Cap. 4 - Aur lămurit, trestii clătinate
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 3
„Mă rog... să-L cunosc pe Hristos și părtășia
suferințelor Lui... Și să mă fac asemenea cu
moartea Lui...”
Domnul nostru Isus Hristos are doar o singură cale din cele patru căi: cea înainte. Diavolul le are pe toate celelalte trei căi: cea din stânga, cea din dreapta și cea înapoi...
Roditoare este doar o singură sămânță din patru: cea din pământul cel bun. Toate celelalte trei semințe sunt pierdute: și cea de lângă drum și cea de pe piatră și cea din spini.
Când am pornit pe urmele lui Hristos, noi n-am văzut decât o singură direcție: cea înainte. Celelalte s-au ivit pe urmă, desfăcându-se din acestea: întâi una, - cea din dreapta. Apoi alta, - cea din stânga. Și abia mai târziu, cea dinapoi.
La începutul Lucrării Oastei Domnului, Duhul lui Dumnezeu umplea sufletul tuturor celor chemați în ea cu o atât de mare putere și tărie încât ei nu numai că erau cu toții desăvârșiți una, dar și mergeau înainte cu un așa de puternic avânt încât nici nu cunoșteau vreo abatere de la direcția luată!
Despărțirea s-a ivit numai mai târziu, când avântul unora a început să scadă. Abaterile au venit numai prin aceia a căror inimă n-a mai rămas întreagă cu Domnul Dumnezeul nostru, cum se spusese cândva despre Solomon (1 Împ. 11, 4).
Pe calea diavolului sunt o mie de mijloace prin care Satan și-i face asemenea lui, pe acei care îl urmează acum pe el în plăcerile trecătoare ale păcatului - spre osânda veșnică a iadului său.
Pe calea lui Hristos sunt numai trei mijloace prin care El Și-i face asemenea Lui pe acei care Îl urmează pe El acum din suferințele trecătoare ale sfințeniei, - la slava veșnică a raiului Său.
Cele trei mijloace și semne ale părtășiei și colaborării noastre cu Hristos sunt:
1. Jugul. - Fiindcă Domnul Isus a zis: Luați jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun (Matei 11, 29).
3. Crucea. - Fiindcă Domnul Isus a zis: Cine vrea să vină după Mine... să-și ia crucea sa în fiecare zi și să Mă urmeze (Luca 9, 23).
Toate acestea trei par la prima vedere numai suferință. Dar ele nu sunt numai așa.
„Jug”, - are două înțelesuri: întâi muncă, apoi unire.
„Sarcină”, - are două înfățișări: întâi răspundere, apoi rodire.
„Crucea”, - are două părți: întâi suferință, apoi sfințenie.
Cei mulți privesc doar la primul înțeles al jugului lui Hristos, la munca grea și la canonul amar al unei vieți de neprihănire - și fug de jugul Lui. Dar cei puțini privesc la minunata unire cu Hristos prin părtășia cu El la munca cea fericită în ogorul Evangheliei Sale. A trage în jugul Lui, alăturea de El, este ceva ce-ți dă o atât de mare bucurie încât după ce ai gustat-o n-ai mai dori s-o schimbi pentru nimic și cu nimeni din lume.
A purta sarcina Lui, este a te împreuna cu Hristos atât de profund și de înalt, încât ceea ce este în El mai fericit, să pătrundă în ceea ce ai tu mai intim. Și să facă să nască în tine o viață nespus de nouă, de dragă, de dulce și de scumpă...
Iar acceptarea crucii lui Hristos, primirea de bună voie a suferinței pentru El și alături de El, - este de fapt singurul mijloc de sfințire și de slavă.
Când Mântuitorul nostru Sfânt zicea: Mă sfințesc Eu Însumi pentru ei (Ioan 17, 19). El voia să ne spună: Eu am acceptat Crucea și suferința Mea, pentru că acesta era singurul mijloc prin care voi veți putea fi cu adevărat sfințiți.
La prima vedere toate aceste trei mijloace pe care Domnul anume le-a ales - pare că sunt ceva cu neputință de ales și de purtat cu bucurie. Dar îndată ce dragostea de El a ajuns puternică și adevărată în noi, găsim în ele nu numai singurele mijloace prin care ne putem uni desăvârșit cu El, dar și singura bucurie și singurul scop al vieții noastre.
Întâi este vorba de jug ca de o căsătorie cu Hristos, pentru că despre căsătorie se vorbește ca despre un jug pe care îl iei de bunăvoie, alături de o ființă pe care o iubești și ți-o alegi ca să te împreuni cu ea în totul și pe totdeauna.
Singura condiție care te poate face să-ți iei acest jug, este dragostea.
Singura putere care te poate face să porți cu bucurie sau cu răbdare acest jug, este numai dragostea. Câtă vreme ai în tine o dragoste fierbinte față de Hristos, Soțul tău Cel Drag, - atâta vreme tragi lângă El și pentru El, oricâte sudori și lacrimi ar trebui să semeni pe brazda Lui. Și nu simți în jugul cu El nici un fel de greutate ci numai o tot mai profundă și fericită bucurie. Greul începi să-l simți abia atunci când dragostea de Hristos se răcește în inima ta.
Despre sarcina lui Hristos, este vorba ca de o împărtășire atât de intimă și de dulce între mine și El, încât eu devin același trup și duh al Lui. - El trecându-Și și petrecându-Și peste mine și în mine Ființa Sa, prefăcută într-un rod nou divin și etern.
Prin aceasta jugul căsniciei, a devenit sarcină-rod. Astfel eu devin una și unul cu El și în El. El devine una și unul cu mine și în mine.
Cam așa am înțeles și înțeleg eu cuvântul care zice: eu în Hristos. Sau: Hristos în mine (Filip. 4, 13; Gal. 2, 20).
Și dacă Crucea a fost aleasă drept mijloc de sfințire pentru Hristos, înseamnă că ea este singurul mijloc de sfințire și pentru noi. Că drumul ajungerii la slavă trebuie să treacă neapărat prin Cruce. Și cel al ajungerii la sfințirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, - trebuie să treacă neapărat prin suferință.
Dacă cu privire la fiecare credincios în parte, aceste condiții și mijloace și semne, sunt neapărat și nedezlipit legate de mântuirea și slujba sa cu Hristos, - apoi acestea sunt și mai mult legate de Lucrarea Sa, ca întreg al ei.
Nu noi ostașii Domnului, fiecare în parte, am intrat cei mai dintâi în cuptorul încercării, ci Lucrarea Oastei însăși. Ideea și solia ei au trebuit să fie trecute prin foc, spre a se adeveri dacă este în ea un material rezistent la foc, sau nu. Dacă este în ea un filon divin, - sau numai o plămădeală omenească.
O înlănțuire tainică există între aceste trei înțelesuri ale vieții și viețuirii noastre cu Hristos, în El și prin El:
- Întâi vine cunoașterea Lui prin Cuvânt,
- apoi dragostea de El și cu El prin Duh.
Iar aceste două ne duc la unirea cu El prin jugul și lucrul Lui.
Jugul ne duce la sarcina și la însărcinarea Lui pentru continuarea seminției și seminței duhovnicești.
Sarcina Lui fericită ne duce la cea mai înaltă treaptă a identificării noastre cu Dumnezeu: suferința ca mijloc al sfințirii și învrednicire a slavei.
Înainte de a deveni lucrători ai lui Hristos, - noi suntem mai întâi o lucrare a Lui. În acest înțeles este scris: „noi suntem lucrarea Lui...”
Și numai după ce se face în noi lucrarea lui Dumnezeu, - apoi, devenim și noi cu adevărat niște lucrători împreună cu El.
Cine se înghesuie în rândul împreună lucrătorilor cu Dumnezeu, fără ca să fi fost mai întâi ei înșiși lucrați și prelucrați de Dumnezeu, - nu numai că nu vor putea produce niciodată nimic bun, durabil și curat, - dar tot ce vor produce va fi rău, ușuratic și păcătos.
Alegerea între aceste două feluri de lucrări și de lucrători o poate face numai Cuptorul. Numai Rugul. Numai Suferința.
De aceea a fost nevoie să vină întâi peste Lucrarea Oastei însăși în întregimea ei, apoi peste fiecare ostaș în parte, - încercarea focului. Ca să se dovedească ce este aur, argint și piatră scumpă, - sau ce este lemn, fân sau trestie. În noi și între noi.
Eu văd în această ultimă parte a Istoriei Oastei Domnului, trei faze ale încercării:
- Prima între anii 1948 - 1952.
- A doua între 1953 - 1958.
- Și a treia după 1959.
Fiecare din aceste trei faze și-a avut partea ei mai aspră și partea ei mai moale.
Vom căuta mai departe să urmărim îndeaproape toată desfășurarea lucrurilor petrecute, spre a trage din fiecare întâmplare trecută învățătura de care vom avea nevoie pentru întâmplările pe care le vom avea de străbătut în viitor.
Pentru că trebuie să încep întâi de la cel mai mic, trebuie deci să încep cu mine.
Și pentru că trebuie să spun întâi despre ce cunosc mai îndeaproape, - voi continua deci și de aci încolo cu istorisirea vieții mele.
După cel de al treilea foc prin care am trecut în cursul anului 1950 (despre care am vorbit în capitolul dinainte) - am ajuns din nou afară. Afară, dar nu liber, fiindcă îndată mi-am dat seama că afară viața de după închisoare poate fi uneori mai grea decât cea dinăuntrul ei.
E adevărat că n-am mai răbdat afară chinurile trupești ale foamei și ale frigului. Dar am aflat din nou și din nou că există chinuri mult mai grele decât acestea: cele ale sufletului amenințat, stors, siluit, sugrumat, zi de zi și clipă de clipă.
Înăuntrul zidurilor îmi suferise numai trupul - și uneori era foarte grea această suferință! Sufletul îmi fusese acolo liber, ușor, liniștit. Și, de la un timp, începusem să nu mai simt prea sfâșietoare nici lupta cu lipsurile trupești. Când îmi era prea foame, - posteam. Adică renunțam și la puținul care și așa nu mă ajuta prea mult - și hotăram să nu mănânc nimic. Am făcut astfel o experiență nouă: când mă hotăram să postesc de tot, atunci foamea nu mă mai chinuia! Eram liniștit. Foamea mă chinuia numai atunci când nu renunțam la mâncarea pe care n-o aveam - și mă gândeam mereu la ea. De atunci știu că nu te pot chinui cu adevărat decât dorințele pe care ai nădejdea să ți le împlinești, la care nu ai renunțat. Când renunți la aceste dorințe - atunci scapi de chinurile lor.
Când mă chinuia dorul din urmă, îmi întorceam inima spre dorul dinainte. Atunci nu mai priveam spre viață - ci așteptam moartea. Așteptând moartea, nu mă mai înspăimântam de ea, ci începusem să mi-o apropii ca pe un prieten, ca pe o eliberare. Și fiindcă moartea îmi putea veni oricând, mă rugam lui Dumnezeu să mă surprindă. Să vină plecarea mea pe neașteptate și dintr-o dată. Asta îmi aducea în inimă o stare ca o beție fericită în care nu mai tânjeam după nimic din trecut și nu mai sufeream pentru nimic din prezent. Eram atât de aproape de viitorul fericit încât trăiam ca și în el.
Dar ieșit afară din închisoarea trupească, cu trupul, am intrat în cea sufletească, cu sufletul. A trebuit din nou să încep drumul și mai greu acum, al prezentării în fiecare a doua sau a treia zi la Securitate.
Apoi în fiecare noapte, mașina aceea care o cunoșteam atât de bine, trecând sau oprindu-se din jos sau din sus de casa mea...
Tatăl meu și mama mea bătrâni - trăiau în spaima întâmplărilor prin care trecuseră... Soția și copiii mai mici - la fel. Cât mă știuseră dus - scăpaseră măcar de o amenințare, - acum îi apăsau o sută.
Frații mei, de asemenea. Cât fusesem luat, ei se putuseră bucura și întâlni mai ușor, fiindcă cei ce mă închiseseră mă țineau acolo ca un zălog și ca o pildă care credeau ei că o să-i facă să se teamă de permanenta lor amenințare. Că teama aceasta îi oprește de la orice activitate. Părerea asta a prigonitorilor, îi acoperise pe frați tot timpul. Și în afară de 2-3 frați dintre cei mai buni lucrători ai Domnului care fuseseră torturați și amenințați ca să nu mai lucreze, - ceilalți nu mai avuseseră nici un necaz.
Acum însă lucrurile se schimbaseră atât în ce-i privea pe ai mei cei din familie, cât și pe frații și adunările Oastei Domnului. Amenințări de orice fel începură să se ivească pentru toți, din pricina mea...
Atunci hotărâi să plec de acasă. Oriunde, numai să se îndepărteze amenințările care îi apăsau pe toți. Să le iau pe toate aceste amenințări cu mine, lăsându-i slobozi de ele pe ei.
Mă voi angaja oriunde voi găsi loc și la orice fel de muncă pe care o voi putea face.
Pe atunci, din toate satele țării mai toți oamenii în stare de lucru - se îndreptau spre orașe și spre centrele muncitorești, ca să-și caute un loc de muncă, mai liniștit și mai sigur decât cel ce îl avuseseră din moși-strămoși la țară și pe ogor, la plug.
Știam ce greu îmi va fi să găsesc un loc, în această stare când zeci și sute de oameni băteau zilnic la porțile fabricilor sau minelor spre a se angaja să muncească. Aceste întreprinderi încă nu luaseră un avânt; organizarea lor abia după aceea va începe... Totuși eu nu am altă ieșire din starea în care sunt.
- Unde să mă duc? - mă întrebam singur.
- Cât mai departe de aici! - îmi răspundeam tot eu.
- Prin cine să caut? - mă întrebam iarăși. Nu cunosc deocamdată pe nimeni care mi-ar putea înlesni ajungerea la un loc de muncă, unde să mă pot adăposti ca să mai răsuflu puțin.
În aceste zile, când stam în această cumpănă, am primit o scrisoare de la fr. David Bălăuță care era pe atunci contabil la Întreprinderea Minieră din Codlea, de lângă Brașov. Repede i-am scris să-mi facă rost de un loc de muncitor necalificat acolo. El mi-a promis.
După trei zile eram la Codlea împreună cu fratele Aurel. Dar fr. David sprijinitorul nostru plecase pe neașteptate, fiind mutat de acolo.
Iar noi n-am mai găsit nici un loc în care să putem fi angajați. Nicăieri și la nimic.
Era în decembrie 1950, un timp călduț și frumos.
Negăsind nimic, am plecat spre Comănești. Să căutăm acolo un loc și o muncă.
Dar nici aici nu era nicăieri, nimic.
Atunci fr. Ghiță Anăstăsoaiei, spărgător manual de piatră la cariera Caralița, ne-a luat cu el.
- Veți sta în familia mea, - zise el - și veți lucra împreună cu mine, aici în cariera de piatră, ca spărgători cu ciocanul. Și tatăl meu lucrează aici. Și încă alți frați. E o muncă foarte grea pentru noi, dar asta e! Noi lucrăm aci de ani de zile. Veți lucra cât puteți. Vă vom trece împreună cu noi părtași la cât vom lucra. Va fi mai greu la început, dar cu timpul vă veți obișnui, cum ne-am obișnuit și noi. Vă vom mai ajuta și noi.
- Bine, frate Ghiță! Facă-se voia Domnului.
Eu am rămas. Dar fratele Aurel a crezut că nu poate face față la o astfel de muncă - și a plecat înapoi spre Hunedoara.
Am lucrat o săptămână... Piatra desfăcută de sus din munte, bolovani mari, trebuia sfărâmată aici jos, cu ciocanul în bucățele mici, potrivită pentru așternut la calea ferată.
Norma era de câțiva metri cubi pe zi, iar plata era, după părerea tuturor, mult prea puțină pentru această muncă foarte grea. Dar, asta era! - și n-aveam altceva nimic de făcut decât să-mi plec capul și să primesc.
Încă din prima zi, seara nu-mi mai simțeam mâinile într-atâta mă dureau.
În palme, de coada ciocanului greu, mi se făcuseră nu bătături ci niște bășici mari pline cu apă...
A doua zi bășicile începură să mi se spargă. Izbiturile pe care trebuia să le dau cu ciocanul cel greu în piatra cea tare mă făceau de fiecare dată să simt o usturime atât de ascuțită și arzătoare în tot trupul încât mi se păru din nou că mâinile mele sunt îngropate în jăratic aprins. Cu ochii dacă aș fi prins de coada ciocanului mi se părea că m-ar fi durut mai puțin.
Fusesem prea neobișnuit cu munca - și mai ales cu o astfel de muncă. Și o luasem prea forțat de la început.
Am mai fost doctorit în familia fratelui Ghiță cu niște unsori care să-mi vindece și să-mi mai aline durerile... Mi-au legat mâinile cu fășii de pânză moale... Am mai lucrat și așa câteva zile, până am împlinit o săptămână.
Atunci am pierdut speranța că voi putea fi vreodată vreun bun spărgător de piatră cu ciocanul. Nici nu mai puteam face nimic într-atâta mă dureau toate mădularele trupului.
Mi-am luat rămas bun de la familia fraților de acolo - și am pornit pe urmele fratelui Aurel, spre Hunedoara, în nădejdea că acolo la Combinatul cel mare s-ar mai putea găsi un loc mic.
Pe atunci în Hunedoara, foarte aproape de Combinat locuia o tânără familie de frați despre care auzisem demult unele din cele mai frumoase lucruri, - dar pe care nu-i cunoscusem prea îndeaproape până atunci.
M-a îndemnat cineva să merg la ei și prin ei să caut un loc de muncă acolo. Erau fratele Cornel Rusu și sora Maria.
I-am găsit într-o cămăruță înghesuită între ateliere și hornuri. M-au primit la ei cu toată dragostea și mi-au făcut loc și așternut pe o bancă în căsuța lor mică. Eram atât de obosit și de bolnav încât a fost pentru mine o adevărată salvare faptul că i-am găsit și am putut sta la ei.
Am stat astfel la ei câteva zile... Și zi de zi am bătut la ușa biroului de angajări de la Combinat stăruind pentru un loc, oricât de greu...
Dar nicăieri nu s-a găsit nimic pentru mine. Toate angajările se sistaseră. Nu se mai putea face nici măcar o angajare.
- Să încercăm la Ghelar - zise fratele Cornel.
- Să încercăm la Simeria - zise sora Maria. Acolo sunt ateliere C.F.R. Acolo mai sunt frați... Sora Fica de la Cărpiniș, fratele ei Valer... și alți frați mai lucrează pe acolo. Poate cunosc ei pe cineva...
În timpul acestor sfătuiri, iată apar pe ușă sora Fica de la Cărpiniș - și fratele ei Valer. Auziseră că eram acolo, că sunt bolnav și caut un loc de lucru undeva.
- Frate, am venit să te luăm la noi, - ziseră ei. Vom căuta acolo la Ateliere, la Linie, la Clădiri - și undeva trebuie să-ți aflăm un loc. Noi avem pe acolo cunoscuți și prieteni. Vino cu noi!
M-am dus. Și am găsit într-adevăr acolo un loc. Cel mai modest loc, în biroul unui sector care se ocupa cu întreținerea și repararea clădirilor de pe o anumită porțiune a căilor ferate.
Am găsit apoi și locuință cu chirie, împreună cu fr. Cornel și sora Maria care s-au mutat și ei curând din Hunedoara aici în Simeria.
Aici am locuit apoi, amândouă familiile noastre într-o părtășie sfântă și fericită, ca la o răscruce de drumuri binecuvântate unde se întretăiau toate căile frățești. Și unde veneau zi și noapte oaspeți sfinți. Dar și iscoade răuvoitoare.
În felul acesta hotărârea tainică a lui Dumnezeu m-a adus din nou în mijlocul fierbinte al Lucrării Evangheliei.
Când într-un loc devine cu neputință să mai lucrezi - Dumnezeu îți pregătește un alt loc. Când vrăjmașul îți închide o ușă, - dragostea lui Dumnezeu îți deschide o sută.
O sută de uși ni se deschiseseră aici. Nouă spre frați și lor spre noi. Și până când urmăritorul nostru va prinde de veste și va căuta iarăși să ni le închidă (-dintr-o dată sau pe rând-) noi să le folosim cât mai mult și cât mai bine!
De aici am luat o mai strânsă legătură și cu frații de la București... Acolo prima generație de ostași îmbătrâniseră. Din toți cei bătrâni o mare parte pieriseră, trupește sau sufletește. Alții erau orbi, șchiopi și uscați cu sufletul. Numai o mică parte mai erau plini de suc și verzi.
Dar se ridicaseră o nouă generație, tânără, hotărâtă, promițătoare. Dintre aceștia, mai ales patru tineri înflăcărați și hotărâți se ridicau cu un cap deasupra tuturor celorlalți. Aceștia erau Danciu, Boeru, Nicola și Sergiu. Când i-am cunoscut am fost atât de fericit și de bucuros, simțind puternic încredințarea că Dumnezeu îi va folosi pentru o nouă și mare trezire în București.
Am căutat o tot mai strânsă legătură cu ei, făcând împreună frumoase planuri pentru lărgirea și adâncirea Lucrării Domnului în capitală și în țară. Foloseam astfel toate prilejurile ce ni se puteau ivi pentru o tot mai strânsă colaborare cu ei. Avântul tineresc al sufletelor lor, inteligența lor frumoasă și curată și mai ales dragostea lor totală pentru Hristos - ne împrospăta cu putere și curaj sfânt pe toți.
Ne-am înțeles că acolo munca cea mai potrivită pentru izbânda Evangheliei și mântuirea sufletelor erau acum lucrarea personală. Astfel fiecare dintre tinerii credincioși trebuia să înceapă prin a aduce la Domnul Isus întâi pe cel mai apropiat prieten al său.
Ca să-l poată face să vină la Isus, trebuia să se apropie și mai mult de sufletul acestuia. Să citească împreună cu el din Biblie. Să mediteze împreună asupra celor citite. Să se roage împreună, să cânte împreună... Asta cât mai des, până când lumina lui Hristos va pătrunde în sufletul lui pe deplin dându-i nașterea din nou.
După aceea, amândoi împreună, să-l caute pe al treilea. Și după ce și acesta va fi adus la Domnul și se va naște și el din nou, - să-l caute toți trei pe al patrulea... Și așa mai departe.
Când cei aduși astfel la Dumnezeu vor avea cu toții o creștere și o stare frumoasă în Hristos, - fiecare din ei să înceapă a face și ei același lucru cu alții... Va fi o sfântă reacție în lanț.
Astfel, după cum în jurul celui dintâi s-a format un număr, un nucleu de suflete noi și credincioase ca o familie duhovnicească, tot așa se vor forma astfel de nuclee duhovnicești și în jurul celorlalți.
Peste săptămână fiecare se vor aduna cu toții împreună, dar mai ales duminica se vor aduna cu toții împreună, în adunări de evanghelizare... Sau se vor deplasa în afară, pe la alți frați - și vor chema pe alți frați la ei... Aceasta îi va îmbogăți tot mai mult și îi va împrospăta tot mai frumos.
Acest fel binecuvântat de a lucra, era de fapt felul în care au lucrat primii creștini, frații noștri sfinți și curajoși pentru Domnul, din primele veacuri ale creștinismului. Aceasta era atunci singura cale de a-L aduce pe Mântuitorul Isus la suflete - și pe suflete la El.
În felul acesta în curând Lucrarea Domnului se va reface în număr, dar se va reface mult mai fericit în adâncime și în frumusețe duhovnicească.
Ideea aceasta a fost îmbrățișată cu bucurie de cei câțiva cu care ne sfătuisem asupra acestui început nou la București. Mai ales cei patru porniră frumos și de îndată la lucru.
Și primele roade fericite începură să se arate... O, dacă ar fi continuat mereu așa. O, dacă toți ar fi rămas credincioși... Dar mai ales din cei patru - n-au rămas statornici decât unul, cel din urmă: Sergiu. Acesta a devenit cel dintâi.
Și în jurul Hunedoarei, până departe, se întâmpla același lucru îmbucurător: alături de vechii lucrători încercați dar împuținați, apăreau alți noi lucrători tineri și înflăcărați. În locul unor adunări îmbătrânite sau moarte, - apăreau altele noi, înflăcărate, harnice și pline de putere.
Adunările frățești nu încetară niciodată, dar se țineau după posibilități și după locuri. Unde preoții erau binevoitori, adunările se țineau în biserici și cu toată bucuria slobozeniei, dar și cu grija veghetoare de a nu primejdui nimic, printr-o umblare prea zgomotoasă și prea pe față.
Unde preotul sau celelalte autorități era porniți împotriva Oastei, adunările se făceau mai cu grijă, mai pe la margini, mai împrăștiate - și nu mereu în același loc. Lucrarea se zidea, atât la suprafață cât și la adâncime - și devenea mereu tot mai curată și mai temeinică. Dumnezeul Răsplătirilor să binecuvânteze pe veci vasele Sale scumpe prin care a revărsat din belșug peste minunatul județ al Oastei care era Hunedoara, mireasma Lui atât de frumoasă și de întăritoare.
Casa în care ne stabilisem cu fr. Cornel, era a bătrânilor Ilarie și Maria Sasu, oameni ajunși la adânci bătrânețe fără copii.
Ilarie era un credincios sincer și adevărat în a cărui inimă locuia temerea de Dumnezeu, dar soția lui avea o inimă îndărătnică și lacomă. La stăruințele fratelui Ilarie care spunea că vrea să „doneze” casa lor pentru Domnul, ne-am obligat să le dăm în schimbul „donației” lor o sumă lunară din care să se poată întreține ei amândoi. Stăpânirea asupra casei era a lor câtă vreme vor trăi. Nouă ni se dădea fiecărei familii câte o cameră în care să locuim. Iar după moartea lor casa urma să devină a Frățietății Oastei.
Pentru că suma pe care trebuia s-o dăm lunar pentru întreținerea lor era destul de mare pentru puterile noastre, fratele Valer de la Cărpiniș s-a oferit de bunăvoie să ia o parte egală cu noi la cheltuielile pentru casă... Planurile noastre cu casa erau ca după moartea bătrânilor, - și dacă vremurile s-ar mai îmbunătăți, - să facem aici o casă a Oastei, o școală de misionari, o casă de poposire, un centru frățesc...
Dar „liniștea” mea n-a durat mult nici aici. După două-trei luni a început să mă caute și să mă cheme din nou Securitatea. Astfel au început din nou șicanele, amenințările de tot felul, necazurile și îngrijorările mele. Din pricina fraților care erau urmăriți și a adunărilor care erau pândite.
În toată țara opreliștile pentru adunările Oastei se mențineau, dar adunările cu toate acestea, n-au încetat deloc... Necazurile pentru Domnul ne aduceau răbdarea. Sufletele cele de aur se căleau tot mai mult în flăcările încercărilor, iar cele de lemn, de fân sau de trestie, rămâneau tot mai în urmă sau se lepădau... Dumnezeu avea grijă însă ca să aducă în locul lor pe alții.
În toată partea Moldovei și a Bucovinei, adunările din biserici fuseseră oprite. Nici un preot nu-și mai risca pentru Domnul nimic. Frații nu mai erau îngăduiți în biserici nicăieri nici să cânte măcar o cântare, în timpul slujbei sau după terminarea ei. Oricât de mult bine și ajutor ar fi făcut frații ostași pentru Biserică, nu erau nici priviți cu plăcere, nici vorbiți de bine de către preoți. Aceștia spuneau cu asprime că Oastea Domnului nu mai există și că deci trebuie să nu mai existe nici cântările ei, nici adunările, nici numele ei.
Mulți frați lucrători din Bucovina erau chemați mereu ori de către preoți ori de către miliție. Acolo erau întrebați, cercetați, amenințați și mustrați pentru „încăpățânarea” lor în a rămâne pe calea Oastei Domnului.
Fr. Moroz Ioan, fr. Nistor Arcadie și încă alți frați au fost chemați la Rădăuți la protopopul Breban care le-a spus:
- Preotul Trifa și Traian Dorz au trecut la secte și nimeni nu trebuie nici să le mai pomenească numele nici să le mai urmeze învățătura.
Dar frații care cunoșteau adevărul, au rămas alipiți de Domnul Isus, lucrând și luptând mai departe fără a se lăsa nici înduplecați, nici înfricoșați de potrivnici.
La Volovățul Rădăuților, ca în alte multe părți a venit milițeanul în adunarea fraților, i-a luat pe toți frații și surorile și i-a dus la post. Acolo, șeful postului și președintele Sfatului Popular i-a anchetat pe frați.
Apoi au trimis în judecata Tribunalului Militar din Iași pe patru dintre frați și anume pe Robu Constantin, Olar Toader, Antonovici Gh. și Coca Lazăr. Acest frate din urmă la care fusese în casă adunarea, era a doua oară dat în judecata Tribunalului Militar, pentru Lucrarea Domnului.
În ziua procesului, președintele Tribunalului i-a întrebat:
- Ce fel de oameni sunteți voi și ce fel de credință aveți?
- Suntem creștini ortodocși - și vrem să trăim cu adevărat după voia lui Dumnezeu, așa cum ne învață Domnul nostru Isus Hristos!
- N-ați făcut nici un alt rău?
- Aceasta este pricina pentru care am fost dați în judecată!
- Aveți martori care să dovedească cele ce le spuneți?
- Avem!
Și frații au pus martori tot pe frați. Printre cei puși ca martori a fost și fr. Moroz Ioan. Procesul s-a amânat pentru un nou termen.
În ziua judecății, când fratele Moroz, ca martor a fost întrebat ce știe despre oamenii aceștia, - el a răspuns:
- Ce fac oamenii aceștia, fac și eu.
- Cum adică? - a întrebat președintele.
- Așa! - ei merg duminica la biserică și merg și eu. După masă ne adunăm într-o casă la unul din noi unde ne rugăm, cântăm împreună și citim din Biblie, - iar cu ei fac aceasta și eu!
După aceea fratele a tăcut.
Ușierul întrebă:
- Să chem alt martor?
- Nu-i nevoie - zise președintele, - de vreme ce și martorii sunt la fel cu inculpații.
După aceea s-a ridicat un maior care a spus:
- Domnule Președinte, oamenii aceștia nu sunt dintr-o sectă necunoscută la noi în țară. Ei fac parte din Oastea Domnului care este o mișcare religioasă din Biserică. Ei nu se mulțumesc numai cu cât le spune preotul duminica dimineața în biserică ci se mai adună și după masă ca să se roage, să cânte și să citească din Biblie.
- Bine, bine, - dar cine răspunde de ei? - întrebă președintele.
Apoi adresându-se fratelui Moroz îi zise:
- Moșule, răspunzi d-ta de ei?
- Cum să nu răspund? - a zis fratele Moroz.
- Sunteți liberi, - a zis președintele. Plecați acasă!
Și frații s-au întors acasă plini de bucurie.
Dar în ziua de 14 septembrie, Ziua Crucii, milițeanul a venit din nou în adunarea din Volovăț. Era hramul bisericii și adunarea era la fr. Robu Constantin. Erau foarte mulți frați veniți din multe părți. Frații veniți, au fost despărțiți de cei din localitate și după ce milițeanul le-a ținut o cuvântare plină de ocări și de amenințări le-a spus să plece.
Un frate din Volovăț i-a cerut milițeanului voie să spună și el ceva. A oprit pe frații care începuseră să iese și a vorbit tuturor duios și mișcător despre Hristos și despre mântuire, în fața milițeanului. Toți ascultătorii erau numai în lacrimi.
Apoi frații și surorile care trebuiau să plece, au început să iese pe poartă plângând, pe când ceilalți îi petreceau din curte cântând:
Unde să mă duc, unde să mă duc?
eu nu mă duc Isuse Drag
ci Te-aștept plângând în prag...
Milițeanul n-a mai spus nici un cuvânt, a plecat capul și s-a dus și el.
La vreo doi ani după asta, acest milițean era la Straja și a venit din nou la casa unde erau iarăși adunați frații... A venit până în fața casei, i-a văzut pe frați în casă, dar a plecat fără să intre a le face vreun rău și fără să spună nici un cuvânt.
Dar vântul sectar aducea mereu tulburări și dezbinare, mai ales din partea penticostalilor.
Frații Gh. Boraciuc, I. Moroz, V. Axinuță, V. Cerlinca, Zaiț Dumitru și alții de la Bosanci, Volovăț, Dersca, Sf. Ilie, Dumbrăveni, - erau mereu supravegheați, cercetați, amenințați...
Dar Lucrarea Domnului mergea hotărât înainte.
Cam asta era situația în toată țara.
Suferința lui Hristos este cea mai frumoasă formă și cel mai dulce conținut al tuturor virtuților duhovnicești, fiindcă ea este cu adevărat cea mai înaltă expresie a dragostei lui Dumnezeu. În suferința adevărată se găsesc toate virtuțile. Și în toate virtuțile adevărate se găsește ea.
În dragostea adevărată este aproape numai suferință.
În mila adevărată tot așa.
În bunătate și în răbdare, în dreptate sau în adevăr, în evlavie sau în înfrânare, în curăție sau în rugăciune, în iertare sau în judecată, în comuniune sau în singurătate, în împărtășire sau în tăcere - când acestea sunt înalt adevărate și când sunt la cea mai divină tensiune a lor, în ele este numai, sau este aproape numai - suferință.
Suferința sensibilizează sufletul până la îndumnezeire. Suferința îl face pe om părtaș la toată opera mântuitoare a lui Hristos. Suferința îl unește pe om cu dragostea dureros de mare și de singură a lui Dumnezeu. Dar dragostea aceasta nu poate fi nici înțeleasă de noi, nici împărtășită niciodată, în măsura în care s-ar vrea ea.
O, cât de mult această dragoste este suferință și această suferință este dragoste! Ea simte că dragostea noastră îi răspunde uneori cu toată capacitatea, cu toată puterea și cu toată căldura ei. Dar acestea toate ne sunt mult prea puține față de mărimea dragostei Dumnezeiești. Aceasta renunță cu înțelegere la partea pe care nu i-o putem da noi - dar suferă pentru orice părticică la care este silită să renunțe. Orice nerăspuns pe măsura ei, o doare. Și așa este mereu dragostea adevărată, suferință - și suferința adevărată, dragoste.
Cât de înfiorător a fost și pentru noi la începutul cuvântului: suferință! Dar pe urmă ce înțeles divin i-a dăruit Hristos acestui cuvânt pentru noi și între noi.
Lucrarea Oastei Domnului a fost de la început suferință nu numai pentru că omul prin care a inițiat-o și a adus-o Dumnezeu între noi a fost un om al suferinței toată viața lui, ci și prin toată istoria ei, prin toată propovăduirea ei, prin toată solia pe care această Lucrare a Oastei
Domnului și-a ars-o în mijlocul confesiunii și a națiunii noastre, ca pe o flacără sacră, alimentată din însăși ființa ei și aducând lui Dumnezeu propria sa jertfă. Ea este și instrumentul și sunetul. Și altarul și jertfa. Și rugul - și flacăra acestui rug arzând singură din sine și mistuindu-se singură pe sine prin Hristos și pentru El.
Solia Oastei este una veche, nu una nouă. Ea fusese adusă de Hristos și strigată prin toate veacurile de înaintașii noștri sfinți. Oastea nu învață nimic nou ci doar înlătură gunoaiele păcatului depus de vremuri și de nepăsare, peste aurul adevărului, lăsat nouă moștenire.
Aceste gunoaie nu pot fi înlăturate decât cu foc. Și atunci solia a izbucnit ca o flacără a Duhului Sfânt, iar purtătorii ei au devenit ca niște aruncătoare de flăcări împotriva a tot ce era și este gunoi, adunat peste aurul lui Hristos din Biserica, din credința și din viața noastră.
Oastea Domnului spune sectarismului: Nu trebuie să părăsești Biserica, ci păcatul.
Nu trebuie să vă schimbați cultul, ci inima.
Nu trebuie să luptați împotriva Semnului Crucii, sau împotriva Împărtășaniei, sau împotriva cinstirii Maicii Domnului, - ci împotriva păcatului, a fărădelegii, a neascultării.
Și de aceea Oastea Domnului este urâtă și prigonită de duhul sectarist.
Dar Oastea Domnului spune și formalismului: Nu spurcați Biserica lui Dumnezeu cu obiceiurile diavolului!
Nu necinstiți slujbele sfinte cu lăcomia de bani!
Nu beți și paharul lui Dumnezeu și paharul dracilor!
Nu înjosiți Duhul și înălțați litera!
Nu răstigniți pe Hristos și alegeți pe Baraba!
Și de aceea Oastea Domnului este urâtă și prigonită și de către duhul formalist. Căci ea nu merge pe vechiul făgaș al obiceiurilor păgânești devenite azi „tradiție” în practicile cultului nostru și care sunt de-a dreptul diavolești. Bețiile și desfrânarea nu trebuiesc unite cu slujbele, cu momentele și cu locurile cele mai cutremurătoare de suflet și preasfinte pentru credința noastră creștinească.
Ce caută beția și desfrâul la hramurile noastre, care sunt aniversări sfinte ale întâmplărilor sfinte sau ale oamenilor sfinți? Ce au avut de a face aceia cu acestea?
Ce caută obiceiurile porcoase, la botezurile, la nunțile și chiar la înmormântările creștine?
De ce au devenit acestea mai puternice chiar și decât Biserica, chiar și decât Adevărul?
Totuși despre credință vorbesc amândouă aceste extreme și cel sectarist și cel formalist, - în chip intolerant și exclusiv. Fiecare folosind orice arme și orice mijloace pentru nimicirea celeilalte. Fiindcă între ele, aceste două extreme se urăsc de moarte.
Și nu este oare ciudat atunci, că în ce privește Biserica cea vie și Lucrarea Oastei Domnului amândouă aceste extreme se unesc și se ajută spre a pustii și ucide ce este cu adevărat duhovnicesc?
Și nu este oare o atât de adâncă asemănare între soarta Bisericii vii și soarta Mântuitorului, precum este scris în Sfintele Scripturi: În adevăr, împotriva Robului Tău Celui Sfânt Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoțit în cetatea aceasta Irod, cu neamurile și cu noroadele lui Israel, ca să facă ceea ce hotărâse mai dinainte Mâna Ta și Sfatul Tău (Fapt. Ap. 4, 27-28).
Iată adevărul!
Potrivnicul adevărului este minciuna și potrivnicul mântuirii este pierzarea.
Oricine nu poate spune: Pentru adevăr sunt în stare să-mi dau viața și împotriva minciunii sunt în stare să înfrunt moartea, - acela nu poate fi niciodată un ostaș al lui Hristos.
Oricine nu poate spune: pentru mântuire sunt gata să dau totul și împotriva pierzării sunt gata să lupt cu tot ce am, - acela este numai la un pas de iad.
Aceste lucruri erau clare pentru frații adevărați, pentru surorile adevărate din Lucrarea Oastei Domnului în acest an 1951, prin care străbăteam acum. Dar vremurile deosebit de grele prin care trecem și încercările deosebit de mari la care suntem supuși într-un fel sau altul, din partea unora sau a altora, - sunt de așa fel încât dacă nu lupți zilnic cu o hotărâre îndărătnică, - ușor pot să te doboare.
Iată, în timp ce suflete noi se ridică tot mai frumoase și mai hotărâte în slujba și în lupta lui Hristos, - alte suflete luptătoare mai vechi și mai cunoscute încep să-și rărească și să-și răcească umblarea lor cu frații și cu adevărul. Pe măsură ce lupta lângă Hristos era tot mai primejduită și prietenia cu El tot mai amenințată, - rând pe rând unii din vechii luptători băteau în retragere, căutându-și fiecare câte un adăpost comod, în câte o slujbă, sau în câte o sectă, sau în câte o umbră.
Numai să nu mai fie văzuți în câmpul deschis alături de Hristos și de Oastea Lui. Numai să nu mai sufere pentru El.
Nimeni n-a mai putut umili atât de mult și face de rușine Oastea lui Hristos - așa ca acești „ostași” oportuniști, fricoși sau lași. Ei care făcuseră atât de zgomotoase legăminte cândva înaintea lui Dumnezeu și a multor martori; ei care învățaseră și chemaseră pe alții ani de zile, - acum dădeau dosul și fugeau din fața răspunderilor și a luptei lui Hristos căruia se predaseră pe totdeauna.
Ce caricatură de ostași deveniseră acum acești oameni, care degradau tot ce avuseseră cândva de preț și profanau acum tot ce avuseseră sfânt înainte. Din rândurile acestora, vrăjmașul își va alege în curând alte nefericite unelte prin care va da Lucrării Domnului alte dureroase lovituri.
Vom mai avea vreme să vorbim despre unii din aceștia ceva mai târziu.
Anul 1951 se prefăcu astfel pe nesimțite în 1952.
Deși măsurile de prigoniri și nimicire pentru Lucrarea Oastei Domnului erau date din aceleași locuri, pentru toată țara și pentru toată Biserica, - purtarea de grijă a Dumnezeului nostru nu va îngădui ca aceste măsuri să fie aplicate peste tot și la fel de necruțător.
Mai erau unii preoți care nu alungau pe ostași și unele autorități locale care nu-i prigoneau. Desigur că era foarte însemnat și felul în care se purtau frații față de aceste autorități, - felul în care erau cunoscuți ei de către acei în mijlocul cărora trăiau.
Dacă la toată ura nedreaptă a oficialității bisericești față de Oaste, frații noștri au răspuns cu dragoste, cu răbdare, cu dărnicie și cu blândețe, rămânând credincioși și atașați Bisericii, - până la urmă ei, cu aceste arme ale Duhului Sfânt, i-au biruit pe cei care luptau împotriva lor cu armele răului.
În fața autorităților locale, dacă frații care mărturiseau pe Domnul Isus își făceau conștiincios toată datoria lor față de societate în toate privințele, potrivit Cuvântului Sfânt, - chiar dacă din pricina Numelui Sfânt al lui Hristos ei erau urâți și disprețuiți, totuși din pricina frumoasei lor purtări, - nimeni nu le putea aduce nici o învinuire.
Astfel potrivnicul neavând ce spune nimic rău despre noi, a rămas de rușine și până la urmă i-a lăsat pe frați în pace.
Cu toate acestea însă în unele părți, răutatea unor preoți și slujbași au întrecut orice margini.
Într-o comună, Hârsești din Bihor, în timp ce frații erau adunați duminică seara și se rugau în genunchi, preotul a venit și încuind pe dinafară ușa casei unde erau adunați frații, s-a dus în grabă să aducă asupra lor pe un ofițer de Securitate pe care îl văzuse prin comună.
Venind ofițerul în mijlocul adunării i-a întrebat:
- Ce-i cu dv. aici? De ce v-ați adunat atâția?
- Ne rugăm lui Dumnezeu, citim din Biblie și cântăm - au răspuns frații.
- Domnule ofițer, - zicea preotul - sunt niște rătăciți din Oastea Domnului, care nu ascultă de Biserică și umblă de capul lor.
- De ce nu mergeți la biserică? - întrebă ofițerul.
- Cum să nu mergem domnule! Și astăzi am fost toți!
- Scrie-i domnule ofițer, - stăruia neîncetat preotul, - scrie-i pe toți aceștia care predică și agită poporul! Vă rog să-i pedepsiți aspru, ca să se învețe minte!
Și fiindcă ofițerul nu avea sau nu voia să scoată hârtie și condei ca să-i scrie pe frați, - preotul se scotocea prin buzunare să-i ofere el hârtie și creion. Negăsind nici el altceva, scoase din buzunar pachetul cu țigări și creionul, grăbindu-se să se ofere el să scrie numele fraților pe hârtia pachetului său de țigări.
Dar ofițerul văzând cu cine are a face, îl îndepărtă cu mâna pe preot cu pachetul lui de țigări - și le zise fraților:
- Rugați-vă liniștiți și scuzați-mă că v-am deranjat.
Și ieși spunându-le: bună seara.
În urmă, rușinat, ieși și preotul bombănind furios.
Și astfel de întâmplări s-au petrecut.
În anul 1952, frații fiind pârâți în multe părți de către astfel de preoți, au mai fost arestați și chinuiți mulți dintre ei. Iată de exemplu alte câteva cazuri din Bucovina.
Din mijlocul unor adunări au fost ridicați frații Axinuță din Negostina, Cerlinca Vasile din Sf. Ilie, Cârlig Petru și Zaiț Dumitru de la Dumbrăveni. Ei au fost condamnați și trimiși în lagăr, la sfârșitul anului 1952.
Toți ceilalți frați au fost amenințați ca să nu se mai adune, fiindcă dacă vor fi găsiți, vor fi și ei condamnați.
Cei ce s-au temut s-au întors înapoi în lume, ori au trecut la sectele care îi chemau la adăpostul autorizației lor. Dar cei mai mulți frați au mers înainte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Fr. Moroz de la Volovăț a fost luat de către miliția din Calafindești fiindcă a fost găsit cercetând pe frați. Acolo a fost cercetat cu asprime și supus la pedepse pentru această vină. În urmă i s-a dat drumul.
La puțin timp după aceasta, în 6 decembrie, de Sf. Nicolae, a fost găsit în adunarea fraților din Românești unde fusese chemat de către niște frați care își sărbătoreau ziua numelui lor.
Aproape de miezul nopții a intrat în adunare un ofițer de securitate împreună cu un civil.
Civilul a arătat spre fr. Moroz și i-a vorbit în limba ucraineană.
După câteva cuvinte ofițerul i-a spus fratelui Moroz să se îmbrace și să plece cu el. Fratele s-a îmbrăcat și a plecat. Au ajuns în drum. Acolo era o sanie cu un cal iar în sanie două femei. Era noapte și afară din sat. Acolo s-au năpustit asupra fratelui bătându-l atât ofițerul cât și civilul. După aceea l-au legat alăturea de cal, iar ei s-au suit în sanie și au dat bici la cal, lovind când în animal când în om.
În fuga mare au ajuns până în șoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuți. Acolo s-au oprit și din nou l-au luat la bătaie pe fratele. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trântit pe jos și l-au călcat cu cizmele... În timpul când îl băteau îi ziceau:
- Pe cine aștepți tu mă? Pe Truman? (Truman era atunci președintele Statelor Unite ale Americii și era baptist).
- Pe Domnul Isus Îl aștept! - răspundea fratele.
- Na Isus! Na Isus! - ziceau ei. Și îl loveau bătându-l până l-au umplut de sânge și au obosit.
Atunci din nou l-au legat alăturea de cal, și așa lovind când în cal când în el, au venit în fugă până aproape de podul de la Milișăuți care trecea peste râul Suceava. Acolo s-au oprit, iar civilul l-a dezlegat de cal și i-a spus să plece.
Dar fratele Ioan de-abia a mai putut trece podul târându-se zdrobit până la fratele Calafiuc Gheorghe, care locuia pe aproape. A doua zi fratele Gheorghe l-a dus cu sania acasă la Volovăț, de abia viu.
Soția sa când l-a văzut așa s-a dus și a anunțat Securitatea de la Rădăuți despre toate cele întâmplate. În aceeași zi a venit un ofițer acasă la fr. Moroz care zăcea plin de rane și vânătăi pe pat - și i-a luat o declarație despre cum s-a petrecut totul. La urmă l-a întrebat pe fratele ce pretenție are și ce despăgubiri cere.
- Nu am nici o pretenție și nu cer nici o despăgubire, - a răspuns fratele cu lacrimi în ochi. Îl iert în Numele Domnului Isus, tot așa cum m-a iertat și Mântuitorul meu pe mine. Eu am suferit pentru Mântuitorul meu, cum a suferit și El pentru mine.
De pe urma acestei bătăi, fratele nu s-a mai refăcut până la moarte.
A aflat pe urmă cum îl chema pe cel ce l-a bătut - și de ce făcuse asta. Ofițerul era fiul unui sectar și a fost pus la cale de tatăl acestuia ca să facă acest lucru, din pricină că fratele Ioan era o piedică în lucrarea lor de ademenire a fraților.
Nu mult timp după aceea chinuitorul fratelui nostru a fost găsit mort. Se împușcase singur.
Prin împrejurări asemănătoare au mai trecut în anul acesta 1952 și alți frați. Într-o comună din Muntenia, din mijlocul unei adunări frățești, milițeanul împreună cu gestionarul prăvăliei sătești i-au luat pe trei dintre frați care se rugau. Un frate mai în vârstă cu fiul său și încă un alt frate.
Plini de ură și de vin, i-au tras în magazinul prăvăliei, iar acolo i-au bătut cu greutățile de la cântar, în spate, în cap, în coaste, - pe unde apucau. Până ce le-au spart capul și i-au umplut de sânge... S-au oprit din furia lor sălbatică numai când frații bătuți și-au pierdut cunoștința.
Atunci au aruncat peste ei apă rece ca să-și revină și le-au dat drumul să plece acasă.
Cei doi frați mai tineri și-au revenit mai cu greu după un timp îndelungat. Dar fratele mai în vârstă, după o săptămână de zăcere, a murit.
După ce lucrul acesta a ajuns a doua zi la cunoștința autorităților, cei doi chinuitori au fost obligați să meargă să-i ceară fratelui zdrobit iertare și să-l întrebe ce despăgubiri cere. Dar și acest frate a spus la fel:
- Nu cer nici o despăgubire... Vă iert în Numele Domnului care și El a suferit pentru mine și nu mi-a cerut nici o despăgubire afară de lacrimile mele și pocăința mea. Aceasta aș dori-o și eu de la dv.: să plângeți pentru păcatele pe care le-ați făcut și să vă întoarceți la Dumnezeu ca să nu vă ajungă judecata Lui nemântuiți.
Și după aceea fratele a trecut la Domnul.
În județul Alba, mai avuseseră de suferit unii frați dintre care fr. Bolunduț de la Buciumi, Stănilă de la Loman, Crișan de la Corna, Opriș de la Ighiel, Constantin de la Balomir, sora Ioana de la Șibot...
Fratele Opriș a stat închis câtva timp la închisoarea din Alba Iulia sub „paza” unui gardian care era și el frate în Oastea Domnului - Șerdean Ion de la Limba.
Ce clipe minunate au trăit acolo în închisoare rugându-se și cântând împreună, gardianul și deținutul, amândoi fericiți copii ai lui Dumnezeu...
Și astfel de întâmplări se petreceau.
Dar cu toate acestea în vara anului 1952 am trăit și unele din cele mai frumoase bucurii frățești care ne-au rămas mângâietoare amintiri:
Pe 23 August a fost la Cărpiniș o nuntă neuitată cu trei perechi de miri: Fr. Valer cu sora Aurelia de la Vinerea. Fr. Ștefănescu Ilie de la Câlnic (Caraș-Severin) cu sora Ghifta de la Cărpiniș. Și fr. Mihai cu sora Maria de la Sibiu...
A fost o nuntă cât trei, la care au luat parte mulți frați și multe surori din toată țara. A fost la această nuntă și părintele Vladimir, Popa Petru, Opriș Ion, Ion Capătă, Silviu Hărăguș, Sergiu și Boeru de la București - și mulți-mulți alți frați... Petrecerea a durat două zile și două nopți. În timpul ei s-a ținut și un frumos sfat frățesc cu împărtășiri de bucurii, de păreri și de îndemnuri pentru bunul mers al Lucrării Domnului, în împrejurările deosebite prin care treceam și prin care vedeam că ni se pregătesc.
Cărpinișul fiind cel mai aproape de Simeria, iar fratele Valer și familia lor fiind cei mai aproape de inima mea, - aproape tot timpul meu liber de la serviciu îl petreceam la ei sau cu ei.
Făceam atunci slujba de referent tehnic la Secția de Clădiri C.F.R. din Simeria și timpul stat atunci în acest serviciu a fost cel mai lung timp din câte am fost lăsat să lucrez în pace. Aproape doi ani de zile, n-am mai fost tulburat decât de cele câte două ori pe săptămână când trebuia să mă prezint la securistul care mă supraveghea. Acesta mă amenința continuu fiindcă nu vreau să-i spun pe frații la care mergeam și care veneau pe la mine...
Dar de la un timp mă obișnuisem cu amenințările lui - și nu le mai dam nici o importanță, deși le presimțeam apropierea împlinirii...
Mă pregăteam sufletește împreună cu frații Cornel și Valer pentru orice întâmplare... Eram hotărâți pentru orice risc. Vedeam bine cum se strânge cercul amenințărilor tot mai tare în jurul nostru, dar știam bine că fără primejdie și fără suferință nu s-a putut niciodată și nici nu se va putea face nimic pentru Dumnezeu. Cine nu-și riscă libertatea sa, bunurile sale sau chiar viața sa, nu poate face nimic pentru Hristos. Dar cine nu este gata să și sufere pentru adevăr, - acela nu este vrednic de El.
Știam că marele rău din lume, păcatul, nu poate fi nimicit numai cu o vorbărie ușoară și comodă, că împotriva răului trebuie dusă o luptă îndârjită și necruțătoare... Că în această luptă trebuiesc atrase cât mai multe suflete, care unite, să izbească dintr-o dată la rădăcina și temelia răului prin care diavolul, vrăjmașul mântuirii și fericirii omului, ținea în robie lumea.
Dar mai știam și câte riscuri se cer pentru ducerea acestei lupte contra răului. Eram hotărâți însă pentru orice.
Eram fericiți când vedeam atât de multe suflete care se eliberau de robia Satanei și atât de multe biruințe asupra întunericului și păcatului. Dar vedeam bine că dacă diavolul primește lovituri, se pregătește să și dea.
Eram astfel în mijlocul clocotitor al luptelor, al biruințelor, dar și al loviturilor, pentru că eram în mijlocul poporului nostru, în mijlocul confesiunii noastre, în mijlocul problemelor de viață și de moarte ale acestora. Ne știam puși acolo de Hristos Însuși - și stăteam cu hotărâre pregătiți pentru orice.
Rostul Oastei Domnului tocmai acesta era: să fie și să rămână hotărâtă și statornică în mijlocul acestora - și nu la marginea lor, ca și celelalte mișcări neoprotestante cu care aveam de luptat tocmai pentru că acestea voiau să smulgă Oastea de acolo unde o așezase Domnul - și s-o anexeze ca pe o remorcă fiecare la mașina lor.
Oastea Domnului n-a renunțat niciodată la rostul ei ceresc și istoric, la rostul ei de a fi în centrul Bisericii noastre, în mijlocul poporului nostru, solia vie și mântuitoare în Biserica și focarul înnoitor de viață și de înălțare a poporului - prin Hristos și prin credință.
Oastea Domnului a știut de la început cu o încredințare de nezguduit că acesta a fost scopul lui Dumnezeu cu ea și acesta a fost rostul care i l-a rânduit El când a născut-o și a trimis-o pe lume. Oastea Domnului este și va fi pe veci - bine încredințată de rostul ei nu numai religios ci tocmai prin aceasta, de rostul ei social, moral, cultural și național, prin Evanghelia lui Hristos - în confesiunea și în națiunea noastră.
S-a putut vedea foarte bine în primenirile sănătoase și salvatoare pe care le-a inițiat Oastea Domnului chiar din primii ei ani, în toate aceste sectoare ale vieții Bisericii și țării. Despre acestea am scris ceva mai pe larg în primul volum al acestei istorisiri, la capitolul: Câte fețe ar fi putut avea binele. Acum vom spune numai că și după atâtea zeci de ani și mii de încercări, Lucrarea minunată a Oastei se regăsește pe aceeași linie pe care i-o imprimase Duhul Sfânt de la nașterea ei.
Durere însă că nici azi conducătorii Bisericii și ai țării nu-i văd și nu-i recunosc acest mare rost rânduit de Dumnezeu. Și împiedică cu cea mai mare înverșunare această lucrare Dumnezeiască de la chemarea ei și o înlătură de la misiunea ei. Urmarea va fi dezastruoasă atât pentru Biserică cât și pentru popor. În Biserică se vor înmulți sectele. În popor răutățile. Și când se vor trezi conducătorii care astăzi nu văd aceste primejdii - va fi prea târziu.
Cu celelalte familii creștine, cum le numeam la început pe cultele neoprotestante, n-am dorit niciodată să avem certuri confesionale și nici discuții dușmănoase.
Am mai spus și cu alte ocazii că Oastea Domnului n-a fost înființată nici spre a fi un ciomag în mâinile bătăușilor confesionaliști - dar nici o pepinieră din care să se alimenteze sectele uzurpatoare ale Bisericii și ale credinței noastre.
Oastea Domnului a fost și este convinsă că solia ei creștinească este soluția și rezolvarea fericită a tuturor problemelor poporului nostru, fie ele religioase, sociale, morale și chiar naționale.
Prin activitatea puternic și liber evanghelică a Oastei Domnului s-ar fi răspuns atât de minunat la toate trebuințele spirituale ale țării noastre încât în curând tot vadul sectar ar fi secat și toate problemele confesionale s-ar fi rezolvat prin aducerea și întregirea în fluviul Oastei a tuturor acestor râulețe împrăștiate.
Mijlocul pentru aducerea la îndeplinire a acestui scop era dragostea lui Hristos și puterea Duhului Sfânt care au fost de la început și au rămas până astăzi peste această Lucrare.
Nici una din acele lucrări zise evanghelice din țara noastră, nu are peste ea un har atât de mare. De la izvoarele curat evanghelice ale Oastei Domnului vin să se adape tot mai mari mulțimi de suflete din toate aceste grupări și confesiuni. Meditații adânci, poeziile inspirate sau cântările nemuritoare ale Oastei, sunt căutate și cerute ca o mană cerească de către toți acei ce doresc după Hristos nu numai din țara noastră ci și din aproape toate țările lumii. Prin acestea numele Oastei Domnului din țara noastră a făcut demult înconjorul lumii, iar frumusețea acestor roade ale ei i-a făcut pe toți să ne privească cu respect și cu dragoste.
Ce ușor ar fi fost prin aceste mijloace fericite să-i fi putut apropia și câștiga pe toți aceștia! În casa unde era hrănit și ajutat, orice om are un alt fel de a privi. Și ușor ajungi să te muți acolo unde simți că ești iubit și ospătat cu adevărat.
O dovadă reală despre faptul că Oastea Domnului totdeauna a gândit și a simțit într-un duh de înaltă dragoste evanghelică, la marea trebuință a unei apropieri și a unei colaborări cu toți creștinii adevărați - este sinceritatea cu care i-am căutat și chemat la o luptă comună în contra păcatului. La o colaborare sinceră pentru trăirea și vestirea Evangheliei vii, pe deasupra tuturor barierelor doctrinare și potrivnice, - pe toți cei care se declarau slujitori și urmași ai Domnului Isus, - din orice lucrare ar fi făcut ei parte.
Astfel încă din timpul războiului, când credincioșii erau cu toții prigoniți de către stăpânirea lui Antonescu, - noi, chiar fratele Marini și eu, am întâlnit adesea pe unii din conducătorii acelor culte, despre care aveam părerea că sunt cei mai înaintați duhovnicește. Am stat de multe ori de vorbă cu ei, căutând să-i conving că prin vremurile pe care le trăiam atunci, Hristos ne poruncește tuturor credincioșilor Săi să ne trezim la o luptă nouă. Că a sosit vremea să facem saltul mântuitor de la luptele de partidă, sau chiar de la luptele singuratice, - la lupta comună. Împotriva păcatului. Și pentru aducerea lumii la Hristos.
Atunci, războiul era în plină desfășurare și moartea făcea seceriș îngrozitor pretutindeni... Peste unii trecuse, peste alții putea trece oricând... Stări la care nimeni nu se putea nici gândi nici aștepta, - pentru că puteau să vină peste omenire din zi în zi nu numai prin război ci și prin pace.
- Haideți, - le ziceam noi acestora, - să ne ridicăm odată cu toții la starea pe care ne-o poruncește Dumnezeu!
Haideți să aruncăm de pe ochii noștri vechii solzi ai îngustimii confesionale și firești - și să privim înainte printr-o nouă lumină, în care acceptându-ne cu înțelegere și cu respect evanghelic fiecare convingerile doctrinare ale celuilalt, - să putem totuși colabora în ceea ce este acum mult mai presus decât aceste convingeri: aducerea lumii la Hristos și aducerea lui Hristos la lume.
Noi eram tineri și entuziaști. Mai erau și printre ei unii la fel de tineri și entuziaști ca noi. Cu aceștia ni s-a părut că putem ajunge să ne înțelegem... Cu unii chiar am început o colaborare, care dădea roade frumoase...
Iată de exemplu câteva împrejurări din acele vremuri și din acele încercări ale noastre cu ei.
În toamna anului 1943, eram la Arad pentru tipărirea calendarului. Acolo am cunoscut pe unii dintre tinerii lucrători baptiști, talentați și harnici, despre care auzeam că sunt însuflețiți numai de râvna pentru mântuirea sufletelor și preamărirea lui Dumnezeu...
În nădejdea că vom reuși să-i vedem spărgând găoacea strâmtă în care știam că sufocă sectarismul orice avânt cu adevărat evanghelic, i-am căutat...
Am cunoscut atunci îndeaproape pe frații Popovici, Alexe și Petru... Pe Marcu Nechifor - și încă mulți alții, cu care ne întâlneam adesea fie acasă la ei, fie pe la alții, încercând să găsim căile și mijloacele unei înțelegeri și colaborări în Hristos, fără nici un interes sau colorit confesional.
O bună bucată de vreme ni s-a părut că acești oameni ne-au înțeles și că au început să creadă și să vorbească în același duh cu noi.
În timp ce lucram ziua la tipografie, seara după încetarea muncii mergeam adeseori împreună cu Marcu Nechifor în căutarea sufletelor pierdute... O luam pe străzi... întâlneam bețivi, femei pierdute, sau cine știe ce oameni fără rost, umblând pe străzi singuratici și întârziați. Legam discuție cu ei - și îndată începeam să le vorbim despre Hristos și să-i chemăm la El... Discuția continua până la gară, unde aceștia rămâneau peste noapte... Sau până acasă la ei, care aveau casă... Sau până acasă la noi, unde îi aduceam pe unii uneori.
Multe astfel de femei și mulți astfel de oameni s-au hotărât până la urmă pentru Domnul, în urma acestui fel de lucru al nostru împreună. De la mulți fumători care s-au predat Domnului, am luat pachete de țigări sau de tutun ca un zălog de la diavolul și ca o dovadă din partea lor că ei au rupt-o de acum pe totdeauna cu fumatul și s-au predat lui Hristos.
Alte dăți mergeam pe la cârciumile de pe lângă gară și de pe lângă piețe, unde rămâneau peste noapte cei ce veniseră de seară pentru târgul și pentru piața de a doua zi. Acolo ne prindea miezul nopții de multe ori stând cu bețivii sau cu tot felul de oameni de vorbă pentru mântuirea sufletelor lor. De la mulți care s-au predat Domnului în astfel de locuri și de stări, am luat la fel, drept zălog și drept dovadă - sticluțe și pahare de băutură... Pe dulapul din locuința noastră erau înșirate atunci o mulțime de astfel de sticle, pahare și pachete de tutun sau țigări, luate drept pradă de la Satana și drept dovadă că cei ce le folosiseră, erau acum predați lui Hristos...
În cele câteva luni cât am colaborat astfel, se adunaseră pe dulapul nostru o mulțime de astfel de lucruri. Mulți din frații care veneau la noi, văzând ce avem în casă, ne priveau cu uimire și ne întrebau oarecum îngroziți și bănuitori:
- Ce e cu asta la voi, fraților?
Dar uimirea și teama lor se prefăcea în bucurie și în lacrimi când le spuneam istoria fiecărei sticluțe, a fiecărui pahar sau pachet de țigări, de pe dulapul nostru...
În 1945, când am cunoscut și mai îndeaproape la București biserica evreilor creștini, iar acolo pe un mare entuziast fr. Richard, unul din fiii duhovnicești ai lui Feinstein de la Iași, - acesta ne-a îmbrățișat de la început nu numai sufletul ci și ideea apropierii și colaborării în Hristos a tuturor celor credincioși.
Războiul se terminase... Condițiile erau prielnice, iar nevoia unei împreună-lucrări cu toate puterile unite, - era mai presus și mai necesară decât orice altceva.
Atunci am căutat împreună cu fr. Richard să-i strângem la un sfat frățesc din toate cultele din București, pe toți cei care mai gândeau - sau credeam noi că gândesc, - la fel cu noi.
Într-o zi deci, în casa și biserica evreilor creștini, care prin natura lor erau aparte și simpatizați de către noi toți - am hotărât să ne întâlnim cu toți aceia care păreau mai moderați și mai duhovnicești din toate cultele de la București.
Fr. Richard i-a invitat pe toți cei pe care el îi cunoștea ca fiind în stare să înțeleagă și să colaboreze la acest gând... Au venit atunci acolo baptiști, penticostali, creștini după evanghelie... Aceste culte puțin mai liberale.
N-au venit însă nici unii de la adventiști, nici din adunarea lui Tudor Popescu... Aceștia se considerau mult mai aparte de toți ceilalți. Disciplina lor de partidă nu le îngăduia nici o inițiativă personală...
Mai târziu ne-am convins de lucruri mult mai amare și de gânduri mult mai ascunse și la ceilalți, la toți.
În seara și noaptea aceea, în urma unui apel înflăcărat pe care l-am făcut mai ales noi cei trei: Richard, Marini și eu - ni s-a părut că o atmosferă de apropiere s-a stabilit oarecum între noi toți. Au luat parte la discuții mulți și dintre ei. Trebuia să se înceapă imediat o acțiune de apropiere între toți credincioșii din țara noastră, indiferent de confesiunea sau cultul din care fac parte.
Știam că doctrinarii nu vor putea fi învinși ușor și că în calea colaborării iubitoare se vor opune mulți, dar noi să nu dăm înapoi. Dacă vom lupta uniți, atunci cei însuflețiți pentru Hristos se vor apropia și se vor uni, peste barierele doctrinare...
- A sosit ceasul, - stăruiam noi, - să ajungem la această colaborare în Hristos, în care luptele de partide să fie condamnate și părăsite de tot și de către toți. În locul acestora să se ridice o unitate fericită între toți copiii lui Dumnezeu. Și așa să ne afle Hristos Domnul nostru la venirea Lui apropiată!...
S-a hotărât că fr. Richard ne va pune la dispoziție revista lor Prietenul, iar noi toți, vom medita cu sinceritate și cu devotament, scriind și răspândind această revistă fiecare între ai săi, pentru scopul propus.
Cu toți cei prezenți mi s-a părut că suntem de acord și că fiecare a acceptat cu bucurie și cu sinceritate ideea și colaborarea.
Am cântat împreună, ne-am rugat mulți. Am hotărât să ne întâlnim periodic spre a întări și adânci colaborarea noastră. Mi se pare, am și hotărât data viitoarei întâlniri.
Și ne-am despărțit foarte hotărâți să începem chiar imediat cu revista.
Marini și eu am scris pe loc în ziua următoare partea noastră pentru numărul din revista Prietenul care urma să apară imediat, cu material potrivit pentru scopul frumos pe care ni-l propusesem. Restul de material urma ca fr. Richard să-l adune de pe la toți ceilalți, după cum hotărâsem.
Și într-adevăr, primul număr al revistei Prietenul cu hotărârea și colaborarea noastră, apăru, după cum vorbisem.
Dar din partea celorlalți - nu mai apăru nici un semn, nici în revistă - și nici în vederea ținerii următoarei întâlniri.
Aceasta a fost a doua mare dezamăgire în această luptă, după cea de la Arad, unde curând am constatat că toată apropierea de noi, avusese la ei un dedesubt interesat... Am auzit-o aceasta chiar din gura lor. - Și m-a amărât profund, - dar m-a făcut să gândesc mai atent, asupra acestei „colaborări”.
După dezamăgirea de la Arad, încercarea cu revista Prietenul a fost pentru noi o nouă lovitură din partea duhului de sectă... Din partea acestei îngustimi intolerante și îngâmfate - care nu poate accepta și înțelege nimic în afară de gardurile de fier și de piatră, a doctrinei și a spiritului de partidă. Ei acceptaseră ideea sperând fiecare că, în urma aceasta va avea el și ai lui un câștig... Nimeni nu se gândise cu adevărat numai la câștigul lui Hristos...
Ce vremuri înalte trăiam atunci - dar ce oameni mici erau credincioșii acelor zile!
Într-o seară din ultima lună a anului 1946, am mers cu fr. Marini și cu Richard la Tudor Popescu. Ne-a primit în locuința lui din marea lor casă de adunare. Îl mai întâlnisem pe Tudor Popescu și de alte dăți fie singur, fie și cu alții, când trecusem prin București. Voiam să-l cunosc mai îndeaproape pe acest om și ideile lui.
El îl cunoscuse pe păr. Iosif Trifa îndeaproape și avea despre el adesea unele din cele mai înalte păreri, - îmi vorbea adesea despre Oastea Domnului și despre rostul ei în poporul nostru cu entuziasm. Mi se părea atunci nu numai că înțelege Lucrarea măreață a Oastei și rostul ei sfânt, dar și că regretă, că n-a putut el însuși iniția în Biserica și în țara noastră o asemenea lucrare. Că el s-a izolat și de popor când s-a izolat de Biserică... Mi se părea că el însuși înțelege adevărul într-un fel înalt, chiar dacă din spirit de doctrină, este obligat acum să înalțe și el barierele sale, ca și ceilalți pe ale lor. Parcă întrezăream uneori la el o vedere mai largă.
În seara aceea însă, am putut să văd cu amărăciune că până și acest munte își are prăpastia lui.
Iată cum am avut eu încă o mare dezamăgire în ce privește speranța de a ajunge la vreo înțelegere și colaborare cu oamenii acestor partide înguste.
Veni vorba despre calendarul nostru, al Oastei, pe care abia îl tipărisem atunci împreună cu fr. Marini. Tudor Popescu lăuda mult înaltul lui conținut duhovnicesc, spunând:
- Orice om cu adevărat credincios nu poate decât să fie de acord cu tot ce ați scris acolo. Eu însumi n-aș fi scris un material mai bun... Totuși, zise el dezamăgit, aveți acolo istorioara aia cu martirul indian care mai bine a suferit moartea decât să calce cu picioarele lui peste semnul Crucii... Asta este prea de tot. Eu aș fi călcat de o sută de ori peste semnul acesta... Ce importanță putea avea să calce peste un semn al crucii?... Față de salvarea vieții lui, în momentul acela...
Atunci tot ce gândisem bine despre omul acesta mi se prăbuși dintr-odată!
Nevrând să încep o discuție contradictorie cu el acasă la dânsul, le-am zis celorlalți doi frați:
- E târziu! Să mergem fraților!
Ne-am luat rămas bun - și am plecat.
Abia ieșit în stradă, nu m-am putut răbda și i-am zis lui Richard:
- Cum e posibil frate, ca omul acesta să gândească atât de îngust? Până și un copil a înțeles că în împrejurarea aceea a călca pe semnul Crucii înseamnă o lepădare de Hristos. Copilul acesta a ales mai bine să moară ca un martir, decât să calce în picioare semnul Crucii... Iar acest om atât de înalt - nu poate să priceapă nici atât? - Și tremuram de durere, de uimire și de revoltă.
- Asta, ca să nu-ți mai faci iluzii despre nici un om, - răspunse fr. Richard.
Mai târziu am avut această amară experiență chiar și cu fr. Richard.
Iată cum noi voiam ca, deși păream separați momentan unii de alții prin cele fără prea mare însemnătate, - să ajungem mai târziu uniți în Hristos, prin cele ce erau de primul preț pentru noi toți.
În felul acesta am fi ajuns nu numai să trăim în pace, ci să și lucrăm în pace toți cei ce-L iubeam pe Dumnezeu.
Dacă se făcea cu adevărat unitatea sufletelor în Hristos, nu era cu neputință să se facă și unitatea confesiunilor.
Desigur că distanțele dintre confesiuni erau și atunci uriașe, fiindcă prăpastia dintre ele era mereu adâncită de către oameni neduhovnicești (care în Numele lui Hristos umblau să zădărnicească planurile Lui... și în numele literei Evangheliei nu făceau altceva decât să-i omoare și atunci ca și azi, Duhul ei, - urmărindu-și cu adevărat numai foloasele lor vinovate și comoditatea lor vrednică de iad)...
Dar cu toată împotrivirea acestora care aveau câștig numai din dezbinări, - dacă creștinii adevărați - ziceam noi - vor fi însuflețiți numai de gândul și de duhul voii lui Hristos, - unirea s-ar putea face sigur, chiar peste toți potrivnicii ei. Fiindcă puterea lui Dumnezeu ar fi de partea alor Lui.
E greu numai să se găsească nucleul în jurul căruia să se poată face această unire, liber consimțită și puternic dorită de toți. Iar Lucrarea Oastei Domnului - expresie a Evangheliei creștine și a specificului nostru românesc - ar fi fost - credeam noi - în stare să fie acest nucleu unificator.
Prin ceea ce a devenit de fapt, fără voia oamenilor ci numai prin aranjamentul lui Hristos, Oastea Domnului și este de fapt chiar de pe acum, într-o anumită măsură, acest nucleu.
Și nu spunem prea mult atunci când afirmăm convingerea noastră că Lucrarea duhovnicească a Oastei Domnului va deveni odată și odată, prin harul lui Dumnezeu, din acest grăunte de muștar care a fost și care încă pare că este, - acel copac uriaș. Cu voia sau fără voia oamenilor, Dumnezeu va aduce vremea ca în sânul ospitalier al Oastei Domnului - să se adune cu drag toate sufletele cerului, spre a se înfrăți în aceeași cântare de dragoste înălțată în desăvârșită unire spre Hristos și Dumnezeu, precum o dorește El.
Fiindcă în singură această Lucrare, trăiește și arde fierbinte și largă, dragostea Duhului, respectul încredințării și întâietatea smereniei. Practicarea acestor roade ale sfințeniei sunt privite în ea mai presus ca orice doctrină...
În Familia Oastei Domnului intră oricine vrea și rămâne cine poate. În ea acei care sunt trandafiri înfloresc cu adevărat sub dogoarea ei parcă mai frumoși ca oriunde în alt loc. Acei care sunt grâu devin în cuptorul ei, cu adevărat o pâine parcă mai bună ca oricare alta. Iar acei care nu pot fi nici trandafiri și nici grâu - se uscă și pier, sau pleacă.
Anii aceștia pregăteau Lucrarea însăși pentru marea încercare a focului. Și din mijlocul ei, cei aleși pentru primele șarje erau pregătiți ca să fie aruncați de-a valma în cuptorul în care focul se și întețea cu grijă, până la gradul cel mai de sus.
Oricum însă, noi am învățat atunci marele și durerosul adevăr: că în zadar pot fi vremuri mari dacă nu sunt și oameni pe măsura lor. Ele trec fără folos. Că în zadar pot fi ocazii istorice mari, dacă oamenii nu știu sau nu vor să le folosească pentru Dumnezeu. Ele sunt pierdute fără folos. Iar urmările nenorocite ale acestor pierderi sunt întârzieri cu zeci sau poate cu sute de ani pentru planul lui Dumnezeu, cu pierderi de suflete - și poate cu pierderi de generații.
Noi am constatat atunci că în privința înțelegerii cu alți creștini, Oastea Domnului era înaintea celorlalți cu un avans de gândire de o sută de ani... Sau, mai degrabă, ceilalți erau în urma vremii cu o sută de ani întârziere.
Și astfel am renunțat noi atunci cu durere la gândul cel așa de frumos al unei minunate și sfinte colaborări cu toți credincioșii devotați lui Hristos. La acel minunat ecumenism din țara noastră, care ar fi fost aducător de atâta roadă frumoasă și veșnică pentru Dumnezeu și pentru oameni. La acea unire fericită a tuturor lucrătorilor lui Hristos într-o dragoste fierbinte și într-un entuziasm creator, pe deasupra tuturor schelăriilor doctrinare. Schelele s-au dovedit prea înalte, iar zidarii s-au dovedit a fi încă sub ele și nu deasupra lor.
Azi după treizeci de ani trecuți de atunci, parcă nimic nu s-a schimbat în privința aceasta. O, cât de mult întârzie credincioșii venirea Domnului Isus, în loc să o grăbească! (2 Petru 3, 11-13).
Să fie aceste amare experiențe ale noastre, o pildă pentru toți entuziaștii noștri, care își mai fac și azi iluzii în această privință, înainte de vreme. Să n-o mai luăm înaintea Duhului Sfânt, fiindcă fără El noi tot nu putem face nimic (Ioan 15, 5).
Iar până când ei nu vor ajunge să înțeleagă, noi nu vom avea decât pagube și dureri, din orice încercare de colaborare cu ei.
Am spus aceste lucruri acum - și nu la timpul când s-au petrecut ele, fiindcă nici acum nu-i târziu... Învățămintele de tras, sunt poate mai necesare astăzi pentru mulți - dacă nu vor să se aleagă cu dezamăgiri și amărăciuni și mai mari de cum ne-am ales noi atunci - și după aceea...
Acum, după acestea, noi hai să ne întoarcem de unde am rămas - și să ne urmăm istoria și soarta noastră de foc cu aurul nostru statornic care trebuie să se curățească. - Și cu trestiile noastre nestatornice care, se vede, trebuiau să se ardă...
O, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos, Tu care ai fost cu noi în zilele fericirii noastre, - iar noi am avut atunci bucuriile mai mari ca a oricăror alți oameni de pe pământ, - vino împreună cu noi cu atât mai mult acum, când ni se pregătesc zilele de mari nenorociri.
Și Tu, care ai fost în cuptorul cel de foc alături de tinerii Tăi aruncați în flăcările nimicitoare ca să le dai acolo inimii și ochilor lor priveliștea și fericirea cea mai cerească, - vino și fii de acum și cu noi.
Fă Doamne Isuse ca toate suferințele care ne așteaptă să ne fie nouă nu numai cu putință de suportat. Ci să ne fie și pline de acel conținut Dumnezeiesc al dragostei și al bucuriei profunde de care au fost pline suferințele Tale. Pentru dragostea lui Dumnezeu față de noi. Și pentru dragostea noastră față de El. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Meditații
Cea dintâi cerință a intrării în Oastea Domnului este ruperea dintr-o dată cu duhul lumii și cu păcatele ei, este o naștere din nou.
O intrare în Oastea Domnului fără schimbarea vieții, fără nașterea din nou, n-ajunge nimic.
Trebuie neapărat schimbarea cea mare care să dea celor care intră în Oastea Domnului o altă inimă, o altă simțire, alți ochi, altă minte, alte umblări, alte reguli de viață.
Aceasta este schimbarea cea mare pe care o cerea Mântuitorul lui Nicodim când spunea că trebuie să se nască din nou (Ioan 3, 4).
Fără aceasta, mai bine să nu vină nimeni în Oastea Domnului căci mai mult rău face.
Păr. Iosif Trifa