelor lor. De la mulţi care s-au predat Domnului în astfel de locuri şi de stări, am luat la fel, drept zălog şi drept dovadă - sticluţe şi pahare de băutură... Pe dulapul din locuinţa noastră erau înşirate atunci o mulţime de astfel de sticle, pahare şi pachete de tutun sau ţigări, luate drept pradă de la Satana şi drept dovadă că cei ce le folosiseră, erau acum predaţi lui Hristos...
În cele câteva luni cât am colaborat astfel, se adunaseră pe dulapul nostru o mulţime de astfel de lucruri. Mulţi din fraţii care veneau la noi, văzând ce avem în casă, ne priveau cu uimire şi ne întrebau oarecum îngroziţi şi bănuitori:
- Ce e cu asta la voi, fraţilor?
Dar uimirea şi teama lor se prefăcea în bucurie şi în lacrimi când le spuneam istoria fiecărei sticluţe, a fiecărui pahar sau pachet de ţigări, de pe dulapul nostru...
În 1945, când am cunoscut şi mai îndeaproape la Bucureşti biserica evreilor creştini, iar acolo pe un mare entuziast fr. Richard, unul din fiii duhovniceşti ai lui Feinstein de la Iaşi, - acesta ne-a îmbrăţişat de la început nu numai sufletul ci şi ideea apropierii şi colaborării în Hristos a tuturor celor credincioşi.
Războiul se terminase... Condiţiile erau prielnice, iar nevoia unei împreună-lucrări cu toate puterile unite, - era mai presus şi mai necesară decât orice altceva.
Atunci am căutat împreună cu fr. Richard să-i strângem la un sfat frăţesc din toate cultele din Bucureşti, pe toţi cei care mai gândeau - sau credeam noi că gândesc, - la fel cu noi.
Într-o zi deci, în casa şi biserica evreilor creştini, care prin natura lor erau aparte şi simpatizaţi de către noi toţi - am hotărât să ne întâlnim cu toţi aceia care păreau mai moderaţi şi mai duhovniceşti din toate cultele de la Bucureşti.
Fr. Richard i-a invitat pe toţi cei pe care el îi cunoştea ca fiind în stare să înţeleagă şi să colaboreze la acest gând... Au venit atunci acolo baptişti, penticostali, creştini după evanghelie... Aceste culte puţin mai liberale.
N-au venit însă nici unii de la adventişti, nici din adunarea lui Tudor Popescu... Aceştia se considerau mult mai aparte de toţi ceilalţi. Disciplina lor de partidă nu le îngăduia nici o iniţiativă personală...
Mai târziu ne-am convins de lucruri mult mai amare şi de gânduri mult mai ascunse şi la ceilalţi, la toţi.
În seara şi noaptea aceea, în urma unui apel înflăcărat pe care l-am făcut mai ales noi cei trei: Richard, Marini şi eu - ni s-a părut că o atmosferă de apropiere s-a stabilit oarecum între noi toţi. Au luat parte la discuţii mulţi şi dintre ei. Trebuia să se înceapă imediat o acţiune de apropiere între toţi credincioşii din ţara noastră, indiferent de confesiunea sau cultul din care fac parte.
Ştiam că doctrinarii nu vor putea fi învinşi uşor şi că în calea colaborării iubitoare se vor opune mulţi, dar noi să nu dăm înapoi. Dacă vom lupta uniţi, atunci cei însufleţiţi pentru Hristos se vor apropia şi se vor uni, peste barierele doctrinare...
- A sosit ceasul, - stăruiam noi, - să ajungem la această colaborare în Hristos, în care luptele de partide să fie condamnate şi părăsite de tot şi de către toţi. În locul acestora să se ridice o unitate fericită între toţi copiii lui Dumnezeu. Şi aşa să ne afle Hristos Domnul nostru la venirea Lui apropiată!...
S-a hotărât că fr. Richard ne va pune la dispoziţie revista lor Prietenul, iar noi toţi, vom medita cu sinceritate şi cu devotament, scriind şi răspândind această revistă fiecare între ai săi, pentru scopul propus.
Cu toţi cei prezenţi mi s-a părut că suntem de acord şi că fiecare a acceptat cu bucurie şi cu sinceritate ideea şi colaborarea.
Am cântat împreună, ne-am rugat mulţi. Am hotărât să ne întâlnim periodic spre a întări şi adânci colaborarea noastră. Mi se pare, am şi hotărât data viitoarei întâlniri.
Şi ne-am despărţit foarte hotărâţi să începem chiar imediat cu revista.
Marini şi eu am scris pe loc în ziua următoare partea noastră pentru numărul din revista Prietenul care urma să apară imediat, cu material potrivit pentru scopul frumos pe care ni-l propusesem. Restul de material urma ca fr. Richard să-l adune de pe la toţi ceilalţi, după cum hotărâsem.
Şi într-adevăr, primul număr al revistei Prietenul cu hotărârea şi colaborarea noastră, apăru, după cum vorbisem.
Dar din partea celorlalţi - nu mai apăru nici un semn, nici în revistă - şi nici în vederea ţinerii următoarei întâlniri.
Aceasta a fost a doua mare dezamăgire în această luptă, după cea de la Arad, unde curând am constatat că toată apropierea de noi, avusese la ei un dedesubt interesat... Am auzit-o aceasta chiar din gura lor. - Şi m-a amărât profund, - dar m-a făcut să gândesc mai atent, asupra acestei „colaborări”.
După dezamăgirea de la Arad, încercarea cu revista Prietenul a fost pentru noi o nouă lovitură din partea duhului de sectă... Din partea acestei îngustimi intolerante şi îngâmfate - care nu poate accepta şi înţelege nimic în afară de gardurile de fier şi de piatră, a doctrinei şi a spiritului de partidă. Ei acceptaseră ideea sperând fiecare că, în urma aceasta va avea el şi ai lui un câştig... Nimeni nu se gândise cu adevărat numai la câştigul lui Hristos...
Ce vremuri înalte trăiam atunci - dar ce oameni mici erau credincioşii acelor zile!
Într-o seară din ultima lună a anului 1946, am mers cu fr. Marini şi cu Richard la Tudor Popescu. Ne-a primit în locuinţa lui din marea lor casă de adunare. Îl mai întâlnisem pe Tudor Popescu şi de alte dăţi fie singur, fie şi cu alţii, când trecusem prin Bucureşti. Voiam să-l cunosc mai îndeaproape pe acest om şi ideile lui.
El îl cunoscuse pe păr. Iosif Trifa îndeaproape şi avea despre el adesea unele din cele mai înalte păreri, - îmi vorbea adesea despre Oastea Domnului şi despre rostul ei în poporul nostru cu entuziasm. Mi se părea atunci nu numai că înţelege Lucrarea măreaţă a Oastei şi rostul ei sfânt, dar şi că regretă, că n-a putut el însuşi iniţia în Biserica şi în ţara noastră o asemenea lucrare. Că el s-a izolat şi de popor când s-a izolat de Biserică... Mi se părea că el însuşi înţelege adevărul într-un fel înalt, chiar dacă din spirit de doctrină, este obligat acum să înalţe şi el barierele sale, ca şi ceilalţi pe ale lor. Parcă întrezăream uneori la el o vedere mai largă.
În seara aceea însă, am putut să văd cu amărăciune că până şi acest munte îşi are prăpastia lui.
Iată cum am avut eu încă o mare dezamăgire în ce priveşte speranţa de a ajunge la vreo înţelegere şi colaborare cu oamenii acestor partide înguste.
Veni vorba despre calendarul nostru, al Oastei, pe care abia îl tipărisem atunci împreună cu fr. Marini. Tudor Popescu lăuda mult înaltul lui conţinut duhovnicesc, spunând:
- Orice om cu adevărat credincios nu poate decât să fie de acord cu tot ce aţi scris acolo. Eu însumi n-aş fi scris un material mai bun... Totuşi, zise el dezamăgit, aveţi acolo istorioara aia cu martirul indian care mai bine a suferit moartea decât să calce cu picioarele lui peste semnul Crucii... Asta este prea de tot. Eu aş fi călcat de o sută de ori peste semnul acesta... Ce importanţă putea avea să calce peste un semn al crucii?... Faţă de salvarea vieţii lui, în momentul acela...
Atunci tot ce gândisem bine despre omul acesta mi se prăbuşi dintr-odată!
Nevrând să încep o discuţie contradictorie cu el acasă la dânsul, le-am zis celorlalţi doi fraţi:
- E târziu! Să mergem fraţilor!
Ne-am luat rămas bun - şi am plecat.
Abia ieşit în stradă, nu m-am putut răbda şi i-am zis lui Richard:
- Cum e posibil frate, ca omul acesta să gândească atât de îngust? Până şi un copil a înţeles că în împrejurarea aceea a călca pe semnul Crucii înseamnă o lepădare de Hristos. Copilul acesta a ales mai bine să moară ca un martir, decât să calce în picioare semnul Crucii... Iar acest om atât de înalt - nu poate să priceapă nici atât? - Şi tremuram de durere, de uimire şi de revoltă.
- Asta, ca să nu-ţi mai faci iluzii despre nici un om, - răspunse fr. Richard.
Mai târziu am avut această amară experienţă chiar şi cu fr. Richard.
Iată cum noi voiam ca, deşi păream separaţi momentan unii de alţii prin cele fără prea mare însemnătate, - să ajungem mai târziu uniţi în Hristos, prin cele ce erau de primul preţ pentru noi toţi.
În felul acesta am fi ajuns nu numai să trăim în pace, ci să şi lucrăm în pace toţi cei ce-L iubeam pe Dumnezeu.
Dacă se făcea cu adevărat unitatea sufletelor în Hristos, nu era cu neputinţă să se facă şi unitatea confesiunilor.
Desigur că distanţele dintre confesiuni erau şi atunci uriaşe, fiindcă prăpastia dintre ele era mereu adâncită de către oameni neduhovniceşti (care în Numele lui Hristos umblau să zădărnicească planurile Lui... şi în numele literei Evangheliei nu făceau altceva decât să-i omoare şi atunci ca şi azi, Duhul ei, - urmărindu-şi cu adevărat numai foloasele lor vinovate şi comoditatea lor vrednică de iad)...
Dar cu toată împotrivirea acestora care aveau câştig numai din dezbinări, - dacă creştinii adevăraţi - ziceam noi - vor fi însufleţiţi numai de gândul şi de duhul voii lui Hristos, - unirea s-ar putea face sigur, chiar peste toţi potrivnicii ei. Fiindcă puterea lui Dumnezeu ar fi de partea alor Lui.
E greu numai să se găsească nucleul în jurul căruia să se poată face această unire, liber consimţită şi puternic dorită de toţi. Iar Lucrarea Oastei Domnului - expresie a Evangheliei creştine şi a specificului nostru românesc - ar fi fost - credeam noi - în stare să fie acest nucleu unificator.
Prin ceea ce a devenit de fapt, fără voia oamenilor ci numai prin aranjamentul lui Hristos, Oastea Domnului şi este de fapt chiar de pe acum, într-o anumită măsură, acest nucleu.
Şi nu spunem prea mult atunci când afirmăm convingerea noastră că Lucrarea duhovnicească a Oastei Domnului va deveni odată şi odată, prin harul lui Dumnezeu, din acest grăunte de muştar care a fost şi care încă pare că este, - acel copac uriaş. Cu voia sau fără voia oamenilor, Dumnezeu va aduce vremea ca în sânul ospitalier al Oastei Domnului - să se adune cu drag toate sufletele cerului, spre a se înfrăţi în aceeaşi cântare de dragoste înălţată în desăvârşită unire spre Hristos şi Dumnezeu, precum o doreşte El.
Fiindcă în singură această Lucrare, trăieşte şi arde fierbinte şi largă, dragostea Duhului, respectul încredinţării şi întâietatea smereniei. Practicarea acestor roade ale sfinţeniei sunt privite în ea mai presus ca orice doctrină...
În Familia Oastei Domnului intră oricine vrea şi rămâne cine poate. În ea acei care sunt trandafiri înfloresc cu adevărat sub dogoarea ei parcă mai frumoşi ca oriunde în alt loc. Acei care sunt grâu devin în cuptorul ei, cu adevărat o pâine parcă mai bună ca oricare alta. Iar acei care nu pot fi nici trandafiri şi nici grâu - se uscă şi pier, sau pleacă.
Anii aceştia pregăteau Lucrarea însăşi pentru marea încercare a focului. Şi din mijlocul ei, cei aleşi pentru primele şarje erau pregătiţi ca să fie aruncaţi de-a valma în cuptorul în care focul se şi înteţea cu grijă, până la gradul cel mai de sus.
Oricum însă, noi am învăţat atunci marele şi durerosul adevăr: că în zadar pot fi vremuri mari dacă nu sunt şi oameni pe măsura lor. Ele trec fără folos. Că în zadar pot fi ocazii istorice mari, dacă oamenii nu ştiu sau nu vor să le folosească pentru Dumnezeu. Ele sunt pierdute fără folos. Iar urmările nenorocite ale acestor pierderi sunt întârzieri cu zeci sau poate cu sute de ani pentru planul lui Dumnezeu, cu pierderi de suflete - şi poate cu pierderi de generaţii.
Noi am constatat atunci că în privinţa înţelegerii cu alţi creştini, Oastea Domnului era înaintea celorlalţi cu un avans de gândire de o sută de ani... Sau, mai degrabă, ceilalţi erau în urma vremii cu o sută de ani întârziere.
Şi astfel am renunţat noi atunci cu durere la gândul cel aşa de frumos al unei minunate şi sfinte colaborări cu toţi credincioşii devotaţi lui Hristos. La acel minunat ecumenism din ţara noastră, care ar fi fost aducător de atâta roadă frumoasă şi veşnică pentru Dumnezeu şi pentru oameni. La acea unire fericită a tuturor lucrătorilor lui Hristos într-o dragoste fierbinte şi într-un entuziasm creator, pe deasupra tuturor schelăriilor doctrinare. Schelele s-au dovedit prea înalte, iar zidarii s-au dovedit a fi încă sub ele şi nu deasupra lor.
Azi după treizeci de ani trecuţi de atunci, parcă nimic nu s-a schimbat în privinţa aceasta. O, cât de mult întârzie credincioşii venirea Domnului Isus, în loc să o grăbească! (2 Petru 3, 11-13).
Să fie aceste amare experienţe ale noastre, o pildă pentru toţi entuziaştii noştri, care îşi mai fac şi azi iluzii în această privinţă, înainte de vreme. Să n-o mai luăm înaintea Duhului Sfânt, fiindcă fără El noi tot nu putem face nimic (Ioan 15, 5).
Iar până când ei nu vor ajunge să înţeleagă, noi nu vom avea decât pagube şi dureri, din orice încercare de colaborare cu ei.
Am spus aceste lucruri acum - şi nu la timpul când s-au petrecut ele, fiindcă nici acum nu-i târziu... Învăţămintele de tras, sunt poate mai necesare astăzi pentru mulţi - dacă nu vor să se aleagă cu dezamăgiri şi amărăciuni şi mai mari de cum ne-am ales noi atunci - şi după aceea...
Acum, după acestea, noi hai să ne întoarcem de unde am rămas - şi să ne urmăm istoria şi soarta noastră de foc cu aurul nostru statornic care trebuie să se curăţească. - Şi cu trestiile noastre nestatornice care, se vede, trebuiau să se ardă...
O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos, Tu care ai fost cu noi în zilele fericirii noastre, - iar noi am avut atunci bucuriile mai mari ca a oricăror alţi oameni de pe pământ, - vino împreună cu noi cu atât mai mult acum, când ni se pregătesc zilele de mari nenorociri.
Şi Tu, care ai fost în cuptorul cel de foc alături de tinerii Tăi aruncaţi în flăcările nimicitoare ca să le dai acolo inimii şi ochilor lor priveliştea şi fericirea cea mai cerească, - vino şi fii de acum şi cu noi.
Fă Doamne Isuse ca toate suferinţele care ne aşteaptă să ne fie nouă nu numai cu putinţă de suportat. Ci să ne fie şi pline de acel conţinut Dumnezeiesc al dragostei şi al bucuriei profunde de care au fost pline suferinţele Tale. Pentru dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Şi pentru dragostea noastră faţă de El. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Meditaţii
Cea dintâi cerinţă a intrării în Oastea Domnului este ruperea dintr-o dată cu duhul lumii şi cu păcatele ei, este o naştere din nou.
O intrare în Oastea Domnului fără schimbarea vieţii, fără naşterea din nou, n-ajunge nimic.
Trebuie neapărat schimbarea cea mare care să dea celor care intră în Oastea Domnului o altă inimă, o altă simţire, alţi ochi, altă minte, alte umblări, alte reguli de viaţă.
Aceasta este schimbarea cea mare pe care o cerea Mântuitorul lui Nicodim când spunea că trebuie să se nască din nou (Ioan 3, 4).
Fără aceasta, mai bine să nu vină nimeni în Oastea Domnului căci mai mult rău face.
Păr. Iosif Trifa