Cap. 6 - Zile rânduite şi paşi număraţi

-„Şi în Cartea Ta erau scrise toate zilele

care îmi erau rânduite, mai înainte

de a fi fost vreuna dintre ele”

„Tu numeri pași vieții mele de pribeag.”(Ps. 56, 8)

În împrejurările normale ale vieţii, Dumnezeu are pentru noi mijloace normale pentru a ne face cunoscută voia Sa, ori pentru a ne creşte şi îndruma în împlinirea cerinţelor Sale faţă de noi. Are căi obişnuite pentru a ne mângâia şi întări în durerile sau luptele vieţii cu El.

Aceste mijloace şi căi sunt, întâi Biblia, Cuvântul Său Sfânt prin care El ne vorbeşte nouă şi prin care El ne face nouă cunoscută voia Sa.

Al doilea mijloc este rugăciunea, prin care noi Îi vorbim Lui, făcându-I cunoscute poverile noastre şi dorinţele noastre sau mulţumirile şi laudele noastre.

Iar în al treilea rând, este părtăşia frăţească, Biserica şi adunarea, unde într-un gând

şi într-o simţire cu toţi fraţii şi cu toate surorile noastre, noi să găsim toată căldura, bucuria şi puterea de a lucra şi de a lupta spre împlinirea voii lui Dumnezeu, Binefăcătorul nostru.

În locul în care ne-a aşezat El. Cu puterea pe care ne-a dat-o. Şi pentru împlinirea lucrului Său pe care El ni l-a împărţit fiecăruia să-l facem

Când Harul lui Dumnezeu ne-a dat noua naştere, - noi am fost aşezaţi în mijlocul acestor binecuvântări pe care noi folosindu-le, să ne putem duce şi mântuirea noastră până la capăt, dar şi să împlinim faptele bune pentru care Dumnezeu ne-a zidit pe noi în Hristos (Efes. 2, 10).

Pentru cei mai mulţi dintre credincioşii Domnului, aceste trei mijloace normale rămân până la sfârşitul vieţii lor singurele izvoare de care ei au nevoie. Şi din care ei îşi primesc îndeajuns toată puterea necesară pentru creşterea şi rodirea pe care le-o cere Dumnezeu.

Dar vremurile normale şi condiţiile obişnuite - sunt adeseori pe pământ măturate de furtuni vrăjmaşe, luate de valuri tulburate şi arse de flăcări pustiitoare.

Atunci mijloacele obişnuite nu mai sunt - sau nu mai ajung. Atunci puterea şi grija lui Dumnezeu faţă de noi, trebuie să găsească alte mijloace, alte căi, prin care să ne dea tăria şi ajutorul de care avem nevoie spre a nu fi nimiciţi de aceste furtuni sau valuri sau flăcări.

Hristos, Mântuitorul şi Domnul nostru nu ne-a promis nouă că pe urmele Lui nu vom avea necazuri. Ca să mergem pe aceste urme fără nici o grijă. - Ci ne-a înştiinţat că vom avea multe lupte, pentru ca totdeauna să avem teama de ispite şi încercări, iar această teamă să ne facă a ne feri de fiecare ademenire lumească cu grijă şi cu groază. Să ne alipim mai strânşi de El, renunţând la orice altceva, până şi la viaţă pentru El.

El nu ne-a promis că nu vom avea de trecut prin flăcări, dar ne-a făgăduit că ele nu ne vor arde, fiindcă El va fi cu noi şi le va schimba în răcoare plăcută.

Nu ne-a promis că în lumea asta noi vom duce un jug mai uşor decât a fost al Lui. Nici că vom avea de purtat o cruce mai mică decât El. Ci ne-a promis numai că în jug El va fi cu noi şi ne va face să nu simţim decât partea cea fericită a muncii alături de El. Şi că pe calea crucii va fi lângă noi, dăruindu-ne harul de a nu simţi din suferinţă decât partea cea Dumnezeiască a ei.

El nu ne-a promis că ne va fi uşor pe pământul acesta, ca să putem umbla fără să avem nevoie de ajutor, - dar ne-a spus că ajutorul Său nu ne va lipsi niciodată în nevoie.

Tot acest ajutor, pe care El ni-l dă în vremile normale prin mijloacele Lui şi pe căi oarecum ocolite, - în vremile anormale El ni le dă prin Prezenţa Sa şi pe căi directe.

Sunt două feluri în care Hristos Domnul nostru ne dă atunci ajutorul Său direct:

- prin rugăciunea şi mijlocirea Sa (Ioan 17, 9; Evrei 7, 25).

- şi prin intervenţia Sa în luptă pentru noi (Exod 14, 14).

Încercări şi ispite avem noi de întâmpinat pe întreg drumul nostru din lumea asta. Toate aceste ispitiri sunt însă potrivite de grija şi iubirea lui Dumnezeu cu puterea noastră de a le purta şi suporta.

Dar în încercările şi ispitirile mai mari decât această putere, intervine în ajutorul nostru El Însuşi.

Atunci când noi luptăm, El Se roagă. Sau când noi ne rugăm El Se luptă.

Atunci El este una şi unul cu noi, împlinind alături de noi şi pentru noi ori una ori alta din aceste două părţi ale aceleaşi lupte. Căci noi nu le-am mai putea împlini cum este nevoie pe amândouă în acelaşi timp. Când te lupţi - nu te mai poţi ruga. Când te rogi, - nu te mai poţi lupta, deşi în fiecare din acestea este şi câte ceva din cealaltă.

Cum însă atunci fiecare parte dintre astea te cere mai mult decât eşti - Domnul vine puternic şi direct în ajutorul nostru. Iată - zice El - Eu sunt cu tine, ca să te scap - nu te teme de ei! (Ieremia 1, 8).

În marile încercări, efortul rugăciunii trebuie să fie egal cu efortul luptei. Precum era în vremea luptei lui Israel cu Amaleciţii. În vale era Iosua care se lupta - iar pe munte era Moise în rugăciune (Exod 17, 8-13).

Iosua nu putea să se şi roage atunci, cum Moise nu putea să şi lupte. - Dar amândoi deveniseră atunci unul. Iosua se ruga alături de Moise, iar Moise lupta alături de Iosua. Astfel biruinţa a fost câştigată, pentru că fiecare dintre ei a făcut în tot timpul acestei lupte un efort de aceeaşi măsură şi de aceeaşi putere cu celălalt.

Noi trebuie să ne înălţăm inima în rugăciune de-a lungul întregii noastre lupte. Şi trebuie să luptăm de-a lungul întregii noastre rugăciuni. Nici lupta fără rugăciune, nici rugăciunea fără luptă - nu ne pot asigura izbânda în astfel de împrejurări grele.

Când ne luptăm cu ispita sau cu frica, noi trebuie să fim deplin încredinţaţi că Însuşi Domnul nostru Isus, Se roagă pentru noi exact cu aceeaşi puternică hotărâre cu care ne luptăm noi cu ispita.

Tot aşa, când noi nu mai putem lupta, când se schimbă locurile - al nostru în rugăciune şi al Lui la luptă, - să fim tot aşa. Atunci noi să ne rugăm cu aceeaşi puternică încredinţare şi hotărâre, cu câtă ştim că El Se luptă pentru noi!

Când suntem încredinţaţi de adevărul făgăduinţei că Domnul nostru este alături fie rugându-Se fie luptând - nici o putere din lume nu ne va mai putea învinge. Şi nu-i nici o putere în lume pe care să n-o învingem.

Când ştim că cineva se roagă lângă noi şi pentru noi, - ce mare putere primim în luptă! Şi când ştim că cineva se luptă lângă noi şi pentru noi, ce mare putere primim în rugăciune.

Dar când suntem încredinţaţi că acest Cineva este Însuşi Hristos Cel Viu şi Isus Cel Biruitor, - puterea pe care o primim este nemărginită.

Fraţii mei iubiţi care luptaţi acum împrăştiaţi prin toate văile acestea întunecoase, priviţi spre un Munte mai înalt decât Redifim şi la o Stâncă mai puternică decât Horeb! Acolo Se roagă pentru noi Cineva mai slăvit decât Moise - şi luptă pentru noi Cineva nespus mai puternic decât Iosua!

Cu astfel de gânduri mă luptam în noaptea de 2 spre 3 noiembrie 1953, închis şi înghesuit într-un vagon-dubă îngheţat cu care tot călătorim de aseară spre nu ştim unde.

Duhul Domnului îmi linişteşte inima: Chiar dacă ai fi dus până la marginile pământului, tot în Mâinile lui Dumnezeu ai fi! Pământul este atât de mic, iar Mâna Domnului tău este atât de mare!

Vagonul-dubă cu care sunt transportaţi de obicei deţinuţii, este acum pregătit pentru transportarea oamenilor răufăcători şi primejdioşi... - aşa cum suntem socotiţi şi noi acum.

Băncile, ca nişte laviţe tari de scândură groasă, sunt aşezate de-a lungul pereţilor şi prin mijloc, pe patru rânduri lungi... Sub ele sunt fixate şi lanţuri, pentru cei care ar trebui să fie duşi legaţi.

În loc de ferestre sunt puse acolo un fel de plăci de fier, aşezate în aşa fel încât să poată intra printre ele câte puţin aer, dar să nu se poată vedea nimic în afară.

La capătul vagonului, cabinele paznicilor, cu vizete prin care să ne observe. În cabinele dubei noastre era cald.

Nu ştim câte astfel de vagoane au ocupat cu noi, dar în al nostru suntem înghesuiţi aici unul într-altul vreo şaptezeci de inşi. Cu tot bagajul pe care ni-l cărăm cu noi.

Unii au mult bagaj. Alţii abia traista, tovărăşia noastră nedespărţită, de-a lungul anilor acestor bâjbâieli prin noaptea aceasta.

Afară trebuie să fie tare frig. Aseară când ne-am îmbarcat aici era încă zăpadă...

Un timp am tremurat cu toţii destul de tare: duba era rece. Aburul ne ieşea ca un fum pe gură şi pe nări, iar hainele ne păreau atât de subţiri şi de uşoare încât ni le tot strângeam pe noi. Mai târziu însă, tot hurducaţi şi înghesuiţi, ne-am mai dezmorţit.

Abia aşteptam dimineaţa ca să ajungem undeva. Eram atât de curios să văd ce localitate va fi aceea unde vom fi duşi. Înşiram în gând toate oraşele de care îmi aminteam că încep cu litera C... = Craiova, Constanţa, Cluj, Câmpina, Câmpulung, Carei...

Întrebam când pe unul când pe altul să văd unde bănuiesc ei. Dar nimeni nu ştia. Nimeni nu bănuia unde mergem şi ce vom face acolo.

Unii credeau că ne vor duce la Gherla unde este o fabrică, să lucrăm acolo. Alţii că ne vor duce la vreun şantier de construcţii. Alţii că la vreo mină...

De fiecare dată când unul îşi da o părere, săreau alţii să-l combată:

- Noi, la mină? Suntem noi în stare să săpăm în mină?

- Ei, zi mai bine să ferească Dumnezeu! Parcă ne mai întreabă cineva pe noi, putem sau nu putem. Mergem unde ne duc şi facem ce ne silesc.

- Nu-i chiar aşa! Nu vezi că totuşi s-a ţinut seama la Colonie că nu putem mai mult şi ne-a dat să lucrăm numai jumătate de normă!

- Aici da, - dar nu mai poate fi şi altfel?

- Nu prea se poate! Doar este o lege!

- Lege? Ce lege? Dacă ar fi o lege, - am fi noi aici? Ce rău am făcut noi? Ce rău a făcut ăsta pentru că s-a rugat lui Dumnezeu? Dar ăla, dar ăla? Oricare de aici, pentru care n-au avut nici o lege scrisă care să-l condamne pentru că n-au făcut. Şi totuşi iată îngheţăm şi putrezim aici cu toţii duşi ca animalele sau ca răufăcătorii! În acest hal şi în acest fel. Condamnaţi numai de legea nescrisă a bunului plac. Iar ai noştri, familia, cine mai ştie pe unde şi cum vor fi!... Şi cine ştie cât va mai fi tot aşa! Mai vorbeşti de lege! Ce rău am făcut noi, ca să fim trataţi aşa? Dar există două legi: una scrisă pe care nu o ţine nimeni. Şi cea nescrisă, după care ne conduc toţi.

Eram sătul să tot aud astfel de cârteli şi de proteste fără nici un rost. De zeci de ori pe zi şi le aruncau unii altora.

Eu aveam despre toată starea în care ne găseam noi o altă părere. Eram convins că nici unul din noi nu suntem chiar total nevinovaţi. Fiecare eram aduşi aici de Dumnezeu cu un scop limpede şi pentru un motiv clar.

De atâtea ori le-am spus celor care cârteau aşa că sunt condamnaţi pe nedrept şi că sufăr nevinovaţi - povestirea cu vaca săracului şi Efrem Sirul.

Le-o spun şi acum:

- Voi ziceţi că sunteţi nevinovaţi, mereu nevinovaţi... Poate că este aşa, poate că faţă de legile omeneşti sunteţi nevinovaţi. - Dar oare faţă de legile lui Dumnezeu sunteţi tot nevinovaţi? Ascultaţi o povestire - şi după aceea spuneţi-mi dacă veţi gândi tot aşa...

Era demult în Siria un tânăr numit Efrem, singurul fiu al unor părinţi bogaţi dar credincioşi. Acest tânăr era foarte răsfăţat şi întrecut. Îşi permitea orice, fiindcă părinţii lui aveau o mare slăbiciune pentru el.

Odată fu trimis de părinţii lui la nişte rudenii dintr-un oraş vecin, să plece azi şi să vină mâine. Drumul trecea printr-o pădure. La marginea pădurii era o căsuţă, iar pe lângă calea din pădure păştea o vacă singură.

Cum tânărul trecea pe cale, vaca nu s-a dat în lături ca să-i facă loc. Atunci tânărul furios luă un ciomag şi lovi vaca. Dar vaca speriată nu se dete la o parte ci o luă înaintea lui pe cărare. Tânărul şi mai furios lovi iarăşi vaca. Dar vaca iarăşi nu se dete în lături ci mergea fugind tot pe cale înaintea lui. Peste măsură de înfuriat, Efrem se luă atunci la fugă după vacă lovind-o cât putea cu ciomagul, până când vaca ajungând la o prăpastie căzu şi muri acolo. Nimeni nu-l văzuse când făcuse isprava asta.

A ajuns seara în oraşul unde mergea... S-a bucurat cu rudeniile sale - iar dimineaţa a întors înapoi.

Când era prin pădurea de ieri îl întâlneşte un om foarte sărac şi îi zise:

- Tinere dragă, ieri am văzut că treceai pe aici, spune-mi te rog n-ai văzut cumva o văcuţă păscând pe cale? Eu sunt om sărac, am cinci copii, femeia mi-a murit, iar copilaşii mi-au rămas fără mamă. Aveam o văcuţă de la care îi hrăneam cu lapte. Copilul cel mai mărişor a adormit ieri când o păzea, iar când s-a trezit el vaca nu mai era. Spune-mi te rog, ieri când ai trecut d-ta pe aici n-ai văzut cumva văcuţa noastră?

- Vezi-ţi de treabă momârlane, - zise tânărul bogat şi încrezut. Ce, eu sunt văcarul tău? Ce-mi pasă mie de vaca ta!

Şi plecă mai departe în drumul său nepăsător.

Abia ce ajunse acasă şi se lăudă la părinţii lui ce bine şi-a petrecut pe unde a fost,

că îndată sosiră jandarmii care îl întrebară:

- Tinere, tu ai fost ieri în oraşul vecin?

- Da, am fost!

- Şi ai trecut printr-o pădurice?

- Da, am trecut.

- Atunci vii cu noi! Eşti arestat. Acolo a fost găsit un om omorât şi jefuit, nu se ştie de cine. Cum numai tu ai fost văzut trecând pe acolo - vii cu noi.

- Sunt nevinovat, sunt nevinovat! - începu să se vaite tânărul.

- Poate că eşti nevinovat, - nu se ştie. Deocamdată însă vii cu noi!

Şi tânărul Efrem fu dus în închisoare. Acolo anchete, cu bătaie şi ameninţări...

- Sunt nevinovat, sunt nevinovat - striga Efrem.

Iar zi şi noapte mereu se ruga:

- Doamne, Doamne, cum îngădui Tu ca să sufăr aici nevinovat? Ei mă învinuiesc că am ucis un om, dar Tu ştii că eu nu am ucis, nu am furat, nu am aprins... Tu ştii că eu sunt nevinovat...

Într-o noapte însă, după ce Efrem fu chinuit multe zile, - când mereu striga: sunt nevinovat, sunt nevinovat, - i se arătă o fiinţă luminoasă şi îi zise:

- Efrem, - dar şi de văcuţa săracului eşti tu nevinovat?

Atunci Efrem se trezi din nebunia lui - şi se aruncă la pământ plângând cu lacrimi amare şi zicând:

- O, Dumnezeule Atotputernic care le vezi pe toate şi pe toate le judeci, - Te rog iartă-mă! Da, nu voi mai spune că sunt nevinovat. Dar dacă mă vei izbăvi de aici voi întoarce împătrit săracului pe care l-am păgubit, iar eu mă voi preda Ţie ca să Te slujesc cu o viaţă sfântă.

Pun legământ cu Tine în clipa asta.

Chiar în dimineaţa aceea, uşa se deschise şi temnicerul intrând la el îi zise:

- Ei tinere, ai avut noroc! Azi noapte s-a descoperit ucigaşul adevărat, - tu eşti liber. Ia-ţi tot bagajul şi pleacă acasă.

- Domnule temnicer, ştiu eu cine m-a eliberat pe mine, - zise el. Dumnezeu, care mi-a ascultat pocăinţa mea.

Ajuns acasă, de data asta a povestit totul părinţilor săi, cu lacrimi de pocăinţă şi cu legământ că va sluji toată viaţa sa lui Dumnezeu.

- Acum vă rog tată şi mamă, - zise el, - să mă ajutaţi să-mi împlinesc legământul meu. Să-mi daţi cele mai bune două vaci cu lapte de la casa noastră - să i le duc săracului răscumpărare pentru văcuţa lui. Şi două pungi de galbeni, pentru copiii săi, care au suferit din pricina mea...

Ajuns la căsuţa săracului cu darul său, i-a mărturisit cu pocăinţă totul şi şi-a cerut fiecăruia iertare cu multe lacrimi.

Apoi toată viaţa lui a trăit în aşa fel că şi astăzi i se spune sfântul Efrem Sirul...

Aşa şi voi ziceţi mereu ca tânărul: Sunt nevinovat, sunt nevinovat... Dar aduceţi-vă aminte că fiecare vă ştiţi trecutul - nu aveţi cumva pe conştiinţă vreo „văcuţă a săracului”? Păcate ascunse pe care nu vi le-au văzut oamenii, dar vi le-a văzut Dumnezeu! Pentru astea aţi fost aduşi aici. Acum să vă aduceţi aminte de acestea, spre a vă pocăi de ele şi a vă întoarce la Dumnezeu.

Poate că nu vom fi noi vinovaţi de ce ne acuză ei. Dar şi de „văcuţa” vreunui sărac suntem oare nevinovaţi?

După povestirea asta, mulţi rămâneau pe gânduri, iar alţii cu ochii înlăcrimaţi recunoşteau:

- Adevărat! Fiecare ne avem pe conştiinţă „văcuţa” noastră. Dumnezeu să aibă milă să ne ierte şi să ne îndrepte...

- Despre mine cel puţin, nici nu mai întrebam. Ştiam bine pentru ce sunt aici. Şi ştiam şi mai bine că zilele mele nu numai afară ci cu atât mai mult aici, sunt numărate precis.

Iată, ieri am primit prima confirmare că zilele mi-s numărate. Cu opt luni mai înainte mi s-a spus, cu număr clar, câte zile voi sta într-un loc.

Acum începe un alt număr de zile, în alt loc. Dimineaţă când se va deschide uşa asta, voi vedea primul semn...

În sfârşit, trenul fluieră de câteva ori scurt. Ne împinse înapoi, ne trase, ne izbi, apoi roţile înţepeniră cu noi undeva frânate puternic.

Cabinele paznicilor se deschiseră:

- Gata pentru debarcare!

Când uşile se deschiseră, afară era lumină. Primul lucru pe care l-am făcut era să arunc ochii spre faţada gării:

- Caransebeş!

Slăvit să fie Numele Tău Dumnezeul meu, - am răspuns liniştit. Iată semnul că Tu eşti şi aici cu mine. De acum sunt liniştit pentru alte 242 de zile.

Printre 2 rânduri de gardieni, după cum coboram din duba-vagon, urcam în altă dubă-camion. Care cum se umplea, o lua repede din loc.

Duba opreşte cu noi în curtea penitenciarului. Se vede că toate închisorile seamănă bine una cu alta. De altfel atât pe asta de aici cât şi pe cea de la Oradea le-a născut aceeaşi mamă: Maria Tereza, împărăteasa Ungariei de acum vreo 2-3 sute de ani. În afară de unele din cele mai urâte povestiri, n-a mai rămas după această împărăteasă altceva decât asta şi încă alte câteva vestite închisori... Şi-a agonisit astfel şi asta pentru veşnicie aceste locuri de chinuri pentru oameni, ca să-i roadă destul sufletul şi să-i ardă destul conştiinţa.

Sărmanii împăraţi ai pământului, nefericiţi stăpâni ai noroadelor! Ce sorţ norocos şi nenorocit v-a căzut vouă! În scurta voastră trecere peste faţa acestui minunat şi înşelător pământ, cât bine aţi putut face voi cu puterea care vi s-a dat, - dar prea mulţi din voi cât rău faceţi!

Ce urme luminoase aţi putea lăsa voi prin lume, dar prea adesea ce dâre murdare lăsaţi!

Pe cât de mulţi din supuşii voştri i-aţi putea ferici voi, - dar peste câţi aruncaţi nefericirea!

De ce binecuvântări v-aţi putea acoperi, - dar sub ce blesteme vă îngropaţi.

O, dacă v-aţi gândi la sicriu când vă aruncaţi pe tron. - Şi la alungarea din faţa lui Dumnezeu, când sunteţi aclamaţi de oameni. Atunci n-aţi şti cum trebuia să fi trăit, numai când trebuie să muriţi!

În timp ce suntem luaţi în primire, mă uit spre cele trei rânduri ale închisorii cu cele două capete ale ei în formă de U.

La toate cele trei rânduri de ferestre sunt puse obloane groase acoperind de tot fiecare fereastră zăbrelită.

Suntem duşi la etajul de sus, ca să fim cât mai izolaţi. Acolo, pe sală, în faţa celulelor care ne aşteaptă pentru iernare, stăm la rând, pe lângă perete şi ni se face fiecăruia nelipsita percheziţie.

De pe la colonie fiecare mai aducea cu el câte ceva pentru uşurarea existenţei sale: o bucăţică de tinichea cu care tăiam o coajă de pâine, un petic, o aţă, un ac, o cutie, o cană, un brâu pentru şale...

- Aici nu-i voie să aveţi nimic! Aruncaţi toate astea la o parte!

- Ce-i cu oala asta? - îmi zise cel ce-mi scotocea traista mea.

- Medicul mi-a permis s-o ţin, - răspund cât se poate de rugător. Vă rog să mi-o lăsaţi, fiindcă sunt bolnav şi îmi mai opresc câte puţină mâncare când mă simt mai rău, pentru mai târziu.

- Nu se poate! Arunc-o colo!

- Domnule şef, dar vreau să raportez să mi se aprobe ca să o ţin!

- N-ai cui să mai raportezi!

Şi îmi smuci oala, aruncând-o cât colo.

Atunci mi-am dat şi mai bine seama de tragedia situaţiei noastre: Oricine îţi poate face orice, fără ca să mai ai cui raporta că ţi s-a făcut o nedreptate, - chiar şi faţă de această „lege” care mai există pentru noi.

Slavă veşnică Ţie Dumnezeul nostru, care nu ne-ai lăsat deplin în voia acestei legi şi în mâna acestor oameni. De câte ori am auzit spunându-ni-se:

- Dacă ar fi după mine, nu v-aş da nimic să mai mâncaţi! - spunea unul căruia i se plânsese cineva dintre noi că mâncarea e prea puţină şi prea slabă. - Asta încă este prea bună pentru voi. Nici asta n-o meritaţi!

- Dacă ar fi după mine, - nu v-aş scoate o lună să vedeţi soarele, - spunea altul când cerusem dreptul la aer. Şi cinci minute este prea mult. Nici astea nu le meritaţi!

- Dacă ar fi după mine, aicea aţi crăpa toţi muncind, bandiţilor, - spunea altul, când doi dintre noi căzuseră muncind, iar ceilalţi protestau că am fost ţinuţi prea mult şi forţaţi prea tare la muncă. Voi boieriţi aici, - zise el înjurând. Munca asta este prea puţină şi prea uşoară pentru voi!

- Slavă Ţie Dumnezeul nostru că totuşi nu este după ei după nici unul, ci este după Tine!

În camera unde suntem băgaţi sunt numai priciuri dintr-un perete până în celălalt. Pe aceste priciuri sunt aşezate rogojini vechi, apoi nişte saltele cu paiele mălăieţate numai pleavă şi praf. Peste saltele pături vechi, subţiri şi rupte.

Suntem mulţi. Ne alegem şeful de cameră, un fost ofiţer de miliţie, ajuns şi el cu noi.

Apoi şeful ne împarte fiecăruia locul de dormit pe prici. Fiecăruia ne revine un loc cam de 34 de centimetri.

- Atât şi nu mai mult! Orice centimetru în plus, îl furi de la celălalt!

- Dar cum o să dormim aşa înghesuiţi? Nu ne putem nici întoarce noaptea de pe o parte pe cealaltă! - se plângeau cei mai mulţi.

- Ne sculăm în picioare şi ne întoarcem toţi deodată, - răspunse glumind trist şeful nostru.

- Raportează că n-avem loc toţi, - îi spuneau unii.

- Ce să mai raportezi? Nu ştiau ei cât loc este aici când ne-au băgat pe atâţia? Mai bine ne organizăm noi cum putem, până se va mai schimba ceva.

Aşa am stat aici alte exact 242 de zile!

De două ori pe zi, fără nici o excepţie, ni s-a dat mâncare la amiază şi seara în aceste 242 de zile - numai arpacaş. La amiază ceva mai gros şi câteodată cu nişte bucăţi de burtă de vacă. Iar seara ceva mai subţire şi gol. Adică nu chiar gol, - pentru că de cele mai multe ori aflai prin el murdării de şobolani, pietricele, paie, aţe, aşchii de lemn...

Bunătatea Domnului meu nu mă părăsise nici aici! Zilnic mă bucuram de mângâierile Lui - şi de noi dovezi ale dragostei şi purtării Sale de grijă până în cele mai mici lucruri. Mai ales în astea, fiindcă aici toate aceste lucruri mici căpătau o mare valoare. Situaţia în care ne aflam ne făcea să vedem ce mare preţ poate avea o crăpătură într-o scândură, când scândura asta este la oblonul ferestrei prin care poţi vedea afară în curtea închisorii... Şi dincolo peste ziduri, până în parcul din faţa noastră, până în munţii depărtaţi...

Apoi ce mare lucru era să fii pus chiar în camera pe a cărei fereastră să poţi vedea tocmai porţiunea de stradă pe care se vine de la gară spre poarta închisorii...

Aveam totuşi şi aici drepturile celor de la coloniile de muncă. O carte poştală pe lună, cu vorbitor şi pachet.

Am primit cartea poştală, ni s-au fixat zilele de vorbitor pe litere după alfabet, începând de pe ziua de 8. Pe ziua de 8 erau cei cu litera A, pe 9 cei cu litera B, pe 10 cei cu litera C. Deci pe 11 era litera D. Mai departe nu număram.

În fiecare zi, cei cu litera respectivă se aşezau la crăpătura din scândura oblonului nostru, prin care îşi puteau vedea încă din parcul care era în faţa închisorii, pe cei care o luau pe stradă spre poartă!

Ce fericiţi izbucneau câte unii care îşi vedeau pe ai lor venind:

- Iată pe soţia mea cu fetiţa!

- Iată şi pe fiul meu cu mama!

- Iată şi pe ai mei!

Şi toţi tremurau de nerăbdare să-şi audă numele strigat pe coridor, de către gardianul trimis de la poartă cu lista, ca să scoată pe cei la care le veniseră cineva la vorbitor.

Cu câtă bucurie am aşteptat primul vorbitor aici! Dumnezeu să le răsplătească tuturor celor prin care mi-a făcut El atât de mult bine în fiecare lună din cele opt pe care le-am stat şi aici pentru Numele Lui şi pentru Cauza Sa.

Deşi nu i-au lăsat la vorbitor pe toţi cei ce veneau de fiecare dată la mine, eu, fără să ştie ei, îi vedeam pe toţi, acolo în parc.

Prin crăpătura de scândură din oblonul aşezat peste toată fereastra, îi vedeam pe dragii mei fraţi şi surori care veneau la mine, aducându-mi fiecare câte ceva în speranţa că vor reuşi să-mi dea. Se adunau, se întâlneau şi se sfătuiau care să vină. Cei ce rămâneau îi aşteptau acolo pe banca din parc pe cei ce veneau bucuroşi înapoi de la mine.

Din dimineaţa zilei când era rândul literei mele, îi vedeam în fiecare lună, pe cei cunoscuţi şi pe alţii noi, adunându-se pe banca din parc. Mi se umpleau ochii de lacrimi şi graiul de rugăciune pentru ei.

Erau nelipsiţi cei de la Simeria cu Nina... Fratele Valer ori surorile Fica sau Aurelia. Sora Lucreţia de la Laz cu preaiubiţii mei de la Arad: Moise şi Eliţa, cei care au fost alături de toată crucea mea, încă din primul meu calvar de la Gherla. Aceştia au fost nelipsiţi lângă toate necazurile mele... Apoi, lângă părinţii şi copiii mei, fraţi iubiţi din Moldova, din Ardeal, din Banat...

Rânduite sunt, cu cea mai apropiată şi mai scumpă grijă iubitoare, - toate-toate câte trebuie să ni se întâmple nouă clipă de clipă şi loc de loc!

Eu văd cu tot mai multă uimire şi recunoştinţă acest mare adevăr în toate zilele mele. Nimic din tot ce mi se întâmplă, nu este întâmplător! Totul-totul este atât de înţelept orânduit să fie aşa, încât de fiecare dată când văd cu cât de nemărginită dragoste sunt iubit şi ocrotit, - nu ştiu cum să mai laud şi să mai preamăresc pe Domnul meu!

În jurul meu sunt tot felul de suflete cu care vorbesc în fiecare ceas despre viaţa sau osânda veşnică... Dar în jurul meu îl simt neîncetat şi pe duhul potrivnic. Văd neîncetat şi lupta lui împotriva Duhului Sfânt care mă apără. Şi împotriva mea.

Un simţământ puternic am avut încă din prima zi a încercării prin care umblu acum:

Că dacă Prezenţa Domnului este neîncetat cu mine din clipa când I-am văzut semnul Lui,

- apoi şi prezenţa vrăjmaşului meu Satana, este aproape pas de pas nelipsită.

Câteodată parcă pleacă şi se depărtează. Dar nu peste mult îl simt din nou cum se apropie căutând pe orice cale să-mi facă numai rău.

În orice loc nou ajung, mă uit de fiecare dată printre cei care mă înconjoară, cercetând feţele lor, ochii lor, duhurile lor, - să-l văd pe acela în care se va băga duhul vrăjmaş, pentru a-l face să-mi devină potrivnic, pârâtor, iscoadă, răufăcător.

În privinţa aceasta ajunsesem să-mi cunosc atât de bine pe vrăjmaşul duh care mă urmărea încât din prima clipă, descopeream pe acela din jurul meu în care se va întrupa spre a-mi face rău. Şi niciodată nu m-am înşelat.

Dacă m-am păzit cât de bine de acel om peste care văzusem de la început semnul vrăjmaşului meu, - Domnul mă scăpa de multe curse ale lui.

În celula aceasta de închisoare mi s-a întâmplat la fel.

Presimţeam, simţeam, vedeam, ştiam cum potrivnicul stă în faţa mea - ameninţându-mă. Dar cum să tac, să nu vorbesc acestor oameni despre Hristos, când tocmai pentru aceasta eram trimis aici?

După ce mi s-a împotrivit pe faţă în mijlocul celor cu care vorbeam, - vrăjmaşul duh l-a făcut pe vrăjmaşul-om prin care lucra, - să se ceară la raportul directorului închisorii, pentru a mă reclama „că fac propagandă religioasă printre deţinuţi”...

Eu văzusem încă de câteva zile gândul rău pe care şi-l pusese acesta asupra mea.

Şi mă rugam cu stăruinţă Domnului, să-l împiedice ca să nu-mi poată face nici un rău...

Simţeam cum Domnul îmi primise această rugăciune - şi aşteptam acum cu adâncă încredinţare şi linişte să văd cum Domnul va lucra pentru mine, în desfăşurarea acestei lupte de duhuri.

O, - şi slăvit să fie Scumpul Său Nume, - cât de minunat a lucrat!

Bietul vrăjmaş-om, mânat de vrăjmaşul duh, a ieşit la raportul ofiţerului de serviciu la ora deschiderii, cerând să fie dus „la raportul domnului comandant...”

- Ce vrei să-i raportezi?

- Am ceva confidenţial!

- Despre ce anume?

- Problema de aici din cameră!

În astfel de cazuri, obişnuit, ofiţerul de serviciu îl şi scotea pe cel ce se ceruse la raportul comandantului, îndată după ce termina „deschiderea” (- adică luarea în primire pe camere şi pe număr a efectivului de deţinuţi -).

De obicei cei ce se cereau la raport, căutau astfel să-şi „uşureze” starea lor îngreunând-o pe a altora din cei între care erau ei. Se duceau cu pâre, cu reclamaţii, cu învinuiri, asupra vreunuia sau a tuturor celor care erau închişi împreună cu ei. Credeau aceştia că în acest fel direcţiunea va face propuneri ca lor să li se dea drumul mai repede acasă.

Dar de multe ori se întâmpla tocmai dimpotrivă.

De data asta însă ofiţerul îi spuse în auzul tuturor:

- Nu ţi-e ruşine mă? Popă eşti tu, sau... (şi spuse un cuvânt urât). Pe care vrei să-l pârăşti?

Nu mai este nici un raport până peste două săptămâni. Comandantul e în concediu.

Şi trânti uşa!

Ceilalţi rămaseră miraţi. Îl bănuiseră pe pârâtor şi înainte... Dar nu ştiau nimic din lupta noastră de duhuri.

Mai târziu, nemaiputându-se stăpâni, izbucni împotriva mea în alt fel, pentru un motiv de nimic, - răzbunându-se cu tot felul de insulte şi scorniri.

Mai reuşise să-şi facă un tovarăş la fel cu el dintr-un biet suflet, cel mai nenorocit dintre toţi, nu numai sufleteşte ci şi trupeşte. Un schilod, cu faţa sucită şi cu trupul la fel.

O lună întreagă am avut multe de pătimit din pricina acestor doi... Nu puteam vorbi cu nimeni nici chiar în şoaptă, că imediat erau acolo şi începeau să insulte, să răstălmăcească, să ameninţe...

Când mi-a venit pachetul cu mâncare însă, le-am împărţit şi lor. La ei nu venise nimeni. M-am bucurat astfel că mi s-a dat prilejul să le răspund aşa la răul care mi-l căutaseră ei.

Dar din toate formele de teroare la care eşti supus în închisoare, teroarea cea mai grea este a celor cu care eşti închis împreună şi care sunt permanent lângă tine, zi şi noapte.

Cei care ne torturau la anchete sau la muncă, erau cu noi un ceas-două. După aceea eram despărţiţi de ei.

Oricât de grele fuseseră cele un ceas-două, - când veneam în mijlocul celorlalţi care erau în aceeaşi suferinţă ca noi, - găseam unii la alţii mângâiere, îmbărbătare, compătimire, dragoste. Iar asta ne întărea inima şi ne uşura chinul.

Dar când Satana ne supunea prin unii din cei închişi cu noi, la teroarea dinăuntru, spre a ne zdrobi statornicia, spre a ne înfrânge credinţa şi nădejdea, - atunci era nespus mai greu. Fiindcă aici ochiul necruţător şi urechea iscoditoare a vrăjmaşului te urmăreau pretutindeni. Iar cursele care ţi se întindeau neîncetat ascundeau o primejdie permanentă.

Cu câtă teamă şi grijă trebuia să fii pas cu pas, când potrivnicul n-avea nici somn, nici ruşine, nici cinste, nici conştiinţă - ci numai ură, ură de fiară închisă, ură de moarte, ură nimicitoare împotriva ta!

Când am simţit că îmi este cu neputinţă să mai suport starea asta cu vrăjmaşul-om de lângă mine, Dumnezeu ne-a despărţit. Camera noastră s-a desfiinţat, şi noi am fost împărţiţi printre alţii.

Şi nu ne-am mai văzut de atunci.

Aşa mi se întâmplă mereu: când ajung într-o stare pe care n-o mai pot suporta, - totdeauna se întâmplă ceva. Ceva care schimbă totul în alt fel.

Ştiu că aşa se va întâmpla în oricare stare rea în care voi ajunge.

De aceea mă străduiesc nu numai să-mi fac toată datoria ascultării mele de Domnul în situaţia în care sunt, ci mă străduiesc să am necurmat şi grija ca nu cumva să mă fac cu voia mea, vinovat de vreun lucru sau cuvânt nedrept împotriva celui ce mă prigoneşte. Pentru ca nu cumva, la despărţirea de acela, eu să rămân cu o povară pe inimă.

În ispita prin care trec, veghez şi mă rog ca să nu cad. Adică să nu fiu angajat într-atâta încât să uit că totul este doar o ispită şi astfel să izbucnesc şi eu apărându-mă cu lovituri împotriva vrăjmaşului-om. Când vinovatul adevărat este vrăjmaşul duh. Omul este numai nefericita unealtă prin care mă loveşte potrivnicul meu vechi şi cunoscut, duhul răului.

Dar nu totdeauna am reuşit să biruiesc în aceste ispite. De multe ori am fost biruit eu. Eram atunci ca un câine care vedeam numai băţul - şi nu pe cel ce lovea în mine cu acest băţ. Am sărit să muşc şi eu „băţul”, - când adevăratul vrăjmaş era cel ce mă lovea cu el.

După astfel de „muşcături” cu care mă apăram, niciodată n-am fost fericit. Chiar dacă „apărarea” mea era dreaptă şi cinstită, această apărare care l-a umilit şi l-a rănit pe vrăjmaşul-om, făcându-l poate şi mai rău - m-a zdrobit în realitate pe mine. Atunci nu mi-am putut ierta de ce n-am putut să tac! De ce n-am putut să sufăr? De ce m-am apărat? Oare aşa a făcut Domnul meu Isus când era El învinuit şi batjocorit, mult mai pe nedrept ca mine?

Nu-i destulă nenorocire pentru vrăjmaşul-om că este stăpânit de un duh rău şi că s-a făcut o unealtă a răului? - Îl mai aţâţ şi eu, ca să-l fac şi mai rău! Adică să-l mai împing şi eu în mai adânc foc!

Sufeream cumplit pentru asta de fiecare dată când cădeam într-o astfel de ispită. Şi de fiecare dată mă rugam Domnului meu Isus să-mi astupe El gura mea şi să-mi pună El strajă buzelor mele, când nu mi-o astupam eu, când eu nu ştiam să mi le păzesc.

Ce minunate au fost totuşi multe din zilele petrecute şi aici. Atâtea din amintirile pe care le am de prin aceste locuri sunt o bogăţie nemăsurată pe care n-aş schimba-o pentru nici un aur de pe lume.

Am versificat şi aici unele din cele mai frumoase gânduri pe care le-am păstrat din zilele şi nopţile de acolo. Iată două, una din iarna aceea:

Se cerne printre gratii...

Se cerne printre gratii zăpada viscolită

precum se cern pe tâmple şuviţele-argintii

precum se cern pe suflet din viaţa răvăşită

regretul şi tristeţea apusei bucurii.

Trec anii rând pe rând etern

şi-n scurgerea-ncetinitoare

pe ochi, pe gând, pe vis se cern

tăceri de duh şi de uitare.

Suntem de veacuri parcă aici între zăbrele

de ne-am uitat şi fiii şi mamele cum sunt

de nu mai ştim cum este un liber cer cu stele

de nu mai ştim de-i soare sau plouă pe pământ...

Suntem bătrâni, dar nu mai ştim

nici nu vedem la noi schimbarea

spre locurile ce iubim

demult am şi uitat cărarea...

La fel trec zi de muncă, ori zi de sărbătoare

la fel trec luni, trec anii, de parcă ni s-au dus, -

când vom ieşi de-aicea, ah cine ştie oare

ce vom mai fi din gândul ce zi de zi l-am pus!

Copiii noştri n-au avut

ca alţi copii copilărie...

şi fără vreme ne-au trecut

cei dragi zdrobiţi în veşnicie!

- Sus credinţa însă, fraţii mei de pâine!

pieptul încă-i tânăr chiar dacă-i slăbit,

- a fost şi mai rău IERI mai bine-o fi MÂINE

nu-i nimic pe lume fără de sfârşit!

Mai vine-o zi când orice greu

şi orice lacrimi vor fi-uitate,

minunile lui Dumnezeu

vin însă-atât de neaşteptate.

Iar alta din Săptămâna Învierii:

O, îngeri preaiubiţi...

O, îngeri preaiubiţi ai serii,

ai visului şi-ai Amintirii,

vă cheamă-n seara Învierii

uitaţii fii ai Pătimirii!

- Aduceţi noaptea liniştită

cu vălul tainic de-mpăcare

s-adoarmă inima zdrobită

cu liniştită legănare.

Întindeţi ceata care-aşterne

pe suflet pacea ei adâncă,

punând alinătoare perne

durerii ce zvâcneşte încă.

Închideţi geana ostenită

ce timpul nesfârşit îl rumpe

şi-n biata inimă - amăgită

fiorul locurilor scumpe.

Aduceţi visul care-i scapă

de temniţe şi de zăvoare

şi duce dorul de-adapă

la mult doritele izvoare.

Daţi sufletelor revederea

fiinţelor nemaiuitate

reînnoindu-le puterea

să-şi ducă crucea resemnate.

Să-şi crească-n taina rugăciunei

şi mai aprinsă-n astă seară

adânca-ncredinţare-a unei

nădejdi ce va să-nvie iară.

Şi-a revederii mult dorite

ce nu va fi atunci părere

când mii de clopote slăvite

vesti-vor şi-a lor înviere...

Am cunoscut şi aici suflete mai scumpe ca mărgăritarele şi mai frumoase ca trandafirii. Printre acestea au fost unele de care am rămas legat pentru totdeauna prin naşterea lor din nou, prin înfrăţirea noastră din Duhul Sfânt... - ai cărui fii au devenit şi ei prin unele din cele mai frumoase hotărâri şi legăminte.

Nu voi uita printre astea hotărârea frumoasă, - predarea în slujba Domnului a fratelui Nicolae... Cel cu care lucrasem vara trecută în aceeaşi grupă la Popeşti-Leordeni. - Şi care fusese înainte timp îndelungat primarul unuia din cele mai mari oraşe din ţară... În timpul cât el împlinise funcţia aceea, ajunse cu toată puterea şi cu toate mijloacele mari pe care le avea atunci, clădirea în acest oraş a uneia dintre cele mai frumoase şi mai mari catedrale din ţară.

Acum, Dumnezeu îngăduise să ajungă şi el aici trimis de oameni şi pentru a plăti o parte din „vina” că a clădit pentru Numele lui Dumnezeu o astfel de Casă Sfântă. Dumnezeu a îngăduit să fie trimis şi el aici, pentru a-şi întregi dragostea lui de Dumnezeu, prin primirea lui Isus în inima sa.

Această primire a lui Hristos în inima lui era mult mai mare decât construirea unei catedrale. Căci oricât de frumoasă, de mare şi de trainică ar fi o catedrală de ziduri, - tot nu este veşnică! Dar catedrala unei inimi predate lui Hristos unde Dumnezeu să fie slăvit cu toată dragostea şi adoraţia, - este ceva de durată eternă şi de preţ divin.

De multe ori vorbisem despre asta cu fratele Nicolae, până în ziua când a ajuns el să înţeleagă limpede acest simplu dar complicat adevăr! Până atunci mijloacele îi acoperiseră scopul. Acum scopul începea să-i anuleze mijloacele.

Era o zi spre sfârşitul lui martie 1954, presimţind că va veni în curând despărţirea noastră, l-am pus în faţa marii alegeri. Ca oarecând pe Cristian...

Clipa lui cea mare a venit în timpul plimbării din curtea închisorii.

La aceste plimbări de 10-20 de minute la care eram scoşi în fiecare zi - de câteva zile mergeam numai cu el. Spre a putea vorbi mai liniştiţi, fără ochii şi urechile iscoditoare ale celor din cameră. Lucrurile ajunseseră aproape de vârf, iar clipa hotărârii trebuia să nu se mai amâne. Fiindcă aici nu se putea şti niciodată ce poate aduce fiecare zi.

Şi el n-a mai amânat-o! Când i-am spus în ziua aceea la plimbare:

- A sosit clipa să te hotărăşti pentru Domnul Isus! Vrei?

El a răspuns cu ochii plini de lacrimi şi cu faţa plină de hotărâre:

- Vreau!

- Atunci, uite aici! Fă-o acum!

Ningea cu fulgi mari şi liniştiţi peste noi în curtea închisorii. Gardianul de serviciu fluierase sfârşitul plimbării şi cei din capătul coloanei suiau scările spre celule...

Noi stam amândoi în rugăciune în curte... El se preda Domnului cu cuvinte zguduitoare şi cu lacrimi care îi şiroiau pe obrajii înfloriţi cu fulgi mari de nea.

Ceilalţi ajunseseră sus... Noi încă stam amândoi fericiţi şi uitaţi în mijlocul curţii, mulţumind lui Dumnezeu... Până când paznicii de pe ziduri alarmaţi, au început să strige şi să fluiere la noi:

- Ce faceţi acolo? Daţi-i drumu’ sus! - iar gardianul de serviciu ne ameninţa venind furios spre noi.

Nouă însă nu ne mai păsa de nimic. Eram atât de fericiţi amândoi încât nici un rău nu mai putea să ni se întâmple. În ceasul acela fratele Nicolae construise pentru Dumnezeu în inima lui cea mai frumoasă catedrală.

Peste câteva zile într-adevăr ne-am despărţit. Lui i s-a dat drumul acasă.

Pentru luna mai - o veste tristă: nu se mai dau cărţi poştale. S-a suspendat vorbitorul, s-au suspendat pachetele!...

- Ce vom face? - se plângeau cu toţii. Vor veni din nou ai noştri - şi dacă nu-i vor primi, vă închipuiţi cum au să plece înapoi! De ce oare? Ce s-a întâmplat?

- Poate să se întâmple orice, - noi de aici nu ştim nimic. Vedem numai că din când în când se iau mereu alte măsuri de constrângere faţă de noi.

Mâncarea parcă devenise tot mai puţină, mai slabă şi mai proastă. Peste zi numai arpacaş, dimineaţa numai terci. Iar percheziţiile se întăriseră. Chiar şi de două ori pe săptămână.

După ce aceste percheziţii ni se făceau nemilos de aspre pe sală, gardienii intrau în celulă şi dădeau totul cu josul în sus. Pături, rogojini, saltele, - toate erau răsucite şi aruncate una peste alta... „Paiele” din saltele scoase, scândurile răvăşite, totul era aşa de pustiit ca după nu ştiu ce grozăvie... Şi doar nu mai aveau ce să ne găsească, după atâtea zeci de astfel de controale amănunţite. Dar parcă nu mai ştiau cum să ne mai chinuiască.

După ce totul era scâlciat în felul acesta, era în cameră un praf că abia se mai vedea şi becul aprins. Noi eram împinşi cu toate boarfele noastre grămadă înăuntru, iar uşa cădea trântită astfel ca o lespede peste noi.

Nici n-aveam loc unde să stăm în picioare. Ne suiam peste toate boarfele noastre în acest praf gros şi înăbuşitor.

Trebuiau să treacă două-trei ceasuri până ce ni le puteam aşeza toate iarăşi cum au fost. Ca să ne aşezăm în sfârşit şi noi gâfâind pe la locurile noastre.

În tot timpul acesta abia mai puteam respira. Fereastra închisă, uşa închisă, noi mulţi, camera strâmtă... Nasul, buzele, ochii - ne erau toate pline de praful care umezit pe gură devenea ca un noroi. Stam toţi cu ştergare şi batiste la gură şi la nas. Ne sufocam, tuşeam, ne zvârcoleam gata de moarte, până ce într-un târziu se aşeza iarăşi praful şi începeam să ne mai liniştim...

Cât de înţeleaptă este vorba: să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda!

În zilele vorbitorului oprit începură să sosească iarăşi familiile. Nu primiseră obişnuita carte poştală aşteptată de la noi - dar veniseră.

Mulţi din cei care stăteau la crăpătura din fereastră urmărind cu toată atenţia să-şi vadă venind pe cei dragi, - şi-i văzură într-adevăr venind...

Dar care cum venea la poartă, era văzut plecând amărât înapoi. Nimeni nu primi vorbitor. Nimănui nu i se luă nici măcar pachetul adus.

Astfel trecură zilele A, B şi C. Toţi cei ce veniseră, erau îndrumaţi înapoi de la poartă cu tot bagajul adus.

Veni şi ziua de 11. Era rândul nostru cei câţiva cu D.

Văzui venind pe sora Fica cu Nina cu sora Lucreţia... şi alţii. În gândul meu mă rugam lui Dumnezeu să se facă o minune la poartă.

Văzurăm astfel că mulţi se întorc... Dar Nina şi Fica nu. În timpul acesta apare un ofiţer venind din oraş spre poartă. Înăuntru nu mai intra nimeni, dar nici înapoi nu plecaseră.

Probabil la un telefon de la poartă am văzut cum comandantul şi contabila se duceau grăbiţi înspre acolo. După aceea la câteva minute veneau împreună cu ofiţerul străin aducând în braţe toţi trei pachetul adus de Nina, care avea împliniţi atunci, treisprezece ani.

Îndată mi-am auzit numele. Şi şeful de secţie m-a luat la vorbitor şi la pachet.

Am aflat atunci că ofiţerul care venise tocmai în clipa când fetiţa mea era la poartă şi plângea să o lase să mă vadă, - era un delegat de la Ministerul de Interne, venind în vreo inspecţie pe la penitenciar. El a intervenit pentru ca eu să am atunci, singurul dintre toţi, bucuria de a primi revederea şi darul celor iubiţi.

Domnul meu intervenise pentru mine şi încă în ce chip! Iată cât de puternic este Domnul... El punea pe însuşi comandantul cel atât de mare şi de puternic, să facă un aşa serviciu pentru mine, cel atât de mic şi dispreţuit.

Poate că eu nu aveam nevoie atât de mult de pachetul acela, cât aveam nevoie de încă o minune, de încă o dovadă din partea Lui, că este cu mine.

Atunci am văzut plin de bucurie cum, când Domnul Isus vrea să ne ajute, noi nu numai că nu putem face nimic, dar nici nu este nevoie să mai facem fiindcă El îi pune pe toţi, chiar şi pe cei mai mari în slujba noastră.

Şi încă odată am văzut cum chiar cel pus să-ţi facă răul, lucrează fără voia lui, spre a-ţi face binele!

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, cât de puternic eşti Tu - şi cât de minunat ştii să vii în ajutorul celor ce Te slujesc şi se bizuiesc pe Tine. Slavă veşnică Ţie.

Pe câţi i-ai pus Tu astfel să lucreze şi pentru mine de-a lungul acestor ani. Eu doar mă rugasem încredinţându-Ţi Ţie temerea sau nevoia mea - şi am aşteptat plin de nădejde. Până am primit semnul Tău. Iar când l-am primit, ce plin de siguranţă eram că vei face ca totul să fie biruitor şi fericit. Şi aşa a şi fost. Mai înainte de a mă ruga eu, Tu lucraseşi pentru mine. Acesta plecase de la Bucureşti poate numai ca să-mi vină mie în ajutor. Ca eu să văd încă odată ce minunat şi puternic eşti Tu. Să Te pot slăvi pentru încă o minune în faţa fraţilor mei. Să le pot spune încă odată că şi ei, la vremea lor, să se bizuie pe Tine cel Biruitor şi Puternic.

În noaptea spre 18 iunie, Domnul îmi trimise din nou un sol al Său, care să mă înştiinţeze că azi are să se întâmple din nou ceva.

Eram la plimbare în curte când dintr-o dată gardianul de la poartă vine grăbit în curte şi sună alarma, dând lovituri puternice şi grăbite în placa de oţel care era atârnată lângă zid în scopul dării alarmelor.

- Toată lumea sus! Repede, repede! - strigau toţi paznicii de jos şi de pe ziduri.

- Ce s-a întâmplat? - ne întrebam noi toţi care nu văzusem nimic.

- Sus, sus, repede, repede! - ne împingea din urmă gardianul cu gura şi cu mâinile.

Ajunşi în cameră întrebarăm pe cei ce nu coborâseră la plimbare:

- N-aţi văzut nimic? De ce este alarma asta?

- Am văzut, - spuneau cei ce priviseră prin scândură, - patru ofiţeri venind cu raniţe şi bagaje la poartă. După ce au venit ei, s-a sunat alarma!

Îndată începură să alerge pe sală strigăte:

- Jos cu tot bagajul. Daţi-i drumul jos, cu tot bagajul!

Ne-am luat repede totul şi am coborât grămadă împingându-ne unii pe alţii pe scări în curte.

Atunci ne-am revăzut după aproape opt luni toţi cei ce venisem în 2 noiembrie de la colonie, aici. Toţi stam gata de plecare.

- Liberarea! - spuneau cu toţii, unii râzând, alţii plângând.

Dar eu eram nedumerit.

După socotelile mele făcute în zeci de nopţi de la venirea noastră aici, cele 242 de zile expirau nu azi ci pe data de 2 iulie... Iar acum eram abia în 18 iunie.

Nu mai înţelegeam nimic.

- Faceţi loc la mijloc! Daţi-vă în lături pe margini! - strigară paznicii, aducând o masă şi nişte braţe de dosare.

- Care îţi auzi numele, treci la poartă pe cinci rânduri, - răsună scurt porunca comandantului, care apăruse la masă, cu încă doi ofiţeri.

Tremurând de nerăbdare şi de emoţii, fiecare aştepta să-şi audă numele.

Fericiţii care strigaseră „Prezent” - se făcuseră o coloană lungă, pe cinci rânduri, cu faţa la poartă. Noi ceilalţi ne răream tot mai mult rândurile.

- Gata! - răsună ca o lovitură de sabie, porunca celui ce strigase dosarele.

- Restul daţi-i drumul sus! Imediat! Repede, repede!

Mai rămăsesem cam jumătate din câţi fusesem înainte.

Ne-au băgat în două celule mari.

Dar nu-i mai venea nimănui să se aşeze. Aşteptam cu toţii, din ceas în ceas, altă listă cu alte plecări.

Peste două zile, în ziua de 20 iunie, într-adevăr, urmă altă adunare în curte, cu o altă jumătate de plecări dintre noi.

Eu am rămas din nou între cei care au urcat iarăşi înapoi, cu tot bagajul sus.

De data asta ne-au băgat pe toţi cei care mai rămăsesem, într-o singură cameră.

În ziua următoare, apăru în cameră ofiţerul de serviciu împreună cu şeful de secţie...

Un fior de aşteptare bucuroasă trecu din nou prin inimile tuturor.

- Care îţi auzi numele, ieşi pe sală cu tot bagajul!

Printre cele zece nume citite, era şi numele meu şi al lui fr. Ioniţă.

Ne-au dus cu tot bagajul într-o cameră pentru eliberare. Apoi am fost duşi încă în aceeaşi zi, la magazie ca să ne luăm şi bagajul care ne fusese oprit acolo. Şi obiectele care ne fuseseră luate încă din ziua când am fost arestaţi: acte, scrisori, ceasuri, stilouri, bani, cuţitaşe.

- Tot ce fusese găsit atunci asupra fiecăruia în momentul când am fost arestaţi.

Toate aceste lucruri fuseseră trimise după noi, oriunde am mers. Ele se dădeau din nou omului numai atunci când era eliberat.

Ce emoţie avea fiecare revăzându-şi lucrurile sale, unii după atâţia ani, de când i se luaseră. Aproape că ni le uitasem de tot.

Ne-am primit deci cu toţii, toate actele şi toate lucrurile personale. - Semn că vom fi eliberaţi de aici, încă azi.

Am fost duşi înapoi în camera noastră, cu toate aceste bagaje. Unii aveau chiar mult bagaj... De-a lungul anilor de muncă şi de vorbitor, familiile le aduseseră, iar omul tot strânge până în clipa morţii lui, - totdeauna grijuliu ca să nu ducă lipsă. Astfel îşi adaugă bietul om mereu alte poveri sub care apoi gâfâie cărându-le... Îşi încarcă astfel viaţa, cu mereu alte griji. Căci totdeauna bogăţia, fie de aur fie de zdrenţe - este numai grijă şi greutate.

Ce bine este de cei care au de cărat un bagaj mic! Ei merg atât de uşor şi fără de chinurile temerii că li se ia... Ori de amara durere că li s-a luat...

Din nou avui nedumerire în inima mea: Cum rămâne cu 2 iulie? - azi este abia 21 iunie...

Când ne-am desfăcut fiecare cele două bagaje ca să ni le facem unul, abia atunci vedeai ce poate să strângă un biet om din lumea asta!

O mulţime de săculeţe şi trăistuţe fiecare conţinând câte o nimică: nasturi, aţe, petice de tot felul de culori şi de mărimi, căpeţele de săpun, lopăţele de lemn cu care mâncaserăm când nu ni se dăduseră linguri...

Şi de fiecare „comoară” de asta, bietul om nu se îndura să se despartă, ca s-o arunce. O căra cu el ani de zile. Până când venea câte o percheziţie mare - şi i le smulgea din mâini, aruncându-le la foc.

Cam aşa va fi odată şi cu toate „bogăţiile” lumeşti pe care şi le tot adună bieţii oameni de prin toate locurile acestea pe unde peregrinăm acum cu toţii, ca nişte bieţi deţinuţi, ce nu putem fi siguri de nimic din ce cărăm cu noi.

Sigure ne sunt numai povara şi durerea şi teama, sub care gemem cărându-ne zdrenţele. Dar în fiecare clipă putem, oricare dintre noi, să fim despoiaţi de ele. Fie luându-ni-se ele de la noi, fie luându-ne pe noi de la ele...

Ajunşi în camera noastră cu tot bagajul acesta, stăm acum gata, fiecare îmbrăcat, ca de drum.

Afară era o căldură ca în cea mai fierbinte zi de vară. Dar aici în cămăruţa asta zece inşi cu tot bagajul, transpiram îmbrăcaţi ca de iarnă, cu paltoanele luate la Crăciun...

În cămăruţa asta pregătită cel mult pentru patru inşi, cu paturile suprapuse şi cu oblonul împiedicând tot aerul de afară - stam aşa de îngrămădiţi încât numai bucuria că din clipă în clipă vom fi scoşi şi eliberaţi, - ne face în stare să putem suporta.

Era cam ora 11 când stam în picioare cu ochii la uşă, gata cu tot ce aveam, aşteptând din clipă în clipă să plecăm.

Dar nimeni nu mai veni la noi!

- Se apropie masa - zice unul. Acum sunt ocupaţi, nu ne poate da drumul până trece masa.

- Poate, - răspunse altul. Deci hai să ne dezbrăcăm, ce să stăm aşa!

- Masa! - răsună pe sală.

- Eu nu mănânc nimic! - ziseră în acelaşi timp vreo patru. Avem să mâncăm noi dacă ieşim. Ne-am săturat de arpacaş!

Trecu şi masa! Iarăşi se îmbrăcară să fie gata în clipa care se va deschide uşa. Unii nici nu se mai aşezară măcar pe pat. Stăteau în picioare la uşă cu tot bagajul lângă ei ca în gară la plecarea trenului. Ca să fie primii când se dă drumul la uşă.

Dar sosi şi trecu şi masa de seară, - şi tot nimic.

- Cum să nu ne dea drumul, când avem toate lucrurile şi actele asupra noastră? Nu-i voie să ne ţină peste noapte aşa. Avem la noi cuţite, foarfece, bani - ziceau toţi nerăbdători.

- Aşa ar fi! Atunci de ce ne ţin?

- Nu ştiu!

În curte sună numărul şi închiderea.

Noul ofiţer de serviciu care ne ia în primire îl întreabă pe cel vechi, când ne vede aici cu geamantane, cu raniţe, cu pachete:

- Dar cu ăştia ce-i aici cu tot bagajul?

- Am primit ordin să-i pregătesc de plecare. Mi s-a spus să-i pun aici gata, iar când am întrebat: ce să mai fac cu ei? - mi s-a răspuns:

- Să aştepte gata! Şi gata aşteaptă de atunci, dinainte de masă. Aşa ţi-i predau.

A trecut cum a trecut şi noaptea asta. Dimineaţa am luat aşteptarea de la capăt. Dar a trecut şi ziua asta, fără să se întâmple nimic cu noi.

- Frate Ioniţă, părinte Vlad, - haideţi să ne aşezăm noi pe stat aici. De aici nu plecăm până pe ziua de 2 iulie. Mai stăm aici zece zile. Veţi vedea!

Dar ei se uitau tot neîncrezători la mine.

Fratele Ioniţă şi părintele Vlad erau cele două suflete cu care mă înţelegeam cel mai fericit acolo.

În afară de ei, printre cei ce eram acum împreună, doar pe unul îl cunoscusem mai demult... Acesta avea cei mai mulţi ani de închisoare dintre noi toţi.

Din aceşti ani s-a ales cu un câştig minunat. Îi ajunsese undeva şi lui în mână Evanghelia după Ioan - şi o învăţase pe de rost ca pe o poezie de la început până la sfârşit. În ziua când o ştia toată fără nici o greşeală, la o percheziţie mare, i-au găsit cartea.

Astfel de percheziţii se făceau de obicei numai când vreunul pârâse la direcţiune că în cameră un alt deţinut are asupra lui un obiect deosebit. Atunci eram dezbrăcaţi la piele şi ni se controla totul cusătură cu cusătură, orice haină, cămaşă, încălţăminte... Până şi în gură şi încă şi în alt loc unde nici nu poţi spune, - erai controlat.

Aşa era cu neputinţă să mai scape nimic.

I-au luat Evanghelia, apoi a făcut pentru asta zece zile de carceră. Dar din cap nu i-a mai putut-o lua nimeni.

Acum stătea întins pe pat, iar când noi îi ziceam, mai ales duminica, ori seara:

- Victor, mai spune-ne te rugăm Evanghelia după Ioan!

Atunci el închidea ochii şi începea mişcat şi fără greş:

- La început a fost Cuvântul... Şi Cuvântul era cu Dumnezeu... Şi Cuvântul era Dumnezeu...

Şi dacă nimeni nu ne deranja în timpul acesta, Victor, cu ochii închişi şi cu sufletul înfiorat, ne spunea toată Evanghelia, frumos, curgător, mişcat, de la primul până la ultimul capitol şi verset.

Când se sfârşea - eram cu toţii într-o stare atât de cerească.

Mi-am făcut atunci atât de multe mustrări: cum de n-am făcut şi eu acest lucru! De ce n-am învăţat şi eu astfel pe dinafară măcar o Evanghelie? De ce nu ştiu acum pe de rost măcar o carte din Noul Testament?

M-am bizuit că am Cuvântul lui Dumnezeu în buzunarul meu sau pe masa mea - şi nu m-am străduit să-l strâng cât mai mult în mintea mea!

Acum iată, dacă n-a fost luată Biblia de la mine, am fost luat eu de la ea...

E adevărat că reţineam în minte zeci de versete şi eu - de ici de colo. Dar fără greş şi la rând, puţine le ştiam... Şi iată aici, spre ruşinea mea, omul acesta cunoaşte fără greş şi poate să recite o Evanghelie întreagă!...

- După ce voi ieşi de aici, - promiteam eu în inima mea, - am să caut să-mi întipăresc în minte cât mai multe părţi din Cuvântul Domnului. Şi voi îndemna pe toţi cei ce vor vrea să mă asculte, mai ales pe tineri - să înveţe fiecare pe dinafară cât mai multe capitole din Sfânta Scriptură. Mai ales din Noul Testament şi din Psalmi.

Nici unii din noi nu putem şti ce ne aşteaptă în viaţă. Cuvântul lui Dumnezeu ne poate fi luat de oricine, dar din cap nu ne poate fi luat decât odată cu capul. Când ne va fi luat capul însă, atunci nu vom mai avea nevoie nici de el. Dar până atunci da!

De aceea străduiţi-vă din toate puterile, fiii şi fraţii mei, să vă strângeţi în cap şi în inimă bogăţia nesecată şi nepieritoare a Cuvântului lui Dumnezeu, - singura care cu adevărat o vom duce cu noi.

Având în minte Cuvântul Sfânt, - El ne va lumina şi ne va călăuzi în orice loc şi în orice problemă. Ne va întări şi ne va sătura în orice vreme şi strâmtorare. Ne va însoţi şi apăra în orice primejdie şi ameninţare. Căci în El este puterea şi ajutorul lui Dumnezeu.

Nu voi înceta niciodată să spun tuturor acest îndemn: Nu numai citiţi, ci învăţaţi pe dinafară Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Începeţi cu capitolele 5, 6 şi 7 din Evanghelia după Matei. Apoi continuaţi cu Evanghelia după Ioan, apoi cu epistolele sfinţilor apostoli... Apoi până unde puteţi de mult, învăţaţi pe dinafară cât mai mult din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu...

Gândiţi-vă la El pe drum... în timpul când mâinile lucrează... sau în timpul când ochii nu pot să vă adoarmă...

În El veţi găsi lumină în întunericul vostru, mângâiere în durerea voastră, însoţitor în singurătăţile voastre, apărător în primejdiile neprevăzute ale vieţii şi morţii voastre.

Dacă aş fi pe patul de moarte şi n-aş mai putea să dau decât un singur sfat copiilor mei, acela ar fi: - Învăţaţi pe dinafară Cuvântul lui Dumnezeu. În El veţi avea totul, oricare dintre voi, oriunde şi oricând în viaţa şi în moartea sa.

Într-adevăr, aşa s-a întâmplat precum fusese mai dinainte înştiinţarea Domnului...

Noi am stat în aceste condiţii încă peste zece zile în camera aceea, înghesuiţi şi pregătiţi în orice clipă de drum. N-am fost scoşi până în ziua de 2 iulie.

Câte rapoarte la toţi şefii de secţie, la ofiţerii de serviciu, că nu mai putem...

Câte întrebări: - Ce e cu noi, că suntem ţinuţi aşa?...

Câte rugăminţi să fim schimbaţi!... Toate însă fără nici o urmare.

Toţi se uitau la noi, ridicau din umeri, dau din cap a mirare sau promiteau: Eram ceva cu totul neobişnuit. - Dar nimeni n-a făcut nimic.

Până pe ziua de 2 iulie.

Îndată după deschidere am fost luaţi la rând şi duşi la camera ofiţerului de serviciu.

Am fost fotografiaţi şi puşi să semnăm de luare la cunoştinţă că suntem trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

Acolo ne vom stabili în comuna unde suntem trimişi fiecare, ne vom căuta loc de muncă pe o rază de cel mult 15 km.

Vom sta acolo până când va expira termenul pentru care suntem trimişi. Acest termen va putea fi scurtat sau prelungit, - depinde de purtarea noastră acolo.

Eu sunt trimis în comuna Dropia dintre Ciulniţa şi Călăraşi. Acolo va fi un ofiţer care ne va supraveghea. La acesta va trebui să ne prezentăm de câte ori ne va spune el. Acum, ne va însoţi câte un gardian pe doi, până ce ne va preda la miliţia unde suntem trimişi.

Într-un ceas, toţi cei zece eram scoşi pe poartă şi duşi la miliţia din Caransebeş, de unde trebuia să plecăm, fiecare când aveam trenul.

Am cerut voie ca până la tren să mergem prin oraş spre a ne cumpăra câte ceva.

Am ieşit atunci liber prima dată după aproape doi ani...

Am intrat în prima biserică pe care am întâlnit-o. Acolo, înaintea lui Dumnezeu am plâns mult mai mult decât am putut şopti.

Era 2 iulie 1954.

După o zi şi o noapte de drum, ajungeam la Dropia, cărând un geamantan de la gara Ciulniţa, pe jos şase km.

La miliţie ni s-a pus pe buletin ştampila D. O. (domiciliu obligatoriu). Apoi am fost îndrumat să mă stabilesc la unul din locatarii satului.

Dropia era un sat nou, făcut numai de 3-4 ani, când au fost aduşi aici toţi cei refugiaţi şi deportaţi de pe la frontiera cu sârbii, ori din alte părţi ale ţării, care fuseseră răvăşite de război sau de stările de după el.

Erau aici sârbi luaţi din Banat, pe vremea neînţelegerilor cu Tito. Erau nemţi luaţi în urma necazului cu fascismul german. Erau basarabeni refugiaţi din războiul de acolo... Macedoneni refugiaţi din partea cedată Bulgariei... Români din toate părţile: din Bucovina, din Banat, din Ardeal, din Oltenia... În sat erau aşezaţi cam în acest fel grupaţi, pe uliţe.

Dropia, ori Satul Nou, cum i se mai spunea, fusese aşezat în mijlocul câmpiei semănată cu grâu... Când s-a hotărât strângerea tuturor acestor oameni aici - a fost un lucru mare.

Trebuie să se fi lucrat cu mult timp înainte la pregătirea planurilor cu aşezarea acestor sate în toată câmpia asta a Bărăganului. Mai erau încă multe altele asemenea acestuia.

Până în noaptea când au fost luaţi şi aduşi aici, ei nici nu bănuiau nimic. În noaptea hotărâtă au fost treziţi din somn - şi în două ore trebuia să-şi ia tot ce puteau - şi să fie la gară, unde aştepta câte un vagon pentru două familii...

Atunci şi-au luat fiecare ce au putut, au pus în car sau în căruţă - şi la gară.

Până dimineaţa erau îmbarcaţi cu toţii şi trenul pleca.

Când au ajuns aici, era grâu verde cât vedeai cu ochii... În mijlocul câmpiei erau deja croite drepte străzile viitoare. În locul unde vor trebui construite casele - doar câte un ţăruş, pe care se scria numele celui ce va locui acolo.

În mijlocul câmpului era locul în care va fi centrul comunei cu tot ce trebuie să aibă comuna: Primărie, şcoală, dispensar, miliţie, cooperativă, gospodărie colectivă, tot...

Iar de aici din centru, în toate cele patru direcţii, uliţe drepte, până departe...

Acum erau peste tot colibe toate la fel. Acoperite cu stuf sau cu coceni de porumb, o cameră, o tindă şi o cămară. Nici un gard nicăieri. Din loc în loc la câte un mic acoperiş pe patru stâlpi pentru o vacă sau un cal. Cele mai multe căsuţe nu aveau nimic decât porumbul crescut până în casă, aproape cât ea.

Am fost trimis la moş Kolenko, unul din refugiaţii basarabeni, care n-avea decât pe nevastă-sa, astfel că va mai putea găzdui o vreme pe un străin ca mine.

L-am găsit pe moş Kolenko acasă. I-am spus cine sunt şi care este starea în care mă aflu.

Mai de milă, mai de silă - cum s-ar zice, - moş Kolenko m-a primit.

- O să doarmă în cameră, iar noi o să dormim în tindă, - zise el babei lui. O săptămână-două până când îşi află un loc de muncă poate sta şi la noi.

Este în comuna vecină un gostat la care vei putea munci - îmi zise el. Acolo dă şi mâncare şi dormit. Vei merge să vezi.

- Două zile am nevoie să mă odihnesc, - am răspuns eu. Nu mai pot face nimic altceva.

- Bine, iată pat, masă, linişte - fă ce vrei. De mâncat vei mânca cu noi. N-avem noi cine ştie ce, dar n-o să murim de foame. Abia ne-am înjghebat şi noi ceea ce vezi aici. Când am venit aici acum patru ani era numai grâu verde, - şi un ţăruş în loc de casă.

Când ni s-a spus să ne luăm gândul că vom mai merge de aici vreodată - mulţi n-au crezut. Dar eu am crezut.

Cei care am crezut, am început îndată să ne punem pe muncă. Am cosit grâul, am săpat un beci, în care să ne adăpostim lucrurile. Deasupra intrării am pus căruţa acoperită cu grâu cosit, ca să ne fie un adăpost de soare sub cerul acesta care ardea ca un cuptor peste noi.

Apoi am început să facem chirpici. Era foarte greu că n-avem apă. Atunci m-am apucat să sap fântâna asta. Am săpat singur şi am scos pământul cu găleata pe cap...

Aici pământul e aşa că stă fântâna săpată, fără zid...

Am ajuns la apă, căci nimerisem un loc, cum vezi, aici mai jos. Aşa mi-am făcut casa, iar statul mi-a dat lemnul de acoperiş, uşile, geamurile...

Cei care nu credeau că vor rămâne aici, aşteptau din zi în zi să plece şi nu-şi făceau nimic.

După câteva zile şi-au săpat şi ei doar un beci. Apoi au aşternut grâu cosit - şi stăteau acolo cu copiii. Vaca şi-o ţineau legată de car, aici sub cerul liber, ziua şi noaptea...

Nu peste mult au venit nişte ploi... Şi aici când sunt ploi, nu te mai poţi trage de noroaie. Beciurile li s-au umplut de apă. Şi n-au mai avut încotro decât să se pună şi ei pe muncă. Aşa s-a făcut satul...

Eu am cerut la Sfatul Popular loc să-mi seamăn grâu şi porumb. Iar Sfatul Popular mi-a dat. Aşa că acum am un lan al meu de porumb, în afară de ăsta din grădină. Şi un lan l-am avut cu grâu. Săptămâna trecută l-am secerat. Astăzi mă duc să-l ar.

- Cum îl ari, moş Kolenko?

- Să vezi cum ară, - zice baba lui: Are un plug strâns de el nu ştiu cum şi de pe unde. A făcut un jug şi a învăţat vaca să tragă. De-o parte vaca, de-o parte el, iar eu ţin plugul de coarne. Să vezi cum arăm aşa! Se uită toţi oamenii după noi ca după nu ştiu ce.

Moş Kolenko era fără cămaşă. Toată vara aşa umbla. Pielea îi era toată neagră, pălită de soare. Iar pe sub piele se vedeau pe braţele lui nişte vine încordate şi tari ca nişte frânghii...

Muncitor om era moş Kolenko! L-am văzut arând aşa, alături de vaca lui.

Satul lui nu se mai mira de el, fiindcă îl cunoşteau cu toţii. Dar străinii se uitau ca după o minune...

Peste trei zile m-am dus la Gostatul vecin cam vreo 4 km. să caut de lucru. Acolo am mai găsit încă pe vreo patru, veniţi şi ei ca mine aici. Doi preoţi, un profesor, un avocat. Ne-am cunoscut - şi ne-am însoţit, ca nişte pui rămaşi fără cloşcă.

Ni s-a dat de lucru la prăşit porumb. Norma era câteva rânduri lungi cât vedeai cu ochii şi plata era zece lei, din care 5 lei ni se reţineau pentru mâncarea la cantină. Vom putea dormi seara în dormitorul comun. Vom săpa aici, ce să facem. Dar e cald, ca în cuptorul cel aprins.

M-am împrietenit cu cei doi preoţi, cu profesorul şi cu avocatul, fiind toţi străini aici. În afară de noi mai erau acolo la diferite munci mulţi din cei de prin satele vecine. Mai ales tineret. Erau şi mulţi ţigani...

Ziua am prăşit tot timpul de dimineaţa şi până la amiază, ca să facem norma... Soarele era fierbinte, porumbul înalt, sculele proaste, noi neobişnuiţi.

De abia am putut mânca ceva de obosiţi. Ne ardea pielea roşie ca focul - şi se făcuseră nişte băşici mari pe spate şi pe mâini... Stătusem prea mult dintr-odată în soarele acesta dezbrăcaţi.

Noaptea însă în dormitor, era un iad nu alta. Tineretul acesta fără căpătâi, toată noaptea nu dormea deloc. Fumau, cântau, se certau, înjurau, se băteau pentru femei - şi vorbeau nişte cuvinte care îmi cădeau ca nişte ciocane pe creier.

- Să văd trecută noaptea asta - şi mă duc nu ştiu unde numai să nu mai stau aici.

Mi-am luat pătura şi am ieşit afară pe câmp lângă o căpiţă de fân. Acolo am putut dormi ceva.

După două zile nici n-am mai putut sta... Am încercat pe la magazia de alimente unde era gestionar un turc, Ibrahim, de prin Dobrogea. M-a primit la el ca să-l ajut. Am stat şi acolo trei zile, apoi am găsit ceva mai departe la o bază experimentală de prăşit un hectar de morcovi pentru iepuri şi cobai de experienţe.

Am prăşit singur două săptămâni, într-un loc frumos, înconjurat de salcâmi... Aici au venit ai mei la mine. Am stat liniştiţi împreună la umbra de salcâmi, pe iarbă verde.

Pe urmă s-a înfiinţat lângă Baza cu salcâmii un şantier de construcţii pentru lărgirea Bazei Experimentale.

Inginerul, un cunoscut de la Bucureşti, m-a angajat ca meşter zidar, fiindcă avea un detaşament de militari salahori, dar n-avea nici un meşter.

Astfel am devenit dintr-o dată zidar. Primele lucrări pe care le-am făcut au fost trei bazine mari săpate în pământ, pentru acumularea apei necesare la lucrări. Le-am zidit cu cărămidă, le-am tencuit bine cu ciment gros - şi astfel am trăit bucuria primei mele opere de zidărie reuşită.

A fost apoi nevoie de cuptoare pentru cazanele bucătăriei, de hornuri, de sobe de cărămizi prin dormitoare... Atunci am devenit constructor şi de astfel de lucrări. Dacă nu era un alt sobar mai bun - le-am făcut şi eu şi s-au folosit de ele aşa cum le-am făcut eu, ani de zile.

Toamna când au încetat lucrările afară, am devenit paznic de noapte la depozitul de materiale al şantierului... În felul acesta am câştigat banii pe care îi trimiteam copiilor mei la şcoală şi familiei acasă.

Aşa a trecut anul 1954.

În anul următor, 1955, am lucrat dulgherie cu „bădiţa” Dani, unul din cei veniţi aici tot cu „D. O.”.

Făceam cofraje pentru scări, pentru fundaţii, pentru decantoarele de apă.

Aşa a trecut tot anul 1955.

Când în aprilie 1956 m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut lucra la aceste munci grele, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa...

Ocupaţia asta, ca paznic de câmp, a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase din câte am avut în viaţa mea.

Era acolo în mijlocul hotarului o jireadă înaltă de paie rămasă din anul trecut de la treieriş. Mă suiam în vârful acestei clăi de paie şi vedeam tot hotarul pe care trebuia să-l păzesc, până unde puteam cuprinde cu ochii.

Pământul acesta negru şi bun rodea atât de frumos tot ce semănai în el. Se întindeau roată cât puteai cuprinde cu privirea ogoarele de grâu, de porumb, de trifoi, de bumbac... Erau toate o minunăţie verde şi fericită. Mă desfătam ca într-un rai binecuvântat, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de ciocârlii şi de soare...

Mergând fericit printre aceste minuni sau odihnind pe înălţimea grămezii de paie, am compus multe din lucrurile rămase din acel an neuitat.

Urcat acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele, - am avut cel mai mult şi mai potrivit timp să citesc şi să scriu.

Acolo după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu a lui Voltaire, acel scriitor şi filozof francez necredincios, - am scris poezia O, om, ce mari răspunderi ai.

Cartea aceluia se tipărise pentru tineretul român în zeci de mii de exemplare. Şi desigur se tipărise în multe alte milioane de exemplare şi pentru tineretul din alte naţiuni şi limbi ale lumii.

Scriitorul ei murise de aproape două sute de ani, dar opera lui nu murise odată cu el. Lucrarea lui continua şi după moartea sa, răspândirea batjocurii împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea cu tot ce este mai satanic şi mai pierzător...

După citirea acestei scrieri, mi-am dat şi mai bine seama pentru ce trebuie să mai fie odată o Judecată Finală.

La sfârşitul vieţii sale fiecare om merge în slava veşnică sau în ocara şi ruşinea veşnică, după felul cum a trăit fiecare faţă de Dumnezeu. Atunci s-ar părea că totul s-a sfârşit, potrivit dreptăţii, cu judecata aceasta personală. Omul ducându-se acolo unde şi-a ales de aici din lume, prin faptele pe care le-a săvârşit. Şi după cuvintele pe care le-a spus. Precum a zis chiar Mântuitorul cu gura Lui Sfântă: „...Cei păcătoşi vor merge în pedeapsa veşnică” (Matei 25, 46).

Sau: „În Ziua Judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, - din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 36-37)...

Dar numai judecata personală şi particulară de la ceasul morţii încă nu-i de-ajuns.

Cuvântul şi exemplul omului sunt nemuritoare ca sufletul său. Cuvântul său şi faptele sale rămân în urma lui, îndemn spre bine sau spre rău... iar aceste îndemnuri vor duce la slava ori la ruşinea veşnică, mereu şi mereu, pe alţii şi pe alţii, până la Sfârşit.

Numai la Marea Înviere şi Marea Judecată a tuturor - se va vedea cu adevărat cât bine sau cât rău am făcut în viaţă fiecare din noi, nu numai în timpul zilelor noastre, ci şi după moartea trupului nostru, prin scrisul nostru, prin vorbirile noastre, prin faptele şi pilda pe care am lăsat-o în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câţi semeni ai noştri i-am ajutat să ajungă la mântuire - şi pe câţi i-am împins la pierzarea veşnică...

Eu sunt încredinţat că acest Voltaire este acum în osânda veşnică - şi dacă ar mai putea, de acolo ar striga tuturor cititorilor lui ca bogatul nemilostiv - să se întoarcă şi să creadă în Dumnezeu, spre a nu ajunge nimeni acolo unde este el...

Acum însă nu mai poate. Acum sufere, chinuindu-se acolo, urmările necredinţei lui. Şi pe măsură ce opera lui adânceşte din ce în ce mai mult răul în lume, cred că şi sufletul lui se adânceşte acolo în aceeaşi măsură, în focul şi în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce a făcut şi a spus când trăia pe pământ.

În Ziua Judecăţii atât omul cât şi opera sa, vor merge în faţa Marelui Judecător Drept şi Atotputernic. Atunci se vor descoperi cu adevărat în toată întinderea şi adâncimea lor faptele şi urmările fiecăruia dintre oameni.

Atunci vor vedea sfinţii apostoli şi mărturisitori ai Evangheliei cât bine au făcut ei prin cuvântul şi prin scrisul lor, tuturor generaţiilor care i-au urmat până la sfârşit.

Atunci vor vedea şi scriitorii sau educatorii nelegiuiţi cât rău au făcut lumii care i-a crezut şi i-a urmat prin necredinţa lor.

De aceea trebuie să mai fie o Judecată!

Numai atunci când se va pune un capăt tuturor relelor, se va putea face totalul faptelor fiecăruia. Şi i se va putea da pe cât şi-a strâns.

Din aceste frământări au ieşit strofele de care am scris mai înainte:

O, om, ce mari răspunderi ai

Om, om, - ce mari răspunderi ai

de tot ce faci pe lume!

- de tot ce pui în scris sau grai,

de pilda ce la alţii-o dai,

căci ea mereu spre iad sau rai

pe mulţi o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui

în viaţa ta, în toată

căci gândul care-l scrii sau spui

s-a dus... şi-n veci nu-l mai adui

dar vei culege roada lui

ori viu, ori mort, odată.

Ai spus o vorbă! - vorba ta,

mergând din gură-n gură,

va veseli sau va-ntrista,

va curăţa sau va-ntina,

rodind sămânţa pusă-n ea

de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt! - cuvântul scris

e-un leac sau e-o otravă!

Tu vei muri, dar tot ce-ai zis

rămâne-n urmă-un drum deschis

înspre Infern sau Paradis

spre-ocară sau spre slavă.

Spui o cântare! - viersul tău

rămâne după tine

îndemn spre bine sau spre rău,

spre curăţie sau desfrâu,

lăsând în inimi rodul său

de har sau de ruşine!

Arăţi o cale! - calea ta

în urma ta nu piere.

E calea bună sau e rea

va prăbuşi sau va nălţa,

vor merge suflete pe ea

spre rai sau spre durere.

Trăieşti o viaţă! - viaţa ta

e una, numai una,

oricum ţi-ar fi tu nu uita:

cum ţi-o trăieşti vei câştiga

ori fericirea-n veci prin ea

ori chin pe totdeauna!...

O, om, - ce mari răspunderi ai

tu vei pleca din lume!

Dar ce scrii azi, ce spui în grai,

ce laşi prin pilda care-o dai,

pe mulţi, pe mulţi mereu spre rai

sau iad o să-i îndrume.

O, nu uita!... fi credincios

cu grijă şi cu teamă!

- să laşi în urmă luminos

un grai, un gând, un drum frumos! -

Căci pentru toate, ne-ndoios,

odată, vei da seamă!...

Îndată ce au aflat despre trimiterea mea cu D. O. în Bărăgan, fraţi scumpi şi surori neuitate din toată ţara, s-au perindat pe la mine duminică de duminică...

Printre cei dintâi au fost tot cei de la Arad, de la Simeria, de la Laz, de la Beiuş... Apoi pe măsură ce aflau, mulţi alţii din Moldova, Bucovina, Ardeal...

Dar cei care m-au căutat aproape în fiecare duminică, îngrijind cum nu se poate mai iubitor de toate trebuinţele mele au fost fratele Sergiu şi sora Alis din Bucureşti.

Prin ei am aflat mai pe larg, multe despre mersul Lucrării din ţară şi din Bucureşti. Despre adunări şi despre fraţi. Tot timpul acelor doi ani cât am stat în D. O., aceste două suflete statornice m-au înviorat şi ajutat nespus de mult cu dragostea şi încurajările lor.

În acele locuri şi în acele zile s-a închegat statornic părtăşia şi prietenia mea deosebită cu fratele Sergiu. Acolo am cunoscut marea valoare şi sinceritate a sufletului său hotărât şi statornic pe calea şi învăţătura Oastei Domnului.

Acolo mi-a istorisit el despre naşterea lui din nou în Lucrarea Oastei. Despre transformarea totală pe care a făcut-o în viaţa lui Harul lui Dumnezeu pe care l-a cunoscut prin această Lucrare, când a rupt-o deplin cu felul lui de viaţă din trecut, - şi s-a alipit total de Hristos.

Acolo am făcut noi unele din cele mai frumoase şi avântate planuri de lucru pentru Lucrarea Domnului... Acolo am descoperit eu în el nu numai un intelectual format, ci şi un credincios de cea mai frumoasă înălţime duhovnicească. Singurul dintre cărturarii Oastei, care nu numai că avea unele din cele mai sănătoase vederi, dar avea şi o viguroasă şi entuziastă voinţă pentru realizarea lor.

Acolo am început să am o bucuroasă încredere în el şi să doresc fierbinte ca acest suflet inteligent să aibă un rol tot mai puternic în desfăşurarea lucrurilor din frățietatea noastră.

Lipsa lui de experienţă era compensată de cuminţenia unei bucuroase ascultări frăţeşti.

Când i se arăta că uneori merge prea departe, înţelegea cu uşurinţă şi revenea cu bucuroasă grabă înapoi la limita înţeleaptă a lucrurilor. Sinceritatea sufletului său, smerenia duhului şi limpezimea minţii, apoi entuziasmul şi râvna tinereţii sale, ni-l făcea pe Sergiu mai deosebit dintre toţi ceilalţi tineri.

Când începea să-şi înşire planurile sale avântate şi fericite pentru viitorul Lucrării Oastei, - îl lăsam să se înflăcăreze până la gradul cel mai înalt... Cu câtă convingere spunea el atunci că toate acestea sunt nu numai cu putinţă, dar şi chiar cu uşurinţă de realizat! Auzindu-l mă bucuram din toată inima de el şi nu mă mai îndoiam deloc atunci, că pentru o astfel de credinţă, - va fi cu putinţă tot ce spune el.

După mulţi ani şi după multe încercări, iată că credinţa lui cea tare a biruit. El şi-a văzut cu ochii împlinirea multora dintre planurile făcute de el atunci. - Deşi la vremea aceea planurile lui păreau doar nişte visuri frumoase dar fără putinţă de împlinit vreodată pe pământ.

Aceasta era încă o dovadă că fiecare ne primim de la Dumnezeu chiar şi astăzi tot după credinţa noastră. Cine crede mult primeşte mult. Cine crede puţin, primeşte puţin. Cine nu crede nimic nu primeşte nimic. Dar iată că cine poate crede totul - primeşte totul.

Fiindcă lui Dumnezeu nu numai că nu-I este greu a-Şi împlini oricare din făgăduinţele Sale, dar Îi face chiar cea mai mare bucurie acela care poate crede şi poate aştepta de la Dumnezeu chiar imposibilul. Pentru ca El să-i arate aceluia că Lui Îi este cu putinţă până şi acest imposibil.

Noi trebuie să luptăm de-a lungul mântuirii noastre să ne creştem o credinţă tot mai mare. Şi pe măsură ce Dumnezeu ne răspunde cu minuni mai mari, să-I cerem şi mai mari. Să nu considerăm niciodată că bunătatea Lui a ajuns la capăt şi că pentru puterea Lui există o margine, după care încă ceva ar fi cu neputinţă.

Puneţi-Mă la încercare - spune Domnul şi azi, ca în vechime (Maleahi 3, 10).

- Şi veţi vedea...

Când L-am pus, având o credinţă îndestulătoare pentru asta, - am văzut. Dar prea puţini dintre noi am ajuns să-L încercăm în felul acesta pe Dumnezeu... Şi astfel prea mulţi rămânem fără revărsarea binecuvântărilor Lui îmbelşugate. Zăgazurile acestor binecuvântări rămân închise - păstrate doar credinţei mari. Noi abia ne bucurăm de picăturile lor, vrednice de credinţa noastră mică.

Adevărata credinţă în Hristos nu este o aşteptare pasivă ci una activă... Chemându-L pe Dumnezeu, trebuie să ştii să ieşi cât mai departe în întâmpinarea Lui. Şi în braţe cu o măsură cât mai mare, în care să primeşti harul Său.

Magii şi păstorii n-au aşteptat să vină Hristos la ei ci s-au dus ei la El. Irod care a aşteptat acasă fără să facă nici un efort, nu L-a aflat niciodată.

Desigur alergarea în întâmpinarea lui Dumnezeu - cere multă osteneală şi înfrângerea multor piedici, dar orice alergător adevărat şi statornic, va avea la urmă răsplata alergării sale în ajungerea marelui său scop... Nu trebuie să pierzi niciodată din vedere steaua conducătoare, nădejdea ajungerii scopului pe care ţi l-ai propus.

Dacă n-ar fi fost cu putinţă de găsit pe Mântuitorul, nu s-ar fi arătat steaua Lui. Dacă n-ar fi cu putinţă de realizat planurile noastre frumoase pentru Hristos, nu ne-ar fi răsărit nădejdea care ne însufleţeşte pentru ele.

Dar dacă Dumnezeu ni le-a pus în inimi, înseamnă că El doreşte ca noi să avem o credinţă pe măsura atingerii Ţintei noastre. - Atunci Dumnezeu ne va dărui atingerea acestei Ţinte, nu coborând-o pe ea la noi ci înălţându-ne pe noi la ea.

Prin fraţii veniţi, am aflat astfel despre cele ce se mai întâmplaseră în ţară în cei patru ani de când intrasem în noaptea acestei altei lumi prin care umblam încă.

Lumea închisorilor într-adevăr este o lume aparte, cu o viaţă aparte, cu gândurile aparte, cu o soartă aparte. Nişte ziduri mult mai groase şi mai înalte decât cele de piatră şi de gratii, ne despart adesea de lumea oamenilor închişi care trăiesc şi mor lângă noi într-o mizerie sufletească mult mai înspăimântătoare decât cea trupească.

Nici o fiară de pe lume n-a mai inventat pentru semenul său, - un mijloc de a şi-l chinui, aşa de fioros cum a inventat omul pentru om, nici chiar pentru vrăjmaşul său.

De multe ori m-am îngrozit cu câtă uşurinţă este osândit un om.

I se face o formă de judecată grăbită şi nedreaptă, apoi i se dă o sentinţă... Apoi nici cei ce l-au învinuit nici cei ce l-au judecat nu se mai gândesc ce se întâmplă cu acest semen al lor, după această sentinţă... Ce grozăvie este acolo unde l-au aruncat. Ce cumplită este acolo fiecare clipă. Şi ce mai rămâne din tot chipul lui trupesc şi sufletesc de om! - dincolo de zidurile după care l-au închis.

Ce s-a făcut şi ce se face oare pentru ca omul odată ajuns sub zăvoare, să rămână tot om, sau să devină şi mai om? - Nimic! Ci totul s-a lăsat să ajungă în aşa fel încât omul căzut pe o clipă de la starea sa - să decadă tot mai rău şi pe totdeauna.

Îndreptarea desigur că numai de la Hristos poate veni. Singur Hristos a recondiţionat pe omul căzut, prin transformarea sufletului său. Singur El îi poate recondiţiona pe toţi.

Unii au spus că dacă toţi judecătorii şi temnicerii înainte de a fi judecători şi temniceri, ar fi puşi să stea ei înşişi o vreme la închisoare, - atunci ar şti ce e acolo şi nu s-ar grăbi să trimită în închisori cu uşurinţă pe nimeni. Iar dacă cineva ar trebui să fie trimis, atunci i s-ar pregăti acolo cu totul altfel de condiţii decât cele care sunt azi. În felul acesta închisoarea ar deveni un ajutor pentru mântuirea şi îndreptarea omenirii - şi nu unul de îndobitocire a oamenilor, care trecând pe acolo ies cu mult mai răi de cum au intrat.

Dar, s-a văzut că omul netrecut prin transformarea lui Hristos, în zadar este trecut prin închisoare sau prin suferinţă, fiindcă fără Dumnezeu, aceasta îl face şi mai înrăit.

Nici chiar suferinţa fără Hristos nu-l schimbă pe om. Oare n-au fost în închisori cândva cei ce ne-au băgat acum pe noi în ele? Cu ce i-au făcut mai milostivi pe aceştia închisorile lor? - Dimpotrivă, - parcă nu i-au învăţat altceva decât cum să ştie acum să chinuiască şi mai nemilos pe alţii. Acesta este omul fără Hristos.

Îndreptarea nu vine dinafară spre înăuntru - ci invers.

În sufletul omului trebuie să se facă operaţia transformării. Iar aceasta numai Hristos o poate face. De aceea Hristos este Cel mai necesar oriunde. Dar în închisori - şi mai mult.

Deci din primele mele întâlniri cu fraţii din ţară am aflat multe despre mersul Frăţietăţii noastre scumpe.

Prigonirile şi apăsarea la care erau supuşi fraţii erau peste tot cam la fel. În multe părţi urmăririle şi ameninţările reuşiseră să nimicească multe adunări şi multe-multe suflete. Unii se refugiaseră la secte. Alţii căzând înapoi în păcate. Iar alţii nemaifăcând nimic, - ajunseseră într-o stare nici de viaţă nici de moarte.

Fratele Florea Ion, cel mai „nevinovat” dintre noi cei patru luaţi deodată, a fost eliberat chiar la sfârşitul acelui an. Ajuns acasă, de frică să nu mai aibă de suferit - s-a aruncat şi el peste gard în curtea unei autorizaţii. Astfel nu i s-a mai chinuit trupul, - dar i se chinuie acum acolo sufletul lui, ca pe un jar necurmat.

Tot înainte de sfârşitul acelui an au fost eliberaţi şi ceilalţi doi fraţi, afară de fr. Cornel şi Opriş care au mai stat până în primăvara lui 1954, când au fost eliberaţi şi ei.

Dar cei care vor dori să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, păstrând cum au primit - trebuie să fie prigoniţi.

La Săuleşti lângă Simeria, fraţii fiind pârâţi, au fost ridicaţi vreo 15 de la adunare şi duşi la miliţie. O noapte întreagă au fost cercetaţi, înfricaţi şi chinuiţi să declare că se leapădă de Oaste...

Afară de unul, toţi ceilalţi au ieşit nevinovaţi de acolo, rămânând statornici. Însă cel biruit în noaptea aceea, a făcut mult rău după aceea. Domnul îi va plăti şi lui pentru faptele sale.

Adunările continuau, cu toate ameninţările la care erau supuşi toţi fraţii. Multe suflete s-au întors la Dumnezeu în mijlocul acestor prigoniri, devenind nişte minunaţi ostaşi ai Domnului. Dar şi mulţi s-au nefericit pe totdeauna, lepădându-se sau fugind.

Totuşi, în acele zile de grea strâmtorare pentru Lucrarea Oastei Domnului „fraţii” sectari au făcut tot ce le-a stat în putinţă să rupă pe cât mai mulţi dintre noi. Peste tot, duhul sectar nu mai umbla după nimic altceva decât după vânătoarea de ostaşi... Ce mulţi dintre fraţii noştri iubiţi au fost ispitiţi atunci. Foarte mulţi din cei trecuţi prin felurite secte, au ajuns după aceea iarăşi în lume, în păcatele din care abia fuseseră scoşi odată.

În Bucovina, la Vicovul de Sus, unii dintre fraţii care au primit păreri sectare s-au întors până la Straja, la Falcău, la Horodnic, Măneuţi, Volovăţ, Scheia... Alţii - şi-au făcut grupări aparte şi începură să lupte cu mai multă înverşunare decât cei care îi amăgiseră împotriva fraţilor rămaşi statornici.

Unii au primit părerile străine, dar n-au părăsit adunarea Oastei. Aceştia erau o sămânţă de tulburare necurmată printre fraţi, totdeauna ei fiind de altă părere şi aducând numai întristări, frământare şi lupte lăuntrice.

O, cât de mult rău au făcut şi mai fac încă aceste suflete nenorocite. Ei sunt nişte unelte ale celui tulburător în mijlocul adunării lui Hristos.

Printre aceştia sunt Derevleanu Vasile din Vicov, Bugoianu Andrei din Zamostea, Bobu I. de la Serbăuţi, care pe mulţi i-au tulburat cu botezuri, cu vorbiri în limbi, cu cina Domnului...

Totuşi marea mulţime a fraţilor au rămas neclintiţi suferind şi biruind. Pe unele locuri au avut loc chiar adunări frumoase.

Într-o zi de pe la fraţii din Tecuci am aflat despre multele suferinţe prin care au trecut şi acolo fraţii noştri şi Lucrarea Domnului.

Dintre acestea, una m-a mişcat în chip deosebit.

În comuna Iveşti, fraţii se adunaseră într-o duminică în casa unuia care fusese doar cu câţiva ani mai înainte unul dintre cei mai temuţi hoţi şi bătăuşi din satul lui. Acesta ajunsese „din întâmplare” - într-o adunare a Oastei împreună cu încă doi din tovarăşii lui de beţii şi hoţie, iar acolo Cuvântul lui Dumnezeu le-a străpuns inimile şi toţi trei s-au predat Domnului Isus. A fost asta atunci o privelişte şi o ştire uimitoare pentru tot satul lor care avea o groază de ei... Nimeni nu putea crede în schimbarea acestor oameni, într-atâta de răi fuseseră. Aceştia erau Nicu Micu, Ştefanache Pincu şi Dumitru Pruteanu.

Mulţi ani de zile aceşti trei, făcuseră parte dintr-o temută bandă de hoţi care băgaseră spaima în toate satele de primprejur.

Acum erau toţi trei plini de râvnă pentru Hristos, cum fuseseră plini altădată de râvna pentru diavolul. Cutreierau satele şi mărturiseau cu multă îndrăzneală despre marea schimbare mântuitoare pe care puterea lui Isus Hristos o făcuse în viaţa lor. Se aduna lumea uimită şi neîncrezătoare să vadă minunea asta. Iar ei mărturiseau cu lacrimi despre Sângele Răscumpărător şi despre Harul cel puternic al Mântuitorului Hristos...

Mulţimi de suflete rămâneau zguduite şi mulţi i-au crezut şi i-au urmat, predându-se şi ei Domnului.

În această duminică deci, erau adunaţi împreună cu o mare mulţime de suflete la unul dintre ei, Ştefanache Pincu.

Deodată au intrat în casă cinci miliţieni înarmaţi cu pistoale. Din uşă au tras cam la cincizeci de focuri în tavanul casei. În casă erau adunaţi vreo optzeci de fraţi, surori şi copii. Mulţi s-au aruncat sau au căzut îngroziţi pe jos, neştiind ce se întâmplă.

Au scos apoi o listă pe care erau scrişi trei dintre fraţi: Nicu Micu, Marin Arghir şi Ştefanache Pincu. Cei cinci miliţieni i-au luat pe aceştia din adunare şi i-au dus într-o casă din faţa primăriei şi a postului de miliţie.

Acolo au început să-i acuze că sunt cu Truman, că sunt legionari, că aşteaptă pe americani.

Şi a început bătaia de la ora 9 seara până după ora 2 noaptea...

Când unul dintre fraţi, între lovituri, a întrebat dacă au vreun ordin de la vreun organ competent să facă ceea ce fac, - atunci s-au năpustit cu o mânie şi mai sălbatică asupra lor.

- Ne-au bătut cu armele, - spunea fratele. Voiau să ni le bage pe gât. Loveau unde se nimerea. Ne-au bătut cu capul în gură, ne-au dat cu capul de zid, - cu pumnii, nu mai vorbesc.

Când ne loveau numai cu pumnii, ni se părea că ne odihnim. Eram numai sânge. Se dezbrăcară numai în cămaşă. Ne-au bătut până au obosit...

- Ne tremurau picioarele şi cădeam pe jos, dar ei nu ne lăsau. Pereţii erau numai sânge... De sângele nostru erau stropiţi peste tot şi murdari şi ei. Erau ca turbaţi, nu mai ştiau ce să ne mai facă...

La ora 2 noaptea au adus o căldare de apă rece ca să ne spălăm.

Noi n-am vrut să ne spălăm. Am zis: Ne vom duce aşa la Bucureşti, ca să vadă şi cei mari ce faceţi dv. cu noi cei care vrem să ne întoarcem de la rele la Dumnezeu!

Atunci ne-au luat din nou la bătaie până când ne-au lăsat aproape morţi. Apoi ne-au spălat ei cu forţa şi ne-au şters. Pe urmă au făcut un proces verbal că am fost bătuţi de nişte necunoscuţi - şi ne-au forţat să-l iscălim.

Noi am spus: Cum necunoscuţi! Nu vă cunoaştem noi pe dv.? Nu este dânsul domnul major Ioniţă?

Atunci a urmat o altă bătaie! Ca să spunem că ne-au împuns vitele...

Când am venit dimineaţa acasă, eram de nerecunoscut. Două săptămâni n-am putut nici să vorbesc. Soţia îmi era gravidă, copiii mici... Noi toţi trei am zăcut multă vreme zdrobiţi la pat... Eu sunt bolnav de cap de atunci, iar unul dintre noi, fratele Arghir - a şi murit nu după mult timp, dintr-o rană la cap, nevindecată până la moarte.

În comuna Griviţa s-a întâmplat la fel cu fraţii. Au fost bătuţi şi acolo până la sânge...

Dar nici cei care ne-au făcut răul acesta, n-au scăpat nici unul nepedepsiţi de Dumnezeu.

Prin astfel de încercări se mărturisea Cuvântul lui Dumnezeu în ţara şi în Biserica noastră în vremea aceea, ca în vremea primilor creştini. Numai că atunci lumea care îi prigonea pe fraţii noştri creştini era cel puţin păgână... şi era în acele secole întunecate... Pe când acum, lumea care ne prigoneşte pe noi se numeşte creştină iar secolul acesta se pretinde al civilizaţiei şi al culturii.

Într-una din nopţile acelui iunie 1956 când se sfârşeau şi cei doi ani, ultima parte a înştiinţării din 1952, Duhul Domnului mi-a dat o altă înştiinţare din care am înţeles că mă aşteaptă iarăşi un anumit timp de mari frământări şi de umblete printre primejdii. - Apoi alţi cinci ani şi jumătate de întuneric, până la lumină.

Mi-am plecat şi mai adânc inima în faţa hotărârii Domnului şi Dumnezeului meu, încredinţându-mi deplin soarta în voia Lui. Nu eram eu oare un om salvat de la atâtea morţi, datorită numai harului Său?

Acum dacă mai trăiesc este numai datorită izbăvirii Sale. Aşa că viaţa asta a mea şi aşa nu mai este a mea. Cea care fusese a mea se sfârşise demult, atunci când trebuia să fi murit acolo pe front unde muriseră atât de mulţi dintre camarazii mei.

Sau acolo în spital, unde am căzut fără cunoştinţă.

Sau acolo în închisoarea dintâi, pus la zid.

Sau în mizeriile şi primejdiile din lagăr sau de la muncă - unde muriseră lângă mine atât de mulţi dintre cei cu care eram.

Acum, în starea în care mă găsesc, cu numărul meu de zile care îmi mai fuseseră rânduite poate încheiat demult şi cu paşii pribegiei mele putând fi încheiaţi oricând - pot tot aşa de bine să mai trăiesc nu ştiu cât, cum pot să mor mâine.

De aceea eu trebuie să fiu gata a trăi oricâţi ani, dar să fiu gata şi a muri în orice clipă.

Fie! Facă-se numai voia lui Dumnezeu. Dacă voi trăi Îl voi lăuda pe Domnul trăind, dacă voi muri, Îl voi lăuda murind.

Dacă voi fi liber Îl voi sluji pe El în libertate, dacă voi fi închis Îl voi sluji în închisoare.

Dacă voi fi sănătos Îl voi mărturisi până unde mă va întinde El. Dacă voi fi bolnav Îl voi mărturisi până unde mă va restrânge El.

Doamne Isuse, eu sunt şi rămân al Tău, fie că trăiesc fie că mor. Ajută-mă să Te pot sluji şi slăvi cu vrednicie până la capăt, ca să pot vedea cu bucurie Faţa Ta strălucită şi biruitoare. Şi să pot vedea feţele strălucite ale biruitorilor Tăi, fraţii şi înaintaşii mei binecuvântaţi.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii

Hotărârea şi legământul de predare în slujba lui Hristos este hotarul cel mare de la care sufletul se desparte definitiv de Satana şi se uneşte definitiv cu Hristos.

Hotarul de la care lasă calea cea largă şi o ia pe calea cea strâmtă.

De la care moare pentru lume şi începe să învieze pentru Dumnezeu.

Cine face legământ de ascultare cu Hristos

şi cine ţine acest legământ până la moarte,

- acela va primi cununa vieţii din Mâna cea străpunsă de cuie a Dulcelui nostru Mântuitor şi Răscumpărător Isus Hristos.

Păr. Iosif Trifa