Cap. 6 - Zile rânduite și pași numărați
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 3
-„Și în Cartea Ta erau scrise toate zilele
care îmi erau rânduite, mai înainte
de a fi fost vreuna dintre ele”
În împrejurările normale ale vieții, Dumnezeu are pentru noi mijloace normale pentru a ne face cunoscută voia Sa, ori pentru a ne crește și îndruma în împlinirea cerințelor Sale față de noi. Are căi obișnuite pentru a ne mângâia și întări în durerile sau luptele vieții cu El.
Aceste mijloace și căi sunt, întâi Biblia, Cuvântul Său Sfânt prin care El ne vorbește nouă și prin care El ne face nouă cunoscută voia Sa.
Al doilea mijloc este rugăciunea, prin care noi Îi vorbim Lui, făcându-I cunoscute poverile noastre și dorințele noastre sau mulțumirile și laudele noastre.
Iar în al treilea rând, este părtășia frățească, Biserica și adunarea, unde într-un gând
și într-o simțire cu toți frații și cu toate surorile noastre, noi să găsim toată căldura, bucuria și puterea de a lucra și de a lupta spre împlinirea voii lui Dumnezeu, Binefăcătorul nostru.
În locul în care ne-a așezat El. Cu puterea pe care ne-a dat-o. Și pentru împlinirea lucrului Său pe care El ni l-a împărțit fiecăruia să-l facem
Când Harul lui Dumnezeu ne-a dat noua naștere, - noi am fost așezați în mijlocul acestor binecuvântări pe care noi folosindu-le, să ne putem duce și mântuirea noastră până la capăt, dar și să împlinim faptele bune pentru care Dumnezeu ne-a zidit pe noi în Hristos (Efes. 2, 10).
Pentru cei mai mulți dintre credincioșii Domnului, aceste trei mijloace normale rămân până la sfârșitul vieții lor singurele izvoare de care ei au nevoie. Și din care ei își primesc îndeajuns toată puterea necesară pentru creșterea și rodirea pe care le-o cere Dumnezeu.
Dar vremurile normale și condițiile obișnuite - sunt adeseori pe pământ măturate de furtuni vrăjmașe, luate de valuri tulburate și arse de flăcări pustiitoare.
Atunci mijloacele obișnuite nu mai sunt - sau nu mai ajung. Atunci puterea și grija lui Dumnezeu față de noi, trebuie să găsească alte mijloace, alte căi, prin care să ne dea tăria și ajutorul de care avem nevoie spre a nu fi nimiciți de aceste furtuni sau valuri sau flăcări.
Hristos, Mântuitorul și Domnul nostru nu ne-a promis nouă că pe urmele Lui nu vom avea necazuri. Ca să mergem pe aceste urme fără nici o grijă. - Ci ne-a înștiințat că vom avea multe lupte, pentru ca totdeauna să avem teama de ispite și încercări, iar această teamă să ne facă a ne feri de fiecare ademenire lumească cu grijă și cu groază. Să ne alipim mai strânși de El, renunțând la orice altceva, până și la viață pentru El.
El nu ne-a promis că nu vom avea de trecut prin flăcări, dar ne-a făgăduit că ele nu ne vor arde, fiindcă El va fi cu noi și le va schimba în răcoare plăcută.
Nu ne-a promis că în lumea asta noi vom duce un jug mai ușor decât a fost al Lui. Nici că vom avea de purtat o cruce mai mică decât El. Ci ne-a promis numai că în jug El va fi cu noi și ne va face să nu simțim decât partea cea fericită a muncii alături de El. Și că pe calea crucii va fi lângă noi, dăruindu-ne harul de a nu simți din suferință decât partea cea Dumnezeiască a ei.
El nu ne-a promis că ne va fi ușor pe pământul acesta, ca să putem umbla fără să avem nevoie de ajutor, - dar ne-a spus că ajutorul Său nu ne va lipsi niciodată în nevoie.
Tot acest ajutor, pe care El ni-l dă în vremile normale prin mijloacele Lui și pe căi oarecum ocolite, - în vremile anormale El ni le dă prin Prezența Sa și pe căi directe.
Sunt două feluri în care Hristos Domnul nostru ne dă atunci ajutorul Său direct:
Încercări și ispite avem noi de întâmpinat pe întreg drumul nostru din lumea asta. Toate aceste ispitiri sunt însă potrivite de grija și iubirea lui Dumnezeu cu puterea noastră de a le purta și suporta.
Dar în încercările și ispitirile mai mari decât această putere, intervine în ajutorul nostru El Însuși.
Atunci când noi luptăm, El Se roagă. Sau când noi ne rugăm El Se luptă.
Atunci El este una și unul cu noi, împlinind alături de noi și pentru noi ori una ori alta din aceste două părți ale aceleași lupte. Căci noi nu le-am mai putea împlini cum este nevoie pe amândouă în același timp. Când te lupți - nu te mai poți ruga. Când te rogi, - nu te mai poți lupta, deși în fiecare din acestea este și câte ceva din cealaltă.
Cum însă atunci fiecare parte dintre astea te cere mai mult decât ești - Domnul vine puternic și direct în ajutorul nostru. Iată - zice El - Eu sunt cu tine, ca să te scap - nu te teme de ei! (Ieremia 1, 8).
În marile încercări, efortul rugăciunii trebuie să fie egal cu efortul luptei. Precum era în vremea luptei lui Israel cu Amaleciții. În vale era Iosua care se lupta - iar pe munte era Moise în rugăciune (Exod 17, 8-13).
Iosua nu putea să se și roage atunci, cum Moise nu putea să și lupte. - Dar amândoi deveniseră atunci unul. Iosua se ruga alături de Moise, iar Moise lupta alături de Iosua. Astfel biruința a fost câștigată, pentru că fiecare dintre ei a făcut în tot timpul acestei lupte un efort de aceeași măsură și de aceeași putere cu celălalt.
Noi trebuie să ne înălțăm inima în rugăciune de-a lungul întregii noastre lupte. Și trebuie să luptăm de-a lungul întregii noastre rugăciuni. Nici lupta fără rugăciune, nici rugăciunea fără luptă - nu ne pot asigura izbânda în astfel de împrejurări grele.
Când ne luptăm cu ispita sau cu frica, noi trebuie să fim deplin încredințați că Însuși Domnul nostru Isus, Se roagă pentru noi exact cu aceeași puternică hotărâre cu care ne luptăm noi cu ispita.
Tot așa, când noi nu mai putem lupta, când se schimbă locurile - al nostru în rugăciune și al Lui la luptă, - să fim tot așa. Atunci noi să ne rugăm cu aceeași puternică încredințare și hotărâre, cu câtă știm că El Se luptă pentru noi!
Când suntem încredințați de adevărul făgăduinței că Domnul nostru este alături fie rugându-Se fie luptând - nici o putere din lume nu ne va mai putea învinge. Și nu-i nici o putere în lume pe care să n-o învingem.
Când știm că cineva se roagă lângă noi și pentru noi, - ce mare putere primim în luptă! Și când știm că cineva se luptă lângă noi și pentru noi, ce mare putere primim în rugăciune.
Dar când suntem încredințați că acest Cineva este Însuși Hristos Cel Viu și Isus Cel Biruitor, - puterea pe care o primim este nemărginită.
Frații mei iubiți care luptați acum împrăștiați prin toate văile acestea întunecoase, priviți spre un Munte mai înalt decât Redifim și la o Stâncă mai puternică decât Horeb! Acolo Se roagă pentru noi Cineva mai slăvit decât Moise - și luptă pentru noi Cineva nespus mai puternic decât Iosua!
Cu astfel de gânduri mă luptam în noaptea de 2 spre 3 noiembrie 1953, închis și înghesuit într-un vagon-dubă înghețat cu care tot călătorim de aseară spre nu știm unde.
Duhul Domnului îmi liniștește inima: Chiar dacă ai fi dus până la marginile pământului, tot în Mâinile lui Dumnezeu ai fi! Pământul este atât de mic, iar Mâna Domnului tău este atât de mare!
Vagonul-dubă cu care sunt transportați de obicei deținuții, este acum pregătit pentru transportarea oamenilor răufăcători și primejdioși... - așa cum suntem socotiți și noi acum.
Băncile, ca niște lavițe tari de scândură groasă, sunt așezate de-a lungul pereților și prin mijloc, pe patru rânduri lungi... Sub ele sunt fixate și lanțuri, pentru cei care ar trebui să fie duși legați.
În loc de ferestre sunt puse acolo un fel de plăci de fier, așezate în așa fel încât să poată intra printre ele câte puțin aer, dar să nu se poată vedea nimic în afară.
La capătul vagonului, cabinele paznicilor, cu vizete prin care să ne observe. În cabinele dubei noastre era cald.
Nu știm câte astfel de vagoane au ocupat cu noi, dar în al nostru suntem înghesuiți aici unul într-altul vreo șaptezeci de inși. Cu tot bagajul pe care ni-l cărăm cu noi.
Unii au mult bagaj. Alții abia traista, tovărășia noastră nedespărțită, de-a lungul anilor acestor bâjbâieli prin noaptea aceasta.
Afară trebuie să fie tare frig. Aseară când ne-am îmbarcat aici era încă zăpadă...
Un timp am tremurat cu toții destul de tare: duba era rece. Aburul ne ieșea ca un fum pe gură și pe nări, iar hainele ne păreau atât de subțiri și de ușoare încât ni le tot strângeam pe noi. Mai târziu însă, tot hurducați și înghesuiți, ne-am mai dezmorțit.
Abia așteptam dimineața ca să ajungem undeva. Eram atât de curios să văd ce localitate va fi aceea unde vom fi duși. Înșiram în gând toate orașele de care îmi aminteam că încep cu litera C... = Craiova, Constanța, Cluj, Câmpina, Câmpulung, Carei...
Întrebam când pe unul când pe altul să văd unde bănuiesc ei. Dar nimeni nu știa. Nimeni nu bănuia unde mergem și ce vom face acolo.
Unii credeau că ne vor duce la Gherla unde este o fabrică, să lucrăm acolo. Alții că ne vor duce la vreun șantier de construcții. Alții că la vreo mină...
De fiecare dată când unul își da o părere, săreau alții să-l combată:
- Noi, la mină? Suntem noi în stare să săpăm în mină?
- Ei, zi mai bine să ferească Dumnezeu! Parcă ne mai întreabă cineva pe noi, putem sau nu putem. Mergem unde ne duc și facem ce ne silesc.
- Nu-i chiar așa! Nu vezi că totuși s-a ținut seama la Colonie că nu putem mai mult și ne-a dat să lucrăm numai jumătate de normă!
- Aici da, - dar nu mai poate fi și altfel?
- Nu prea se poate! Doar este o lege!
- Lege? Ce lege? Dacă ar fi o lege, - am fi noi aici? Ce rău am făcut noi? Ce rău a făcut ăsta pentru că s-a rugat lui Dumnezeu? Dar ăla, dar ăla? Oricare de aici, pentru care n-au avut nici o lege scrisă care să-l condamne pentru că n-au făcut. Și totuși iată înghețăm și putrezim aici cu toții duși ca animalele sau ca răufăcătorii! În acest hal și în acest fel. Condamnați numai de legea nescrisă a bunului plac. Iar ai noștri, familia, cine mai știe pe unde și cum vor fi!... Și cine știe cât va mai fi tot așa! Mai vorbești de lege! Ce rău am făcut noi, ca să fim tratați așa? Dar există două legi: una scrisă pe care nu o ține nimeni. Și cea nescrisă, după care ne conduc toți.
Eram sătul să tot aud astfel de cârteli și de proteste fără nici un rost. De zeci de ori pe zi și le aruncau unii altora.
Eu aveam despre toată starea în care ne găseam noi o altă părere. Eram convins că nici unul din noi nu suntem chiar total nevinovați. Fiecare eram aduși aici de Dumnezeu cu un scop limpede și pentru un motiv clar.
De atâtea ori le-am spus celor care cârteau așa că sunt condamnați pe nedrept și că sufăr nevinovați - povestirea cu vaca săracului și Efrem Sirul.
Le-o spun și acum:
- Voi ziceți că sunteți nevinovați, mereu nevinovați... Poate că este așa, poate că față de legile omenești sunteți nevinovați. - Dar oare față de legile lui Dumnezeu sunteți tot nevinovați? Ascultați o povestire - și după aceea spuneți-mi dacă veți gândi tot așa...
Era demult în Siria un tânăr numit Efrem, singurul fiu al unor părinți bogați dar credincioși. Acest tânăr era foarte răsfățat și întrecut. Își permitea orice, fiindcă părinții lui aveau o mare slăbiciune pentru el.
Odată fu trimis de părinții lui la niște rudenii dintr-un oraș vecin, să plece azi și să vină mâine. Drumul trecea printr-o pădure. La marginea pădurii era o căsuță, iar pe lângă calea din pădure păștea o vacă singură.
Cum tânărul trecea pe cale, vaca nu s-a dat în lături ca să-i facă loc. Atunci tânărul furios luă un ciomag și lovi vaca. Dar vaca speriată nu se dete la o parte ci o luă înaintea lui pe cărare. Tânărul și mai furios lovi iarăși vaca. Dar vaca iarăși nu se dete în lături ci mergea fugind tot pe cale înaintea lui. Peste măsură de înfuriat, Efrem se luă atunci la fugă după vacă lovind-o cât putea cu ciomagul, până când vaca ajungând la o prăpastie căzu și muri acolo. Nimeni nu-l văzuse când făcuse isprava asta.
A ajuns seara în orașul unde mergea... S-a bucurat cu rudeniile sale - iar dimineața a întors înapoi.
Când era prin pădurea de ieri îl întâlnește un om foarte sărac și îi zise:
- Tinere dragă, ieri am văzut că treceai pe aici, spune-mi te rog n-ai văzut cumva o văcuță păscând pe cale? Eu sunt om sărac, am cinci copii, femeia mi-a murit, iar copilașii mi-au rămas fără mamă. Aveam o văcuță de la care îi hrăneam cu lapte. Copilul cel mai mărișor a adormit ieri când o păzea, iar când s-a trezit el vaca nu mai era. Spune-mi te rog, ieri când ai trecut d-ta pe aici n-ai văzut cumva văcuța noastră?
- Vezi-ți de treabă momârlane, - zise tânărul bogat și încrezut. Ce, eu sunt văcarul tău? Ce-mi pasă mie de vaca ta!
Și plecă mai departe în drumul său nepăsător.
Abia ce ajunse acasă și se lăudă la părinții lui ce bine și-a petrecut pe unde a fost,
că îndată sosiră jandarmii care îl întrebară:
- Tinere, tu ai fost ieri în orașul vecin?
- Da, am fost!
- Și ai trecut printr-o pădurice?
- Da, am trecut.
- Atunci vii cu noi! Ești arestat. Acolo a fost găsit un om omorât și jefuit, nu se știe de cine. Cum numai tu ai fost văzut trecând pe acolo - vii cu noi.
- Sunt nevinovat, sunt nevinovat! - începu să se vaite tânărul.
- Poate că ești nevinovat, - nu se știe. Deocamdată însă vii cu noi!
Și tânărul Efrem fu dus în închisoare. Acolo anchete, cu bătaie și amenințări...
- Sunt nevinovat, sunt nevinovat - striga Efrem.
Iar zi și noapte mereu se ruga:
- Doamne, Doamne, cum îngădui Tu ca să sufăr aici nevinovat? Ei mă învinuiesc că am ucis un om, dar Tu știi că eu nu am ucis, nu am furat, nu am aprins... Tu știi că eu sunt nevinovat...
Într-o noapte însă, după ce Efrem fu chinuit multe zile, - când mereu striga: sunt nevinovat, sunt nevinovat, - i se arătă o ființă luminoasă și îi zise:
- Efrem, - dar și de văcuța săracului ești tu nevinovat?
Atunci Efrem se trezi din nebunia lui - și se aruncă la pământ plângând cu lacrimi amare și zicând:
- O, Dumnezeule Atotputernic care le vezi pe toate și pe toate le judeci, - Te rog iartă-mă! Da, nu voi mai spune că sunt nevinovat. Dar dacă mă vei izbăvi de aici voi întoarce împătrit săracului pe care l-am păgubit, iar eu mă voi preda Ție ca să Te slujesc cu o viață sfântă.
Pun legământ cu Tine în clipa asta.
Chiar în dimineața aceea, ușa se deschise și temnicerul intrând la el îi zise:
- Ei tinere, ai avut noroc! Azi noapte s-a descoperit ucigașul adevărat, - tu ești liber. Ia-ți tot bagajul și pleacă acasă.
- Domnule temnicer, știu eu cine m-a eliberat pe mine, - zise el. Dumnezeu, care mi-a ascultat pocăința mea.
Ajuns acasă, de data asta a povestit totul părinților săi, cu lacrimi de pocăință și cu legământ că va sluji toată viața sa lui Dumnezeu.
- Acum vă rog tată și mamă, - zise el, - să mă ajutați să-mi împlinesc legământul meu. Să-mi dați cele mai bune două vaci cu lapte de la casa noastră - să i le duc săracului răscumpărare pentru văcuța lui. Și două pungi de galbeni, pentru copiii săi, care au suferit din pricina mea...
Ajuns la căsuța săracului cu darul său, i-a mărturisit cu pocăință totul și și-a cerut fiecăruia iertare cu multe lacrimi.
Apoi toată viața lui a trăit în așa fel că și astăzi i se spune sfântul Efrem Sirul...
Așa și voi ziceți mereu ca tânărul: Sunt nevinovat, sunt nevinovat... Dar aduceți-vă aminte că fiecare vă știți trecutul - nu aveți cumva pe conștiință vreo „văcuță a săracului”? Păcate ascunse pe care nu vi le-au văzut oamenii, dar vi le-a văzut Dumnezeu! Pentru astea ați fost aduși aici. Acum să vă aduceți aminte de acestea, spre a vă pocăi de ele și a vă întoarce la Dumnezeu.
Poate că nu vom fi noi vinovați de ce ne acuză ei. Dar și de „văcuța” vreunui sărac suntem oare nevinovați?
După povestirea asta, mulți rămâneau pe gânduri, iar alții cu ochii înlăcrimați recunoșteau:
- Adevărat! Fiecare ne avem pe conștiință „văcuța” noastră. Dumnezeu să aibă milă să ne ierte și să ne îndrepte...
- Despre mine cel puțin, nici nu mai întrebam. Știam bine pentru ce sunt aici. Și știam și mai bine că zilele mele nu numai afară ci cu atât mai mult aici, sunt numărate precis.
Iată, ieri am primit prima confirmare că zilele mi-s numărate. Cu opt luni mai înainte mi s-a spus, cu număr clar, câte zile voi sta într-un loc.
Acum începe un alt număr de zile, în alt loc. Dimineață când se va deschide ușa asta, voi vedea primul semn...
În sfârșit, trenul fluieră de câteva ori scurt. Ne împinse înapoi, ne trase, ne izbi, apoi roțile înțepeniră cu noi undeva frânate puternic.
Cabinele paznicilor se deschiseră:
- Gata pentru debarcare!
Când ușile se deschiseră, afară era lumină. Primul lucru pe care l-am făcut era să arunc ochii spre fațada gării:
- Caransebeș!
Slăvit să fie Numele Tău Dumnezeul meu, - am răspuns liniștit. Iată semnul că Tu ești și aici cu mine. De acum sunt liniștit pentru alte 242 de zile.
Printre 2 rânduri de gardieni, după cum coboram din duba-vagon, urcam în altă dubă-camion. Care cum se umplea, o lua repede din loc.
Duba oprește cu noi în curtea penitenciarului. Se vede că toate închisorile seamănă bine una cu alta. De altfel atât pe asta de aici cât și pe cea de la Oradea le-a născut aceeași mamă: Maria Tereza, împărăteasa Ungariei de acum vreo 2-3 sute de ani. În afară de unele din cele mai urâte povestiri, n-a mai rămas după această împărăteasă altceva decât asta și încă alte câteva vestite închisori... Și-a agonisit astfel și asta pentru veșnicie aceste locuri de chinuri pentru oameni, ca să-i roadă destul sufletul și să-i ardă destul conștiința.
Sărmanii împărați ai pământului, nefericiți stăpâni ai noroadelor! Ce sorț norocos și nenorocit v-a căzut vouă! În scurta voastră trecere peste fața acestui minunat și înșelător pământ, cât bine ați putut face voi cu puterea care vi s-a dat, - dar prea mulți din voi cât rău faceți!
Ce urme luminoase ați putea lăsa voi prin lume, dar prea adesea ce dâre murdare lăsați!
Pe cât de mulți din supușii voștri i-ați putea ferici voi, - dar peste câți aruncați nefericirea!
De ce binecuvântări v-ați putea acoperi, - dar sub ce blesteme vă îngropați.
O, dacă v-ați gândi la sicriu când vă aruncați pe tron. - Și la alungarea din fața lui Dumnezeu, când sunteți aclamați de oameni. Atunci n-ați ști cum trebuia să fi trăit, numai când trebuie să muriți!
În timp ce suntem luați în primire, mă uit spre cele trei rânduri ale închisorii cu cele două capete ale ei în formă de U.
La toate cele trei rânduri de ferestre sunt puse obloane groase acoperind de tot fiecare fereastră zăbrelită.
Suntem duși la etajul de sus, ca să fim cât mai izolați. Acolo, pe sală, în fața celulelor care ne așteaptă pentru iernare, stăm la rând, pe lângă perete și ni se face fiecăruia nelipsita percheziție.
De pe la colonie fiecare mai aducea cu el câte ceva pentru ușurarea existenței sale: o bucățică de tinichea cu care tăiam o coajă de pâine, un petic, o ață, un ac, o cutie, o cană, un brâu pentru șale...
- Aici nu-i voie să aveți nimic! Aruncați toate astea la o parte!
- Ce-i cu oala asta? - îmi zise cel ce-mi scotocea traista mea.
- Medicul mi-a permis s-o țin, - răspund cât se poate de rugător. Vă rog să mi-o lăsați, fiindcă sunt bolnav și îmi mai opresc câte puțină mâncare când mă simt mai rău, pentru mai târziu.
- Nu se poate! Arunc-o colo!
- Domnule șef, dar vreau să raportez să mi se aprobe ca să o țin!
- N-ai cui să mai raportezi!
Și îmi smuci oala, aruncând-o cât colo.
Atunci mi-am dat și mai bine seama de tragedia situației noastre: Oricine îți poate face orice, fără ca să mai ai cui raporta că ți s-a făcut o nedreptate, - chiar și față de această „lege” care mai există pentru noi.
Slavă veșnică Ție Dumnezeul nostru, care nu ne-ai lăsat deplin în voia acestei legi și în mâna acestor oameni. De câte ori am auzit spunându-ni-se:
- Dacă ar fi după mine, nu v-aș da nimic să mai mâncați! - spunea unul căruia i se plânsese cineva dintre noi că mâncarea e prea puțină și prea slabă. - Asta încă este prea bună pentru voi. Nici asta n-o meritați!
- Dacă ar fi după mine, - nu v-aș scoate o lună să vedeți soarele, - spunea altul când cerusem dreptul la aer. Și cinci minute este prea mult. Nici astea nu le meritați!
- Dacă ar fi după mine, aicea ați crăpa toți muncind, bandiților, - spunea altul, când doi dintre noi căzuseră muncind, iar ceilalți protestau că am fost ținuți prea mult și forțați prea tare la muncă. Voi boieriți aici, - zise el înjurând. Munca asta este prea puțină și prea ușoară pentru voi!
- Slavă Ție Dumnezeul nostru că totuși nu este după ei după nici unul, ci este după Tine!
În camera unde suntem băgați sunt numai priciuri dintr-un perete până în celălalt. Pe aceste priciuri sunt așezate rogojini vechi, apoi niște saltele cu paiele mălăiețate numai pleavă și praf. Peste saltele pături vechi, subțiri și rupte.
Suntem mulți. Ne alegem șeful de cameră, un fost ofițer de miliție, ajuns și el cu noi.
Apoi șeful ne împarte fiecăruia locul de dormit pe prici. Fiecăruia ne revine un loc cam de 34 de centimetri.
- Atât și nu mai mult! Orice centimetru în plus, îl furi de la celălalt!
- Dar cum o să dormim așa înghesuiți? Nu ne putem nici întoarce noaptea de pe o parte pe cealaltă! - se plângeau cei mai mulți.
- Ne sculăm în picioare și ne întoarcem toți deodată, - răspunse glumind trist șeful nostru.
- Raportează că n-avem loc toți, - îi spuneau unii.
- Ce să mai raportezi? Nu știau ei cât loc este aici când ne-au băgat pe atâția? Mai bine ne organizăm noi cum putem, până se va mai schimba ceva.
Așa am stat aici alte exact 242 de zile!
De două ori pe zi, fără nici o excepție, ni s-a dat mâncare la amiază și seara în aceste 242 de zile - numai arpacaș. La amiază ceva mai gros și câteodată cu niște bucăți de burtă de vacă. Iar seara ceva mai subțire și gol. Adică nu chiar gol, - pentru că de cele mai multe ori aflai prin el murdării de șobolani, pietricele, paie, ațe, așchii de lemn...
Bunătatea Domnului meu nu mă părăsise nici aici! Zilnic mă bucuram de mângâierile Lui - și de noi dovezi ale dragostei și purtării Sale de grijă până în cele mai mici lucruri. Mai ales în astea, fiindcă aici toate aceste lucruri mici căpătau o mare valoare. Situația în care ne aflam ne făcea să vedem ce mare preț poate avea o crăpătură într-o scândură, când scândura asta este la oblonul ferestrei prin care poți vedea afară în curtea închisorii... Și dincolo peste ziduri, până în parcul din fața noastră, până în munții depărtați...
Apoi ce mare lucru era să fii pus chiar în camera pe a cărei fereastră să poți vedea tocmai porțiunea de stradă pe care se vine de la gară spre poarta închisorii...
Aveam totuși și aici drepturile celor de la coloniile de muncă. O carte poștală pe lună, cu vorbitor și pachet.
Am primit cartea poștală, ni s-au fixat zilele de vorbitor pe litere după alfabet, începând de pe ziua de 8. Pe ziua de 8 erau cei cu litera A, pe 9 cei cu litera B, pe 10 cei cu litera C. Deci pe 11 era litera D. Mai departe nu număram.
În fiecare zi, cei cu litera respectivă se așezau la crăpătura din scândura oblonului nostru, prin care își puteau vedea încă din parcul care era în fața închisorii, pe cei care o luau pe stradă spre poartă!
Ce fericiți izbucneau câte unii care își vedeau pe ai lor venind:
- Iată pe soția mea cu fetița!
- Iată și pe fiul meu cu mama!
- Iată și pe ai mei!
Și toți tremurau de nerăbdare să-și audă numele strigat pe coridor, de către gardianul trimis de la poartă cu lista, ca să scoată pe cei la care le veniseră cineva la vorbitor.
Cu câtă bucurie am așteptat primul vorbitor aici! Dumnezeu să le răsplătească tuturor celor prin care mi-a făcut El atât de mult bine în fiecare lună din cele opt pe care le-am stat și aici pentru Numele Lui și pentru Cauza Sa.
Deși nu i-au lăsat la vorbitor pe toți cei ce veneau de fiecare dată la mine, eu, fără să știe ei, îi vedeam pe toți, acolo în parc.
Prin crăpătura de scândură din oblonul așezat peste toată fereastra, îi vedeam pe dragii mei frați și surori care veneau la mine, aducându-mi fiecare câte ceva în speranța că vor reuși să-mi dea. Se adunau, se întâlneau și se sfătuiau care să vină. Cei ce rămâneau îi așteptau acolo pe banca din parc pe cei ce veneau bucuroși înapoi de la mine.
Din dimineața zilei când era rândul literei mele, îi vedeam în fiecare lună, pe cei cunoscuți și pe alții noi, adunându-se pe banca din parc. Mi se umpleau ochii de lacrimi și graiul de rugăciune pentru ei.
Erau nelipsiți cei de la Simeria cu Nina... Fratele Valer ori surorile Fica sau Aurelia. Sora Lucreția de la Laz cu preaiubiții mei de la Arad: Moise și Elița, cei care au fost alături de toată crucea mea, încă din primul meu calvar de la Gherla. Aceștia au fost nelipsiți lângă toate necazurile mele... Apoi, lângă părinții și copiii mei, frați iubiți din Moldova, din Ardeal, din Banat...
Rânduite sunt, cu cea mai apropiată și mai scumpă grijă iubitoare, - toate-toate câte trebuie să ni se întâmple nouă clipă de clipă și loc de loc!
Eu văd cu tot mai multă uimire și recunoștință acest mare adevăr în toate zilele mele. Nimic din tot ce mi se întâmplă, nu este întâmplător! Totul-totul este atât de înțelept orânduit să fie așa, încât de fiecare dată când văd cu cât de nemărginită dragoste sunt iubit și ocrotit, - nu știu cum să mai laud și să mai preamăresc pe Domnul meu!
În jurul meu sunt tot felul de suflete cu care vorbesc în fiecare ceas despre viața sau osânda veșnică... Dar în jurul meu îl simt neîncetat și pe duhul potrivnic. Văd neîncetat și lupta lui împotriva Duhului Sfânt care mă apără. Și împotriva mea.
Un simțământ puternic am avut încă din prima zi a încercării prin care umblu acum:
Că dacă Prezența Domnului este neîncetat cu mine din clipa când I-am văzut semnul Lui,
- apoi și prezența vrăjmașului meu Satana, este aproape pas de pas nelipsită.
Câteodată parcă pleacă și se depărtează. Dar nu peste mult îl simt din nou cum se apropie căutând pe orice cale să-mi facă numai rău.
În orice loc nou ajung, mă uit de fiecare dată printre cei care mă înconjoară, cercetând fețele lor, ochii lor, duhurile lor, - să-l văd pe acela în care se va băga duhul vrăjmaș, pentru a-l face să-mi devină potrivnic, pârâtor, iscoadă, răufăcător.
În privința aceasta ajunsesem să-mi cunosc atât de bine pe vrăjmașul duh care mă urmărea încât din prima clipă, descopeream pe acela din jurul meu în care se va întrupa spre a-mi face rău. Și niciodată nu m-am înșelat.
Dacă m-am păzit cât de bine de acel om peste care văzusem de la început semnul vrăjmașului meu, - Domnul mă scăpa de multe curse ale lui.
În celula aceasta de închisoare mi s-a întâmplat la fel.
Presimțeam, simțeam, vedeam, știam cum potrivnicul stă în fața mea - amenințându-mă. Dar cum să tac, să nu vorbesc acestor oameni despre Hristos, când tocmai pentru aceasta eram trimis aici?
După ce mi s-a împotrivit pe față în mijlocul celor cu care vorbeam, - vrăjmașul duh l-a făcut pe vrăjmașul-om prin care lucra, - să se ceară la raportul directorului închisorii, pentru a mă reclama „că fac propagandă religioasă printre deținuți”...
Eu văzusem încă de câteva zile gândul rău pe care și-l pusese acesta asupra mea.
Și mă rugam cu stăruință Domnului, să-l împiedice ca să nu-mi poată face nici un rău...
Simțeam cum Domnul îmi primise această rugăciune - și așteptam acum cu adâncă încredințare și liniște să văd cum Domnul va lucra pentru mine, în desfășurarea acestei lupte de duhuri.
O, - și slăvit să fie Scumpul Său Nume, - cât de minunat a lucrat!
Bietul vrăjmaș-om, mânat de vrăjmașul duh, a ieșit la raportul ofițerului de serviciu la ora deschiderii, cerând să fie dus „la raportul domnului comandant...”
- Ce vrei să-i raportezi?
- Am ceva confidențial!
- Despre ce anume?
- Problema de aici din cameră!
În astfel de cazuri, obișnuit, ofițerul de serviciu îl și scotea pe cel ce se ceruse la raportul comandantului, îndată după ce termina „deschiderea” (- adică luarea în primire pe camere și pe număr a efectivului de deținuți -).
De obicei cei ce se cereau la raport, căutau astfel să-și „ușureze” starea lor îngreunând-o pe a altora din cei între care erau ei. Se duceau cu pâre, cu reclamații, cu învinuiri, asupra vreunuia sau a tuturor celor care erau închiși împreună cu ei. Credeau aceștia că în acest fel direcțiunea va face propuneri ca lor să li se dea drumul mai repede acasă.
Dar de multe ori se întâmpla tocmai dimpotrivă.
De data asta însă ofițerul îi spuse în auzul tuturor:
- Nu ți-e rușine mă? Popă ești tu, sau... (și spuse un cuvânt urât). Pe care vrei să-l pârăști?
Nu mai este nici un raport până peste două săptămâni. Comandantul e în concediu.
Și trânti ușa!
Ceilalți rămaseră mirați. Îl bănuiseră pe pârâtor și înainte... Dar nu știau nimic din lupta noastră de duhuri.
Mai târziu, nemaiputându-se stăpâni, izbucni împotriva mea în alt fel, pentru un motiv de nimic, - răzbunându-se cu tot felul de insulte și scorniri.
Mai reușise să-și facă un tovarăș la fel cu el dintr-un biet suflet, cel mai nenorocit dintre toți, nu numai sufletește ci și trupește. Un schilod, cu fața sucită și cu trupul la fel.
O lună întreagă am avut multe de pătimit din pricina acestor doi... Nu puteam vorbi cu nimeni nici chiar în șoaptă, că imediat erau acolo și începeau să insulte, să răstălmăcească, să amenințe...
Când mi-a venit pachetul cu mâncare însă, le-am împărțit și lor. La ei nu venise nimeni. M-am bucurat astfel că mi s-a dat prilejul să le răspund așa la răul care mi-l căutaseră ei.
Dar din toate formele de teroare la care ești supus în închisoare, teroarea cea mai grea este a celor cu care ești închis împreună și care sunt permanent lângă tine, zi și noapte.
Cei care ne torturau la anchete sau la muncă, erau cu noi un ceas-două. După aceea eram despărțiți de ei.
Oricât de grele fuseseră cele un ceas-două, - când veneam în mijlocul celorlalți care erau în aceeași suferință ca noi, - găseam unii la alții mângâiere, îmbărbătare, compătimire, dragoste. Iar asta ne întărea inima și ne ușura chinul.
Dar când Satana ne supunea prin unii din cei închiși cu noi, la teroarea dinăuntru, spre a ne zdrobi statornicia, spre a ne înfrânge credința și nădejdea, - atunci era nespus mai greu. Fiindcă aici ochiul necruțător și urechea iscoditoare a vrăjmașului te urmăreau pretutindeni. Iar cursele care ți se întindeau neîncetat ascundeau o primejdie permanentă.
Cu câtă teamă și grijă trebuia să fii pas cu pas, când potrivnicul n-avea nici somn, nici rușine, nici cinste, nici conștiință - ci numai ură, ură de fiară închisă, ură de moarte, ură nimicitoare împotriva ta!
Când am simțit că îmi este cu neputință să mai suport starea asta cu vrăjmașul-om de lângă mine, Dumnezeu ne-a despărțit. Camera noastră s-a desființat, și noi am fost împărțiți printre alții.
Și nu ne-am mai văzut de atunci.
Așa mi se întâmplă mereu: când ajung într-o stare pe care n-o mai pot suporta, - totdeauna se întâmplă ceva. Ceva care schimbă totul în alt fel.
Știu că așa se va întâmpla în oricare stare rea în care voi ajunge.
De aceea mă străduiesc nu numai să-mi fac toată datoria ascultării mele de Domnul în situația în care sunt, ci mă străduiesc să am necurmat și grija ca nu cumva să mă fac cu voia mea, vinovat de vreun lucru sau cuvânt nedrept împotriva celui ce mă prigonește. Pentru ca nu cumva, la despărțirea de acela, eu să rămân cu o povară pe inimă.
În ispita prin care trec, veghez și mă rog ca să nu cad. Adică să nu fiu angajat într-atâta încât să uit că totul este doar o ispită și astfel să izbucnesc și eu apărându-mă cu lovituri împotriva vrăjmașului-om. Când vinovatul adevărat este vrăjmașul duh. Omul este numai nefericita unealtă prin care mă lovește potrivnicul meu vechi și cunoscut, duhul răului.
Dar nu totdeauna am reușit să biruiesc în aceste ispite. De multe ori am fost biruit eu. Eram atunci ca un câine care vedeam numai bățul - și nu pe cel ce lovea în mine cu acest băț. Am sărit să mușc și eu „bățul”, - când adevăratul vrăjmaș era cel ce mă lovea cu el.
După astfel de „mușcături” cu care mă apăram, niciodată n-am fost fericit. Chiar dacă „apărarea” mea era dreaptă și cinstită, această apărare care l-a umilit și l-a rănit pe vrăjmașul-om, făcându-l poate și mai rău - m-a zdrobit în realitate pe mine. Atunci nu mi-am putut ierta de ce n-am putut să tac! De ce n-am putut să sufăr? De ce m-am apărat? Oare așa a făcut Domnul meu Isus când era El învinuit și batjocorit, mult mai pe nedrept ca mine?
Nu-i destulă nenorocire pentru vrăjmașul-om că este stăpânit de un duh rău și că s-a făcut o unealtă a răului? - Îl mai ațâț și eu, ca să-l fac și mai rău! Adică să-l mai împing și eu în mai adânc foc!
Sufeream cumplit pentru asta de fiecare dată când cădeam într-o astfel de ispită. Și de fiecare dată mă rugam Domnului meu Isus să-mi astupe El gura mea și să-mi pună El strajă buzelor mele, când nu mi-o astupam eu, când eu nu știam să mi le păzesc.
Ce minunate au fost totuși multe din zilele petrecute și aici. Atâtea din amintirile pe care le am de prin aceste locuri sunt o bogăție nemăsurată pe care n-aș schimba-o pentru nici un aur de pe lume.
Am versificat și aici unele din cele mai frumoase gânduri pe care le-am păstrat din zilele și nopțile de acolo. Iată două, una din iarna aceea:
Se cerne printre gratii...
Se cerne printre gratii zăpada viscolită
precum se cern pe tâmple șuvițele-argintii
precum se cern pe suflet din viața răvășită
regretul și tristețea apusei bucurii.
Trec anii rând pe rând etern
și-n scurgerea-ncetinitoare
pe ochi, pe gând, pe vis se cern
tăceri de duh și de uitare.
Suntem de veacuri parcă aici între zăbrele
de ne-am uitat și fiii și mamele cum sunt
de nu mai știm cum este un liber cer cu stele
de nu mai știm de-i soare sau plouă pe pământ...
Suntem bătrâni, dar nu mai știm
nici nu vedem la noi schimbarea
spre locurile ce iubim
demult am și uitat cărarea...
La fel trec zi de muncă, ori zi de sărbătoare
la fel trec luni, trec anii, de parcă ni s-au dus, -
când vom ieși de-aicea, ah cine știe oare
ce vom mai fi din gândul ce zi de zi l-am pus!
Copiii noștri n-au avut
ca alți copii copilărie...
și fără vreme ne-au trecut
cei dragi zdrobiți în veșnicie!
- Sus credința însă, frații mei de pâine!
pieptul încă-i tânăr chiar dacă-i slăbit,
- a fost și mai rău IERI mai bine-o fi MÂINE
nu-i nimic pe lume fără de sfârșit!
Mai vine-o zi când orice greu
și orice lacrimi vor fi-uitate,
minunile lui Dumnezeu
vin însă-atât de neașteptate.
Iar alta din Săptămâna Învierii:
O, îngeri preaiubiți...
O, îngeri preaiubiți ai serii,
ai visului și-ai Amintirii,
vă cheamă-n seara Învierii
uitații fii ai Pătimirii!
- Aduceți noaptea liniștită
cu vălul tainic de-mpăcare
s-adoarmă inima zdrobită
cu liniștită legănare.
Întindeți ceata care-așterne
pe suflet pacea ei adâncă,
punând alinătoare perne
durerii ce zvâcnește încă.
Închideți geana ostenită
ce timpul nesfârșit îl rumpe
și-n biata inimă - amăgită
fiorul locurilor scumpe.
Aduceți visul care-i scapă
de temnițe și de zăvoare
și duce dorul de-adapă
la mult doritele izvoare.
Dați sufletelor revederea
ființelor nemaiuitate
reînnoindu-le puterea
să-și ducă crucea resemnate.
Să-și crească-n taina rugăciunei
și mai aprinsă-n astă seară
adânca-ncredințare-a unei
nădejdi ce va să-nvie iară.
Și-a revederii mult dorite
ce nu va fi atunci părere
când mii de clopote slăvite
vesti-vor și-a lor înviere...
Am cunoscut și aici suflete mai scumpe ca mărgăritarele și mai frumoase ca trandafirii. Printre acestea au fost unele de care am rămas legat pentru totdeauna prin nașterea lor din nou, prin înfrățirea noastră din Duhul Sfânt... - ai cărui fii au devenit și ei prin unele din cele mai frumoase hotărâri și legăminte.
Nu voi uita printre astea hotărârea frumoasă, - predarea în slujba Domnului a fratelui Nicolae... Cel cu care lucrasem vara trecută în aceeași grupă la Popești-Leordeni. - Și care fusese înainte timp îndelungat primarul unuia din cele mai mari orașe din țară... În timpul cât el împlinise funcția aceea, ajunse cu toată puterea și cu toate mijloacele mari pe care le avea atunci, clădirea în acest oraș a uneia dintre cele mai frumoase și mai mari catedrale din țară.
Acum, Dumnezeu îngăduise să ajungă și el aici trimis de oameni și pentru a plăti o parte din „vina” că a clădit pentru Numele lui Dumnezeu o astfel de Casă Sfântă. Dumnezeu a îngăduit să fie trimis și el aici, pentru a-și întregi dragostea lui de Dumnezeu, prin primirea lui Isus în inima sa.
Această primire a lui Hristos în inima lui era mult mai mare decât construirea unei catedrale. Căci oricât de frumoasă, de mare și de trainică ar fi o catedrală de ziduri, - tot nu este veșnică! Dar catedrala unei inimi predate lui Hristos unde Dumnezeu să fie slăvit cu toată dragostea și adorația, - este ceva de durată eternă și de preț divin.
De multe ori vorbisem despre asta cu fratele Nicolae, până în ziua când a ajuns el să înțeleagă limpede acest simplu dar complicat adevăr! Până atunci mijloacele îi acoperiseră scopul. Acum scopul începea să-i anuleze mijloacele.
Era o zi spre sfârșitul lui martie 1954, presimțind că va veni în curând despărțirea noastră, l-am pus în fața marii alegeri. Ca oarecând pe Cristian...
Clipa lui cea mare a venit în timpul plimbării din curtea închisorii.
La aceste plimbări de 10-20 de minute la care eram scoși în fiecare zi - de câteva zile mergeam numai cu el. Spre a putea vorbi mai liniștiți, fără ochii și urechile iscoditoare ale celor din cameră. Lucrurile ajunseseră aproape de vârf, iar clipa hotărârii trebuia să nu se mai amâne. Fiindcă aici nu se putea ști niciodată ce poate aduce fiecare zi.
Și el n-a mai amânat-o! Când i-am spus în ziua aceea la plimbare:
- A sosit clipa să te hotărăști pentru Domnul Isus! Vrei?
El a răspuns cu ochii plini de lacrimi și cu fața plină de hotărâre:
- Vreau!
- Atunci, uite aici! Fă-o acum!
Ningea cu fulgi mari și liniștiți peste noi în curtea închisorii. Gardianul de serviciu fluierase sfârșitul plimbării și cei din capătul coloanei suiau scările spre celule...
Noi stam amândoi în rugăciune în curte... El se preda Domnului cu cuvinte zguduitoare și cu lacrimi care îi șiroiau pe obrajii înfloriți cu fulgi mari de nea.
Ceilalți ajunseseră sus... Noi încă stam amândoi fericiți și uitați în mijlocul curții, mulțumind lui Dumnezeu... Până când paznicii de pe ziduri alarmați, au început să strige și să fluiere la noi:
- Ce faceți acolo? Dați-i drumu’ sus! - iar gardianul de serviciu ne amenința venind furios spre noi.
Nouă însă nu ne mai păsa de nimic. Eram atât de fericiți amândoi încât nici un rău nu mai putea să ni se întâmple. În ceasul acela fratele Nicolae construise pentru Dumnezeu în inima lui cea mai frumoasă catedrală.
Peste câteva zile într-adevăr ne-am despărțit. Lui i s-a dat drumul acasă.
Pentru luna mai - o veste tristă: nu se mai dau cărți poștale. S-a suspendat vorbitorul, s-au suspendat pachetele!...
- Ce vom face? - se plângeau cu toții. Vor veni din nou ai noștri - și dacă nu-i vor primi, vă închipuiți cum au să plece înapoi! De ce oare? Ce s-a întâmplat?
- Poate să se întâmple orice, - noi de aici nu știm nimic. Vedem numai că din când în când se iau mereu alte măsuri de constrângere față de noi.
Mâncarea parcă devenise tot mai puțină, mai slabă și mai proastă. Peste zi numai arpacaș, dimineața numai terci. Iar perchezițiile se întăriseră. Chiar și de două ori pe săptămână.
După ce aceste percheziții ni se făceau nemilos de aspre pe sală, gardienii intrau în celulă și dădeau totul cu josul în sus. Pături, rogojini, saltele, - toate erau răsucite și aruncate una peste alta... „Paiele” din saltele scoase, scândurile răvășite, totul era așa de pustiit ca după nu știu ce grozăvie... Și doar nu mai aveau ce să ne găsească, după atâtea zeci de astfel de controale amănunțite. Dar parcă nu mai știau cum să ne mai chinuiască.
După ce totul era scâlciat în felul acesta, era în cameră un praf că abia se mai vedea și becul aprins. Noi eram împinși cu toate boarfele noastre grămadă înăuntru, iar ușa cădea trântită astfel ca o lespede peste noi.
Nici n-aveam loc unde să stăm în picioare. Ne suiam peste toate boarfele noastre în acest praf gros și înăbușitor.
Trebuiau să treacă două-trei ceasuri până ce ni le puteam așeza toate iarăși cum au fost. Ca să ne așezăm în sfârșit și noi gâfâind pe la locurile noastre.
În tot timpul acesta abia mai puteam respira. Fereastra închisă, ușa închisă, noi mulți, camera strâmtă... Nasul, buzele, ochii - ne erau toate pline de praful care umezit pe gură devenea ca un noroi. Stam toți cu ștergare și batiste la gură și la nas. Ne sufocam, tușeam, ne zvârcoleam gata de moarte, până ce într-un târziu se așeza iarăși praful și începeam să ne mai liniștim...
Cât de înțeleaptă este vorba: să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda!
În zilele vorbitorului oprit începură să sosească iarăși familiile. Nu primiseră obișnuita carte poștală așteptată de la noi - dar veniseră.
Mulți din cei care stăteau la crăpătura din fereastră urmărind cu toată atenția să-și vadă venind pe cei dragi, - și-i văzură într-adevăr venind...
Dar care cum venea la poartă, era văzut plecând amărât înapoi. Nimeni nu primi vorbitor. Nimănui nu i se luă nici măcar pachetul adus.
Astfel trecură zilele A, B și C. Toți cei ce veniseră, erau îndrumați înapoi de la poartă cu tot bagajul adus.
Veni și ziua de 11. Era rândul nostru cei câțiva cu D.
Văzui venind pe sora Fica cu Nina cu sora Lucreția... și alții. În gândul meu mă rugam lui Dumnezeu să se facă o minune la poartă.
Văzurăm astfel că mulți se întorc... Dar Nina și Fica nu. În timpul acesta apare un ofițer venind din oraș spre poartă. Înăuntru nu mai intra nimeni, dar nici înapoi nu plecaseră.
Probabil la un telefon de la poartă am văzut cum comandantul și contabila se duceau grăbiți înspre acolo. După aceea la câteva minute veneau împreună cu ofițerul străin aducând în brațe toți trei pachetul adus de Nina, care avea împliniți atunci, treisprezece ani.
Îndată mi-am auzit numele. Și șeful de secție m-a luat la vorbitor și la pachet.
Am aflat atunci că ofițerul care venise tocmai în clipa când fetița mea era la poartă și plângea să o lase să mă vadă, - era un delegat de la Ministerul de Interne, venind în vreo inspecție pe la penitenciar. El a intervenit pentru ca eu să am atunci, singurul dintre toți, bucuria de a primi revederea și darul celor iubiți.
Domnul meu intervenise pentru mine și încă în ce chip! Iată cât de puternic este Domnul... El punea pe însuși comandantul cel atât de mare și de puternic, să facă un așa serviciu pentru mine, cel atât de mic și disprețuit.
Poate că eu nu aveam nevoie atât de mult de pachetul acela, cât aveam nevoie de încă o minune, de încă o dovadă din partea Lui, că este cu mine.
Atunci am văzut plin de bucurie cum, când Domnul Isus vrea să ne ajute, noi nu numai că nu putem face nimic, dar nici nu este nevoie să mai facem fiindcă El îi pune pe toți, chiar și pe cei mai mari în slujba noastră.
Și încă odată am văzut cum chiar cel pus să-ți facă răul, lucrează fără voia lui, spre a-ți face binele!
Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, cât de puternic ești Tu - și cât de minunat știi să vii în ajutorul celor ce Te slujesc și se bizuiesc pe Tine. Slavă veșnică Ție.
Pe câți i-ai pus Tu astfel să lucreze și pentru mine de-a lungul acestor ani. Eu doar mă rugasem încredințându-Ți Ție temerea sau nevoia mea - și am așteptat plin de nădejde. Până am primit semnul Tău. Iar când l-am primit, ce plin de siguranță eram că vei face ca totul să fie biruitor și fericit. Și așa a și fost. Mai înainte de a mă ruga eu, Tu lucraseși pentru mine. Acesta plecase de la București poate numai ca să-mi vină mie în ajutor. Ca eu să văd încă odată ce minunat și puternic ești Tu. Să Te pot slăvi pentru încă o minune în fața fraților mei. Să le pot spune încă odată că și ei, la vremea lor, să se bizuie pe Tine cel Biruitor și Puternic.
În noaptea spre 18 iunie, Domnul îmi trimise din nou un sol al Său, care să mă înștiințeze că azi are să se întâmple din nou ceva.
Eram la plimbare în curte când dintr-o dată gardianul de la poartă vine grăbit în curte și sună alarma, dând lovituri puternice și grăbite în placa de oțel care era atârnată lângă zid în scopul dării alarmelor.
- Toată lumea sus! Repede, repede! - strigau toți paznicii de jos și de pe ziduri.
- Ce s-a întâmplat? - ne întrebam noi toți care nu văzusem nimic.
- Sus, sus, repede, repede! - ne împingea din urmă gardianul cu gura și cu mâinile.
Ajunși în cameră întrebarăm pe cei ce nu coborâseră la plimbare:
- N-ați văzut nimic? De ce este alarma asta?
- Am văzut, - spuneau cei ce priviseră prin scândură, - patru ofițeri venind cu ranițe și bagaje la poartă. După ce au venit ei, s-a sunat alarma!
Îndată începură să alerge pe sală strigăte:
- Jos cu tot bagajul. Dați-i drumul jos, cu tot bagajul!
Ne-am luat repede totul și am coborât grămadă împingându-ne unii pe alții pe scări în curte.
Atunci ne-am revăzut după aproape opt luni toți cei ce venisem în 2 noiembrie de la colonie, aici. Toți stam gata de plecare.
- Liberarea! - spuneau cu toții, unii râzând, alții plângând.
Dar eu eram nedumerit.
După socotelile mele făcute în zeci de nopți de la venirea noastră aici, cele 242 de zile expirau nu azi ci pe data de 2 iulie... Iar acum eram abia în 18 iunie.
Nu mai înțelegeam nimic.
- Faceți loc la mijloc! Dați-vă în lături pe margini! - strigară paznicii, aducând o masă și niște brațe de dosare.
- Care îți auzi numele, treci la poartă pe cinci rânduri, - răsună scurt porunca comandantului, care apăruse la masă, cu încă doi ofițeri.
Tremurând de nerăbdare și de emoții, fiecare aștepta să-și audă numele.
Fericiții care strigaseră „Prezent” - se făcuseră o coloană lungă, pe cinci rânduri, cu fața la poartă. Noi ceilalți ne răream tot mai mult rândurile.
- Gata! - răsună ca o lovitură de sabie, porunca celui ce strigase dosarele.
- Restul dați-i drumul sus! Imediat! Repede, repede!
Mai rămăsesem cam jumătate din câți fusesem înainte.
Ne-au băgat în două celule mari.
Dar nu-i mai venea nimănui să se așeze. Așteptam cu toții, din ceas în ceas, altă listă cu alte plecări.
Peste două zile, în ziua de 20 iunie, într-adevăr, urmă altă adunare în curte, cu o altă jumătate de plecări dintre noi.
Eu am rămas din nou între cei care au urcat iarăși înapoi, cu tot bagajul sus.
De data asta ne-au băgat pe toți cei care mai rămăsesem, într-o singură cameră.
În ziua următoare, apăru în cameră ofițerul de serviciu împreună cu șeful de secție...
Un fior de așteptare bucuroasă trecu din nou prin inimile tuturor.
- Care îți auzi numele, ieși pe sală cu tot bagajul!
Printre cele zece nume citite, era și numele meu și al lui fr. Ioniță.
Ne-au dus cu tot bagajul într-o cameră pentru eliberare. Apoi am fost duși încă în aceeași zi, la magazie ca să ne luăm și bagajul care ne fusese oprit acolo. Și obiectele care ne fuseseră luate încă din ziua când am fost arestați: acte, scrisori, ceasuri, stilouri, bani, cuțitașe.
- Tot ce fusese găsit atunci asupra fiecăruia în momentul când am fost arestați.
Toate aceste lucruri fuseseră trimise după noi, oriunde am mers. Ele se dădeau din nou omului numai atunci când era eliberat.
Ce emoție avea fiecare revăzându-și lucrurile sale, unii după atâția ani, de când i se luaseră. Aproape că ni le uitasem de tot.
Ne-am primit deci cu toții, toate actele și toate lucrurile personale. - Semn că vom fi eliberați de aici, încă azi.
Am fost duși înapoi în camera noastră, cu toate aceste bagaje. Unii aveau chiar mult bagaj... De-a lungul anilor de muncă și de vorbitor, familiile le aduseseră, iar omul tot strânge până în clipa morții lui, - totdeauna grijuliu ca să nu ducă lipsă. Astfel își adaugă bietul om mereu alte poveri sub care apoi gâfâie cărându-le... Își încarcă astfel viața, cu mereu alte griji. Căci totdeauna bogăția, fie de aur fie de zdrențe - este numai grijă și greutate.
Ce bine este de cei care au de cărat un bagaj mic! Ei merg atât de ușor și fără de chinurile temerii că li se ia... Ori de amara durere că li s-a luat...
Din nou avui nedumerire în inima mea: Cum rămâne cu 2 iulie? - azi este abia 21 iunie...
Când ne-am desfăcut fiecare cele două bagaje ca să ni le facem unul, abia atunci vedeai ce poate să strângă un biet om din lumea asta!
O mulțime de săculețe și trăistuțe fiecare conținând câte o nimică: nasturi, ațe, petice de tot felul de culori și de mărimi, căpețele de săpun, lopățele de lemn cu care mâncaserăm când nu ni se dăduseră linguri...
Și de fiecare „comoară” de asta, bietul om nu se îndura să se despartă, ca s-o arunce. O căra cu el ani de zile. Până când venea câte o percheziție mare - și i le smulgea din mâini, aruncându-le la foc.
Cam așa va fi odată și cu toate „bogățiile” lumești pe care și le tot adună bieții oameni de prin toate locurile acestea pe unde peregrinăm acum cu toții, ca niște bieți deținuți, ce nu putem fi siguri de nimic din ce cărăm cu noi.
Sigure ne sunt numai povara și durerea și teama, sub care gemem cărându-ne zdrențele. Dar în fiecare clipă putem, oricare dintre noi, să fim despoiați de ele. Fie luându-ni-se ele de la noi, fie luându-ne pe noi de la ele...
Ajunși în camera noastră cu tot bagajul acesta, stăm acum gata, fiecare îmbrăcat, ca de drum.
Afară era o căldură ca în cea mai fierbinte zi de vară. Dar aici în cămăruța asta zece inși cu tot bagajul, transpiram îmbrăcați ca de iarnă, cu paltoanele luate la Crăciun...
În cămăruța asta pregătită cel mult pentru patru inși, cu paturile suprapuse și cu oblonul împiedicând tot aerul de afară - stam așa de îngrămădiți încât numai bucuria că din clipă în clipă vom fi scoși și eliberați, - ne face în stare să putem suporta.
Era cam ora 11 când stam în picioare cu ochii la ușă, gata cu tot ce aveam, așteptând din clipă în clipă să plecăm.
Dar nimeni nu mai veni la noi!
- Se apropie masa - zice unul. Acum sunt ocupați, nu ne poate da drumul până trece masa.
- Poate, - răspunse altul. Deci hai să ne dezbrăcăm, ce să stăm așa!
- Masa! - răsună pe sală.
- Eu nu mănânc nimic! - ziseră în același timp vreo patru. Avem să mâncăm noi dacă ieșim. Ne-am săturat de arpacaș!
Trecu și masa! Iarăși se îmbrăcară să fie gata în clipa care se va deschide ușa. Unii nici nu se mai așezară măcar pe pat. Stăteau în picioare la ușă cu tot bagajul lângă ei ca în gară la plecarea trenului. Ca să fie primii când se dă drumul la ușă.
Dar sosi și trecu și masa de seară, - și tot nimic.
- Cum să nu ne dea drumul, când avem toate lucrurile și actele asupra noastră? Nu-i voie să ne țină peste noapte așa. Avem la noi cuțite, foarfece, bani - ziceau toți nerăbdători.
- Așa ar fi! Atunci de ce ne țin?
- Nu știu!
În curte sună numărul și închiderea.
Noul ofițer de serviciu care ne ia în primire îl întreabă pe cel vechi, când ne vede aici cu geamantane, cu ranițe, cu pachete:
- Dar cu ăștia ce-i aici cu tot bagajul?
- Am primit ordin să-i pregătesc de plecare. Mi s-a spus să-i pun aici gata, iar când am întrebat: ce să mai fac cu ei? - mi s-a răspuns:
- Să aștepte gata! Și gata așteaptă de atunci, dinainte de masă. Așa ți-i predau.
A trecut cum a trecut și noaptea asta. Dimineața am luat așteptarea de la capăt. Dar a trecut și ziua asta, fără să se întâmple nimic cu noi.
- Frate Ioniță, părinte Vlad, - haideți să ne așezăm noi pe stat aici. De aici nu plecăm până pe ziua de 2 iulie. Mai stăm aici zece zile. Veți vedea!
Dar ei se uitau tot neîncrezători la mine.
Fratele Ioniță și părintele Vlad erau cele două suflete cu care mă înțelegeam cel mai fericit acolo.
În afară de ei, printre cei ce eram acum împreună, doar pe unul îl cunoscusem mai demult... Acesta avea cei mai mulți ani de închisoare dintre noi toți.
Din acești ani s-a ales cu un câștig minunat. Îi ajunsese undeva și lui în mână Evanghelia după Ioan - și o învățase pe de rost ca pe o poezie de la început până la sfârșit. În ziua când o știa toată fără nici o greșeală, la o percheziție mare, i-au găsit cartea.
Astfel de percheziții se făceau de obicei numai când vreunul pârâse la direcțiune că în cameră un alt deținut are asupra lui un obiect deosebit. Atunci eram dezbrăcați la piele și ni se controla totul cusătură cu cusătură, orice haină, cămașă, încălțăminte... Până și în gură și încă și în alt loc unde nici nu poți spune, - erai controlat.
Așa era cu neputință să mai scape nimic.
I-au luat Evanghelia, apoi a făcut pentru asta zece zile de carceră. Dar din cap nu i-a mai putut-o lua nimeni.
Acum stătea întins pe pat, iar când noi îi ziceam, mai ales duminica, ori seara:
- Victor, mai spune-ne te rugăm Evanghelia după Ioan!
Atunci el închidea ochii și începea mișcat și fără greș:
- La început a fost Cuvântul... Și Cuvântul era cu Dumnezeu... Și Cuvântul era Dumnezeu...
Și dacă nimeni nu ne deranja în timpul acesta, Victor, cu ochii închiși și cu sufletul înfiorat, ne spunea toată Evanghelia, frumos, curgător, mișcat, de la primul până la ultimul capitol și verset.
Când se sfârșea - eram cu toții într-o stare atât de cerească.
Mi-am făcut atunci atât de multe mustrări: cum de n-am făcut și eu acest lucru! De ce n-am învățat și eu astfel pe dinafară măcar o Evanghelie? De ce nu știu acum pe de rost măcar o carte din Noul Testament?
M-am bizuit că am Cuvântul lui Dumnezeu în buzunarul meu sau pe masa mea - și nu m-am străduit să-l strâng cât mai mult în mintea mea!
Acum iată, dacă n-a fost luată Biblia de la mine, am fost luat eu de la ea...
E adevărat că rețineam în minte zeci de versete și eu - de ici de colo. Dar fără greș și la rând, puține le știam... Și iată aici, spre rușinea mea, omul acesta cunoaște fără greș și poate să recite o Evanghelie întreagă!...
- După ce voi ieși de aici, - promiteam eu în inima mea, - am să caut să-mi întipăresc în minte cât mai multe părți din Cuvântul Domnului. Și voi îndemna pe toți cei ce vor vrea să mă asculte, mai ales pe tineri - să învețe fiecare pe dinafară cât mai multe capitole din Sfânta Scriptură. Mai ales din Noul Testament și din Psalmi.
Nici unii din noi nu putem ști ce ne așteaptă în viață. Cuvântul lui Dumnezeu ne poate fi luat de oricine, dar din cap nu ne poate fi luat decât odată cu capul. Când ne va fi luat capul însă, atunci nu vom mai avea nevoie nici de el. Dar până atunci da!
De aceea străduiți-vă din toate puterile, fiii și frații mei, să vă strângeți în cap și în inimă bogăția nesecată și nepieritoare a Cuvântului lui Dumnezeu, - singura care cu adevărat o vom duce cu noi.
Având în minte Cuvântul Sfânt, - El ne va lumina și ne va călăuzi în orice loc și în orice problemă. Ne va întări și ne va sătura în orice vreme și strâmtorare. Ne va însoți și apăra în orice primejdie și amenințare. Căci în El este puterea și ajutorul lui Dumnezeu.
Nu voi înceta niciodată să spun tuturor acest îndemn: Nu numai citiți, ci învățați pe dinafară Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Începeți cu capitolele 5, 6 și 7 din Evanghelia după Matei. Apoi continuați cu Evanghelia după Ioan, apoi cu epistolele sfinților apostoli... Apoi până unde puteți de mult, învățați pe dinafară cât mai mult din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu...
Gândiți-vă la El pe drum... în timpul când mâinile lucrează... sau în timpul când ochii nu pot să vă adoarmă...
În El veți găsi lumină în întunericul vostru, mângâiere în durerea voastră, însoțitor în singurătățile voastre, apărător în primejdiile neprevăzute ale vieții și morții voastre.
Dacă aș fi pe patul de moarte și n-aș mai putea să dau decât un singur sfat copiilor mei, acela ar fi: - Învățați pe dinafară Cuvântul lui Dumnezeu. În El veți avea totul, oricare dintre voi, oriunde și oricând în viața și în moartea sa.
Într-adevăr, așa s-a întâmplat precum fusese mai dinainte înștiințarea Domnului...
Noi am stat în aceste condiții încă peste zece zile în camera aceea, înghesuiți și pregătiți în orice clipă de drum. N-am fost scoși până în ziua de 2 iulie.
Câte rapoarte la toți șefii de secție, la ofițerii de serviciu, că nu mai putem...
Câte întrebări: - Ce e cu noi, că suntem ținuți așa?...
Câte rugăminți să fim schimbați!... Toate însă fără nici o urmare.
Toți se uitau la noi, ridicau din umeri, dau din cap a mirare sau promiteau: Eram ceva cu totul neobișnuit. - Dar nimeni n-a făcut nimic.
Până pe ziua de 2 iulie.
Îndată după deschidere am fost luați la rând și duși la camera ofițerului de serviciu.
Am fost fotografiați și puși să semnăm de luare la cunoștință că suntem trimiși cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
Acolo ne vom stabili în comuna unde suntem trimiși fiecare, ne vom căuta loc de muncă pe o rază de cel mult 15 km.
Vom sta acolo până când va expira termenul pentru care suntem trimiși. Acest termen va putea fi scurtat sau prelungit, - depinde de purtarea noastră acolo.
Eu sunt trimis în comuna Dropia dintre Ciulnița și Călărași. Acolo va fi un ofițer care ne va supraveghea. La acesta va trebui să ne prezentăm de câte ori ne va spune el. Acum, ne va însoți câte un gardian pe doi, până ce ne va preda la miliția unde suntem trimiși.
Într-un ceas, toți cei zece eram scoși pe poartă și duși la miliția din Caransebeș, de unde trebuia să plecăm, fiecare când aveam trenul.
Am cerut voie ca până la tren să mergem prin oraș spre a ne cumpăra câte ceva.
Am ieșit atunci liber prima dată după aproape doi ani...
Am intrat în prima biserică pe care am întâlnit-o. Acolo, înaintea lui Dumnezeu am plâns mult mai mult decât am putut șopti.
Era 2 iulie 1954.
După o zi și o noapte de drum, ajungeam la Dropia, cărând un geamantan de la gara Ciulnița, pe jos șase km.
La miliție ni s-a pus pe buletin ștampila D. O. (domiciliu obligatoriu). Apoi am fost îndrumat să mă stabilesc la unul din locatarii satului.
Dropia era un sat nou, făcut numai de 3-4 ani, când au fost aduși aici toți cei refugiați și deportați de pe la frontiera cu sârbii, ori din alte părți ale țării, care fuseseră răvășite de război sau de stările de după el.
Erau aici sârbi luați din Banat, pe vremea neînțelegerilor cu Tito. Erau nemți luați în urma necazului cu fascismul german. Erau basarabeni refugiați din războiul de acolo... Macedoneni refugiați din partea cedată Bulgariei... Români din toate părțile: din Bucovina, din Banat, din Ardeal, din Oltenia... În sat erau așezați cam în acest fel grupați, pe ulițe.
Dropia, ori Satul Nou, cum i se mai spunea, fusese așezat în mijlocul câmpiei semănată cu grâu... Când s-a hotărât strângerea tuturor acestor oameni aici - a fost un lucru mare.
Trebuie să se fi lucrat cu mult timp înainte la pregătirea planurilor cu așezarea acestor sate în toată câmpia asta a Bărăganului. Mai erau încă multe altele asemenea acestuia.
Până în noaptea când au fost luați și aduși aici, ei nici nu bănuiau nimic. În noaptea hotărâtă au fost treziți din somn - și în două ore trebuia să-și ia tot ce puteau - și să fie la gară, unde aștepta câte un vagon pentru două familii...
Atunci și-au luat fiecare ce au putut, au pus în car sau în căruță - și la gară.
Până dimineața erau îmbarcați cu toții și trenul pleca.
Când au ajuns aici, era grâu verde cât vedeai cu ochii... În mijlocul câmpiei erau deja croite drepte străzile viitoare. În locul unde vor trebui construite casele - doar câte un țăruș, pe care se scria numele celui ce va locui acolo.
În mijlocul câmpului era locul în care va fi centrul comunei cu tot ce trebuie să aibă comuna: Primărie, școală, dispensar, miliție, cooperativă, gospodărie colectivă, tot...
Iar de aici din centru, în toate cele patru direcții, ulițe drepte, până departe...
Acum erau peste tot colibe toate la fel. Acoperite cu stuf sau cu coceni de porumb, o cameră, o tindă și o cămară. Nici un gard nicăieri. Din loc în loc la câte un mic acoperiș pe patru stâlpi pentru o vacă sau un cal. Cele mai multe căsuțe nu aveau nimic decât porumbul crescut până în casă, aproape cât ea.
Am fost trimis la moș Kolenko, unul din refugiații basarabeni, care n-avea decât pe nevastă-sa, astfel că va mai putea găzdui o vreme pe un străin ca mine.
L-am găsit pe moș Kolenko acasă. I-am spus cine sunt și care este starea în care mă aflu.
Mai de milă, mai de silă - cum s-ar zice, - moș Kolenko m-a primit.
- O să doarmă în cameră, iar noi o să dormim în tindă, - zise el babei lui. O săptămână-două până când își află un loc de muncă poate sta și la noi.
Este în comuna vecină un gostat la care vei putea munci - îmi zise el. Acolo dă și mâncare și dormit. Vei merge să vezi.
- Două zile am nevoie să mă odihnesc, - am răspuns eu. Nu mai pot face nimic altceva.
- Bine, iată pat, masă, liniște - fă ce vrei. De mâncat vei mânca cu noi. N-avem noi cine știe ce, dar n-o să murim de foame. Abia ne-am înjghebat și noi ceea ce vezi aici. Când am venit aici acum patru ani era numai grâu verde, - și un țăruș în loc de casă.
Când ni s-a spus să ne luăm gândul că vom mai merge de aici vreodată - mulți n-au crezut. Dar eu am crezut.
Cei care am crezut, am început îndată să ne punem pe muncă. Am cosit grâul, am săpat un beci, în care să ne adăpostim lucrurile. Deasupra intrării am pus căruța acoperită cu grâu cosit, ca să ne fie un adăpost de soare sub cerul acesta care ardea ca un cuptor peste noi.
Apoi am început să facem chirpici. Era foarte greu că n-avem apă. Atunci m-am apucat să sap fântâna asta. Am săpat singur și am scos pământul cu găleata pe cap...
Aici pământul e așa că stă fântâna săpată, fără zid...
Am ajuns la apă, căci nimerisem un loc, cum vezi, aici mai jos. Așa mi-am făcut casa, iar statul mi-a dat lemnul de acoperiș, ușile, geamurile...
Cei care nu credeau că vor rămâne aici, așteptau din zi în zi să plece și nu-și făceau nimic.
După câteva zile și-au săpat și ei doar un beci. Apoi au așternut grâu cosit - și stăteau acolo cu copiii. Vaca și-o țineau legată de car, aici sub cerul liber, ziua și noaptea...
Nu peste mult au venit niște ploi... Și aici când sunt ploi, nu te mai poți trage de noroaie. Beciurile li s-au umplut de apă. Și n-au mai avut încotro decât să se pună și ei pe muncă. Așa s-a făcut satul...
Eu am cerut la Sfatul Popular loc să-mi seamăn grâu și porumb. Iar Sfatul Popular mi-a dat. Așa că acum am un lan al meu de porumb, în afară de ăsta din grădină. Și un lan l-am avut cu grâu. Săptămâna trecută l-am secerat. Astăzi mă duc să-l ar.
- Cum îl ari, moș Kolenko?
- Să vezi cum ară, - zice baba lui: Are un plug strâns de el nu știu cum și de pe unde. A făcut un jug și a învățat vaca să tragă. De-o parte vaca, de-o parte el, iar eu țin plugul de coarne. Să vezi cum arăm așa! Se uită toți oamenii după noi ca după nu știu ce.
Moș Kolenko era fără cămașă. Toată vara așa umbla. Pielea îi era toată neagră, pălită de soare. Iar pe sub piele se vedeau pe brațele lui niște vine încordate și tari ca niște frânghii...
Muncitor om era moș Kolenko! L-am văzut arând așa, alături de vaca lui.
Satul lui nu se mai mira de el, fiindcă îl cunoșteau cu toții. Dar străinii se uitau ca după o minune...
Peste trei zile m-am dus la Gostatul vecin cam vreo 4 km. să caut de lucru. Acolo am mai găsit încă pe vreo patru, veniți și ei ca mine aici. Doi preoți, un profesor, un avocat. Ne-am cunoscut - și ne-am însoțit, ca niște pui rămași fără cloșcă.
Ni s-a dat de lucru la prășit porumb. Norma era câteva rânduri lungi cât vedeai cu ochii și plata era zece lei, din care 5 lei ni se rețineau pentru mâncarea la cantină. Vom putea dormi seara în dormitorul comun. Vom săpa aici, ce să facem. Dar e cald, ca în cuptorul cel aprins.
M-am împrietenit cu cei doi preoți, cu profesorul și cu avocatul, fiind toți străini aici. În afară de noi mai erau acolo la diferite munci mulți din cei de prin satele vecine. Mai ales tineret. Erau și mulți țigani...
Ziua am prășit tot timpul de dimineața și până la amiază, ca să facem norma... Soarele era fierbinte, porumbul înalt, sculele proaste, noi neobișnuiți.
De abia am putut mânca ceva de obosiți. Ne ardea pielea roșie ca focul - și se făcuseră niște bășici mari pe spate și pe mâini... Stătusem prea mult dintr-odată în soarele acesta dezbrăcați.
Noaptea însă în dormitor, era un iad nu alta. Tineretul acesta fără căpătâi, toată noaptea nu dormea deloc. Fumau, cântau, se certau, înjurau, se băteau pentru femei - și vorbeau niște cuvinte care îmi cădeau ca niște ciocane pe creier.
- Să văd trecută noaptea asta - și mă duc nu știu unde numai să nu mai stau aici.
Mi-am luat pătura și am ieșit afară pe câmp lângă o căpiță de fân. Acolo am putut dormi ceva.
După două zile nici n-am mai putut sta... Am încercat pe la magazia de alimente unde era gestionar un turc, Ibrahim, de prin Dobrogea. M-a primit la el ca să-l ajut. Am stat și acolo trei zile, apoi am găsit ceva mai departe la o bază experimentală de prășit un hectar de morcovi pentru iepuri și cobai de experiențe.
Am prășit singur două săptămâni, într-un loc frumos, înconjurat de salcâmi... Aici au venit ai mei la mine. Am stat liniștiți împreună la umbra de salcâmi, pe iarbă verde.
Pe urmă s-a înființat lângă Baza cu salcâmii un șantier de construcții pentru lărgirea Bazei Experimentale.
Inginerul, un cunoscut de la București, m-a angajat ca meșter zidar, fiindcă avea un detașament de militari salahori, dar n-avea nici un meșter.
Astfel am devenit dintr-o dată zidar. Primele lucrări pe care le-am făcut au fost trei bazine mari săpate în pământ, pentru acumularea apei necesare la lucrări. Le-am zidit cu cărămidă, le-am tencuit bine cu ciment gros - și astfel am trăit bucuria primei mele opere de zidărie reușită.
A fost apoi nevoie de cuptoare pentru cazanele bucătăriei, de hornuri, de sobe de cărămizi prin dormitoare... Atunci am devenit constructor și de astfel de lucrări. Dacă nu era un alt sobar mai bun - le-am făcut și eu și s-au folosit de ele așa cum le-am făcut eu, ani de zile.
Toamna când au încetat lucrările afară, am devenit paznic de noapte la depozitul de materiale al șantierului... În felul acesta am câștigat banii pe care îi trimiteam copiilor mei la școală și familiei acasă.
Așa a trecut anul 1954.
În anul următor, 1955, am lucrat dulgherie cu „bădița” Dani, unul din cei veniți aici tot cu „D. O.”.
Făceam cofraje pentru scări, pentru fundații, pentru decantoarele de apă.
Așa a trecut tot anul 1955.
Când în aprilie 1956 m-am îmbolnăvit și n-am mai putut lucra la aceste munci grele, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulnița...
Ocupația asta, ca paznic de câmp, a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase din câte am avut în viața mea.
Era acolo în mijlocul hotarului o jireadă înaltă de paie rămasă din anul trecut de la treieriș. Mă suiam în vârful acestei clăi de paie și vedeam tot hotarul pe care trebuia să-l păzesc, până unde puteam cuprinde cu ochii.
Pământul acesta negru și bun rodea atât de frumos tot ce semănai în el. Se întindeau roată cât puteai cuprinde cu privirea ogoarele de grâu, de porumb, de trifoi, de bumbac... Erau toate o minunăție verde și fericită. Mă desfătam ca într-un rai binecuvântat, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de ciocârlii și de soare...
Mergând fericit printre aceste minuni sau odihnind pe înălțimea grămezii de paie, am compus multe din lucrurile rămase din acel an neuitat.
Urcat acolo sus, pe șira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg și frumos la picioarele mele, - am avut cel mai mult și mai potrivit timp să citesc și să scriu.
Acolo după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu a lui Voltaire, acel scriitor și filozof francez necredincios, - am scris poezia O, om, ce mari răspunderi ai.
Cartea aceluia se tipărise pentru tineretul român în zeci de mii de exemplare. Și desigur se tipărise în multe alte milioane de exemplare și pentru tineretul din alte națiuni și limbi ale lumii.
Scriitorul ei murise de aproape două sute de ani, dar opera lui nu murise odată cu el. Lucrarea lui continua și după moartea sa, răspândirea batjocurii împotriva lui Dumnezeu și otrăvirea cu tot ce este mai satanic și mai pierzător...
După citirea acestei scrieri, mi-am dat și mai bine seama pentru ce trebuie să mai fie odată o Judecată Finală.
La sfârșitul vieții sale fiecare om merge în slava veșnică sau în ocara și rușinea veșnică, după felul cum a trăit fiecare față de Dumnezeu. Atunci s-ar părea că totul s-a sfârșit, potrivit dreptății, cu judecata aceasta personală. Omul ducându-se acolo unde și-a ales de aici din lume, prin faptele pe care le-a săvârșit. Și după cuvintele pe care le-a spus. Precum a zis chiar Mântuitorul cu gura Lui Sfântă: „...Cei păcătoși vor merge în pedeapsa veșnică” (Matei 25, 46).
Sau: „În Ziua Judecății oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, - din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 36-37)...
Dar numai judecata personală și particulară de la ceasul morții încă nu-i de-ajuns.
Cuvântul și exemplul omului sunt nemuritoare ca sufletul său. Cuvântul său și faptele sale rămân în urma lui, îndemn spre bine sau spre rău... iar aceste îndemnuri vor duce la slava ori la rușinea veșnică, mereu și mereu, pe alții și pe alții, până la Sfârșit.
Numai la Marea Înviere și Marea Judecată a tuturor - se va vedea cu adevărat cât bine sau cât rău am făcut în viață fiecare din noi, nu numai în timpul zilelor noastre, ci și după moartea trupului nostru, prin scrisul nostru, prin vorbirile noastre, prin faptele și pilda pe care am lăsat-o în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câți semeni ai noștri i-am ajutat să ajungă la mântuire - și pe câți i-am împins la pierzarea veșnică...
Eu sunt încredințat că acest Voltaire este acum în osânda veșnică - și dacă ar mai putea, de acolo ar striga tuturor cititorilor lui ca bogatul nemilostiv - să se întoarcă și să creadă în Dumnezeu, spre a nu ajunge nimeni acolo unde este el...
Acum însă nu mai poate. Acum sufere, chinuindu-se acolo, urmările necredinței lui. Și pe măsură ce opera lui adâncește din ce în ce mai mult răul în lume, cred că și sufletul lui se adâncește acolo în aceeași măsură, în focul și în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce a făcut și a spus când trăia pe pământ.
În Ziua Judecății atât omul cât și opera sa, vor merge în fața Marelui Judecător Drept și Atotputernic. Atunci se vor descoperi cu adevărat în toată întinderea și adâncimea lor faptele și urmările fiecăruia dintre oameni.
Atunci vor vedea sfinții apostoli și mărturisitori ai Evangheliei cât bine au făcut ei prin cuvântul și prin scrisul lor, tuturor generațiilor care i-au urmat până la sfârșit.
Atunci vor vedea și scriitorii sau educatorii nelegiuiți cât rău au făcut lumii care i-a crezut și i-a urmat prin necredința lor.
De aceea trebuie să mai fie o Judecată!
Numai atunci când se va pune un capăt tuturor relelor, se va putea face totalul faptelor fiecăruia. Și i se va putea da pe cât și-a strâns.
Din aceste frământări au ieșit strofele de care am scris mai înainte:
O, om, ce mari răspunderi ai
Om, om, - ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
- de tot ce pui în scris sau grai,
de pilda ce la alții-o dai,
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulți o să-i îndrume!
Ce grijă trebuie să pui
în viața ta, în toată
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus... și-n veci nu-l mai adui
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort, odată.
Ai spus o vorbă! - vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va veseli sau va-ntrista,
va curăța sau va-ntina,
rodind sămânța pusă-n ea
de dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt! - cuvântul scris
e-un leac sau e-o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămâne-n urmă-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis
spre-ocară sau spre slavă.
Spui o cântare! - viersul tău
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăție sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de rușine!
Arăți o cale! - calea ta
în urma ta nu piere.
E calea bună sau e rea
va prăbuși sau va nălța,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.
Trăiești o viață! - viața ta
e una, numai una,
oricum ți-ar fi tu nu uita:
cum ți-o trăiești vei câștiga
ori fericirea-n veci prin ea
ori chin pe totdeauna!...
O, om, - ce mari răspunderi ai
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce lași prin pilda care-o dai,
pe mulți, pe mulți mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.
O, nu uita!... fi credincios
cu grijă și cu teamă!
- să lași în urmă luminos
un grai, un gând, un drum frumos! -
Căci pentru toate, ne-ndoios,
odată, vei da seamă!...
Îndată ce au aflat despre trimiterea mea cu D. O. în Bărăgan, frați scumpi și surori neuitate din toată țara, s-au perindat pe la mine duminică de duminică...
Printre cei dintâi au fost tot cei de la Arad, de la Simeria, de la Laz, de la Beiuș... Apoi pe măsură ce aflau, mulți alții din Moldova, Bucovina, Ardeal...
Dar cei care m-au căutat aproape în fiecare duminică, îngrijind cum nu se poate mai iubitor de toate trebuințele mele au fost fratele Sergiu și sora Alis din București.
Prin ei am aflat mai pe larg, multe despre mersul Lucrării din țară și din București. Despre adunări și despre frați. Tot timpul acelor doi ani cât am stat în D. O., aceste două suflete statornice m-au înviorat și ajutat nespus de mult cu dragostea și încurajările lor.
În acele locuri și în acele zile s-a închegat statornic părtășia și prietenia mea deosebită cu fratele Sergiu. Acolo am cunoscut marea valoare și sinceritate a sufletului său hotărât și statornic pe calea și învățătura Oastei Domnului.
Acolo mi-a istorisit el despre nașterea lui din nou în Lucrarea Oastei. Despre transformarea totală pe care a făcut-o în viața lui Harul lui Dumnezeu pe care l-a cunoscut prin această Lucrare, când a rupt-o deplin cu felul lui de viață din trecut, - și s-a alipit total de Hristos.
Acolo am făcut noi unele din cele mai frumoase și avântate planuri de lucru pentru Lucrarea Domnului... Acolo am descoperit eu în el nu numai un intelectual format, ci și un credincios de cea mai frumoasă înălțime duhovnicească. Singurul dintre cărturarii Oastei, care nu numai că avea unele din cele mai sănătoase vederi, dar avea și o viguroasă și entuziastă voință pentru realizarea lor.
Acolo am început să am o bucuroasă încredere în el și să doresc fierbinte ca acest suflet inteligent să aibă un rol tot mai puternic în desfășurarea lucrurilor din frățietatea noastră.
Lipsa lui de experiență era compensată de cumințenia unei bucuroase ascultări frățești.
Când i se arăta că uneori merge prea departe, înțelegea cu ușurință și revenea cu bucuroasă grabă înapoi la limita înțeleaptă a lucrurilor. Sinceritatea sufletului său, smerenia duhului și limpezimea minții, apoi entuziasmul și râvna tinereții sale, ni-l făcea pe Sergiu mai deosebit dintre toți ceilalți tineri.
Când începea să-și înșire planurile sale avântate și fericite pentru viitorul Lucrării Oastei, - îl lăsam să se înflăcăreze până la gradul cel mai înalt... Cu câtă convingere spunea el atunci că toate acestea sunt nu numai cu putință, dar și chiar cu ușurință de realizat! Auzindu-l mă bucuram din toată inima de el și nu mă mai îndoiam deloc atunci, că pentru o astfel de credință, - va fi cu putință tot ce spune el.
După mulți ani și după multe încercări, iată că credința lui cea tare a biruit. El și-a văzut cu ochii împlinirea multora dintre planurile făcute de el atunci. - Deși la vremea aceea planurile lui păreau doar niște visuri frumoase dar fără putință de împlinit vreodată pe pământ.
Aceasta era încă o dovadă că fiecare ne primim de la Dumnezeu chiar și astăzi tot după credința noastră. Cine crede mult primește mult. Cine crede puțin, primește puțin. Cine nu crede nimic nu primește nimic. Dar iată că cine poate crede totul - primește totul.
Fiindcă lui Dumnezeu nu numai că nu-I este greu a-Și împlini oricare din făgăduințele Sale, dar Îi face chiar cea mai mare bucurie acela care poate crede și poate aștepta de la Dumnezeu chiar imposibilul. Pentru ca El să-i arate aceluia că Lui Îi este cu putință până și acest imposibil.
Noi trebuie să luptăm de-a lungul mântuirii noastre să ne creștem o credință tot mai mare. Și pe măsură ce Dumnezeu ne răspunde cu minuni mai mari, să-I cerem și mai mari. Să nu considerăm niciodată că bunătatea Lui a ajuns la capăt și că pentru puterea Lui există o margine, după care încă ceva ar fi cu neputință.
- Și veți vedea...
Când L-am pus, având o credință îndestulătoare pentru asta, - am văzut. Dar prea puțini dintre noi am ajuns să-L încercăm în felul acesta pe Dumnezeu... Și astfel prea mulți rămânem fără revărsarea binecuvântărilor Lui îmbelșugate. Zăgazurile acestor binecuvântări rămân închise - păstrate doar credinței mari. Noi abia ne bucurăm de picăturile lor, vrednice de credința noastră mică.
Adevărata credință în Hristos nu este o așteptare pasivă ci una activă... Chemându-L pe Dumnezeu, trebuie să știi să ieși cât mai departe în întâmpinarea Lui. Și în brațe cu o măsură cât mai mare, în care să primești harul Său.
Magii și păstorii n-au așteptat să vină Hristos la ei ci s-au dus ei la El. Irod care a așteptat acasă fără să facă nici un efort, nu L-a aflat niciodată.
Desigur alergarea în întâmpinarea lui Dumnezeu - cere multă osteneală și înfrângerea multor piedici, dar orice alergător adevărat și statornic, va avea la urmă răsplata alergării sale în ajungerea marelui său scop... Nu trebuie să pierzi niciodată din vedere steaua conducătoare, nădejdea ajungerii scopului pe care ți l-ai propus.
Dacă n-ar fi fost cu putință de găsit pe Mântuitorul, nu s-ar fi arătat steaua Lui. Dacă n-ar fi cu putință de realizat planurile noastre frumoase pentru Hristos, nu ne-ar fi răsărit nădejdea care ne însuflețește pentru ele.
Dar dacă Dumnezeu ni le-a pus în inimi, înseamnă că El dorește ca noi să avem o credință pe măsura atingerii Țintei noastre. - Atunci Dumnezeu ne va dărui atingerea acestei Ținte, nu coborând-o pe ea la noi ci înălțându-ne pe noi la ea.
Prin frații veniți, am aflat astfel despre cele ce se mai întâmplaseră în țară în cei patru ani de când intrasem în noaptea acestei altei lumi prin care umblam încă.
Lumea închisorilor într-adevăr este o lume aparte, cu o viață aparte, cu gândurile aparte, cu o soartă aparte. Niște ziduri mult mai groase și mai înalte decât cele de piatră și de gratii, ne despart adesea de lumea oamenilor închiși care trăiesc și mor lângă noi într-o mizerie sufletească mult mai înspăimântătoare decât cea trupească.
Nici o fiară de pe lume n-a mai inventat pentru semenul său, - un mijloc de a și-l chinui, așa de fioros cum a inventat omul pentru om, nici chiar pentru vrăjmașul său.
De multe ori m-am îngrozit cu câtă ușurință este osândit un om.
I se face o formă de judecată grăbită și nedreaptă, apoi i se dă o sentință... Apoi nici cei ce l-au învinuit nici cei ce l-au judecat nu se mai gândesc ce se întâmplă cu acest semen al lor, după această sentință... Ce grozăvie este acolo unde l-au aruncat. Ce cumplită este acolo fiecare clipă. Și ce mai rămâne din tot chipul lui trupesc și sufletesc de om! - dincolo de zidurile după care l-au închis.
Ce s-a făcut și ce se face oare pentru ca omul odată ajuns sub zăvoare, să rămână tot om, sau să devină și mai om? - Nimic! Ci totul s-a lăsat să ajungă în așa fel încât omul căzut pe o clipă de la starea sa - să decadă tot mai rău și pe totdeauna.
Îndreptarea desigur că numai de la Hristos poate veni. Singur Hristos a recondiționat pe omul căzut, prin transformarea sufletului său. Singur El îi poate recondiționa pe toți.
Unii au spus că dacă toți judecătorii și temnicerii înainte de a fi judecători și temniceri, ar fi puși să stea ei înșiși o vreme la închisoare, - atunci ar ști ce e acolo și nu s-ar grăbi să trimită în închisori cu ușurință pe nimeni. Iar dacă cineva ar trebui să fie trimis, atunci i s-ar pregăti acolo cu totul altfel de condiții decât cele care sunt azi. În felul acesta închisoarea ar deveni un ajutor pentru mântuirea și îndreptarea omenirii - și nu unul de îndobitocire a oamenilor, care trecând pe acolo ies cu mult mai răi de cum au intrat.
Dar, s-a văzut că omul netrecut prin transformarea lui Hristos, în zadar este trecut prin închisoare sau prin suferință, fiindcă fără Dumnezeu, aceasta îl face și mai înrăit.
Nici chiar suferința fără Hristos nu-l schimbă pe om. Oare n-au fost în închisori cândva cei ce ne-au băgat acum pe noi în ele? Cu ce i-au făcut mai milostivi pe aceștia închisorile lor? - Dimpotrivă, - parcă nu i-au învățat altceva decât cum să știe acum să chinuiască și mai nemilos pe alții. Acesta este omul fără Hristos.
Îndreptarea nu vine dinafară spre înăuntru - ci invers.
În sufletul omului trebuie să se facă operația transformării. Iar aceasta numai Hristos o poate face. De aceea Hristos este Cel mai necesar oriunde. Dar în închisori - și mai mult.
Deci din primele mele întâlniri cu frații din țară am aflat multe despre mersul Frățietății noastre scumpe.
Prigonirile și apăsarea la care erau supuși frații erau peste tot cam la fel. În multe părți urmăririle și amenințările reușiseră să nimicească multe adunări și multe-multe suflete. Unii se refugiaseră la secte. Alții căzând înapoi în păcate. Iar alții nemaifăcând nimic, - ajunseseră într-o stare nici de viață nici de moarte.
Fratele Florea Ion, cel mai „nevinovat” dintre noi cei patru luați deodată, a fost eliberat chiar la sfârșitul acelui an. Ajuns acasă, de frică să nu mai aibă de suferit - s-a aruncat și el peste gard în curtea unei autorizații. Astfel nu i s-a mai chinuit trupul, - dar i se chinuie acum acolo sufletul lui, ca pe un jar necurmat.
Tot înainte de sfârșitul acelui an au fost eliberați și ceilalți doi frați, afară de fr. Cornel și Opriș care au mai stat până în primăvara lui 1954, când au fost eliberați și ei.
Dar cei care vor dori să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, păstrând cum au primit - trebuie să fie prigoniți.
La Săulești lângă Simeria, frații fiind pârâți, au fost ridicați vreo 15 de la adunare și duși la miliție. O noapte întreagă au fost cercetați, înfricați și chinuiți să declare că se leapădă de Oaste...
Afară de unul, toți ceilalți au ieșit nevinovați de acolo, rămânând statornici. Însă cel biruit în noaptea aceea, a făcut mult rău după aceea. Domnul îi va plăti și lui pentru faptele sale.
Adunările continuau, cu toate amenințările la care erau supuși toți frații. Multe suflete s-au întors la Dumnezeu în mijlocul acestor prigoniri, devenind niște minunați ostași ai Domnului. Dar și mulți s-au nefericit pe totdeauna, lepădându-se sau fugind.
Totuși, în acele zile de grea strâmtorare pentru Lucrarea Oastei Domnului „frații” sectari au făcut tot ce le-a stat în putință să rupă pe cât mai mulți dintre noi. Peste tot, duhul sectar nu mai umbla după nimic altceva decât după vânătoarea de ostași... Ce mulți dintre frații noștri iubiți au fost ispitiți atunci. Foarte mulți din cei trecuți prin felurite secte, au ajuns după aceea iarăși în lume, în păcatele din care abia fuseseră scoși odată.
În Bucovina, la Vicovul de Sus, unii dintre frații care au primit păreri sectare s-au întors până la Straja, la Falcău, la Horodnic, Măneuți, Volovăț, Scheia... Alții - și-au făcut grupări aparte și începură să lupte cu mai multă înverșunare decât cei care îi amăgiseră împotriva fraților rămași statornici.
Unii au primit părerile străine, dar n-au părăsit adunarea Oastei. Aceștia erau o sămânță de tulburare necurmată printre frați, totdeauna ei fiind de altă părere și aducând numai întristări, frământare și lupte lăuntrice.
O, cât de mult rău au făcut și mai fac încă aceste suflete nenorocite. Ei sunt niște unelte ale celui tulburător în mijlocul adunării lui Hristos.
Printre aceștia sunt Derevleanu Vasile din Vicov, Bugoianu Andrei din Zamostea, Bobu I. de la Serbăuți, care pe mulți i-au tulburat cu botezuri, cu vorbiri în limbi, cu cina Domnului...
Totuși marea mulțime a fraților au rămas neclintiți suferind și biruind. Pe unele locuri au avut loc chiar adunări frumoase.
Într-o zi de pe la frații din Tecuci am aflat despre multele suferințe prin care au trecut și acolo frații noștri și Lucrarea Domnului.
Dintre acestea, una m-a mișcat în chip deosebit.
În comuna Ivești, frații se adunaseră într-o duminică în casa unuia care fusese doar cu câțiva ani mai înainte unul dintre cei mai temuți hoți și bătăuși din satul lui. Acesta ajunsese „din întâmplare” - într-o adunare a Oastei împreună cu încă doi din tovarășii lui de beții și hoție, iar acolo Cuvântul lui Dumnezeu le-a străpuns inimile și toți trei s-au predat Domnului Isus. A fost asta atunci o priveliște și o știre uimitoare pentru tot satul lor care avea o groază de ei... Nimeni nu putea crede în schimbarea acestor oameni, într-atâta de răi fuseseră. Aceștia erau Nicu Micu, Ștefanache Pincu și Dumitru Pruteanu.
Mulți ani de zile acești trei, făcuseră parte dintr-o temută bandă de hoți care băgaseră spaima în toate satele de primprejur.
Acum erau toți trei plini de râvnă pentru Hristos, cum fuseseră plini altădată de râvna pentru diavolul. Cutreierau satele și mărturiseau cu multă îndrăzneală despre marea schimbare mântuitoare pe care puterea lui Isus Hristos o făcuse în viața lor. Se aduna lumea uimită și neîncrezătoare să vadă minunea asta. Iar ei mărturiseau cu lacrimi despre Sângele Răscumpărător și despre Harul cel puternic al Mântuitorului Hristos...
Mulțimi de suflete rămâneau zguduite și mulți i-au crezut și i-au urmat, predându-se și ei Domnului.
În această duminică deci, erau adunați împreună cu o mare mulțime de suflete la unul dintre ei, Ștefanache Pincu.
Deodată au intrat în casă cinci milițieni înarmați cu pistoale. Din ușă au tras cam la cincizeci de focuri în tavanul casei. În casă erau adunați vreo optzeci de frați, surori și copii. Mulți s-au aruncat sau au căzut îngroziți pe jos, neștiind ce se întâmplă.
Au scos apoi o listă pe care erau scriși trei dintre frați: Nicu Micu, Marin Arghir și Ștefanache Pincu. Cei cinci milițieni i-au luat pe aceștia din adunare și i-au dus într-o casă din fața primăriei și a postului de miliție.
Acolo au început să-i acuze că sunt cu Truman, că sunt legionari, că așteaptă pe americani.
Și a început bătaia de la ora 9 seara până după ora 2 noaptea...
Când unul dintre frați, între lovituri, a întrebat dacă au vreun ordin de la vreun organ competent să facă ceea ce fac, - atunci s-au năpustit cu o mânie și mai sălbatică asupra lor.
- Ne-au bătut cu armele, - spunea fratele. Voiau să ni le bage pe gât. Loveau unde se nimerea. Ne-au bătut cu capul în gură, ne-au dat cu capul de zid, - cu pumnii, nu mai vorbesc.
Când ne loveau numai cu pumnii, ni se părea că ne odihnim. Eram numai sânge. Se dezbrăcară numai în cămașă. Ne-au bătut până au obosit...
- Ne tremurau picioarele și cădeam pe jos, dar ei nu ne lăsau. Pereții erau numai sânge... De sângele nostru erau stropiți peste tot și murdari și ei. Erau ca turbați, nu mai știau ce să ne mai facă...
La ora 2 noaptea au adus o căldare de apă rece ca să ne spălăm.
Noi n-am vrut să ne spălăm. Am zis: Ne vom duce așa la București, ca să vadă și cei mari ce faceți dv. cu noi cei care vrem să ne întoarcem de la rele la Dumnezeu!
Atunci ne-au luat din nou la bătaie până când ne-au lăsat aproape morți. Apoi ne-au spălat ei cu forța și ne-au șters. Pe urmă au făcut un proces verbal că am fost bătuți de niște necunoscuți - și ne-au forțat să-l iscălim.
Noi am spus: Cum necunoscuți! Nu vă cunoaștem noi pe dv.? Nu este dânsul domnul major Ioniță?
Atunci a urmat o altă bătaie! Ca să spunem că ne-au împuns vitele...
Când am venit dimineața acasă, eram de nerecunoscut. Două săptămâni n-am putut nici să vorbesc. Soția îmi era gravidă, copiii mici... Noi toți trei am zăcut multă vreme zdrobiți la pat... Eu sunt bolnav de cap de atunci, iar unul dintre noi, fratele Arghir - a și murit nu după mult timp, dintr-o rană la cap, nevindecată până la moarte.
În comuna Grivița s-a întâmplat la fel cu frații. Au fost bătuți și acolo până la sânge...
Dar nici cei care ne-au făcut răul acesta, n-au scăpat nici unul nepedepsiți de Dumnezeu.
Prin astfel de încercări se mărturisea Cuvântul lui Dumnezeu în țara și în Biserica noastră în vremea aceea, ca în vremea primilor creștini. Numai că atunci lumea care îi prigonea pe frații noștri creștini era cel puțin păgână... și era în acele secole întunecate... Pe când acum, lumea care ne prigonește pe noi se numește creștină iar secolul acesta se pretinde al civilizației și al culturii.
Într-una din nopțile acelui iunie 1956 când se sfârșeau și cei doi ani, ultima parte a înștiințării din 1952, Duhul Domnului mi-a dat o altă înștiințare din care am înțeles că mă așteaptă iarăși un anumit timp de mari frământări și de umblete printre primejdii. - Apoi alți cinci ani și jumătate de întuneric, până la lumină.
Mi-am plecat și mai adânc inima în fața hotărârii Domnului și Dumnezeului meu, încredințându-mi deplin soarta în voia Lui. Nu eram eu oare un om salvat de la atâtea morți, datorită numai harului Său?
Acum dacă mai trăiesc este numai datorită izbăvirii Sale. Așa că viața asta a mea și așa nu mai este a mea. Cea care fusese a mea se sfârșise demult, atunci când trebuia să fi murit acolo pe front unde muriseră atât de mulți dintre camarazii mei.
Sau acolo în spital, unde am căzut fără cunoștință.
Sau acolo în închisoarea dintâi, pus la zid.
Sau în mizeriile și primejdiile din lagăr sau de la muncă - unde muriseră lângă mine atât de mulți dintre cei cu care eram.
Acum, în starea în care mă găsesc, cu numărul meu de zile care îmi mai fuseseră rânduite poate încheiat demult și cu pașii pribegiei mele putând fi încheiați oricând - pot tot așa de bine să mai trăiesc nu știu cât, cum pot să mor mâine.
De aceea eu trebuie să fiu gata a trăi oricâți ani, dar să fiu gata și a muri în orice clipă.
Fie! Facă-se numai voia lui Dumnezeu. Dacă voi trăi Îl voi lăuda pe Domnul trăind, dacă voi muri, Îl voi lăuda murind.
Dacă voi fi liber Îl voi sluji pe El în libertate, dacă voi fi închis Îl voi sluji în închisoare.
Dacă voi fi sănătos Îl voi mărturisi până unde mă va întinde El. Dacă voi fi bolnav Îl voi mărturisi până unde mă va restrânge El.
Doamne Isuse, eu sunt și rămân al Tău, fie că trăiesc fie că mor. Ajută-mă să Te pot sluji și slăvi cu vrednicie până la capăt, ca să pot vedea cu bucurie Fața Ta strălucită și biruitoare. Și să pot vedea fețele strălucite ale biruitorilor Tăi, frații și înaintașii mei binecuvântați.
Slăvit să fie Domnul!
Meditații
Hotărârea și legământul de predare în slujba lui Hristos este hotarul cel mare de la care sufletul se desparte definitiv de Satana și se unește definitiv cu Hristos.
Hotarul de la care lasă calea cea largă și o ia pe calea cea strâmtă.
De la care moare pentru lume și începe să învieze pentru Dumnezeu.
+
Cine face legământ de ascultare cu Hristos
și cine ține acest legământ până la moarte,
- acela va primi cununa vieții din Mâna cea străpunsă de cuie a Dulcelui nostru Mântuitor și Răscumpărător Isus Hristos.
Păr. Iosif Trifa