În adevăr, Melhisedec^* acesta, împăratul Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam când acesta se întorcea de la măcelul împăraților, care l-a binecuvântat,

care a primit de la Avraam zeciuială din tot, care, după însemnarea numelui său, este întâi „Împărat al neprihănirii”, apoi și „Împărat al Salemului”, adică „Împărat al păcii”,

fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu, rămâne preot în veac.

Vedeți bine dar cât de mare a fost el dacă^* până și patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război!

Aceia^* dintre fiii lui Levi care îndeplinesc slujba de preoți după Lege au poruncă să ia zeciuială de la norod, adică de la frații lor, cu toate că și ei se coboară din Avraam.

Iar el, care nu se cobora din familia lor, a luat zeciuială de la Avraam și^* a binecuvântat pe^** cel ce avea făgăduințele.

Dar fără îndoială că cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare.

Și apoi, aici, cei ce iau zeciuială sunt niște oameni muritori, pe când, acolo, o ia cineva despre^* care se mărturisește că este viu.

Mai mult, însuși Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuiala, ca să zicem așa, prin Avraam;

căci era încă în coapsele strămoșului său când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam.

Dacă^* dar desăvârșirea ar fi fost cu putință prin preoția leviților – căci sub preoția aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot „după rânduiala lui Melhisedec”, și nu după rânduiala lui Aaron?

Pentru că, odată schimbată preoția, trebuia numaidecât să aibă loc și o schimbare a Legii.

În adevăr, Acela despre care sunt zise aceste lucruri face parte dintr-o altă seminție, din care nimeni n-a slujit altarului.

Căci este vădit că Domnul nostru a ieșit din^* Iuda, seminție despre care Moise n-a zis nimic cu privire la preoție.

Lucrul acesta se face și mai luminos când vedem ridicându-se după asemănarea lui Melhisedec un alt preot,

pus nu prin legea unei porunci pământești, ci prin puterea unei vieți nepieritoare.

Fiindcă iată ce se mărturisește despre El: „Tu^* ești preot în veac după rânduiala lui Melhisedec.”

Astfel, pe de o parte, se desființează aici o poruncă de mai înainte din pricina neputinței^* și zădărniciei ei –

căci Legea^* n-a făcut nimic desăvârșit – și, pe de alta, se pune în loc o nădejde^** mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu.

Și fiindcă lucrul acesta nu s-a făcut fără jurământ –

căci, pe când leviții se făceau preoți fără jurământ, Isus S-a făcut preot prin jurământul Celui ce I-a zis: „Domnul a jurat^* și nu Se va căi: ‘Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melhisedec’” –,

prin chiar faptul acesta, El s-a făcut^* chezașul unui legământ mai bun.

Mai mult, acolo au fost preoți în mare număr, pentru că moartea îi împiedica să rămână pururea.

Dar El, fiindcă rămâne „în veac”, are o preoție care nu poate trece de la unul la altul.

De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească^* pentru ei.

Și tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt^*, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși și^** înălțat mai presus de ceruri,

care n-are nevoie, ca ceilalți mari preoți, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi^* pentru păcatele sale și^** apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta^† l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine Însuși.

În adevăr, Legea pune mari preoți pe niște oameni^* supuși slăbiciunii, dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care^** este desăvârșit pentru veșnicie.