Cap. 7 - Printre leu și printre urs
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 3
„...dar Fiul Omului n-are unde
Își odihni capul”.
„Și din mijlocul vostru se vor scula
oameni care vor învăța lucruri stricăcioase,
ca să atragă pe ucenici de partea lor”.
La sfârșitul lui iunie 1956 trăiam ultimele zile numărate din cele două înștiințări trimise de la Domnul în dimineața de 2 martie 1953. Fuseseră o dată 242 de zile în lagăr și colonie.
Mai fuseseră a doua oară 242 de zile în temnița orașului C.
Apoi acești doi ani de pe ultima pagină a dosarului de atunci...
Acum așteptam ziua de 2 iulie când se împlineau cei doi ani, încredințat că ceva se sfârșește - și mă bucuram. Dar după noua înștiințare eram de asemenea încredințat și că o nouă perioadă zbuciumată va începe. - Și în adâncul bucuriei mele se lăsă ceva greu și necunoscut!
Așa se și întâmplă! Pe ziua de 2 iulie am fost chemat la ofițerul care ne supraveghea și mi s-a pus în vedere că pedeapsa mea expirase și că mi s-a ridicat „Domiciliul Obligatoriu”.
După câteva zile plecam din surghiunul meu, în care fusesem acești ani, umblând printre mulți oameni cărora după puterile mele le-am mărturisit Evanghelia Mântuitorului nostru Isus...
Am mers pe la toți cei pe care îi cunoscusem în Dropia începând cu moș Kolenko și mi-am luat un duios rămas bun de la fiecare. Le-am amintit pentru ultima dată tot ce vorbisem cu ei de când ne-am cunoscut, despre mântuirea și Mântuitorul Hristos.
Apoi am avut o neuitată despărțire de tovarășii mei care veniseră odată cu mine din închisori aici - și cu care doi ani de zile, am mers pe jos de două ori pe săptămână, vară și iarnă, pe călduri dogoritoare sau pe viscole cumplite - cei 12 km. dus și întors, de la gara Ciulnița și până la miliția din Dropia. Nici față de ei nu rămăsesem dator cu nimic.
Acum mă despărțeam și de ei ca și de ceilalți, poate pentru totdeauna. Despre vreo doi din ei am mai aflat câte ceva, rar de tot. - Dar despre ceilalți n-am mai aflat niciodată nimic. Apa vremii i-a acoperit pe totdeauna.
Ce scurtă este trecerea noastră printre oameni pe lumea asta! Și cât de însemnat lucru este să ne facem în fiecare zi și în fiecare loc, datoria divină față de fiecare om, fiindcă fiecare despărțire sau fiecare zi, - poate să ne fie ultima.
Ajuns acasă în Simeria, - aveam să aflu despre multe frământări și dureri din Lucrarea Oastei Domnului, atât dinăuntru cât și dinafară.
Câtă vreme fusesem departe de frați în surghiunul meu, pus de-o parte - eram oarecum în afara luptelor Lucrării Domnului. Frații care veneau pe la mine, nu-mi spuseseră chiar totul, nevrând să mă întristeze. Dar acum când am ajuns din nou în mijlocul lor am făcut cunoștință cu marile și grelele frământări prin care treceau frații și adunările.
Leul „literei” se lupta cu toată furia împotriva duhului Oastei... Peste tot în Biserică se statornicise o atitudine atât de dură și de ostilă față de Oastea Domnului încât oricare dintre preoți i-ar fi apărat și ocrotit pe frați, risca cele mai grele pedepse disciplinare din partea superiorilor săi. Avertismente drastice li se dăduseră tuturor preoților pe țară atât în scris cât și verbal, la toate conferințele pe care le aveau pe proprietate. Înșiși episcopii le atrăseseră personal atenția în repetate rânduri preoților asupra primejdiei pe care o reprezintă pentru Biserică „schisma trifistă”. Și îi avertizaseră să ia cele mai severe măsuri pentru nimicirea acestei „schisme” din sânul Bisericii.
Greu a fost atunci pentru toți preoții adevărați, buni și credincioși, - care ascultau cu inima zdrobită, despre sfânta Lucrare evanghelică și vie pe care Dumnezeu o trimisese ca un mijloc ceresc spre trezirea Bisericii noastre și spre renașterea duhovnicească a poporului nostru, aceste vorbe grele și neadevărate despre sfânta Lucrare.
Preoții buni clătinau din cap cu durere auzind ce măsuri aspre se hotărau și doar își șopteau cu amărăciune și îngrijorare unul altuia:
- Ce fac mai marii noștri? Înlăturăm dintre noi pe acești oameni care singurii pot fi pentru Biserica noastră un ajutor efectiv în lupta contra sectelor și a păcatului! Dar ce vom face fără ei, când vor da năvală asupra Bisericii toate învățăturile dezbinătoare? Ce lucrare adevărată vom mai putea opune în fața acestora?
Cei indiferenți spuneau:
- Ce-mi pasă mie, care pe care! Când mi s-a spus că e bună Oastea am lăsat-o în pace ca să nu mă stric cu cei mari. Acum când mi se spune că e rea, o las în pace, ca să nu mă stric cu cei mici. Treaba lor, eu îmi văd de slujbele mele, - facă cine ce vrea. Cine ia măsura acela va răspunde!
Cei vrăjmași spuneau:
- N-am zis noi asta de multă vreme? De la început trebuia nimicită lucrarea asta sectară din sânul Bisericii! Ce ne trebuie nouă protestantism în ortodoxie! Ce evanghelizare? Ce tot Biblie? Nici nu trebuia dată Biblia în mâna poporului! Știe poporul ce să facă cu Biblia? - Nu știe! El citește - apoi vine sectarul și i-o interpretează. Astfel se înmulțesc peste tot sectarii la noi folosindu-se și de Biblia pe care le-o dăm noi!...
- Bine, dar de ce nu mergi d-ta părinte să le-o explici oamenilor din parohie? De ce lași să vină cine știe cine și cine știe de unde, ca să le-o explice! Du-te d-ta pe la credincioși, stai de vorbă cu ei și arată-le!
- Ce, parcă eu de asta am timp, să mă duc la orice momârlan ca să-l fac teolog? Acum cei ce le-au băgat în cap Biblia, meargă și să le-o scoată! Eu nu i-am îngăduit niciodată pe ostași în biserica mea. Acum, las-să vină numai! - Am eu câțiva bătăuși pe acolo! Le dau acestora un litru de rachiu - și mă scapă ei de Oastea Domnului!
Acesta era felul în care se „rezolva” de către cei mai mulți preoți „problema Oastei Domnului”. Această atitudine devenise aproape generală față de singura mișcare evanghelică din Biserica noastră. Primăvara duhovnicească adusă de această mișcare în confesiunea noastră și națiunea noastră, încetă a mai fi primită - după un atât de frumos, dar atât de scurt, început!
„Uriașul adormit” - lenea duhovnicească - era foarte supărat pe îngerașul care îl trezise din somnul lui leneș și comod. Cu tot maiul greu al pumnului său necruțător, uriașul acesta lovea acum ca să-l zdrobească pe nevinovatul său trezitor.
Se folosea, tot mai tendențios împotriva Oastei Domnului, ca un „precedent edificator”, - ceea ce se numea pe atunci: „experiență tudoristă”...
Și Tudor Popescu, fusese tot un preot ortodox. Și el voise să facă tot o „mișcare evanghelică” în sânul Bisericii.
Și iată cum a sfârșit! A trebuit să fie dat afară din preoție și din Biserică, pentru rătăcirile lui cu privire la învățătura Bisericii. Iar el, a așteptat și a acceptat cu bucurie această caterisire și excomunicare, spre a arăta cu trufie că „în Biserica asta nu se mai poate mântui nimeni”.
Iată limpede dovada: el spune că oricine vrea o viață cu adevărat duhovnicească, după voia lui Dumnezeu, este excomunicat, este dat afară. Că în Biserica Ortodoxă poate trăi liber și liniștit doar păcatul - și nu Hristos. Că nimeni nu dă afară din ea pe preoții bețivi, desfrânați, politicieni, afaceriști și compromiși cu tot felul de urâciuni. Dar dă afară pe oricine arată o cât de timidă dorință de a trăi, cu fapta și cu adevărul, adevărurile Bibliei și chiar a Tradiției Sfinților Părinți în Biserică. Ce dovadă mai limpede trebuie pentru a se vedea că Tudor Popescu este deci un vrăjmaș al Bisericii Ortodoxe!
Oastea Domnului nu zice oare tot așa? Chiar dacă încă n-au ajuns și ostașii Domnului ca ai lui Tudor Popescu, - vor ajunge tot așa și ei nu peste multă vreme! Fiindcă și Trifa tot așa ar fi ajuns dacă trăia... De aceea oricând se va mai ivi în Biserica asta încă cineva care să mai vorbească vreodată de evanghelizare și de răspândirea Bibliei în popor, - trebuie să fie zdrobit de la început! Până nu ajunge să-și creeze un vad, nici cât de mic. Căci iată ce se întâmplă dacă este lăsat să lucreze! Biserica noastră trebuie ferită cu orice preț de astfel de oameni. N-avem nevoie de ei. Afară cu ei, chiar de la prima mișcare!...
Acest fel de a gândi și a lucra al preoțimii, era exact pe dorința politicii statului. Și ea începea să se gândească tot mai puternic la măsuri drastice pentru „stăvilirea și stârpirea misticismului” din țară.
Unul dintre mijloacele cele mai active de largă răspândire și întreținere în popor a acestui „misticism” era considerată Oastea Domnului. Fiind o mișcare religioasă cu cel mai zelos fel de activitate și având cea mai largă primire în mulțimea poporului, - trebuie neapărat să fie nimicită!
Din toată desfășurarea ulterioară a lucrurilor, - s-a dovedit clar că între anii 1956-1958 în anumite cercuri înalte ale Bisericii și ale statului s-a făcut de comun acord un plan de prindere într-o cursă a Oastei Domnului - și apoi de nimicire a ei.
Dar noi atunci nici nu bănuiam nimic.
Noi în timpul acesta ne luptam cu ursul infiltrațiilor sectare. Firele pornite de la Sibiu, urzeau în toată țara tot felul de încurcături printre frați și adunări. Se găseau aproape în fiecare adunare câte un suflet-două neascultătoare și ambițioase în care duhul și învățătura străină, găseau slăbiciunea unei bune primiri. Astfel se adânciră problemele acestea și se întinseră, alimentate și de asprimea atitudinii clerului și a autorităților față de Oaste și de ostași.
Frații statornici aveau în toate părțile, mari necazuri din pricina celor care din frica de a nu suferi ceva pentru Hristos (ei, sau familiile lor), erau în stare de orice compromis cu lumea. Și mulți din aceștia fuseseră cândva credincioși buni, ostenitori harnici, lucrători de nădejde... În „lume” nu voiau să meargă, în biserică erau prigoniți - mergeau la secte.
Alunecarea lor ne durea cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte dintre cei ce veniseră la Domnul prin ei sau împreună cu ei, - s-au luat după ei ori la pierzare, ori la rătăciri.
Așa s-a întâmplat în multe părți din țară. Vom aminti doar pe unele - deși în multe alte locuri lucrurile s-au petrecut tot cam așa de dureros.
Erau cunoscute adunările minunate din părțile Aradului...
În partea întâia a acestei istorisiri am spus atât de multe lucruri frumoase despre adunările de la Sepreuș, Sâmbăteni, Covăsinț, Cicir... Ce roade frumoase au adus pentru Domnul, mulți ani aceste adunări și frații și surorile care osteneau acolo pentru Domnul.
Dar când au venit primele prigoniri peste ei, - sau primele ispite, mulți s-au dus să se usuce în secte sau să putrezească în lume.
În Sâmbăteni, primul lucrător Petre Stancu avea un singur copil și spre a nu avea copilul neplăceri în școală, el încetă lucrul pentru Domnul. Avu apoi unele neînțelegeri lumești cu preotul - și atunci alunecă spre căile străine. Apoi fratele rupt de dragostea dintâi s-a alipit de o organizație străină spre a fi la adăpost de orice suferință pentru Domnul. A mai atras după el și pe fratele său Florea, apoi pe încă unul dintre frați, făcând ca Numele Domnului și adunarea Oastei să fie de ocara lumii.
Plecarea din interes sau din slăbiciune a devenit curând căderea multora din învățătură și din statornicie.
Acum aceștia și alții sunt pierduți pentru totdeauna. În sufletul lor este numai clevetirea împotriva fraților, numai ură împotriva Bisericii, numai ocări împotriva învățăturii, credinței și dragostei dintâi.
În Sepreuș unde era o adunare de aproape trei sute de frați, fr. Pârvu, lucrătorul de acolo, având și el copii la școală, a făcut la fel. Spre a le crea copiilor un viitor „fericit” în lumea asta - s-a nefericit pe veci pe sine, viitorul său și pe a multora. Toată adunarea Oastei de la Sepreuș a avut de suferit din această pricină. Pârvu, odată căzut în starea asta, silindu-i și pe toți ceilalți să facă tot așa ca și el. Astfel s-a băgat frica de oameni în toate sufletele fraților și ale surorilor, într-atâta încât nimeni nu mai îndrăznește nici a pomeni acolo Numele Domnului. Astăzi el, care a propovăduit ani de zile aducând multe suflete la Domnul, - a ajuns nefericitul prilej de poticnire și de cădere pentru și mai mulți din aceștia.
La Curtici unde fusese o adunare la fel de mare, - tot din pricina lucrătorilor căzuți s-au risipit toate sufletele care apucaseră atât de frumos pe calea Domnului.
La Cicir, venise de curând Vasile Marini ca ginere după o soră tânără care, mai înainte ca fată, era o credincioasă deplin predată Domnului și care suferise mult atunci pentru Domnul. (Vasile Marini este cel mai tânăr din familia Marini de la Săsciori). Promitea foarte mult pe atunci, dar împreună cu Dumitru Pădureanu care la fel ca Vasile părea că vor fi niște lucrători de nădejde în Cicir, - s-au dovedit însă prea curând niște oameni lumești. Astfel că nu numai ei și familiile lor au căzut - dar au făcut să mai cadă și pe mulți alții...
La Covăsinț, la Cuvin, la Micălaca - la fel. Pricina celor mai multe căderi au fost unii care la început păruseră a fi niște lucrători ai Domnului. Astfel aceștia, devenind prilej de cădere pentru mulți, s-au acoperit cu o ocară și cu o rușine veșnică. O, ce cumplit lucru este acesta! Și cum de amar vor plânge și își vor sfâșia inima, toți aceștia. Dar va fi prea târziu. Ce cuvinte grele are Mântuitorul pentru cei care au devenit prilejul căderii altora (Luca 17, 1-2). Spune că va fi mai ușor pentru sinucigași decât pentru ei.
Dar Dumnezeul Îndurărilor a avut totuși milă. Prin alunecarea unora s-a adus mântuirea pentru alții. În locul lor Duhul lui Dumnezeu a ridicat pe alții, ca Lucrarea să nu fie nimicită.
S-au ridicat astfel multe alte adunări binecuvântate precum cea de la Zărand, unde frații credincioși și surorile statornice nu s-au clătinat în nici o vreme, ci au stat tari în mărturisirea lor. Rămânând nedespărțiți de Domnul Oastei, ei au colaborat strâns cu preotul, un om ales și înțelept - rămânând neclintiți în biserică. Ei au ajutat biserica, iar biserica i-a ajutat pe ei. Până astăzi adunările lor frățești sunt mereu în biserică, iar în mijlocul lor mulți alți frați au aflat și află mari bucurii și multe suflete au aflat și află calea fericitei mântuiri.
La fel în Beliu, alt loc unde Domnul a avut și Și-a păstrat statornice niște suflete de aur, alese și scumpe prin care s-au purtat multe sarcini frățești. Și a fost mult ajutată Lucrarea Domnului, în zilele ei cele mai grele.
Domnul a mai ridicat încă multe alte adunări noi până la mari depărtări, cu suflete care ostenesc și aleargă făcând multă bucurie. Cum sunt cele din Hălmagiu, Mustești, Zimbru sau Livada, Grădiște, Avram Iancu... Și încă multe altele noi, „unde Cuvântul Domnului nu mai fusese vestit”... Astfel se împlinește cuvântul: „iar locul lui să-l ia altul...”
Prin părțile Hunedoarei și Bihorului, adunările continuau pline de putere și ferite cu grijă de orice amestec cu învățăturile străine. Frați lucrători harnici nu numai hrăneau turma Domnului cu cea mai aleasă pășune duhovnicească, dar o și păzeau de orice fiară nimicitoare. Printre leul amenințător și printre ursul viclean, turma Domnului se strecura astfel fără pierderi. Lucrarea Oastei își păstra nu numai numărul frumos ci și statornicia frumoasei umblări în învățătura și în dragostea ei dintâi.
Suflete de mărturisitori harnici, vechi și noi, alergau pretutindeni săptămână de săptămână semănând, plivind și îngrijind ogorul Domnului.
Se mai adăugaseră multe nume noi și frumoase de lucrători care ne-au devenit apoi tot mai cunoscute. La Crișeni, Sâncrai, Săcel, Brad - în Hunedoara. La Ceișoara, Cârpești, Rieni, Mizieș - în Bihor. La Grădiște, Hălmagiu, Șimand, Beliu - în Arad... De asemenea în tot Banatul și Ardealul de Nord...
Începuse o nouă lucrare puternică cu tineretul. Adunări speciale pentru tineret se făceau pretutindeni tot mai multe și mai dese. Frați și surori se ocupau îndeaproape de munca aceasta - și roadele erau din ce în ce mai fericite. Veneau mulți tineri noi. Din rândurile lor s-au ales curând surori și frați de un înalt nivel duhovnicesc, care începură să lucreze cu multă înflăcărare pentru Domnul. Astfel s-a format noua generație, care va duce mai departe steagul Domnului.
Din pricina lipsei de alte mijloace de informare frații continuă și înmulțesc cercetările frățești. Astfel Duhul Domnului face să se nască între toți acel minunat circuit al dragostei, care face să fie pe drumuri zilnic sute de frați și surori în toată țara pentru a se cerceta unii pe alții.
Marea lipsă a legăturii frățești o simte fiecare frate și fiecare soră. Neavând alt mijloc de legătură între noi - cum erau altădată gazeta și cărțile, - acum ne umpleam acest gol cu vizitele frățești. Îndată ce avem o zi-două libere, - plecăm pe la frații din alte localități și alte regiuni ale țării. Avem o zi liberă, mergem la cei mai apropiați. Avem o lună liberă, mergem pe la câți putem, prin toată țara. Și cine poate chiar și în Yugoslavia și în Ungaria.
Cei mai mulți cu bilete de tren „în circuit”, merg și vin ducând și aducând bucurii, mângâieri și încurajări binecuvântate pentru ei și pentru alții. Ne vizitează mai rar chiar și frați din Yugoslavia și Ungaria.
Astfel se leagă părtășii, colaborări și familii binecuvântate. Prin aceste circuite, bucuriile sunt totdeauna proaspete, adunările înviorate, creșterea uniformă, legătura puternică, iar Lucrarea Domnului tot mai îmbogățită.
Ce minunat este acest circuit frățesc. Este ca sângele într-un trup, care umblând prin toate mădularele, face ca toate să fie crescute și ajutate la fel.
Dar unele suflete și unele adunări bolnave de duh străin n-au intrat - sau au rupt-o cu acest sfânt circuit frățesc, izolându-se.
Dacă ei n-au mai mers pe la frați, nici alți frați n-au mai venit pe la ei. Și astfel cei rupți, au ajuns ca niște mădulare care nu mai au nici un fel de legătură cu trupul. Și dacă nu mai au cu trupul, nu mai au nici cu Capul trupului (Col. 1, 18). Nemaiavând această legătură prin care își primeau cândva puterea și prospețimea, unii au început să se usuce și să înlemnească. Sau să putrezească și să miroase greu murind sufletește ori încet, ori dintr-o dată, de moartea cea mai amară și mai veșnică - moartea când toți ceilalți învie. Moartea, în timp ce totul în jurul lor învie... Cum spune cântarea:
Nici o moarte nu-i amară
ca moartea din primăvară
totu-i soare, totu-i flori
- numai tu să-ngheți și mori.
Toți se bucură și strâng
numai pentru tine plâng...
Între aceste împrejurări deci am ajuns din nou înapoi în mijlocul fraților dintre care plecasem cu aproape patru ani în urmă, pentru slujba de noapte, așa cum cerusem Domnului.
Câteva din gândurile și simțămintele de bucurie pe care le-am avut atunci, le-am descris în poezia „Reîntoarcerea” - scrisă în bucuria revederii cu frații:
Reîntoarcerea
Revăd iar casa mea... în care
cu mâna-mi toate le-am lucrat,
știu fiecare cărămidă
și piatră cum am așezat!
Privesc cu prietenie totul
și-n fiecare colț e-un glas
ce mustrător îmi reamintește
de-un prieten credincios, rămas...
Le înțeleg mustrarea dreaptă
și-mi plec privirile-n pământ,
ca cel ce și-a lăsat un prieten
și și-a uitat un legământ.
+
Revăd cărările umblate
demult în tinerețea mea,
mai recunosc știute semne
atât de prietene cândva...
Câte-o fărâmă din viață
în fiecare-am părăsit
și numai când mă duc pe-acolo
să le revăd, mi-e-ngăduit.
Dar ori prea grabnic uită ele
ori eu prea tare m-am schimbat
căci eu le recunosc pe toate
dar ele, toate, m-au uitat.
+
Revăd prieteni de-altădată
așa de-apropiați cândva,
atât de-adânc, atunci viață
cu-a lor viață se-mpletea.
Iar astăzi trec pe lângă mine
așa de-ndepărtați, părând
că nici nu ne-am știut pe lume
că nu ne-am cunoscut nicicând!
Pe veci de ce-aveam drag odată
și ce iubeam - sunt despărțit!...
Și toate-acestea pentru Tine
- și nu regret, Isus iubit!
Îndată ce am fost din nou în mijlocul lor, frații m-au înconjurat deci cu dragoste și cu îngrijorările lor. Bunul mers al Lucrării Domnului cerea mereu o legătură strânsă cu ei între toți frații lucrători, iar primejdiile care pândeau din toate părțile Oastei Domnului, ne sileau să petrecem multe nopți nedormite, căutând să găsim cele mai bune căi pentru a ne strecura atât printre leu cât și printre urs, spre a nu cădea în ghearele nici unuia dintre aceste două duhuri la fel de primejdioase.
Astfel, îndată după venirea mea, frații au hotărât un sfat frățesc la Simeria unde au luat parte unii din cei mai cunoscuți și mai activi frați lucrători de atunci printre care și fr. Capătă, Hărăguș, Popa Petru, Opriș Ion, Rusu Cornel, Irinca Valer și mulți alții, precum și fr. Sergiu de la București.
A fost o seară și o noapte de consfătuiri binevenite și folositoare pentru îndrumarea adunărilor și pentru toată orientarea de care aveau nevoie toți frații, spre a nu fi abătuți din drumul cel bun, nici la dreapta și nici la stânga. Familia noastră duhovnicească era mare, împrejurările prin care treceam erau grele și primejdiile multe, - așa că era mereu nevoie de astfel de întâlniri pentru a rezolva mereu alte și alte trebuințe.
După sfatul de la Simeria a urmat la o lună, un alt sfat și mai larg, la Galda de Sus din județul Alba. Aici cu prilejul unei frumoase adunări au participat un și mai mare număr de lucrători, având de pus și de rezolvat tot așa un și mai mare număr de probleme.
Dar chiar dacă nu se puteau rezolva toate și în cel mai fericit chip, - totuși unele din aceste sfaturi frățești erau de cel mai mare folos, prin faptul că se întărea legătura frățească și se puteau găsi căi mai duhovnicești pentru multe neajunsuri ce se petreceau între frați.
Astfel ieșeau la iveală lucrurile nepotrivite sau faptele rele, care se judecau și se îndepărtau dintre noi. Ori erau arătate pildele și căile bune ce trebuiau urmate. Era în acel an 1956 - și un an de îndurare a Domnului, când ne bucuram de o libertate mai mare în ce privea adunările și strângerile noastre. Nu știam că totul ne era supravegheat.
Dar și aceste sfaturi frățești care la început au lămurit bine multe neajunsuri, - până la urmă s-au dovedit ca o sabie cu două tăișuri. Adică dacă ele nu erau cu toată grija începute și îndrumate permanent într-un duh de rugăciune, de smerenie și de curăție duhovnicească, - ușor alunecau devenind niște prilejuri de gâlceavă și de certuri firești. Fiindcă dacă nu se lucrează cu multă înțelepciune și dragoste din partea celor ce doresc să îndrepte anumite nepotriviri, - acei care se simt atinși, în loc să primească îndrumarea se ridică împotriva ei. Așa se ajunge apoi la rupturi care nu se mai pot vindeca decât cu ani de dureri și pierderi. - Sau poate chiar niciodată.
De Pop Alexandru (zis Șandor înainte când era la Cluj; zis mai târziu Sandu, - când a ajuns la Bacău) - n-am mai pomenit nimic din 1951 când de la Baia Mare a ajuns la Oradea. Apoi - eliberat, a devenit dintr-o dată cel mai activ „misionar” pe țară.
Înzestrat cu o puternică îndrăzneală și cu un neobișnuit talent de a se introduce oriunde voia - și mai ales se pare, cu o însărcinare oficială, el se știa folosi de „râvna lui arzătoare” zisă „pentru Domnul”, spre a-și înălța propria sa persoană cât mai în fruntea fraților - îmbinând astfel atât interesele sale cât și pe ale celor ce îl foloseau.
Știa să folosească fiecare prilej pentru a se arăta pe sine persoana numărul unu, - fără de care nu se putea face nimic - și care singurul le poate pe toate...
Era exact tipul și metoda lui Secaș din 1932-1934... Întocmai ca acela atunci - acesta acum, se vedea bine că urmărește același scop: să parvină. Să ajungă prin orice mijloace cât mai în vârf, pentru ca apoi de acolo din frunte - să-și facă el voia firii sale ambițioase. După douăzeci de ani istoria se repeta întocmai. În alte condiții desigur și la alt nivel, dar cu aceleași metode și cu același scop. Chiar și la înfățișarea trupească acești doi oameni se asemănau atât de mult unul cu altul. Atâta doar că acesta de acum are în plus față de acela de atunci un defect de vedere, nu numai la ochii sufletești ci și la cei trupești: un ochi îi era orb. O meteahnă care parcă este și ea o însemnare de la Dumnezeu.
Având o memorie bună, ca oricare deficitar al însușirilor luminii - precum și un real talent artistic, Pop deprinsese bine arta de a vorbi îndrăzneț și atrăgător. Alegea diferite istorioare și versete biblice, bine potrivite pentru stările sufletești ale ascultătorilor săi, apoi cu gesturi largi și cu voce îndrăzneață, chiar și cu o mimică lacrimogenă, se străduia să-i convingă pe cei ce-l ascultau că Oastea Domnului nu mai are un alt vorbitor asemenea lui. Și că prin urmare toți trebuiau să-l privească și să-l asculte ca pe un conducător. Astfel sub Numele Domnului el își urmărea cu istețime înălțarea numelui său. Și sub lozincile Evangheliei, - interesele sale.
Metoda își avea dedesubturile ei bine puse la punct. Folosindu-se de ambiția acestui om, redus din punct de vedere intelectual și ceea ce era mai grav, nenăscut din nou, - cei care îl dirijau, urmăreau în primul rând dărâmarea seriozității și demnității sfinte și înalte la care se făcuse până aci evanghelizarea în Oastea Domnului.
Marii oameni ai lui Hristos din Lucrarea Oastei, începând cu părintele Iosif, care porniseră și duseseră în țară prin această Lucrare Evanghelia - o făcuseră aceasta în fața lumii la un nivel atât de înalt. Nu numai de seriozitate ci și de putere. - Și mai ales de o viețuire sfântă.
Din pricina aceasta, vrăjmășia oricât de pornită a fost împotriva Oastei - n-a putut spune nimic rău despre Lucrarea și lucrătorii Domnului. Totul fusese lucrat cu o înaltă competență și cu o mare putere - în lumină. Chiar dacă majoritatea fraților lucrători erau oameni simpli. - Lipsa lor de pregătire omenească, era mult acoperită și întrecută de către darurile duhovnicești pe care le aveau din plin de la Duhul Sfânt, pe baza viețuirii lor alese. Curăția, smerenia și dragostea, blândețea și înfrânarea lor pline de evlavie și de bun simț cu care frații înaintași Îl slujiseră pe Hristos - era pricina de laudă în Domnul a Oastei.
Acum acest înalt nivel duhovnicesc începea să fie dărâmat prin acești zișii „lucrători” noi care dădeau năvală în Oaste, unii fără nici măcar a ști ce este nașterea din nou. Alții pierzând-o îndată.
Astfel plini de firea lor pământească acești „mânați” și duși fie de ambiții fie de interese, - lucrau de zor la dărâmarea însăși a temeliei Oastei Domnului, care era nașterea din nou și umblarea în sfințirea vieții.
Pe lângă plaga „formalismului” ucigător de voluntariat, sau a sectarismului ucigător de statornicie, - mai veni acum și parazitismul acesta ucigător de toate virtuțile și prăbușitor de tot ce fusese serios și înalt în ideea Oastei!
Într-o astfel de „independență” din ce în ce mai sfidătoare față de toți frații, umbla acum acest Pop. Acolo unde era ascultat fără cârtire, el le arăta fraților o „dragoste” protectoare. Unde nu i se împlineau dorințele și pretențiile lui firești, - devenea dintr-o dată ca un tigru furios care mușca cu vorbe grele și necruțătoare pe oricine i se împotrivea. Cu o astfel de fire dublă el devenise cunoscut și temut peste tot.
Cutreiera țara în lung și în lat. Organiza adunări mari, cât mai mari, - la care el să fie stegarul principal, cel care să se impună, spre a fi cunoscut și recunoscut de toți. Acolo unde simțea că ar putea fi un altul mai prețuit ca el, - nu mergea deloc. Sau dacă mergea, ori căuta să se arate tot timpul ca unul din cei mai apropiați ai aceluia, ca „omul imediat după el”, - dacă nu asemenea cu el sau chiar și mai mult, cu scopul de a ajunge odată - și cât mai repede - în vârful grămezii.
Ori se arăta potrivnic de la început, creând o atmosferă de luptă și de partidă între frați.
Frații buni, vedeau aceasta cu durere și cu îngrijorare, dar tăceau pentru a ocoli ieșirile lui furioase care adesea erau adevărate scandaluri, izbucnind pe neașteptate în chiar mijlocul adunărilor la care participaseră mulți noi veniți. Sau se ocoleau orice discuții cu el spre a nu-l face să izbucnească în cine știe ce ocări, făcând de rușine Lucrarea Domnului, - de care lui nu-i păsa.
E nevoie să ne ocupăm de omul acesta, deși oricând vorbim despre el ne este neplăcut fiindcă el va avea un rol însemnat în evenimentele care vor mai urma. În curând el va deveni „o problemă” pentru Oaste, precum Moldoveanu va deveni „o altă problemă”. Amândoi aceștia au fost ridicați de duhuri diferite din adânc și prin felurite metode caută să ajungă cât mai în vârf, fiecare cu un alt scop. Astfel au creat ei în Lucrarea Domnului unul tulburări celălalt dezbinare. Dar nu ei, ci duhurile care îi foloseau.
Prin mijloacele proprii firii sale - Pop ajunsese în familia fr. Leon Andronic la Bacău, unde a cunoscut-o pe Dorica, fiica acestuia și repede-repede s-a căsătorit cu dânsa. Era pe la sfârșitul anului 1950, când abia ieșit din închisoare, am aflat despre punerea la cale a acestei căsătorii prin tânăra soră Maricica Săilă din Bacău.
Sora aceasta, Maricica Săilă, de o vârstă cu Dorica și prietenă scumpă a acesteia - era un suflet cu totul ales și scump. Suferindă de o gravă boală la piept, abia ieșită din spital, - când a aflat despre cursa în care era gata să cadă Dorica, a încercat totul ca să o scape.
A stăruit cu toată puterea s-o convingă să nu facă pasul căsătoriei cu Pop, - simțindu-l pe acesta o cursă pentru ea. Dar Dorica n-a ascultat-o.
A rugat-o apoi împreună cu părinții și cu frații acesteia, - dar nici pe ei nu i-a ascultat.
Atunci a venit până la mine acasă la Beiuș... Când am revăzut-o pe sora Maricica în ce stare gravă era, mi-am dat seama că s-a sculat chiar de pe patul de moarte spre a încerca totul ca să o salveze pe sora ei. Venise să-mi ceară și mie ajutorul unei intervenții pe lângă Dorica spre a o convinge să nu se căsătorească cu Pop.
Vestea căsătoriei acesteia era cu totul neașteptată și pentru mine. Firește că eram împotrivă. Cunoșteam atât de bine pe fratele Leon Andronic - și o cunoșteam și pe fiica lui încă din 1935 când avea abia 7 ani, venise cu tatăl ei la Congresul Oastei din Sibiu. Se legase atât de strâns de mine atunci fetița asta pe care n-o mai văzusem, încât mi-a rămas pe totdeauna aproape. Păstrasem o strânsă legătură cu familia lor - și ea a crescut, cum s-ar zice, datorită acestei legături... În vremea foametei din 1946-1947 - am adus-o la noi cu toți ceilalți frățiori ai ei, crescându-i împreună cu copiii mei.
Acum Dorica era pe cale să se nefericească poate pe totdeauna. Trebuia să facem totul pentru a o feri de nenorocirea în care cade.
Maricica se vedea bine că este în cele din urmă zile ale vieții ei. Efortul călătoriei lungi și grele pe iarnă și în niște condiții foarte grele, - o făcură să nu poată pleca imediat înapoi. Trebui să stea 2 zile la pat, suferind ca un martir crizele de febră și friguri.
Am trimis o telegramă pentru Dorica, rugând-o să nu facă în nici un caz pasul căsătoriei până ce va primi scrisoarea pe care i-o va aduce Maricica.
Dar Pop aranjase ca orice scrisoare să cadă în mâinile lui. Bănuindu-și în primejdie planurile - a grăbit și mai tare totul, așa că pe când Maricica a ajuns acasă, - nunta era făcută. Pop ajunsese într-o familie cu vază în Oaste și se asigurase de susținători mulți. Ca nași i-a chemat, tot pentru slavă lumească pe Oprișan și pe Sergiu de la București, care pe baza cunoștinței cu fratele Leon primiseră să binecuvânteze, fără a cerceta mai îndeaproape, o însoțire atât de nepotrivită.
Ajunsă acasă, sora Maricica nu s-a mai ridicat de pe patul ei. Peste câteva zile a și murit... Ca o jertfă a dragostei pentru Domnul, pentru Lucrarea Lui - și pentru sora ei, pe care cu orice preț a vrut să o scape de la un calvar pe care ea l-a întrevăzut bine...
Fie ca aceste rânduri duioase să ne reamintească de ea ca de încă un suflet sfânt dintre comorile și jertfele Oastei...
Sora aceasta avea și un dar minunat de a cânta și compune melodii. De la ea am reținut atunci cântarea:
„O, păcătoșilor iubiți, ce stați în nesimțire
doriți voi oare s-auziți un cântec de iubire
un cântec cum nicicând n-a fost și nici va fi vreodată
- o, de doriți priviți adânc spre Crucea-nsângerată...”
Ea cânta totdeauna cu lacrimi... Ne-a mișcat atât de adânc felul ei nepământesc de a cânta...
Totdeauna când cântam cântarea aceasta nu pot să nu-mi amintesc de ea... și de tragedia sorei ei.
Acum în 1956 Pop era „învățător” undeva pe lângă Cluj. Dar ce fel de învățător era - și când își făcea „pregătirea” lui - nu știam. N-am aflat aceasta limpede niciodată. El însuși spusese că pe când și-a luat el diploma de învățător tatăl său era șeful organizației de partid din comuna lor Sărata și că era în foarte bune raporturi cu Securitatea. Nu știu dacă asta a avut vreo legătură cu diploma sa.
Dar în toamna anului 1956 el era foarte „harnic”. Nimeni nu putea fi atât de pretutindeni ca el. Împlinea slujba de învățător în Feleac lângă Cluj, dar era și organizator de mari adunări ale Oastei în toate părțile țării, din Banat până în Bucovina și din Maramureș până în Moldova. Făcea „școală” vreo 2-3 zile pe săptămână cu elevii săi la Feleac, iar celelalte zile era tot dus...
Cum putea face așa? - nimeni dintre noi nu ne puteam explica. La orice nedumeriri ale noastre, el avea răspunsuri „convingătoare”. Totdeauna lăsa să se înțeleagă că el are o pricepere atât de mare și niște relații atât de sigure încât îi duce sau îi depășește pe toți mai marii comunei sau ai județului care l-ar controla...
În vara anului 1956 a fost și o mare nuntă aranjată să se petreacă la Feleac. Felul cum se pricepea să aranjeze atunci astfel de întâlniri frățești îi făcea pe toți să-l admire. Reușise într-adevăr să fie unul dintre cei mai căutați. Ținea corespondență cu frați din toate părțile. Organiza adunări, făcea vizite, primea tot felul de vizitatori, avea tot felul de relații „rezolva” tot felul de probleme.
Din Cluj însă doar familia fr. Chișu era cea care îl sprijinea. Cu ceilalți frați aproape cu toți era certat. Reușise să facă între ei partide în așa fel încât nici ei între ei să nu se mai poată înțelege.
Nemulțumiți, frații din Cluj au convocat dese stări de vorbă la care au invitat pe diferiți frați din țară pentru rezolvarea neînțelegerilor provocate de Pop între el și ei. Dar cu toate „împăcările” și înnoirile de legăminte, - pace adevărată nu s-a mai putut face.
Chiar și după plecarea lui Pop din Cluj, - sămânța aruncată de el acolo în loc să se stârpească, a rodit mereu neînțelegeri. Nu era desigur numai Pop cauza. Păcatul lui se încuibase acum adânc și în alții. Dar de la el a început cangrena care nici după douăzeci de ani tot nu era vindecată...
În noiembrie 1956 eram deci tot în Simeria. Încercam mereu să obțin serviciul avut înainte sau un altul, - dar nu primeam decât promisiuni și amânări.
Într-o zi mă pomenesc că vine la mine Pop - zis atunci Șandor - și îmi spune că pe ziua de 6 noiembrie s-a fixat un sfat frățesc deosebit la Feleac. Întâi pentru rezolvarea problemei infiltrațiilor sectare în Oaste. Al doilea, pentru punerea de acord asupra învățăturii, între toți frații cei mai de seamă. Și al treilea, pentru stabilirea unui fel de plan de lucru pentru viitorul Lucrării Oastei Domnului. Am bănuit că acest sfat fusese pus la cale de Sergiu și Leon, - ca apropiați ai lui Pop.
Cum toate acestea trei erau niște probleme arzătoare la care cu toții ne gândisem și le ridicasem adeseori între noi cu frații cei mai apropiați, - n-am mai întrebat cine a fost primul cu părerea de a se convoca acest sfat tocmai la Feleac, în casa lui Pop. El mi-a spus că s-a și hotărât data când să se țină sfatul și cine dintre frați să fie chemați la el.
Trebuiau să fie acolo neapărat: Andronic, Bălăuță, Condruz, Capătă, Dorz, Hărăguș, Moldoveanu, Popa Petru, Tudose, Sergiu... Cam aceștia erau priviți a fi „stâlpii”. Trebuia deci să se afle tot ce gândesc și ce plănuiesc aceștia.
Și cam aceștia am și sosit în seara de 6 noiembrie 1956 la Feleac. În bucuria revederii cu toți acești frați nu ne-am putut gândi la nimic rău. Cui să-i treacă măcar prin gând că acest sfat nu fusese pus la cale de nici unul dintre noi, ci de cu totul altcineva din afara noastră pentru a se afla astfel tot ce gândim și plănuim.
Am avut în toată noaptea aceea o stare de vorbă asupra tuturor celor trei puncte de mai sus.
Au fost în primul rând confruntări destul de aspre între noi pe problema strecurării în Oaste a învățăturilor străine care își aveau izvorul mai ales în cei de la Sibiu. Propovăduitorul mai de seamă al acestor învățături devenise acum Moldoveanu. Iar cei doi mai apropiați de părerile sale erau priviți a fi Condruz și Tudose.
De partea cealaltă erau Andronic, Bălăuță, Capătă, Hărăguș și Sergiu. Popa Petru era cam la mijloc între aceste două partide.
Sfatul acesta n-a avut de la început o atmosferă de confruntări, ci una de împăciuire, de apropiere, de găsire a unui mod de înțelegere și climat de colaborare frățească. De punerea de acord a tuturora asupra unei singure interpretări și a unui singur fel de a învăța și de a crede. Spre a se lichida dintre noi oricare deosebiri de vederi și de păreri.
Cu toate acestea însă, au avut totuși loc și cuvinte mai apăsate împotriva lui Moldoveanu care deși se numește „frate ostaș” și își desfășoară activitatea în frățietatea Oastei, totuși de atâția ani de zile și astăzi nu numai că nu vrea să-și însușească felul de a crede și de a învăța al celorlalți frați, dar răspândește o învățătură sectară total potrivnică învățăturii Oastei...
Asupra acestor lucruri li s-a atras atenția și celorlalți doi frați care îl sprijineau pe Moldoveanu și se făceau și ei părtași la același fel greșit de a lucra.
Moldoveanu a adoptat și de astă dată felul lui obișnuit de a nu răspunde decât cu frânturi de idei și cu ascunzișuri după vorbe, care să nu spună nici „da” nici „nu”. Omul acesta cred că n-a spus niciodată clar ce gândește și ce vrea. La el cuvintele au rostul să ascundă nu să arate ceea ce gândește.
Totuși, forțat să dea un răspuns direct, a recunoscut că „în unele privințe” el are „alte încredințări decât ceilalți frați”, - dar că pe viitor el nu le va mai răspândi nimănui aceste încredințări ale sale ci și le va păstra numai pentru el.
La toate stăruințele noastre ca el să renunțe la acele încredințări care îl despart de frați și care răspândindu-se produc dezbinări, tulburare și pierderi în adunările frățești, - el n-a dat nici un răspuns hotărât și n-a arătat nici o dorință sinceră ca să asculte de frați.
În privința asta deci, lucrurile nu s-au îmbunătățit cu nimic. Reieșea limpede că în Lucrarea Oastei, Moldoveanu își avea și el un plan al lui pe care și-l urmărea cu răbdare și stăruință... Ceilalți doi Condruz și Tudose, îl urmau fără să gândească prea limpede ce fac.
Din pricina neînțelegerii asupra acestui punct - nu s-a putut realiza prea mult nici din cel de al doilea și nici din cel de al treilea, decât foarte puțin. Și doar între noi ceilalți, fără partida celor trei.
De fapt, eu lipsind atâta vreme dintre frați, am căutat să păstrez o atitudine mai apropiată de toți, mai împăciuitoare între ei, spre a nu se produce o ruptură. Voiam cu orice preț să cred că singură dragostea poate rezolva totul. Și căutam să izbutesc pe această cale să-l conving pe Moldoveanu să înțeleagă că dacă stă în familia Oastei este dator să creadă și să învețe și el la fel cu Lucrarea în care a venit.
Frații ceilalți erau hotărâți să procedeze mai radical față de el: Ori ascultă și se supune și el învățăturii și Frățietății - ziceau ei - ori să plece unde vrea! A fost de ajuns cât i s-a tot spus - fără să vrea să se supună Cuvântului și Frățietății!...
Dar eu am intervenit cu rugămintea să nu se meargă chiar până acolo. Să mai avem răbdare, să mai așteptăm, să mai nădăjduim. În felul acesta, lucrurile s-au domolit.
De multe ori mi-a părut rău mai târziu pentru atitudinea mea de atunci! Poate că dacă operația „Moldoveanu” s-ar fi făcut atunci, așa cum voiau frații, - am fi suferit cu toții mai puțin mai târziu... Și boala aceasta n-ar fi nimicit pe atât de mulți dintre frați. Dragostea poate că nu este în astfel de cazuri chiar cea mai bună de urmat. Aici poate trebuie să asculți mai mult de adevărul care spune: După întâia și a doua mustrare - depărtează-te de cel care face dezbinări (Tit 3, 10).
„Fratele” Pop nu lua nici o atitudine între aceste două păreri. Asculta la fiecare, dar aproape la fiecare oră ieșea afară... Nu bănuiam de ce iese. Mă gândeam că doar spre a lua seama pe afară, ca unul care era stăpânul casei.
Cam pe la ora 11 noaptea a ieșit până afară și fr. Capătă. Când a venit în casă mi-a spus încet:
- În stradă stau două mașini mici, una din jos alta din sus de noi. Ce va fi oare cu ele?
- Nu știu, - am răspuns eu liniștit. Și mi-am văzut mai departe de treabă fără să bănuiesc nici atunci nimic.
După orele 12 Pop a stat pe afară cam prea mult: vreo oră-două.
Când a venit în casă a adus un ziar care în Cluj apărea seara iar în afara Clujului sosea dimineața următoare. În acel ziar se scria despre revoluția din Ungaria, care izbucnise atunci, în 6 noiembrie 1956.
- De unde ai luat acest ziar acum la ora 2 noaptea? - l-am întrebat noi. Acum numai în Cluj se găsesc ziarele astea.
- Am întâlnit poștașul pe stradă! - răspunse Pop.
- Acum, la ora 2 noaptea?
- Nu știu cum s-a potrivit, dar poștașul mi l-a dat!
Nici atunci tot n-am bănuit nimic! Eram foarte ocupați cu ale noastre. N-am avut bănuieli nici asupra lipsei sale de aproape 2 ore în miezul nopții aceleia. Și nici n-am făcut vreo legătură între desele lui ieșiri pe afară și cele două mașini mici care stăteau în apropierea casei - mașini care după ora 2 n-au mai fost acolo.
Dar mai târziu după ani de zile, - prea târziu însă! - am început să facem o oarecare legătură între toate acestea și multe altele, de după noaptea aceea...
După ce ni s-a adus ziarul cu noutatea neobișnuită, discuțiile noastre din noaptea aceea s-au întins și asupra unor planuri de viitor „dacă Domnul va aduce și la noi o libertate mai mare” în care să putem lucra iarăși la vestirea mai largă a Evangheliei...
Mai ales fr. Sergiu era plin de inspirație în ce privea frumosul viitor al Oastei:
- Va apare foaia Isus Biruitorul - spunea el. Va apare o revistă Oastea Domnului. Vor apare cărți noi, emisiuni religioase la radio, echipe artistice religioase, teatru religios, șezători religioase, cinematograf religios...
Toate-toate acestea păreau ceva atât de apropiate și de cu putință pentru el, - ca și cum ar fi niște mere coapte, gata să cadă acum din pom. Și țara întreagă ne-o și vedeam plină de cunoștința și dragostea lui Hristos.
Ce minunate ni se păreau toate acestea și ce entuziasmați devenisem gândindu-ne că totuși la Dumnezeu toate sunt cu putință...
Dar câteva zile mai târziu eu și fratele Sergiu ni le auzeam pe toate acestea din gura anchetatorilor noștri de la Ministerul Securității din București.
Dar până atunci, iată ce s-a mai petrecut:
Tot nu știu nici azi cine hotărâse ca în prima duminică după acest 6 noiembrie, să se țină o mare adunare a Oastei din Moldova în comuna Lăloaia, lângă Comănești-Bacău. Se înștiințase că vom merge și noi cei din Ardeal.
În ziua anumită eram deci acolo. De multă vreme nu mai văzusem atâta mulțime de frați venind la vreo adunare. Poate chiar de la Congresul Oastei din Sibiu.
Când soseau trenurile, de la stația din loc, plecau o mare de oameni. Stațiile vecine nu mai aveau bilete pentru gara asta. Se vânduseră toate.
Am mers cu un șuvoi uriaș cu toții spre biserica din Lăloaia, unde era preot atunci părintele Albu, un om al lui Dumnezeu, iubitor al Oastei și sprijinitor al fraților.
Marea biserică s-a umplut ticsită de frați care stăteau înghesuiți unul lângă altul.
Pe dinafară mai așteptau încă mai mulți.
Au început vorbirile și cântările pline de înflăcărare și de bucurie, ca o despovărare a dragostei frățești care fusese despărțită de prea mulți ani.
Dar pe la jumătatea adunării vine cineva cu un ordin de la Sfatul Popular: adunarea să se împrăștie imediat iar vorbitorii împreună cu preotul să se prezinte cu toții la miliție. Altfel miliția va veni și ne va aresta pe toți.
Fratele din loc, Toma Mierlușcă, cu preotul Albu au fost de părere ca noi cei mai de departe să plecăm imediat din comună, iar adunarea să se despartă în două și să continue jumătate la Văsiești iar jumătate la Comănești. La miliție se vor duce numai dânșii, fără noi.
Așa am făcut. Ne-am despărțit în două. Eu am luat-o împreună cu o mulțime de frați și surori spre Văsiești, unde am petrecut toată noaptea în mari bucurii duhovnicești. Iar alții în cealaltă parte.
Pop, care de obicei nu lipsea de nicăieri, acum nu știu cum se potrivise că aici n-a apărut.
După 3 zile petrecute pe aici din plin, - am plecat cu încă vreo doi frați spre București. Am avut și acolo câteva întâlniri fericite cu frații în locuința fratelui Sergiu și în alte locuri. Gruparea tineretului din București era una din cele mai frumoase din țară... Tot tineri unul și unul...
Sâmbăta și duminica viitoare urma să avem o mare adunare cu toți frații la Vulcana Pandele din județul Dâmbovița. Erau chemați să vină aici toți frații din părțile Munteniei.
Într-adevăr încă de sâmbătă seara marea casă a fr. Stan Ionescu din Vulcana devenise neîncăpătoare. Cu trenurile de seară sosiseră o mulțime de frați. Dar cei mai mulți urmau să sosească abia duminică dimineața...
S-a început adunarea. Vorbirile înflăcărate ale fraților curgeau din plin, când dintr-o dată intrară pe ușă un grup de necunoscuți civili, împreună cu un căpitan și câțiva milițieni.
- Toată lumea stă pe loc! Nu mișcă nimeni. Prezentați buletinele! - răsună comanda scurt și aspru.
Eu tocmai vorbeam când primul intrat, unul dintre civili care părea a fi șeful lor îmi zise privindu-mă peste toți:
- Așa domnule Dorz! De asta mi-am dat eu avizul ca să vii d-ta din Bărăgan, ca acum să răscoli toată țara? Bine! Vom mai vedea noi!
Vom mai vedea noi ce va fi și cu dv. care nu vă mai astâmpărați locului ci umblați de la o margine la alta a țării, deranjând bunul mers al lucrurilor, oprind tineretul de la școală și împiedicând muncitorii de la servicii...
După ce au luat buletinele tuturor și i-au trecut în tabele nominale, cel ce era șeful - spuse:
- În afară de Dorz Traian, Grosu Sergiu, Diac Viorel și Mortici Lazăr care vor rămâne pe loc, - toți ceilalți veți pleca imediat la gară. Și cu primul tren acasă! Pe drum să-i întoarceți înapoi și pe toți cei pe care îi veți mai întâlni venind aici!
Nu știu cum se făcuse că Pop, cel nelipsit, - nici de data asta nu sosise aici. Dar nimeni nu observase asta.
Toți frații au înțeles că noi cei opriți suntem arestați. Câțiva dintre frați și surori se grăbiră să ne schimbe căciulile, fularele sau hainele lor mai groase - ca să le avem de frig. Și se despărțiră de noi cu multe lacrimi.
După plecarea fraților, noi am fost puși să dăm o declarație că nu vom mai participa la nici o activitate a Oastei Domnului până când aceasta nu va fi legalizată. Apoi mie și lui Sergiu ni s-a pus în vedere ca mâine, luni, să facem primele demersuri pentru obținerea legalizării Oastei. Altfel vor începe o serie de măsuri împotriva oricăror adunări fie mari fie mici iar noi o să-i avem pe conștiință pe toți cei care vor avea de suferit.
Am întrebat:
- Există vreo posibilitate să obținem o legalizare a activității Oastei Domnului?
- De ce n-ați încercat niciodată? Ceilalți cum au obținut? („ceilalți” - erau cultele neoprotestante legalizate).
- Și cum să începem? Unde și ce trebuie să facem?
- Interesați-vă la Patriarhie; la Departament!
- Bine, vom încerca!
- După ce veți merge la Patriarhie și vi se va spune ce trebuie să faceți, trebuie să vă întâlniți cu noi, ca să vedem ce ați făcut!
- Dar unde vă găsim?
- Vă veți prezenta seara la ora 5 lângă ceasul de la universitate! - Acolo ne veți aștepta - zise „șeful”.
Duminică seara, târziu, am ajuns la București, acasă la Sergiu numai eu și el. Atunci Sergiu locuia într-o căsuță mică pe strada Puțul cu Tei.
Tot timpul nopții ne-am sfătuit ce este de făcut.
- Iată-ne ajunși la o răscruce foarte grea - ne ziceam noi.
Dacă nu vom încerca să obținem legalizarea, autoritățile vor începe să ia măsurile aspre cu care ne-au amenințat împotriva adunărilor noastre și a fraților noștri.
Dacă vom începe să umblăm după legalizare pe la Patriarhie și Departament - cine știe ce condiții ni se vor mai pune și până la urmă ce vom primi!
Totuși n-avem încotro. Vom porni - și apoi facă-Se voia Domnului.
În dimineața următoare am început calvarul drumurilor noastre... Credeam atunci că totul se va rezolva oarecum ușor, de vreme ce mergem trimiși de Securitate.
- Desigur, - vorbeam noi doi, - este și interesul Securității Statului ca să se pună o ordine legală și în problema Oastei. Fiindcă acolo unde ceva nu este în ordine se nasc permanent bănuieli și temeri. Statului nu-i pasă ce este între noi și autoritatea bisericească. Statul vrea să știe doar că acolo se adună niște oameni care au o formă legală.
- Dar cum vom obține noi această formă legală? Noi suntem desigur o lucrare duhovnicească în sânul credinței și Bisericii Ortodoxe, - însă noi nu mai avem nici un fel de recunoaștere din partea Bisericii și a statutelor pe baza cărora funcționează ea în Stat. Legal noi suntem desființați din 1948, - iar oficialitățile bisericești ne-au condamnat înainte chiar de a ne desființa.
- Pe ce bază să le cerem noi o legalizare pe care nici un paragraf din Statutele și Regulamentele lor oficiale, nu o prevăd?
- Pe baza existenței noastre! Oastea Domnului există! Ea este o realitate. Și acum a devenit o problemă. Pe baza asta să cerem rezolvarea bună a acestei probleme care interesează în egală măsură atât Statul cât și Biserica...
Înainte de a ieși din casă, am îngenuncheat amândoi și cu sufletele pline de apăsare ne-am rugat fierbinte:
- Doamne Isuse, pornim la un drum greu. Singur Tu știi ce va urma pentru Lucrarea Ta și pentru noi. Câtă vreme s-a putut merge fără această legalizare, noi am mers chiar dacă am avut câțiva atâtea de suferit de la mai marii Bisericii și ai poporului acestuia. Dar acum când toată mulțimea fraților noștri sunt amenințați, - din dragostea pentru ei și din grija pentru Lucrarea Ta, - luăm acest drum. Te rugăm fii cu noi înaintea mai marilor lumii acesteia - și nu ne lăsa să facem nimic din ceea ce ar fi nepotrivit cu voia Ta și cu planul Tău...
Primul drum l-am făcut la Patriarhie.
Acolo, după o lungă așteptare, când am spus pentru ce vrem să vorbim cu Patriarhul, am fost întâmpinați de către un preot înalt și cu o atitudine mândră ca niște oameni care vin cel puțin de la capătul lumii și din cine știe ce secol:
- Ce Oastea Domnului? Păi fleacul acesta nu mai există, ăhă, de când! Cum vă treziți voi acum să mai umblați după cai verzi?...
- Vă rugăm stăruitor să ne înștiințați pentru o audiență la părintele Patriarh!
- Dar ce credeți voi că mai interesează pe cineva problema asta? Vedeți-vă de treabă! Mergeți acasă!
- Am fost trimiși de către Securitate aici! Trebuie neapărat să înfățișăm problema asta Patriarhiei.
- Dacă așa este, faceți un memoriu scris. Și îl trimiteți prin poștă. Apoi așteptați acasă răspunsul. Acum nu puteți fi primiți în audiență! Astfel de probleme nu se rezolvă decât cum v-am spus. De altfel Patriarhul este acum ocupat cu o delegație din Yugoslavia...
Am plecat de la Patriarhie cu acest rezultat, iar seara eram amândoi la ceasul din fața universității.
Acolo ne aștepta șeful care vorbise cu noi în Vulcana. Îndată am fost luați de o mașină și duși la Ministerul Securității. Acolo am fost despărțiți unul de altul și fiecare am fost dus în altă parte.
De la ora cinci seara și până la ora nouă noaptea a trebuit să ascult și să răspund la nenumăratele acuze și întrebări.
Toate marile adunări la care participasem în timpul de când venisem din închisoare - erau cunoscute. Mai ales sfatul de la Feleac, era cunoscut până în cel mai mic amănunt.
Cel ce mă cunoscuse atât de bine la Vulcana se vede că ne urmărise prin oameni ai lui de mulți ani peste tot.
Acum mă miram totuși de unde le putea cunoaște chiar atât de bine și chiar pe toate cele ce le discutasem la Feleac!
Tot nu ne puteam gândi cine oare i-a putut informa atât de repede și atât de amănunțit asupra tuturor celor ce se petrecuseră între noi.
După ce am fost amenințați și avertizați în toate felurile cu privire la activitatea Oastei pe viitor, am fost din nou îndrumat „cu toată bunăvoința” - să continuăm eforturile pentru obținerea legalizării. Să facem cât mai repede memoriul care ni s-a cerut. Să-l facem către Patriarhie, dar să-l scriem în trei exemplare din care unul să i-l dăm dânsului în mână pentru Ministerul Securității, atunci când vom veni să-l prezentăm la Patriarhie - iar al treilea exemplar la Departamentul Cultelor. Aceste memorii vor trebui înmânate personal atât Patriarhului cât și Președintelui de la Departamentul Cultelor. Să le cerem acestora audiență.
- Acum, - zise anchetatorul uitându-se la ceas - peste un sfert de oră ai trenul spre Simeria. Vei fi dus la gară cu mașina. Cumperi bilet și te sui în tren. Iar cât mai curând faceți memoriul și vă prezentați cu el la București. Să fim înțeleși! Când vii îmi dai un telefon!
Și ieșind cu mine pe felurite scări și coridoare am ajuns în sfârșit în stradă. Mașina mă duse în câteva minute și mă lăsă în fața Gării de Nord.
Dar cum să plec, fără a ști nimic ce s-a întâmplat cu Sergiu?
Știam însă că sunt urmărit pas cu pas.
De aceea mă îndreptai spre ghișeul de bilete, cât mai încet spre a ajunge cât mai târziu...
Pe jos dormeau întinși zeci de oameni... Mă prefăceam că nu știu cum să trec peste ei spre a ajunge la bilet. Stam, mă uitam, ocoleam pe o parte și iar reveneam pe alta - așa că am ajuns la bilete după cum prevăzusem: - când trenul plecase...
Mă prefăcui necăjit (- știam că sunt privit ce fac -) - și am luat-o prin sală spre ieșirea din strada cealaltă unde știam tramvaiul cu care puteam ajunge la Sergiu.
Când am ajuns, abia atunci sosise și el acasă. Stinsese lumina să se culce.
Până în ziuă am stat de vorbă asupra tuturor celor ce ni se întâmplaseră.
- Eu, - zise el la un moment dat, - n-am să mă mai duc nicăieri! Între noi există vânzători primejdioși care spun despre tot ce facem și vorbim noi. Iată cât de repede au aflat totul de la Feleac!...
Și nu mă pot dumiri defel, cine este acela care vinde.
Dacă vrei fr. ta să faci memoriul, fă-l! Dacă vrei să te duci pe la ei, du-te! Eu însă nu mă mai duc nicăieri și nu voi mai face nimic, până când voi vedea ce se va alege din toată treaba asta!
- Bine frate, dar dacă vom lua toți atitudinea asta, ce va urma pentru Lucrarea Oastei?
- Eu nu zic s-o iei și fr. ta. Spun numai că eu am luat-o.
- Eu n-o pot frate. Până când pare că mai există o posibilitate de a feri pe frați de necazuri, eu voi căuta să fac tot ce pot, cu orice risc pentru mine.
- Te voi însoți din tot sufletul cu rugăciunea și cu dragostea mea. Vom ține legătura împreună - și vom vedea pas cu pas ce este bine de făcut. Dar personal eu nu mai fac nici un pas!
- Domnul ne va călăuzi prin Duhul Său în tot ce vom avea de făcut. Mă bizuiesc pe El... Dar nu mă voi grăbi în nimic. Eu n-am ce face decât să merg înainte. Dacă vom refuza această posibilitate își vor întări tot ce cred rău despre noi. Și vor urmări pe frați peste tot cu o ură necruțătoare, ca pe niște potrivnici care refuză să se supună și să accepte o legalitate cinstită...
Cu aceasta, dimineața ne-am despărțit. - Și am plecat spre Simeria, acasă.
A trecut o lună de zile de la despărțirea mea de Sergiu - fără să fac nici eu nimic în ce privește însărcinarea cu memoriul.
Nu știam cum și mai ales nu prea voiam să încep... Căutam să amân cât mai mult, înțelegând ce plin de primejdii este un astfel de drum.
Din țară se zvoneau tot mai multe amenințări.
La Lăloaia, părintele Albu care ne primise în biserica lui era mereu purtat prin anchete aspre și prin tot felul de amenințări. Se simțea în toate părțile o tot mai puternică presiune asupra Oastei.
În ziua de 15 decembrie un milițean mă luă de acasă și mă duse la postul de miliție din gară, unde eram chemat de cineva de la București.
Am bănuit că era șeful care mă anchetase la Minister.
Într-adevăr, el era.
De la început s-a răstit la mine, amenințând toate adunările care se vor face de sărbătorile Crăciunului, Anului Nou și Bobotezei în toată țara.
- Se dovedește clar acum - zicea el - că dv. sunteți împotriva oricărei legalități. Vă place anarhia și dezordinea, fiindcă sunteți niște nesupuși și niște vrăjmași atât ai Bisericii cât și ai Statului. Vi se oferă posibilitatea să vă puneți în ordine, dar vreți dezordinea. Fiindcă sunteți niște dezordonați! În cazul acesta să nu vă mirați că se vor lua împotriva dv. măsurile pe care le meritați!
- E ultimul prilej care vi se oferă! Dacă în săptămâna asta nu vă prezentați la București cu memoriul despre care a fost vorba, să știți că se va proceda fără milă împotriva dv.!
- Dar cum să-l fac domnule? Eu n-am nici un fel de calitate și de autoritate în Oaste! În numele cui să cer eu legalizarea Oastei?
- În numele d-tale personal!... Și al celor care gândesc ca d-ta. Nu trebuie să spui nici un alt nume dacă nu vrei să mai bagi pe nimeni. Dar fă-l odată!
- Voi încerca!
- Când ajungi în București îmi dai un telefon. Iată numărul! Eu voi veni să-mi dai și mie un exemplar din memoriul pe care îl vei prezenta la Patriarhie și la Departament.
N-am mai putut amâna. Am alcătuit atunci următorul memoriu:
Către
Preafericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
Justinian
București.
Subsemnatul Dorz Traian, domiciliat în Simeria, reg. Hunedoara.
În numele meu și cu asentimentul acelora care gândesc la fel cu mine, membri ai fostei Asociații Religioase Ortodoxe „Oastea Domnului”, supun cu smerenie și încredere părinteștii bunăvoințe a Prea Fericitului Patriarh, următorul
MEMORIU
Cu privire la starea actuală și la dorința rezolvării favorabile a problemei adunărilor duhovnicești a credincioșilor din fosta Asociație Religioasă „Oastea Domnului”.
Prea Fericitul Patriarh, știe că în toată țara noastră, există un număr mare de fii credincioși ai Bisericii noastre Ortodoxe, care sunt membrii ai fostei Asociații Religioase Ortodoxe „Oastea Domnului” și care sunt dornici să trăiască o viață duhovnicească cât mai potrivită cu Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu Biblia, și cu învățăturile sfinte ale Bisericii noastre ortodoxe, căci credința lor se întemeiază numai pe principiile și învățăturile Bisericii.
În o mare parte a țării - îndeosebi în Ardeal - acești fii devotați ai Bisericii au fost primiți în Comitetele Parohiale și în Școlile duminicale, dându-li-se posibilitatea ca în felul acesta să-și găsească satisfacția sentimentului lor adânc religios în programe de plăcută petrecere duhovnicească, desfășurată în biserici, sub supravegherea și îndrumarea duhovnicească a preoților, - duminicile după masă și chiar și în alte sărbători și seri alese de peste săptămână.
Dragostea și înțelegerea care le-au fost arătate de către preoți - acolo unde acestea au avut loc - au dus la o adâncă armonie între credincioși și preoți, putându-se realiza în acest fel multe lucruri îmbucurătoare. În felul acesta s-a adus și un mare folos Bisericii și poporului, prin faptul că au atras lângă altar mulțimea sufletelor dornice de o viață mai adânc duhovnicească, dându-li-se acolo această hrană căutată. Astfel că pe unii lucrul acesta i-a atras din primejdia rătăcirii sectare care bântuie cu atâta furie pretutindeni printre credincioșii Bisericii noastre, iar pe alții i-a smuls din ghearele patimilor rele și a păcatului beției, desfrâului, etc., care aduc atâta nenorocire și pagubă sănătății și vieții poporului nostru.
Oficial însă (datorită unor regretabile greșeli săvârșite în trecut de către unii din mai marii noștri) atitudinea multora din slujitorii Bisericii noastre față de acești fii credincioși ai ei, a rămas până astăzi, în cea mai mare parte o atitudine neprietenească și ostilă.
Până astăzi ei nu au fost și nu sunt îngăduiți în multe locuri să-și poată ținea adunările lor în biserici, respingându-li-se orice apropiere în direcția aceasta. Astfel că nevrând să se ducă la secte - ei au fost siliți să-și țină adunările lor prin case, înstrăinându-se de supravegherea Bisericii, - și contravenind dispozițiilor Legii de Stat.
Faptul acesta a fost și este păgubitor din atâtea puncte de vedere: În primul rând simțindu-ne nedreptățiți și îndepărtați cu ostilitate, s-a creat între ei și preoți o prăpastie artificială și o stare care a dat naștere la atâtea penibile și regretabile atitudini reciproce.
Apoi, în felul acesta, s-a favorizat influența propagandei sectare care în multe locuri a reușit să facă victime printre membrii Bisericii noastre.
Și în sfârșit, a zădărnicit atâtea acțiuni bune și folositoare a căror realizare ar fi fost ușor posibilă, într-o atmosferă de armonie duhovnicească, așa cum era de dorit să existe.
Toate acestea nu au folosit decât dușmanilor Bisericii și ai poporului, singurii care s-au putut bucura și trage foloase din menținerea atmosferei de nemulțumiri și de neînțelegeri dintre noi.
E adevărat că în ultimul timp, datorită unei râvnitoare munci de lămurire, dusă de către unii frați mai ostenitori, situația s-a îmbunătățit mult în multe părți, - acolo unde astfel de adunări de lămurire au avut loc. Aceasta s-a putut face cu atât mai bine cu cât în unele locuri un însemnat număr de slujitori ai Bisericii au dat un prețios și binevoitor concurs la aceste întruniri, îngrijorați fiind ei înșiși de ascensiunea curentului sectar. Și doritori fiind de îndreptarea fericită a unor lucruri, care era bine dacă ar fi fost mai demult, și oficial soluționate favorabil.
E regretabil numai că unii din acești preoți binevoitori au avut de suferit de pe urma acestei inițiative. Cum e recent cazul părintelui Albu de la Asău, raionul Moinești, care pentru că a primit ca în cadrul unei ședințe a Comitetului Parohial să aibă loc în biserica sa o astfel de adunare, se găsește acum sub ancheta mai marilor săi, amenințat fiind cu mutarea disciplinară, spre a constitui un exemplu negativ.
E ușor de închipuit în astfel de condiții cum pot fi priviți atunci acești credincioși de către ceilalți preoți oricât de binevoitori și îngrijorați ar fi ei.
Negreșit se simte nevoia acută a stăvilirii progresului sectar precum și a împiedicării descompunerii morale în viața membrilor Bisericii noastre. Și singura posibilitate practică și reală de îndreptare a lucrurilor este reînviorarea duhovnicească a vieții Bisericii.
Iar pentru aceasta, concursul cel mai prețios îl pot da în chip deosebit foștii ostași - acești fii credincioși ai Bisericii, care se străduiesc să ducă o viață corespunzătoare Sfintelor Învățături - dacă chestiunea lor va fi cu dragoste și înțelegere îmbrățișată de Biserică.
Până acum, autoritățile ordinii de Stat au privit adunările foștilor ostași, - chiar și acelea ținute în afară de biserici, - fără să ia o atitudine împotriva lor! Acum însă ni s-a pus în vedere că ținerea pe mai departe a unor astfel de adunări nu va mai fi permisă, ci ele fiind considerate ilegale, vor fi sancționate.
În situația aceasta s-a ajuns la o răscruce. Dacă nu se găsește o soluționare fericită, e primejdie să se creeze o stare și mai îngrijorătoare. Pe de-o parte unii neputând renunța la adunările lor, considerate acum ilegale, vor fi sancționați, lucru care nu va rezolva chestiunea, ci o va adânci și mai mult.
Iar pe de altă parte - alții mai slabi, vor fi atrași de libertatea și propaganda sectară, precum și de ispita de a reacționa defavorabil Bisericii.
Și în primul și în al doilea caz, nu va fi nici un câștig. Ci dimpotrivă pagube și rane uneori ireparabile.
Dată fiind această stare de lucruri - fără să am vreo însărcinare deosebită și fără nici o calitate decât aceea de fiu al Bisericii și frate mai cunoscut între frații ostași - am găsit cu cale să supun cu toată smerenia și cuviința părinteștii griji și înțelepciuni a Prea Fericitului Patriarh această sesizare, îndemnat fiind numai de sincera dorință a unei înviorări duhovnicești în Biserica noastră și de instaurarea unei adevărate și adânci armonii între fiii ei. Lucru atât de necesar în zilele acestea, când cu toții uniți trebuie să fim angajați în opera uriașă de refacere morală a omenirii, în spiritul păcii, iubirii și înțelegerii, spre slava lui Dumnezeu, propășirea Bisericii Sale și bunăstarea poporului nostru.
Dorim din toată inima și ne rugăm Domnului Dumnezeu să se găsească o soluție fericită acestei situații, spre a nu se ajunge la noi dezbinări dureroase, la nemulțumiri și la amărăciuni noi, poate și mai mari.
Dorim și ne rugăm ca soluția care se va găsi, să fie un factor pozitiv în viața duhovnicească a Bisericii și a poporului nostru, spre a se pune capăt fericit unei stări anormale, create în trecut de către oameni, care erau rupți de popor, lucru care a dăunat atât de mult tuturora.
Înțelepciunea cu care Domnul Dumnezeu v-a luminat, ca pe un ales stâlp al Bisericii, va găsi desigur calea cea cu adevărat fericită, care să poată duce la adevărata și buna rezolvare a acestei probleme. Fiindcă ajunge cât a îndurerat ea timp îndelungat viața duhovnicească a Bisericii și a unui atât de mare număr de fii buni și credincioși ai ei.
Vom fi fericiți cu toții dacă ținându-se seama de dorințele și sentimentele celor dintre care venim, se va găsi posibilitatea ca slujba lor credincioasă și ascultătoare de Dumnezeu și de Biserică să capete forma legalității în cadrul Bisericii.
În felul acesta, mulțimea acestor credincioși, cu dragostea și râvna lor duhovnicească, nefiind îndepărtați ci îmbrățișați cu iubire și încadrați deplin în viața Bisericii, - va aduce vieții ei o puternică înviorare și avânt spiritual.
Prin aceasta veți face încă un lucru, poate din cele mai alese, spre binele Bisericii și poporului, pentru care vi se va păstra recunoștință, fiindcă va fi soluționată o problemă arzătoare, fără a fi creată alta.
Așteptând cu încredere și răbdare hotărârea înțeleaptă și înțelegătoare a Bisericii,
rămânem sărutându-vă cu supunere dreapta
București, la 26 decembrie 1956.
Traian Dorz.
În dimineața zilei de 28 decembrie, a patra zi de Crăciun 1956, - eram la București.
Am trecut pe la fr. Sergiu căruia i-am arătat memoriul și i-am făcut cunoscut toate. Apoi am telefonat șefului de la Ministerul de Interne care a venit la ceasul din fața universității, unde i-am predat memoriul!
- Acum mergi la Patriarhie - mi-a zis el. Vei fi primit de Patriarhul! După ce vei sta de vorbă cu el, îmi vei telefona din nou, ca să văd ce ați aranjat.
Am luat acum crucea mea pe umăr - am gândit. De acum trebuie să mi-o duc până la capăt. - Numai Domnul Singur merge și suferă împreună cu mine.
Am fost primit la cancelaria Patriarhului de către părintele Cazacu, cel care se repezise cu vorbe de batjocură când mai fusesem aici rândul trecut, cu Sergiu.
Acum când i-am spus cine sunt și că doresc să vorbesc cu Părintele Patriarh, repede s-a dus să mă anunțe.
Apoi întorcându-se îmi deschise o ușă, și cu un gest de largă bunăvoință și favoare îmi zise:
- Poftiți la Prea Fericirea Sa!
Părintele Patriarh, cu o înfățișare slăbuță și binevoitoare m-a primit cu brațele deschise. I-am sărutat dreapta, iar dânsul m-a îmbrățișat spunându-mi:
- Fii binevenit, frate Dorz.
M-a așezat la masă alături de dânsul, a poruncit să ne aducă două cafele. După aceea m-a ascultat cu răbdare asupra problemei și necazurilor Oastei. Apoi luându-mi memoriul și citindu-l, îmi spuse:
- Am toată bunăvoința să vă ajut. Să căutăm împreună orice posibilitate pe care am avea-o spre a soluționa problema dv. Dar aceasta se poate numai în cadrul Statutelor existente pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe. Nici o altă cale de soluționare nu există.
Iată! - îmi zise mai departe, întinzându-mi Cartea Statutelor Bisericii. - Ia-o d-ta acasă și cerceteaz-o în liniște. Dacă vei găsi acolo vreun paragraf în care s-ar putea încadra activitatea Oastei, consemnează-l într-un alt memoriu în care să propui forma practică cea mai acceptabilă atât pentru dv. cât și pentru Biserică și Stat.
Iar eu voi face tot ce îmi stă în putință pentru a se rezolva cât mai bine problema dv.
I-am mulțumit respectuos și îndatorat, pentru toată bunăvoința arătată. Apoi după ce mi-a scris câte un autograf pe o serie de cărți ieșite proaspăt din Tipografia Cărților bisericești, mi-a dat binecuvântarea de plecare spunându-mi:
- Când vei mai avea să vii la mine, nu veni pe la cancelarie, vino pe aici pe partea astalaltă. Și luându-mă de braț mă scoase pe o altă ușă într-un hol, apoi arătându-mi pe un călugăr bătrân cu barbă albă care ieșise de undeva - îmi zise:
- Iată părintele Mitrofan care îți va deschide ușa asta când vei suna! - El te va conduce la mine.
I-am sărutat dreapta, mulțumindu-i din nou - și am ieșit pe poarta astalaltă pe care părintele Mitrofan o închise apoi în urma mea, răsucind-i cheia.
La Departament n-am intrat. Am predat doar la poartă un plic conținând memoriul nostru, spre a fi dus la conducere...
La ora anumită eram din nou la ceasul din fața universității, pentru a da seamă de tot ce rezolvasem la Patriarhie. Șeful mă aștepta.
I-am spus că trebuie să fac un alt memoriu potrivit celor spuse de Patriarhul și că voi veni iarăși cu el aici cândva, după Anul Nou, spre a discuta asupra lui. Urma că, dacă va fi bun, să fie propus Sf. Sinod spre aprobare, la proxima ședință a acestuia.
- Bine! Când va fi gata memoriul îl faceți din nou în trei exemplare, ca și pe acesta. Iar la venirea cu el aici la București să-mi telefonați pentru a mă încunoștința. Autoritatea de Stat vrea să fie pusă la curent cu tot mersul lucrurilor acestora.
Am întâlnit din nou pe fr. Sergiu căruia i-am făcut cunoscute toate cele petrecute... Apoi întors acasă, am luat legătură cu toți frații mai de seamă printre care Bălăuță, Capătă, Hărăguș, Popa Petru, Opriș, Velescu, Moldoveanu - și alții. Cu toții au fost de acord asupra continuării acestei încercări de legalizare a activității noastre. M-am consfătuit cu ei și asupra modului cum să punem problema în memoriul ce urma să-l înaintăm Patriarhiei.
Greul alcătuirii acestui memoriu a căzut tot asupra mea singur. M-am rugat mult Domnului să-mi dea toată lumina de care aveam nevoie pentru găsirea unei căi potrivite, pe care ne-am putea strecura în așa fel încât să și putem face lucrarea de evanghelizare la care eram chemați, dar nici să nu ne angajăm întru nimic față de puternicii zilei, ca nu cumva să cădem în vreo cursă ce ni s-ar putea întinde, ori dintr-o parte ori din alta.
Nu mai am acum la îndemână textul acestui al doilea memoriu pe care l-am alcătuit atunci. Nici un exemplar din el n-a mai supraviețuit distrugerilor care au trecut curând după aceea peste tot ce am avut - distrugeri din care doar prin minune s-a mai salvat câte ceva. Dar știu că am căutat mult prin Cartea Statutelor Bisericii Oficiale, până ce am găsit forma sub care s-ar putea strecura spre legalizare activitatea Oastei.
Era acolo paragraful care prevedea în cadrul Comitetelor Parohiale câte o secție misionară alcătuită din bărbați și femei, - secție care ar avea chemarea să se ocupe de problemele duhovnicești și misionare în cadrul fiecărei parohii.
Sub forma aceasta ceream să se recunoască dreptul membrilor fostei asociații „Oastea Domnului” din fiecare parohie de a se aduna în biserici, sub controlul Bisericii, spre a-și afla acolo satisfacerea nevoilor lor sufletești și spre a-și dobândi și înmulți cunoașterea bunei învățături și a dreptei credințe în Biserică.
Pentru o bună reglementare practică a problemei propuneam un fel de semi independență pentru Oaste și nu o încorporare totală ca un fel de bucată înghițită și asimilată, adică nimicită în pântecele oficialității. - Ci ca un mădular subordonat dar viu și lucrător, pe linia voluntariatului duhovnicesc și a misionarismului laic în Biserică.
Practic - scriam - acest lucru s-ar putea reglementa în felul următor:
Oastea Domnului dorește să-și supună toată activitatea ei sub ascultarea și controlul Bisericii.
Pentru aceasta propune ca Sf. Sinod să aprobe ca la fiecare episcopie să fie designată o persoană oficială care să țină legătura cu un misionar de legătură a Oastei din eparhia respectivă. În felul acesta, Biserica ar putea îndruma și controla toată activitatea Oastei.
Adunările ostașilor astfel încadrați în secțiile misionare ale Comitetelor Parohiale, intră de la sine și îndată sub îndrumarea și controlul preotului și al Consiliului Parohial.
Delegatul episcopiei împreună cu misionarul de legătură, vor căuta cu tact și cu răbdare aplanarea oricăror divergențe care s-ar putea ivi și aducerea la îndeplinire a oricăror măsuri care s-ar dovedi necesare. Și ar găsi căile cele mai bune pentru o reală, fericită și definitivă încorporare a Oastei în Biserică...
În felul acesta ar dispărea încet-încet și toată răceala care prin unele locuri a intervenit datorită acestor împrejurări și frământări timp de peste douăzeci de ani - din 1935 și până în 1957 - între ostași și preoți.
S-ar înlătura și suspiciile preoților față de acești credincioși care cu toate ostilitățile împotriva lor, rămăseseră totuși alipiți și credincioși Bisericii.
S-ar stabili apoi cu timpul, din nou, o dragoste adevărată și o împreună lucrare rodnică între credincioșii cei mai devotați - și păstorii lor bisericești, așa cum fusese în primii și cei mai rodnici zece ani, de la începutul Oastei.
Dacă conducerea Bisericii va fi de acord asupra acestui mod de a rezolva problema, atunci la fiecare episcopie ar urma să fie recunoscut ca misionar de legătură unul dintre frații cei mai harnici și mai capabili din cuprinsul acestei episcopii.
În felul acesta se asigura cea mai strânsă colaborare subordonată a Oastei Domnului în Biserică.
Activitatea secțiilor misionare locale, urma să o stabilească preotul local dar în strânsă legătură cu conducătorii ostașilor din loc, ținând seama și de dorința celor încadrați în aceste secții, totul făcându-se în deplină armonie și într-ajutorare.
Cam acesta era în esență, modul în care vedeam și propuneam reglementarea realistă a problemei Oastei Domnului în cadrul Bisericii.
Am citit astfel acest memoriu multora dintre frații de seamă din Oaste, cerându-le din nou părerea și asupra acestui mod de reglementare. Nici unii dintre ei nu-mi amintesc să fi fost împotrivă.
Cu acest memoriu am făcut câteva drumuri în câteva luni la București.
Odată nu era găsit Patriarhul. Altă dată șeful Departamentului.
Odată trebuia făcută o modificare. Altă dată alta.
De fiecare dată eram obligat să iau legătura cu șeful de la telefonul Ministerului de Interne și să-i arăt mai întâi lui toate modificările care interveneau în felul de soluționare a problemei noastre.
Într-un rând ni s-a cerut numele fraților propuși ca misionari de legătură cu episcopiile. Cu numirea unora - el nefiind de acord.
Într-alt rând ni s-a cerut să declarăm dacă suntem de acord ca acești misionari să fie numiți preoți, - devenind astfel salariați și slujitori bisericești. Trebuia să li se ceară consimțământul fiecăruia în parte.
Într-alt rând mi s-a cerut un fel de programe anuale scrise, pentru ședințele săptămânale ale acestor secții misionare - ca să aibă idee despre preocupările noastre...
Am muncit, m-am chinuit, am alergat, am suferit, m-am rugat întreg anul acesta zile și nopți în speranța unei ieșiri fericite și din acest tunel întunecos și întortocheat în care fusesem împins.
De multe ori mă gândesc la înștiințarea Domnului prin care mă văzusem umblând printr-un întuneric plin de spini, de muște și de tot felul de alte urâciuni.
Interesul sincer pe care mi s-a părut la început că îl avea Autoritatea de Stat pentru o dorită rezolvare legală a problemei Oastei, precum și dorința sinceră pe care mi s-a părut la început că o are Patriarhul Bisericii - pentru refacerea unității dintre Biserică și Oastea Domnului, - m-au făcut să cred sincer într-un rezultat bun.
Credința aceasta m-a însoțit în tot cursul anului 1957, dându-mi toată puterea pentru munca și lupta de care era nevoie față de fiecare dintre cele trei interese și puteri atât de felurite, care trebuiau apropiate și armonizate: a Statului, a Bisericii și a Oastei.
Atunci am stat de vorbă de multe ori, sfătuindu-mă cu frații asupra celei mai bune căi pe care am avea-o de urmat, spre a nu cădea în nici o cursă și spre a nu păgubi în nici un fel Lucrarea Domnului.
Fr. Sergiu era acela cu care mă consfătuiam cel mai mult, chiar dacă el, pe față, se ținea pe linia hotărârii lui de a înceta orice amestec în aceste lucruri.
Într-o zi din toamna anului 1957 el îmi spuse:
- Mi-a sosit și mie vremea să mă căsătoresc. Singur mi-e foarte greu.
M-am oprit cu gândul la una dintre surorile pe care le cunoști - și am vrut mai întâi să-ți cer părerea. Te-am aștepta nerăbdător să vii.
Ce zici? - și îmi spuse numele sorei Coleta.
- Dumnezeu să vă binecuvânteze pasul! - am zis eu. Cred și eu că este alegerea cea mai potrivită!
Pe sora Coleta o cunoscusem prin anul 1952 în Biserica evreilor creștini după ce făcuse și ea doi ani de închisoare la Canal cărând pietre cu targa, împreună cu sora Bințea, soția lui Richard Wurmbrandt.
Atunci după a doua sau a treia stare de vorbă cu ea în casa lui Bințea, - Coleta mi-a spus într-o zi:
- Vreau să stăm de vorbă numai amândoi!
- Să mergem în biserică! - i-am zis.
Acolo mi-a împărtășit ea toată frământarea sufletului ei, dornic după mântuire. Și toată dorința ei fierbinte de a se hotărî pentru Domnul.
- Dar nicăieri altundeva - zise ea - decât în Oastea Domnului, în duhul și dragostea acestei Lucrări în care sunteți voi, fr. ta și Sergiu!
Am dorit mult acest prilej - urmă ea, cu ochii plini de lacrimi. Vreau neapărat să fac astăzi legământul predării mele lui Hristos. Și vreau ca singurul martor al acestui moment crucial din viața mea, să fie fratele Dorz!
- Slăvit să fie Domnul - am răspuns eu adânc mișcat. Iată locul și clipa rânduită de Domnul pentru asta. Să îngenunchem!
Și acolo, în biserica plină doar de îngerii Domnului care se bucurau, privind și ascultând la noi, - sora Coleta a depus unul din cele mai zguduitoare și mai frumoase legăminte al căror martor am fost în viața mea.
La urmă, cu sufletul plin de o fericire cerească, am mulțumit și eu Domnului pentru acest fericit moment, pentru acest binecuvântat prilej, pentru acest drag și scump suflet.
De atunci sufletele noastre s-au închegat într-o așa fericită părtășie încât am socotit-o printre cele mai apropiate câteva inimi legate pe totdeauna de inima mea.
De aceea când fr. Sergiu (- care îmi devenise unul dintre frații cei mai necesari în aceste împrejurări, având nu numai un orizont larg asupra tuturor problemelor Oastei dar și o inimă total pătrunsă de duhul Oastei și o cunoștință formată pe adevărurile ei -), - de aceea zic, când Sergiu mi-a împărtășit această alegere a lui, - am fost cu toată inima de aceeași părere. Sora Coleta era de aceeași talie intelectuală și de aceeași alcătuire sufletească. Amândoi îmi păreau niște dragi și curați copii ai Oastei, născuți și crescuți în vremea celor mai grele împrejurări pentru Oaste - mama lor.
Nunta lor a avut loc în Săptămâna Luminată a anului 1958. De la cununia lor din biserică, am venit în cea mai mare taină la căsuța lor din Calea Moșilor... La sărbătoarea aceasta am fost de față doar câțiva frați reprezentând toată țara.
Împrejurările erau cele în care adunările noastre erau total interzise, iar eu chinuit cu anchete și amenințări pe la Ministerul de Interne.
Împreună cu fr. Bălăuță și încă vreo doi frați, am cântat în seara nunții lor, pe cel mai jos ton, spre a nu fi auziți de nimeni, - singura cântare permisă atunci Hristos a Înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le...
Dar a fost cea mai potrivită și mai scumpă cântare de nuntă pentru vremea de atunci, nu numai pentru mirii noștri dragi, ci și pentru toată familia lor duhovnicească. Un imn al izbăvirilor din viitor.
Apoi casa lor a devenit un adăpost statornic și binecuvântat pentru toate peregrinările mele printre spinii și muștele din ce în ce mai chinuitoare pentru mine până la împlinirea și a acelei vremi.
Iar ei au devenit părtașii și încurajatorii mei. Martorii tuturor chinurilor și frământărilor mele de atunci, pentru frățietatea noastră.
Pe la mijlocul anului 1957 când am prezentat cea mai potrivită variantă din propunerile noastre, am mai chemat cu mine la Patriarhie și la Departament pe încă trei dintre frații mai de seamă din țară și anume pe fr. Bălăuță, Hărăguș și Popa Petru. Voiam să se convingă și dânșii direct despre stadiul în care se găseau demersurile noastre la aceste autorități.
Într-adevăr am fost primiți cu toții de către Patriarhul cât și de către Președintele Departamentului Cultelor.
În amândouă aceste locuri s-a stat de vorbă cu noi dându-ni-se „binevoitoare” îndrumări și promisiuni pentru o rezolvare cât mai bună a problemei pentru care umblam. Dar și îndemnuri la răbdare și supunere, până când se va ajunge la această rezolvare, care este în curs...
În luna următoare când mi se spusese să merg din nou spre a mi se comunica stadiul lucrurilor, - am fost dus direct la Ministerul de Interne, purtat de jos, sus, pe scări și cu ascensoare dintr-o parte în alta, spre a sta de vorbă cu diferite persoane care fiecare avea câte o amenințare sau câte o critică de făcut, - împotriva activității fraților și adunărilor Oastei.
Mi s-au adus în esență aceleași învinuiri că activitatea Oastei în loc să scadă s-a intensificat. Că ostașii în loc să se domolească în așteptarea legalizării Oastei, - desfășoară o activitate încă mai puternică, neținând seama de nici o măsură și îngrădire.
Ni se pune în vedere în modul cel mai serios, că rezolvarea problemei noastre este condiționată de supunerea noastră față de Autoritățile de Stat. Problema legalizării Oastei se află în lucru atât la Departament cât și la Patriarhie - ni se spunea - dar până când se va rezolva, ostașii din țară trebuie să-și înceteze orice activitate. Să înceteze de peste tot mai ales adunările mari și deplasările dintr-o parte în alta, a unora la alții, fie cu orice prilej și motiv ar fi acestea.
Nici la nunți, nici la hramuri, nici la botezuri, nici măcar la înmormântări, nu se mai permit ostașilor adunări mari și vizite din străini.
- Să pui în vedere tuturor ostașilor aceste condiții! - mi se poruncea aspru când de către unul când de către altul.
De felul cum veți asculta și vă veți conforma acestor dispoziții, va depinde graba și felul rezolvării cererilor voastre...
- Dar cum să fac eu, practic, acest lucru?
- Să le scrii, să mergi pe la ei, să faci cum știi! Dar dacă nu veți dovedi peste tot o sinceră dorință de supunere și de ascultare față de aceste dispoziții să nu vă așteptați la bine ci la rău!
- Eu voi face tot ce pot. Dar eu sunt unul iar țara e mare. Sigur că bunăvoință este, dar dacă lucrurile se prea amână mult, - nu știu cum va fi...
- Ordinul nu se discută. Cu legea nu există tocmeală! Ați înțeles?
M-am întors cu sufletul și mai amărât ca oricând. Pentru prima dată mă îndoiam de sinceritatea Securității în rezolvarea problemei noastre. Știam bine că omenește vorbind totul depinde de acest Minister de Interne, de acești oameni, de acest sistem... Că atât Patriarhia cât și Departamentul Cultelor nu fac decât să semneze ceea ce li se va spune de acolo.
De aproape un an de când pornisem spre legalizare, adunările frățești luaseră un avânt puternic. Autoritățile, în așteptarea unui rezultat bun, nu mai luaseră măsuri prea aspre nicăieri. Iar frații lucrau cu hărnicie. Avură loc un număr neobișnuit de adunări mari în multe părți ale țării - și bucuriile erau fericite pretutindeni.
De aceea vestea cu opririle adunărilor căzu acum, ca o brumă peste niște flori, în plină vară.
Întristarea aceasta însă, - ne-am zis - nu va ținea mult. Desigur ne este greu să renunțăm chiar și pentru un răstimp scurt la adunările noastre - singurele noastre bucurii de duminica, după o săptămână de muncă și luptă! - Dar dacă nu va ține mult, hai să o facem și pe asta, ca să vadă Statul și Biserica toată bunăvoința noastră. Nouă ni se cere totul, până încă nici nu ni s-a dat nimic.
Astfel am intrat într-o perioadă de „post negru”: oprirea tuturor adunărilor din întreaga țară!
Toți frații noștri au avut atunci o sinceră încredere în cuvântul Autorității de Stat. Și au dat cu toții o sinceră dovadă de ascultare a dispozițiilor acesteia! - În speranța că promisiunea care ne-a fost dată, adică legalizarea noastră va fi obținută fără a i se mai pune alte piedici și condiții.
Dar acum a intrat în acțiune planul ascuns: acum începe un rol nou al lui Pop... Îndată ce toți ceilalți frați lucrători, înțelegând situația, îndemnau pe frați la liniște și la răbdare - el a sărit spunând:
- Ce oprire? Nu fraților! Nu dați ascultare la astfel de sfaturi! Cine ne poate opri pe noi să nu ne adunăm, să nu alergăm, să nu lucrăm? Nu vă temeți, veniți cu mine!
- Bine frate, dar uite că toți ceilalți frați ai noștri ne spun că trebuie să fim supuși și să ascultăm un timp, ca lucrurile să se poată rezolva în liniște. Nu tot Cuvântul Domnului ne îndeamnă să nu disprețuim stăpânirile?
- Nu de astea stăpâniri e vorba acolo! Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Nu vă temeți. Hai la adunare!
Astfel a convocat mai activ ca oricând tot felul de adunări mari... La Mediaș, la Mehadia, la Dej... în toate părțile țării, plecând de acasă de la Feleac vinerea și întorcându-se abia marțea. Asta în fiecare săptămână.
Postul de învățător însă și-l ținea. Salariul și-l lua. Elevii săi rămâneau 2-3 zile pe săptămână singuri sau în grija suplinirii soției sale care își avea și ea pe ai ei. Asta într-o școală de lângă Cluj, pe unde treceau zilnic tot felul de activiști. Și într-o vreme când se urmărea mai ales în școli cea mai strictă conformare cu disciplina și teoria de Stat.
L-am întâlnit de câteva ori și l-am rugat stăruitor cam așa:
- Frate Pop, fr. ta vezi cu câte jertfe și chinuri umblăm noi acum să obținem un strop de libertate pentru adunările fraților, - de ce nu înțelegi și fr. ta situația? Crezi că noi iubim pe Domnul și Lucrarea Lui mai puțin decât fr. ta? Crezi că pe noi nu ne doare și noi nu suferim din cauza lipsei adunărilor noastre? Dar dacă Autoritatea de Stat vrea acum să se convingă că noi suntem o lucrare serioasă în care este ordine și pe care merită s-o recunoască - de ce numai fr. ta nu ești în același gând cu noi toți? Crezi fr. ta că eu care am luptat din copilăria mea cu prețul vieții mele atâția ani pentru Oastea Domnului, - o iubesc mai puțin? Sau îmi dau seama despre răspunderea mea în fața lui Hristos pentru vremea și prilejul de astăzi - mai puțin decât fr. ta?
Dar dacă acum acesta este prețul care Domnul îngăduie să ni se ceară tocmai pentru aceste bunuri veșnice la care ținem cu toții, - de ce numai fr. ta nu înțelegi?
- Faceți voi toți ceilalți, cum vreți, mie nu-mi pasă! Eu fac cum vreau și tot așa vă rog să mă lăsați în pace! Să ascultați toți dacă vreți, dar mie nu-mi poate porunci nimeni să fac cum vrea el... Fac cum vreau eu!...
În fiecare lună când trebuia să merg din nou la București pentru aflarea stadiului problemei noastre, mi se arunca în față amenințarea:
- Cum vreți voi să fiți luați în serios când în mijlocul vostru este o așa dezordine și nesupunere! Iată ce face Pop - de ce nu-l opriți?
Așa respectați voi Autoritatea? Așa vă dovediți disciplina? Așa cuvânt aveți? De ce nu-l sfătuiți să se liniștească?
- Toți ceilalți frați din toată țara s-au supus. Toate adunările au încetat. Credem că dispoziția dată este ținută - și Autoritatea poate vedea bine acum dovada bunei noastre credințe. Ar fi vremea acum să se rezolve odată și problema noastră. E aproape un an de când umblăm după asta pe aici.
- Dovediți mai întâi cu toții ceea ce vi s-a cerut. Liniștiți-l și pe Pop!
Dar Pop era mai activ ca oricând. Voia oare neapărat să treacă în fața fraților drept cel mai curajos și mai vrednic decât toți ceilalți lucrători? Sau era în toată această falsă „râvnă pentru Domnul”, numai o ambiție firească?
Sau era mai degrabă, o însărcinare primită anume spre a sabota încercările noastre și spre a le da prilej celor care urmăreau nimicirea Oastei, ca să ne învinuiască și să ne apese?
Mi se pare că erau toate acestea la un loc. Mi se părea însă și mai mult că este anume pus să facă aceste acte de nesupunere spre a le da prilejul celor ce ne căutau un motiv de învinuiri și osândire. Firea lui, caracterul și interesele lui - se potriveau toate cu ceea ce făcea.
Între timp, la București atitudinea față de mine devenea tot mai aspră și mai amenințătoare. De la ceasul din fața universității eram dus mereu la Ministerul de Interne unde eram amenințat și cercetat ceasuri, zile, nopți... Am îndurat toate acestea pentru a dovedi până la capăt că îmi țin cuvântul dat și că doresc rezolvarea cinstită și dreaptă a cauzei noastre.
Formula cu o semi-autonomie a Oastei în Biserică pe care o cerusem noi în ultimul memoriu mi s-a spus că nu mai poate fi aprobată. Că nici Statul și nici Biserica nu admit un astfel de paralelism într-o instituție legală. Aceasta ar fi o Biserică în Biserică și un Stat în Stat. Să propunem o altă formulă...
Am plecat acasă convins acum că la București au intervenit alte dispoziții, nu știu de unde - și că acum nu se mai dorește câtuși de puțin o normalizare a situației noastre. Că nu se mai are în vedere deloc dreptul nostru la o legalizare, nici pacificarea vieții bisericești, nici respectul față de promisiunea solemnă care ne fusese făcută la început.
Frații noștri din toată țara au constatat și ei același lucru.
Trecuse astfel tot anul 1957 și intrasem în 1958.
După felul în care se purta autoritatea cu noi, n-am mai găsit că suntem obligați nici noi față de nedreptele dispoziții care ne opriseră adunările.
Astfel rând pe rând s-a reluat iarăși activitatea puternică a adunărilor de dinainte de oprirea lor.
- Fie ce va voi Domnul - ziceau frații. Am așteptat destul, nu mai putem!
De fapt, practic vorbind, adunările frățești nu încetaseră chiar de tot niciodată nicăieri. Doar se reduseseră ca număr și ca mărime. Dar adunările mici, împrăștiate și mai pe ascuns, - care nu puteau fi controlate - continuaseră peste tot chiar și în perioada celei mai atente supravegheri. Așa mă și înțelesesem cu frații, în șoaptă, încă de la început.
Dar la București se aflase și despre acest lucru pe care eu îl spusesem fraților. Și într-un rând mi-am avut de ascultat o aspră ocară și acuză de „joc dublu” pe care îl fac față de autoritate.
- Asta este tot ce pot să fac - am răspuns. Cred că și pentru dv. e mai convenabil totuși - să avem adunări mici și nu mari.
- Deci v-ați schimbat numai părul, nu și năravul.
- Și față de noi s-a procedat la fel!
Noua formulă care ni se cerea s-o propunem în vederea unei întruniri a Sf. Sinod care urma să se țină în luna octombrie 1958, - trebuia să fie consemnată într-un ultim memoriu și care să fie depus la Patriarhie din timp, înainte de această ședință.
Am alcătuit fără prea multe speranțe această nouă și ultimă formă a propunerilor noastre în care doream să salvăm măcar două lucruri: adunarea și cântarea. Lăsând toate celelalte în voia Domnului. De fapt adunarea și cântarea erau voluntariatul Oastei.
De la 5 pagini cât avusese memoriul nostru în prima formă și de la 4 cât avusese în a doua, - am rămas acum la o singură pagină, - în care spuneam doar că părerea noastră, dacă se vrea a se mai ține seamă de ea, este ca pentru satisfacerea minimă a trebuințelor duhovnicești ale celor credincioși
- să li se permită duminica și în sărbători după vecernie, ținerea unei adunări în biserică - sub supravegherea preotului.
În cadrul acestei adunări să se permită și colaborarea fraților, cu câte un cuvânt, o cântare, o rugăciune...
Să se permită cântarea în comun și a unora din cântările religioase neoficiale, - atât la pauzele slujbelor religioase din biserică, cât și după terminarea acestor slujbe, dar mai ales în cadrul programului de după masă.
- Bine, - mi s-a răspuns, - dar aceste adunări nu se pot numi ale Oastei Domnului! Noi nu vrem să mai înființăm din nou ceea ce-am desființat! Dv. trebuie să înțelegeți asta! Dv. trebuie să vă descompuneți ca organism aparte în Biserică. Trebuie să vă confundați, să vă asimilați, să vă faceți una cu toți ceilalți! Ce înseamnă îngâmfarea asta? Vă credeți mai altfel decât toată lumea? De numele de Oastea Domnului nici nu vrem să mai auzim!
- Numiți-ne cum vreți: școală biblică, școală duminicală, secție misionară - cum vă convine, - am răspuns, sătul de șicanări. Noi nu cerem neapărat să ne recunoașteți sub numele pe care nu-l vreți. Cerem numai atât cât am scris. Vreți să ne dați, - cum ne-ați promis, - bine! Nu vreți, iarăși bine! Noi am fost cinstiți în tot ce ne-a cerut autoritatea și în tot ce am spus autorității. Acesta este ultimul nostru cuvânt. Așteptăm de acum să vedem ce va hotărî pentru noi Conducerea Poporului nostru și Conducerea Bisericii noastre.
Deși știam că hotărârile adevărate asupra problemelor noastre se luau de Interne și la Culte, totuși asupra lor avea un cuvânt de spus și Sf. Sinod. Întrucât acest suprem for bisericesc era acela care trebuia să dea forma religioasă legală, hotărârilor luate de Autoritatea de Stat. Sau și mai bine zis: Autoritatea de Stat își consfințea hotărârile sale prin autoritatea bisericească. Totuși, am încercat mai întâi la ușa părintelui Mitrofan...
Am sunat. Am așteptat mult, dar n-a venit nimeni.
Atunci m-am dus la ușa părintelui Cazacu.
Dar nici părintele Cazacu n-a mai vrut să mă primească, pentru audiență la Patriarh. N-a vrut nici măcar să-mi primească dânsul memoriul pentru a i-l înmâna.
- Mergi cu el la Cancelaria Sf. Sinod și predă-l acolo la Registratură. Așa este forma pentru problemele ce trebuiesc propuse Sf. Sinod. Ei ni-l voi trimite aici la timp.
- Până ce îl vor trimite ei de acolo, poate să treacă termenul! - am zis eu. Dar dacă am să-l duc eu și după înregistrare să-l aduc înapoi?
- Încearcă!
La Permanența Sf. Sinod din clădirea mânăstirii Antim, aveam să aflu alte amărăciuni!
Umblam dintr-un birou în altul. În vreo trei în care am intrat până să aflu Registratura, - am dat peste nu știu câte dactilografe și secretare, toate fumând și povestind, picior peste picior între ele și între alții. Marile icoane de pe pereți, de-abia se mai vedeau din fumul de țigări...
În sfârșit una dintre ele auzind cu ce problemă sunt acolo a pufnit în râs:
- Domnule, d-ta de unde ești? Lasă fantomele în pace și ieși la lumină domnule!
- Lasă-l fa în pace! - râse alta. Apoi răsucindu-se puțin pe scaun îmi făcu semn:
- Ieși pe coridor și mergi înainte. Ușa din stânga la părintele Șerpe.
- Părintele Șerpe - mă înfiorai eu ieșind. Dacă va fi și la suflet ca la nume, - atunci prevăd la ce mă pot aștepta.
L-am găsit foarte ocupat cu niște hârtii. Am dat bună ziua. Mi-a răspuns ceva fără să se uite la mine.
Am așteptat în picioare un timp.
Când am crezut că a și uitat de mine, am îndrăznit cam nerăbdător. Trecuse atâta din vremea mea cea atât de scumpă - și încă n-aveam nici un folos.
- Părinte, vă rog stăruitor, sunt de departe și am o problemă foarte importantă, n-am timp să tot aștept aici.
- Ce problemă ai?
- Un memoriu privitor la legalizarea Oastei Domnului. Trebuie să fie prezentat Sf. Sinod la prima întrunire care se apropie. Și trebuie înregistrat.
- Ce Oastea Domnului domnule? De ce nu-ți vezi d-ta de treabă? N-ai d-ta cu ce să te ocupi? N-ai d-ta de lucru nimic altceva mai bun? De ce nu înveți domnule o meserie să nu pierzi pe aici vremea lui Dumnezeu degeaba!
- Părinte, îl înregistrați sau nu? Trebuie să-l duc din nou la Patriarhie.
- Lasă-l aici! Acum n-am timp. O să-l trimitem noi!
- Vreau să-l duc eu! Când să vin după el?
- Peste două săptămâni!
- Cu cine pot să vorbesc totuși pentru a-l primi înapoi acum? Vreau să-l duc personal!
- Cu șeful Permanenței, Prea Sfințitul Antim Nica! Este în cabinetul său. Mergi acolo dacă vrei!
Am mers... Am bătut la ușă!... Nici un răspuns: Dinăuntru se vorbea tare la telefon cu gara Iași...
- ...Să puneți la dispoziție două vagoane de dormit cât mai bune!... Să se pregătească mâncăruri și băuturi cât mai bune pentru delegații mitropoliei care vor veni la București...
Vorbirea se lungea - și timpul se făcuse târziu. - Stăteam ca pe spini.
Am bătut din nou la ușă, - apoi am intrat.
- Sunt (și mi-am spus numele) - vin de la Patriarhie cu un memoriu pentru legalizarea Oastei Domnului și vă rugăm...
- Ce Oastea Domnului, domnule! N-am avut noi destul de lucru cu asta până am scăpat de ea? S-o mai înființăm acum iarăși?
Abia ne-am scăpat de beleaua asta, - să ne-o luăm acum iarăși pe cap?
Pleacă domnule și lasă-mă în pace! Am eu acum altele destule pe cap, n-am vreme să mai pierd și pentru povești de-astea.
Și mă privi cu niște ochi...
- Am înțeles! Să trăiți!
Și ieșii...
Peste tot pe unde umblasem, eram privit ca un om care vine cel puțin din cealaltă lume, ca o stafie, ca o sperietoare, ca un demodat demult...
- O, Isuse Doamne - suspinai cu durere. Dragul și Scumpul meu Mântuitor, ce străin ești Tu pe-aici și ce dușmănit!... Când află că umblu cu Tine, toți sar la mine să mă rupă nu alta...
Atunci am compus poezia:
Ce dușmănit ești Tu acum
Ce dușmănit ești Tu acum
pe unde mergi cu mine
vrăjmașii Tăi m-ar rupe-n drum
când văd că merg cu Tine...
Când la ospățul lor m-ar vrea
las mesele lor pline
și dezlegând merindea mea
mănânc ce pot cu Tine.
Când mă îmbiu spre-un așternut
ce cald și moale ține,
eu merg în colțul meu tăcut
și-adorm lipit de Tine.
Când ei mă vor cu ei s-alerg
la patimi și rușine
rămân-napoi de toți și merg
pe calea mea cu Tine.
Când ei mă-ndeamnă să îmbrac
podoabele lor fine
privesc veșmântul Tău sărac
și-l caut să fiu ca Tine.
Când sunt chemat spre-un loc dintâi
știu gândul lor prea bine
mă trag spre urmă și rămân
nedespărțit de Tine.
Când ei mă vreau să stau râzând
cu ei de tot ce-i bine
eu mă feresc și-ascuns, plângând,
mă rog un duh cu Tine.
- O, iartă-mă când nu-s așa
de-al Tău cât se cuvine
când Te ascund, spre-a nu vedea
vrăjmașii că-s cu Tine...
Întors la Patriarhie am încercat din nou la ușa părintelui Mitrofan.
De data asta a venit. M-a recunoscut.
Patriarhul era ocupat cu o delegație din Damasc. N-a putut să mă primească. I-a spus să vin peste două săptămâni în ajunul ședinței Sf. Sinod pentru alegerea de episcop la Roman...
Iată am ajuns în luna octombrie 1958 - și n-am mai spus nimic despre tot ce se petrecuse în celelalte privințe în tot răstimpul alergării după „legalizare”.
Încă de la începutul anului 1957 presimțeam că nu voi mai putea sta mult în Simeria. Bătrânii la care stăteam nu se mai puteau înțelege între ei. Fratele bătrân era un suflet bun, credincios și răbdător, dar bătrâna era o femeie lacomă, nemulțumită, cârtitoare. Ne spunea că nu-i de-ajuns câte le dăm pentru casă. Că trebuie să facem un alt contract, o altă înțelegere. Bătrânul plângea și-i zicea:
- Nu te temi tu de Dumnezeu să vorbești așa? N-am făcut noi o înțelegere să dăm totul pentru slujba Domnului? Nu-ți este de-ajuns? Aproape totul iei tu și folosești sau strângi. Mie nu-mi dai nici jumătate din partea mea - și totuși eu nu mă plâng. Noi n-avem suflet? Cât să mai trăim noi că suntem acum de optzeci de ani! Mulțumește-te cu ce ai și nu mai supăra pe Dumnezeu!
Dar bătrâna nu și nu.
Atunci bătrânul - nu numai pentru asta - s-a despărțit de ea și s-a mutat singur departe la Săliște, lângă Sibiu, unde avea o casă rămasă de la părinții săi. A lăsat-o pe bătrână singură în toată casa de la Simeria.
Punându-ne condiții tot mai grele, eu nemaiprimind serviciu, n-am mai putut plăti. Bătrâna ne dase în judecată ca să desfacă învoiala noastră, învinuindu-ne că i-am înșelat. Cineva care voia să cumpere casa o tot învăța să facă totul ca să se scape de noi, îmbiindu-i cadouri și promisiuni cu un nou preț pe casă.
În aceste condiții am plecat, apropiindu-mă de Cluj, unde băiatul meu Viorel intrase într-un serviciu, iar fata mea Nina voia să se înscrie la facultate.
Am găsit un loc de casă lângă Cluj la Sânicoară. Pe acel loc de la marginea satului era încă o rămășiță de colibă dărâmată din timpul războiului și acoperită acum cu coceni de porumb. Stătuse acolo o iarnă un țigan care plecase.
În această colibă, cu o singură încăpere m-am mutat cu un pat, cu o masă, cu o lădiță în care îmi aveam toată avuția mea pământească. Acolo au venit și tatăl meu, apoi și mama mea și Nina. Viorel locuia în Cluj.
Vânduserăm de acasă de la Mizieș câteva bucăți de pământ, boii și vaca - și am început să construim pe locul cu coliba, o căsuță familiară în care să putem locui și noi împreună cândva cu toții.
Și astfel din primăvara anului 1957 și până în toamna anului 1959, aici am muncit zi de zi cu părinții și cu copiii mei - și uneori cu frații de aproape și de departe ca să putem construi căsuța nouă.
Ne-a plouat multe zile și nopți prin acoperișul de coceni ai colibei noastre - eu dormind în pod, ai mei în „casă”.
Când ploua ziua, ne strângeam lucrurile toate în colțul cel mai adăpostit. Dar când venea câte o ploaie noaptea, - apa curgea prin acoperiș peste noi în somn. Întâi peste mine în pod, - apoi printre scândurile rare și putrede - peste ai mei jos - și uneori peste frații care veniseră la mine.
De multe ori a trebuit pe la mijlocul somnului să ne strângem astfel așternuturile ude de ploaie, în colțul în care nu ploua chiar așa tare.
În toamna anului 1958 am putut astfel să ne mutăm într-o parte din casa noastră...
Ce frumoasă a fost apoi vara asta în care aproape zilnic aveam oaspeți binecuvântați, frați și surori venind din toate părțile țării...
Clujul era un centru spre care se îndrepta mult tineret la școli și meserii. Pe lângă numărul frumos al celor din Sânicoară mai erau în Cluj cu școala sau cu serviciul lor o mulțime de tineri foarte harnici și plini de avânt. Toți aceștia erau câte 2-3 seri pe săptămână în casa noastră, dându-ne astfel prilejul unor mari bucurii și binecuvântări.
Dar chiar dacă locuiam mai la o margine de sat, totuși nimic din toate acestea n-au trecut neobservate.
De pe la mijlocul verii 1958 - când lucrurile la București se agravaseră, - au început să se învârtă și în jurul meu la Sânicoară tot mai des muștele amenințătoare. Tot felul de fețe necunoscute roiau zilnic în jurul nostru, întrebând pe la vecini, uitându-se de după garduri, venind chiar și în casă, scotocind printre cărți, cu diferite treburi și întrebări.
Se apropia toamna!... Băiatul Viorel trebuia să plece în armată. Pe Nina n-o primiră la școală... Mie nu mi se dădea nici un fel de serviciu.
În sat, oameni puși la cale stârniră contra mea tot felul de împotriviri și de vorbe rele... Miliția și Primăria îmi făceau tot felul de șicane și greutăți...
Nemaiavând nici un mijloc de existență, - fusei nevoit să fac casa de vânzare. Și să caut să mă mut în altă parte.
Mă gândeam din nou la Hunedoara unde mai găsisem adăpost și altădată, tot într-o astfel de stare grea.
Fratele Popa Petru de la Batiz a alergat mult atunci spre a-mi găsi în jurul lor, la Călan o casă pe care să o cumpăr cu prețul celei de la Cluj... Părea foarte simplu și ușor, dar o, câte necazuri am avut cu târgul acesta.
Eu niciodată n-am știut nici vinde nici cumpăra. Mi-a fost totdeauna rușine să mă târguiesc. Când am avut să cumpăr, - am dat cât mi-a cerut cel ce vindea. Când am vrut să vând, am dat cu cât mi-a oferit cel ce cumpăra.
Ca să mă țin de cuvânt, când n-am avut bani să plătesc la timp ceea ce am cumpărat, m-am împrumutat. Astfel m-am băgat într-o mulțime de datorii, la care tot plătesc și azi.
Tot ca să mă țin de cuvânt, am dat celor care îmi cumpărau, - chiar dacă în loc de plată mi-au dat numai promisiuni. Astfel că mi-am făcut o mulțime de datorași, care se feresc de mine azi.
Așa am pățit și cu casa de la Cluj pe care cel ce mi-o „cumpărase” nu mi-a dat nimic. Iar celui de la care am cumpărat casa de la Călan mi-a cerut din prima zi înainte de a mă muta în ea să-i dau partea care i-o promisesem.
Între aceste împrejurări m-a găsit întrunirea Sf. Sinod de la mijlocul lui octombrie 1958 - când urma să se pună problema legalizării Oastei.
În ajunul ședinței, eram deja la București, la poarta părintelui Mitrofan.
Mi-a deschis. Am avut atunci a treia stare de vorbă cu Patriarhul care mi-a zis:
- M-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dv. Doresc și eu din toată inima ca totul să se rezolve bine. Mi-am întocmit susținerea în ședința Sinodului. Dar prevăd că va merge cam greu.
Dacă totuși Dumnezeu va voi, - vom reuși.
Mâine după masă, - după ședință, vino din nou la mine să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.
I-am mulțumit. I-am sărutat dreapta și am ieșit pe aceeași ușă în care părintele Mitrofan și-a învârtit din nou cheia sa.
Noaptea aceea am dormit la Sergiu și Coleta, rugându-ne și încredințând în Mâna Domnului Isus, rezolvarea după care alergasem aproape doi ani, lună de lună pe la București, sau prin țară. Nădăjduisem sincer și suferisem mult, ca un tampon lovit din amândouă părțile - și de autorități și de unii frați.
După amiază părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui și am ajuns la Patriarh. Acesta era nespus de trist. M-a îmbrățișat cu un suflet pe care l-am simțit zdrobit și mi-a spus cu un glas plin de amărăciune:
- Frate Dorz, - am fost torpilați! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?
- Nici un amestec Părinte Patriarh!
- Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înțelegere cu el?
- În privința asta nu!
- Dar atunci cu cine din Oaste a alcătuit el un plan de trecere a Oastei la protestantism?
- Eu nu știu nimic de un astfel de plan, - am răspuns eu într-adevăr uimit și zăpăcit dintr-o dată.
Patriarhul urmă:
- După ce mi-am rostit eu cuvântul referitor la problema Oastei, propunând adoptarea unei atitudini favorabile unei forme de legalizare, - a intervenit surpriza: Cineva s-a sculat și a citit un memoriu de vreo 10 pagini făcut de Wurmbrandt la Departament. Acest memoriu viza exclusiv problema pe care o susținusem eu. Era un memoriu sau o dare de seamă a lui în care amintea printre alți conducători ai Oastei și numele dumitale. Reieșea din acest memoriu că el s-a consfătuit cu dv. și ați pus la cale un plan după care, obținând legalizarea, dv. ați intenționa să vă rupeți de Biserica Ortodoxă spre a alcătui o Biserică protestantă română...
Firește că îndată s-a înrăutățit toată atmosfera devenind imposibilă a se mai discuta.
S-a amânat totul de la sine.
Acum trebuie să ai neapărat o explicație cu Wurmbrandt. Eu nu mă îndoiesc deloc de sinceritatea d-tale. Dar sunt în anturajul d-tale mulți oameni nesinceri. Asta este situația!
- Acum ce e de făcut Părinte Patriarh?
- Deocamdată eu nu mai pot face nimic!
Doar dv. să căutați a vă apropia în toate părțile de episcopii pe care îi aveți. Ca ei să vă cunoască și să se convingă că dv. sunteți de bună credință și că nu este adevărat nimic din ce s-a spus.
Atunci, dacă vreodată se va mai putea pune problema dv. în Sf. Sinod, - eu să nu mă văd singur ca acum.
Acum du-te și Dumnezeu să aibă milă de noi.
Văzându-mă zdrobit de tot, m-a îmbrățișat cu milă și cu durere.
I-am mulțumit, i-am cerut iertare din toată inima pentru toată înfrângerea dureroasă pe care o avusese din pricina noastră - și sărutându-i dreapta, am ieșit.
De atunci nici nu l-am mai văzut.
Am mers de la dânsul într-un suflet direct acasă la Wurmbrandt adânc îndurerat și hotărât să am o explicație necruțătoare cu el:
Era cu Bințea și Alis. Le-am rugat să ne lase singuri.
Cu toată durerea sufletului l-am mustrat pentru tot ce a făcut în ascuns, fără să ne întrebe nimic, când el știa de câtă vreme alergăm și suferim pentru o clarificare legală a condițiilor noastre!
I-am cerut imediat să-mi spună drept cine i-a cerut un astfel de memoriu, cu cine s-a sfătuit, când l-a făcut și cui l-a dat. Să-mi dea imediat o copie după el.
S-a schimbat dintr-o dată la față și a devenit foarte încurcat. A ieșit apoi spre a se duce unde își avea hârtiile să-mi caute copia.
După un timp a venit aducându-mi vreo trei jumătăți de pagini, din care nu puteam desprinde decât numele lui Moldoveanu și părerea lor că prin obținerea unei independențe a Oastei Domnului față de Biserica Ortodoxă - s-ar putea promova un curent mai liberal în această instituție a Bisericii care ține mereu poporul într-o stare rigidă și înapoiată sufletește. Se arăta apoi că Oastea Domnului reprezintă un curent înnoitor prin care s-ar putea face mari reforme în Biserică. Și că unii din conducătorii Oastei - printre care cita și numele meu, - au deja o puternică înclinație spre protestantism...
- Cine ți-a cerut acest memoriu?
- Departamentul Cultelor!
- În ce calitate l-ai făcut?
- În calitatea unuia care cunoaște problema Oastei. Am avut treburi pe acolo și printre alte discuții cu președintele Departamentului am căutat să vă susțin, să ajut la rezolvarea mai grabnică a problemei voastre. El mi-a cerut să pun toate astea pe hârtie. Am crezut că vă ajut la obținerea unei legalizări mai repede.
- Vreau să văd întreg memoriul care l-ai făcut. De ce îmi aduci numai aceste frânturi?
- Nu-l mai am! Acestea sunt tot ce am mai găsit!
- Cu cine te-ai sfătuit când ai făcut lucrul acesta?
- Numai cu Moldoveanu!
- Știai bine că nu Moldoveanu ci eu alerg de doi ani aici în fiecare lună. Dacă voiai într-adevăr să ne ajuți - de ce nu m-ai întrebat și pe mine?
- Mi s-a cerut totul urgent! - și n-am mai avut timp să te caut pe la Cluj sau pe unde erai!
- Dar nici după aceea? De ce nu m-ați căutat și nu mi-ați spus nimic nici d-ta nici Moldoveanu? De ce ați lucrat în ascuns ca să zădărniciți totul și să aruncați asupra noastră un nou val de atacuri și prigoane din partea puterii clericale și administrative? Nu era de-ajuns cât suferisem din partea acestora? Ați crezut că Statul este împotriva Bisericii și că vă va sprijini pe voi și nu pe ea? Ați crezut că Statul va sprijini ruperea Oastei la care lucrați voi în ascuns, spre a forma o fracțiune protestantă în Biserica Ortodoxă?
Ați lucrat necinstit! Îmi pare nespus de rău. Ați crezut că totul va rămâne ascuns?...
Iată că n-ați reușit decât să ne aruncați din nou cu mâinile legate în groapa cu lei pe toți. Și pe noi și pe voi. Veți vedea!
Dumnezeu să aibă milă de voi, mai bine de cum ați lucrat...
Și am ieșit pentru totdeauna din casa lui. Asta era, cum am spus, în octombrie 1958.
Dar abia am ajuns acasă la Sânicoară când mă aștepta altceva. Cercetându-mă niște tineri din Moldova printre care și Vasilică Iftimoaie, m-au întrebat:
- Când se ține sigur Congresul Tineretului Oastei, de la Feleac?
- Ce congres al Tineretului? - i-am întrebat eu uimit. Cine v-a spus vouă despre așa ceva acum?
- Păi fratele Pop ne-a convocat la un Congres al Tineretului Oastei pe țară... Se va ține acum peste câteva zile la Feleac. Ne-a chemat să venim cât mai mulți. Deja se știe în toată țara. Cum, frăția voastră nu știți nimic?
- Nu! Eu aud acum pentru prima dată despre așa ceva!
Dar în condițiile astea de acum la un „congres” cu tineretul se gândește Pop? El nu știe în ce situație grea ne găsim? Cât suntem de urmăriți, de amenințați, de primejduiți?... Cum este cu putință chiar o asemenea nechibzuință, care ne-ar aduce o lovitură și mai necruțătoare! Nu veniți nici unii, frate Vasilică! Spuneți la toți să nu vină nimeni. Nu va fi nici un congres. Securitatea nu va permite nimic, ci dimpotrivă vom avea de suferit toți de pe urma acestei nesăbuințe.
Am plecat imediat la Cluj să-l caut pe Pop la casa lui Chișu, unde știam că umblă. Nu l-am găsit acolo, era plecat.
Le-am lăsat vorbă îndurerată că am aflat despre planul lui Pop cu un congres al tineretului la Feleac și i-am întrebat dacă ei știu despre asta!
Da, știau. Și că ei voiesc ca acest congres să se țină, indiferent cine ar fi împotriva lui... (Acel „cineva” care ar fi împotrivă mi-au dat să înțeleg că eu eram).
- Bine, - faceți ce vreți dacă nu voiți să ascultați nici unii. Aș fi vrut totuși să vorbesc ceva cu Pop. Știu că vine pe aici, - spuneți-i să vină și pe la mine! Eu am spus celor ce m-au întrebat - să nu vină la Feleac.
Abia am ajuns înapoi acasă. Mă rugam Domnului cu inima zdrobită să Se îndure de Lucrarea Lui și să n-o lase pe mâna acestor oameni nechibzuiți și fără minte, când ușa se deschise violent și intră Pop!
- De ce ai spus tinerilor să nu vină la Feleac?
- Frate, dar acum vrei fr. ta să faci acolo un congres pe țară al tineretului Oastei?
Dar nu-ți dai fr. ta seama în ce situație este acum toată Lucrarea Oastei? Nu ți-am spus de atâtea ori ce necazuri avem la București?
- Nu-mi pasă de nimic ce spui fr. ta. Eu fac ce vreau!
- Bine frate, dar toți frații sunt împotriva acestui lucru. Ai întrebat fr. ta pe cineva când ai hotărât așa ceva? Ai întrebat pe Capătă, pe Hărăguș, pe Bălăuță, pe Sergiu?
- Dar cine-i Capătă, cine-i Hărăguș, cine-i Bălăuță? - strigă el la mine sărind de pe scaun și bătându-se cu pumnul în piept! Toți ăștia nu sunt nimic! Eu sunt țara!
Parcă era un ieșit din minți. M-am îngrozit ce stare avea!
- Eu te rog frate să nu faci așa ceva! Ne vei înrăutăți tuturor și mai mult starea. Și până la urmă vei vedea că nu vei putea face nimic. Veți fi opriți și veți face numai rău celor ce vor veni. Eu am spus la câțiva să nu vină și câți mă vor asculta nu vor veni.
- Să nu mai spui la nimeni să nu vină! Eu voi ține acest congres oricine ar fi împotrivă. Dacă nu-ți place du-te și mă spune la ministru!
Și ieși trântind cu atâta putere ușa încât se scuturară ferestrele.
Am rămas înmărmurit! Niciodată nu se purtase chiar în așa fel.
O, Dumnezeule, unde am ajuns! Prin ce oameni sfinți ai pornit Tu și ai dus Lucrarea Oastei Tale până aici - și acum iată ce fel de oameni s-au strecurat până în rândurile ei cele mai dinainte, pentru a o lua din mâinile Tale și a o duce la prăpastie... Ce duhuri potrivnice s-au năpustit asupra duhului Oastei Tale Doamne, ca să-l sugrume! Iată cum aceste duhuri îi împing pe acești doi din mijlocul nostru, pe acesta de la Cluj și pe cel de la Sibiu... Pe unul să tulbure iar pe celălalt să dezbine Lucrarea aceasta sfântă pentru care s-au adus atâtea jertfe și lacrimi sfinte și sânge sfânt!...
O, Dumnezeule Bun și Puternic, nu-i lăsa să nimicească Lucrarea Ta! Împiedică-i Doamne. Și deschide ochii fraților mei asupra planurilor nimicitoare ale acestor duhuri care îi mână pe acești doi, ca să nu-i urmeze nimeni, ca să nu-i mai încurajeze nimeni, ca să nu-i mai ajute nimeni în lupta lor vinovată împotriva Lucrării Tale, acum în aceste grele momente prin care trecem...
Firește că la Feleac s-a și întâmplat așa precum era de așteptat să se întâmple.
Nici nu erau adunați decât o parte în grădina de la casa unde își hotărâseră „congresul” - când au fost înconjurați de miliție, legitimați, notați și împrăștiați.
Fanfara de la Mediaș a fost oprită la gară, amenințați, notați - și urcați în tren să întoarcă înapoi.
Mulți tineri au avut de pătimit în urma acestei neascultări.
Răul cel mare pe care îl făcea duhul care lucra prin acest om era că în albia cea curată a Evangheliei înalte care se vestise până atunci în Oaste, - el revărsa acum un șuvoi tulbure și urât. Un duh neascultător, ușuratic și lumesc nimicea tot ce fusese frumos, înalt, smerit și curat... Neghina aceasta se înmulțea cu iuțeală - căci duhul tulburător era foarte harnic și neastâmpărat. Lucra cu repeziciune, - era peste tot activ, prezent, obraznic și agresiv... Scăpase din orice frâu - și acum nimeni nu-l mai putea opri.
Mi-am dat seama și mai bine în clipa aceasta că într-adevăr este trimis anume spre a sabota tot ce făceam noi ceilalți. Cei care urmăreau nimicirea Oastei, se foloseau de ambiția, de răutatea și de prostia lui spre a crea aceste acte de nesupunere în Oaste, tocmai spre a ne putea învinui apoi pe toți de neascultare și de atitudine dușmănoasă față de autorități, ca să ne poată condamna.
Dar cu omul acesta nu se mai putea acum vorbi! Se știa sprijinit de la spate de către cei care îl trimiteau și în care el se încredea ca un orb - și nu-i mai păsa de nimeni. Se bătea cu pumnul în piept spunând: Eu sunt țara! Iar unii dintre cei ce nu știau nimic - îl credeau și îl susțineau. La Dumnezeu nici nu se gândeau. Nici la păcat. Parcă o orbie li se lăsase peste minte.
În 4 noiembrie m-am pomenit acasă cu o telegramă: „Vino imediat la București”...
Nu era semnată de nimeni.
Am înțeles că era de la Interne.
La București, eram așteptat chiar la coborârea din tren.
Am fost luat și dus direct la Minister...
Aici, pe coridoare, pe scări, iar pe alte coridoare și alte scări până am ajuns și am intrat.
Nu mai văzusem niciodată un astfel de birou, îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos, pe mobilier, pe lângă ferestre...
La masă un bărbat voinic și puternic, într-o cămașă gri lucitoare. Mi s-a părut cunoscut de undeva.
- Dezbracă-ți paltonul și stai! - mi-a zis aspru.
M-am supus! Aici trebuie să execuți tot ce ți se spune.
Am pus paltonul nu în cuier, ci lângă mine, pe spatele unui divan.
- Te-am chemat să-ți pun în vedere pentru ultima dată să nu mai cereți, să nu mai sperați și să nu mai umblați după nici o legalizare!
Sunteți niște reacționari, niște elemente recalcitrante! Toți aveți o atitudine dușmănoasă față de ordinea socială!
Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunați, - ați continuat!
Vi s-a pus în vedere să nu mai faceți propagandă în rândurile tineretului - voi faceți congres cu tineretul pe țară!
Vi s-a pus în vedere să nu vă mai deplasați dintr-o parte în alta, - voi puneți toată țara pe drumuri. Nu lăsați tineretul la școală, nu lăsați oamenii la servicii... umblați numai să tulburați și să agitați lumea.
- Vă rog, - am încercat eu să mă apăr - eu nu știu cu cine vorbesc de aceea nu știu cum să mă adresez. Dar cred că dv. știți că noi nu suntem așa cum ne învinuiți...
- Cum nu sunteți așa! - se răsuci furios la mine. Dar ce înseamnă toată larma asta pe care o faceți pe acolo pe la Cluj?... Congresul tineretului!... Ce înseamnă asta, spune, nu atitudine dușmănoasă?
- Nu noi am făcut aceasta!
- Am terminat! Încă o dată: să știți că oriunde veți mai fi găsiți adunați fie doi-trei, fie două-trei sute, veți fi imediat arestați. Și bucuria voastră se va preface în jale. Să știți!
- Eu voi nimici Oastea Domnului!...
- Dv. puteți face orice vreți - spusei eu sculându-mă și luându-mi paltonul de pe spatele divanului pe care stătusem. Dar când veți lua aceste măsuri împotriva noastră să știți că loviți pe cei mai nevinovați, mai supuși și mai conștiincioși dintre cetățenii acestei țări. Noi am căutat sincer o legalizare!
- Am terminat! - și apăsă pe un buton de pe birou.
- Să trăiți, - terminai eu, plecând spre cel care îmi făcea semn din ușă să ies.
Deci totul a fost numai o minciună. Din nou Hristos, prin Lucrarea Sa, - era lepădat, scos afară - și aruncat în cea mai adâncă ilegalitate. Lumea se pregătește deci să-I reediteze alt proces, alt calvar, altă răstignire. El va trebui să sufere din nou lângă ai Săi, aruncat în alt cuptor...
Tot timpul îmi frământam mintea: unde l-am mai văzut eu pe omul acesta, care îmi apăruse așa de cunoscut?
Abia pe stradă văzând pe frontispiciul clădirii tablourile înșiruite ale conducătorilor statului, - l-am recunoscut:
- Fusese Alexandru Drăghici, Ministrul de Interne.
Niciodată nu mi-a părut bine de răul nimănui. Dar când peste câțiva ani i-a venit și lui rândul să cadă - cum îi vine odată fiecăruia care se înalță împotriva lui Dumnezeu, mi-am adus aminte de amenințarea lui plină de trufie și de ură din 4 noiembrie:
- „ Eu voi nimici Oastea Domnului!...”
Și iată cum Dumnezeu l-a nimicit pe el!
Și mai departe m-am gândit atunci la cele scrise în psalmul 2, vers. 4, unde Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu zice:
„Cel ce șade în ceruri râde
Domnul Își bate joc de ei...”
Ar fi atât de frumos, dacă cineva s-ar gândi să adune din toată Biblia și din toată Istoria atâtea dovezi câte se pot ști, despre felul cum știe Dumnezeu să-Și bată joc de cei care luptă „împotriva Domnului și împotriva Unsului Său zicând: să le rupem legăturile...” (Ps. 2, 2-3)!
Dacă vreodată s-ar găsi acel cineva care să strângă aceste dovezi, - tare mult aș dori ca acela să nu uite atunci nici de Alexandru Drăghici!
Noi putem adeveri cu teamă dar și cu tărie grelele cerințe ale vieții cu Hristos.
Când pleci pentru Numele Lui trebuie să riști totul în lumea asta. Dacă nu ești în stare mai înainte să-ți dai libertatea ta, averea ta și chiar viața ta, - mai bine să nu pornești, fiindcă te vei prăbuși la primul atac, la prima confruntare.
Cei care pornesc pe urmele lui Hristos sau pentru Cauza Lui, nu trebuie să prețuiască mai presus decât aceasta nimic pe lume. Nici să se teamă mai mult decât de El, de nimeni pe pământ.
Aceștia nu trebuie să uite niciodată că Prezența Lui Hristos îi însoțește cu atât mai puternică cu cât primejdia este mai mare și vrăjmașul mai înfricoșător. Și că Duhul Sfânt le va da chiar în clipa aceea ce să răspundă și ce să tacă, - potrivit cu planul pe care Îl are mai dinainte Dumnezeu cu fiecare din noi - în mic. Și cu toată Lucrarea Lui, - în mare.
Dumnezeu ne-a dat fiecăruia din noi o părticică din veșnicie - și aceasta se numește - timpul nostru, spre a-l folosi spre slava Sa și împlinirea planului Său.
Pentru aceasta ne-a rânduit și locul și timpul și ocaziile în care noi să-I slujim planurile Sale și să-I apărăm cauza Sa.
Timpul pe care îl avem este scurt. Libertatea pe care o avem este provizorie. Ocaziile pe care le avem sunt unice. De aceea fiecare dintre noi ar trebui să ne repetăm de fiecare dată: - Nu am decât azi! Trebuie să fac deci acum totul. Fiindcă niciodată nu voi mai avea nici clipa asta, nici ocazia asta, nici libertatea asta!
Eu am avut totdeauna îndeajuns din toate, - numai timp n-am avut niciodată îndeajuns.
Pentru cele mai însemnate lucruri pe care a trebuit să le fac, n-am prea avut decât timpul care mi l-am furat mie însumi. Mi l-am furat de la mâncare - mâncând grăbit. De la drum, - alergând cât mai repede! De la odihnă, - dormind cât mai puțin!...
Cea mai mare parte din anii vieții mele - timpul meu n-a fost al meu. Cu timpul meu nu eu am putut face ce am vrut. Alții au făcut cu el ce au vrut ei. Și tocmai cu cel mai scump și mai bun din timpul anilor mei!
De acest timp al meu nu eu voi răspunde - ci ei... Tot ce am putut lucra, am lucrat în rămășița săracă de timp pe care mi-au mai lăsat-o puterile necruțătoare ale veacului în care am trăit. Și acest timp mi-a fost atât de scurt și de muncit!
De aceea acum, când toate aceste zile și ocazii s-au dus - privesc în pace înapoia mea. Cu puterile slabe pe care le-am avut și cu talentul puțin care mi s-a încredințat, conștiința mea liniștită caută să mă încredințeze că m-am străduit să fac tot ce putea face un om ca mine, într-o stare ca aceea.
Am lucrat însă cu un cuget totdeauna curat atât față de Stăpânire și față de Biserică,
- cât și față de Cauza Domnului.
Apărând Lucrarea Oastei Domnului, frățietatea mea scumpă, am înfățișat o nedreptate și am luptat pentru îndreptarea ei. Am arătat o primejdie și am luptat pentru înlăturarea ei.
Am dorit o fericită rezolvare și am luptat pentru realizarea ei.
N-am păcătuit în aceasta cu nimic nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului - și nici împotriva Cuvântului lui Hristos. - Am vrut numai împlinirea datoriei mele cinstite față de toate acestea.
Dacă lucrurile au luat o altă întorsătură decât cea dorită de mine și asupra căreia eu aveam o deplină încredințare din partea Domnului, - de asta au să răspundă înaintea lui Dumnezeu, acei care au lucrat în ascuns și care au avut gânduri nemărturisite.
Atât leul cât și ursul se repeziră să ne sfâșie. Trecusem printre ei cu o mare greutate.
Dar încă nu scăpasem. Vom mai avea de luptat.
Aceasta este deocamdată tot ce am avut de spus acum despre aceste lucruri, despre acești ani și despre acești oameni.
Și Dumnezeu știe că nu mint!
Slăvit să fie Domnul!