Cap. 7 - Printre leu şi printre urs

„...dar Fiul Omului n-are unde

Îşi odihni capul”.

„Şi din mijlocul vostru se vor scula

oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase,

ca să atragă pe ucenici de partea lor”.

La sfârşitul lui iunie 1956 trăiam ultimele zile numărate din cele două înştiinţări trimise de la Domnul în dimineaţa de 2 martie 1953. Fuseseră o dată 242 de zile în lagăr şi colonie.

Mai fuseseră a doua oară 242 de zile în temniţa oraşului C.

Apoi aceşti doi ani de pe ultima pagină a dosarului de atunci...

Acum aşteptam ziua de 2 iulie când se împlineau cei doi ani, încredinţat că ceva se sfârşeşte - şi mă bucuram. Dar după noua înştiinţare eram de asemenea încredinţat şi că o nouă perioadă zbuciumată va începe. - Şi în adâncul bucuriei mele se lăsă ceva greu şi necunoscut!

Aşa se şi întâmplă! Pe ziua de 2 iulie am fost chemat la ofiţerul care ne supraveghea şi mi s-a pus în vedere că pedeapsa mea expirase şi că mi s-a ridicat „Domiciliul Obligatoriu”.

După câteva zile plecam din surghiunul meu, în care fusesem aceşti ani, umblând printre mulţi oameni cărora după puterile mele le-am mărturisit Evanghelia Mântuitorului nostru Isus...

Am mers pe la toţi cei pe care îi cunoscusem în Dropia începând cu moş Kolenko şi mi-am luat un duios rămas bun de la fiecare. Le-am amintit pentru ultima dată tot ce vorbisem cu ei de când ne-am cunoscut, despre mântuirea şi Mântuitorul Hristos.

Apoi am avut o neuitată despărţire de tovarăşii mei care veniseră odată cu mine din închisori aici - şi cu care doi ani de zile, am mers pe jos de două ori pe săptămână, vară şi iarnă, pe călduri dogoritoare sau pe viscole cumplite - cei 12 km. dus şi întors, de la gara Ciulniţa şi până la miliţia din Dropia. Nici faţă de ei nu rămăsesem dator cu nimic.

Acum mă despărţeam şi de ei ca şi de ceilalţi, poate pentru totdeauna. Despre vreo doi din ei am mai aflat câte ceva, rar de tot. - Dar despre ceilalţi n-am mai aflat niciodată nimic. Apa vremii i-a acoperit pe totdeauna.

Ce scurtă este trecerea noastră printre oameni pe lumea asta! Şi cât de însemnat lucru este să ne facem în fiecare zi şi în fiecare loc, datoria divină faţă de fiecare om, fiindcă fiecare despărţire sau fiecare zi, - poate să ne fie ultima.

Ajuns acasă în Simeria, - aveam să aflu despre multe frământări şi dureri din Lucrarea Oastei Domnului, atât dinăuntru cât şi dinafară.

Câtă vreme fusesem departe de fraţi în surghiunul meu, pus de-o parte - eram oarecum în afara luptelor Lucrării Domnului. Fraţii care veneau pe la mine, nu-mi spuseseră chiar totul, nevrând să mă întristeze. Dar acum când am ajuns din nou în mijlocul lor am făcut cunoştinţă cu marile şi grelele frământări prin care treceau fraţii şi adunările.

Leul „literei” se lupta cu toată furia împotriva duhului Oastei... Peste tot în Biserică se statornicise o atitudine atât de dură şi de ostilă faţă de Oastea Domnului încât oricare dintre preoţi i-ar fi apărat şi ocrotit pe fraţi, risca cele mai grele pedepse disciplinare din partea superiorilor săi. Avertismente drastice li se dăduseră tuturor preoţilor pe ţară atât în scris cât şi verbal, la toate conferinţele pe care le aveau pe proprietate. Înşişi episcopii le atrăseseră personal atenţia în repetate rânduri preoţilor asupra primejdiei pe care o reprezintă pentru Biserică „schisma trifistă”. Şi îi avertizaseră să ia cele mai severe măsuri pentru nimicirea acestei „schisme” din sânul Bisericii.

Greu a fost atunci pentru toţi preoţii adevăraţi, buni şi credincioşi, - care ascultau cu inima zdrobită, despre sfânta Lucrare evanghelică şi vie pe care Dumnezeu o trimisese ca un mijloc ceresc spre trezirea Bisericii noastre şi spre renaşterea duhovnicească a poporului nostru, aceste vorbe grele şi neadevărate despre sfânta Lucrare.

Preoţii buni clătinau din cap cu durere auzind ce măsuri aspre se hotărau şi doar îşi şopteau cu amărăciune şi îngrijorare unul altuia:

- Ce fac mai marii noştri? Înlăturăm dintre noi pe aceşti oameni care singurii pot fi pentru Biserica noastră un ajutor efectiv în lupta contra sectelor şi a păcatului! Dar ce vom face fără ei, când vor da năvală asupra Bisericii toate învăţăturile dezbinătoare? Ce lucrare adevărată vom mai putea opune în faţa acestora?

Cei indiferenţi spuneau:

- Ce-mi pasă mie, care pe care! Când mi s-a spus că e bună Oastea am lăsat-o în pace ca să nu mă stric cu cei mari. Acum când mi se spune că e rea, o las în pace, ca să nu mă stric cu cei mici. Treaba lor, eu îmi văd de slujbele mele, - facă cine ce vrea. Cine ia măsura acela va răspunde!

Cei vrăjmaşi spuneau:

- N-am zis noi asta de multă vreme? De la început trebuia nimicită lucrarea asta sectară din sânul Bisericii! Ce ne trebuie nouă protestantism în ortodoxie! Ce evanghelizare? Ce tot Biblie? Nici nu trebuia dată Biblia în mâna poporului! Ştie poporul ce să facă cu Biblia? - Nu ştie! El citeşte - apoi vine sectarul şi i-o interpretează. Astfel se înmulţesc peste tot sectarii la noi folosindu-se şi de Biblia pe care le-o dăm noi!...

- Bine, dar de ce nu mergi d-ta părinte să le-o explici oamenilor din parohie? De ce laşi să vină cine ştie cine şi cine ştie de unde, ca să le-o explice! Du-te d-ta pe la credincioşi, stai de vorbă cu ei şi arată-le!

- Ce, parcă eu de asta am timp, să mă duc la orice momârlan ca să-l fac teolog? Acum cei ce le-au băgat în cap Biblia, meargă şi să le-o scoată! Eu nu i-am îngăduit niciodată pe ostaşi în biserica mea. Acum, las-să vină numai! - Am eu câţiva bătăuşi pe acolo! Le dau acestora un litru de rachiu - şi mă scapă ei de Oastea Domnului!

Acesta era felul în care se „rezolva” de către cei mai mulţi preoţi „problema Oastei Domnului”. Această atitudine devenise aproape generală faţă de singura mişcare evanghelică din Biserica noastră. Primăvara duhovnicească adusă de această mişcare în confesiunea noastră şi naţiunea noastră, încetă a mai fi primită - după un atât de frumos, dar atât de scurt, început!

„Uriaşul adormit” - lenea duhovnicească - era foarte supărat pe îngeraşul care îl trezise din somnul lui leneş şi comod. Cu tot maiul greu al pumnului său necruţător, uriaşul acesta lovea acum ca să-l zdrobească pe nevinovatul său trezitor.

Se folosea, tot mai tendenţios împotriva Oastei Domnului, ca un „precedent edificator”, - ceea ce se numea pe atunci: „experienţă tudoristă”...

Şi Tudor Popescu, fusese tot un preot ortodox. Şi el voise să facă tot o „mişcare evanghelică” în sânul Bisericii.

Şi iată cum a sfârşit! A trebuit să fie dat afară din preoţie şi din Biserică, pentru rătăcirile lui cu privire la învăţătura Bisericii. Iar el, a aşteptat şi a acceptat cu bucurie această caterisire şi excomunicare, spre a arăta cu trufie că „în Biserica asta nu se mai poate mântui nimeni”.

Iată limpede dovada: el spune că oricine vrea o viaţă cu adevărat duhovnicească, după voia lui Dumnezeu, este excomunicat, este dat afară. Că în Biserica Ortodoxă poate trăi liber şi liniştit doar păcatul - şi nu Hristos. Că nimeni nu dă afară din ea pe preoţii beţivi, desfrânaţi, politicieni, afacerişti şi compromişi cu tot felul de urâciuni. Dar dă afară pe oricine arată o cât de timidă dorinţă de a trăi, cu fapta şi cu adevărul, adevărurile Bibliei şi chiar a Tradiţiei Sfinţilor Părinţi în Biserică. Ce dovadă mai limpede trebuie pentru a se vedea că Tudor Popescu este deci un vrăjmaş al Bisericii Ortodoxe!

Oastea Domnului nu zice oare tot aşa? Chiar dacă încă n-au ajuns şi ostaşii Domnului ca ai lui Tudor Popescu, - vor ajunge tot aşa şi ei nu peste multă vreme! Fiindcă şi Trifa tot aşa ar fi ajuns dacă trăia... De aceea oricând se va mai ivi în Biserica asta încă cineva care să mai vorbească vreodată de evanghelizare şi de răspândirea Bibliei în popor, - trebuie să fie zdrobit de la început! Până nu ajunge să-şi creeze un vad, nici cât de mic. Căci iată ce se întâmplă dacă este lăsat să lucreze! Biserica noastră trebuie ferită cu orice preţ de astfel de oameni. N-avem nevoie de ei. Afară cu ei, chiar de la prima mişcare!...

Acest fel de a gândi şi a lucra al preoţimii, era exact pe dorinţa politicii statului. Şi ea începea să se gândească tot mai puternic la măsuri drastice pentru „stăvilirea şi stârpirea misticismului” din ţară.

Unul dintre mijloacele cele mai active de largă răspândire şi întreţinere în popor a acestui „misticism” era considerată Oastea Domnului. Fiind o mişcare religioasă cu cel mai zelos fel de activitate şi având cea mai largă primire în mulţimea poporului, - trebuie neapărat să fie nimicită!

Din toată desfăşurarea ulterioară a lucrurilor, - s-a dovedit clar că între anii 1956-1958 în anumite cercuri înalte ale Bisericii şi ale statului s-a făcut de comun acord un plan de prindere într-o cursă a Oastei Domnului - şi apoi de nimicire a ei.

Dar noi atunci nici nu bănuiam nimic.

Noi în timpul acesta ne luptam cu ursul infiltraţiilor sectare. Firele pornite de la Sibiu, urzeau în toată ţara tot felul de încurcături printre fraţi şi adunări. Se găseau aproape în fiecare adunare câte un suflet-două neascultătoare şi ambiţioase în care duhul şi învăţătura străină, găseau slăbiciunea unei bune primiri. Astfel se adânciră problemele acestea şi se întinseră, alimentate şi de asprimea atitudinii clerului şi a autorităţilor faţă de Oaste şi de ostaşi.

Fraţii statornici aveau în toate părţile, mari necazuri din pricina celor care din frica de a nu suferi ceva pentru Hristos (ei, sau familiile lor), erau în stare de orice compromis cu lumea. Şi mulţi din aceştia fuseseră cândva credincioşi buni, ostenitori harnici, lucrători de nădejde... În „lume” nu voiau să meargă, în biserică erau prigoniţi - mergeau la secte.

Alunecarea lor ne durea cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte dintre cei ce veniseră la Domnul prin ei sau împreună cu ei, - s-au luat după ei ori la pierzare, ori la rătăciri.

Aşa s-a întâmplat în multe părţi din ţară. Vom aminti doar pe unele - deşi în multe alte locuri lucrurile s-au petrecut tot cam aşa de dureros.

Erau cunoscute adunările minunate din părţile Aradului...

În partea întâia a acestei istorisiri am spus atât de multe lucruri frumoase despre adunările de la Sepreuş, Sâmbăteni, Covăsinţ, Cicir... Ce roade frumoase au adus pentru Domnul, mulţi ani aceste adunări şi fraţii şi surorile care osteneau acolo pentru Domnul.

Dar când au venit primele prigoniri peste ei, - sau primele ispite, mulţi s-au dus să se usuce în secte sau să putrezească în lume.

În Sâmbăteni, primul lucrător Petre Stancu avea un singur copil şi spre a nu avea copilul neplăceri în şcoală, el încetă lucrul pentru Domnul. Avu apoi unele neînţelegeri lumeşti cu preotul - şi atunci alunecă spre căile străine. Apoi fratele rupt de dragostea dintâi s-a alipit de o organizaţie străină spre a fi la adăpost de orice suferinţă pentru Domnul. A mai atras după el şi pe fratele său Florea, apoi pe încă unul dintre fraţi, făcând ca Numele Domnului şi adunarea Oastei să fie de ocara lumii.

Plecarea din interes sau din slăbiciune a devenit curând căderea multora din învăţătură şi din statornicie.

Acum aceştia şi alţii sunt pierduţi pentru totdeauna. În sufletul lor este numai clevetirea împotriva fraţilor, numai ură împotriva Bisericii, numai ocări împotriva învăţăturii, credinţei şi dragostei dintâi.

În Sepreuş unde era o adunare de aproape trei sute de fraţi, fr. Pârvu, lucrătorul de acolo, având şi el copii la şcoală, a făcut la fel. Spre a le crea copiilor un viitor „fericit” în lumea asta - s-a nefericit pe veci pe sine, viitorul său şi pe a multora. Toată adunarea Oastei de la Sepreuş a avut de suferit din această pricină. Pârvu, odată căzut în starea asta, silindu-i şi pe toţi ceilalţi să facă tot aşa ca şi el. Astfel s-a băgat frica de oameni în toate sufletele fraţilor şi ale surorilor, într-atâta încât nimeni nu mai îndrăzneşte nici a pomeni acolo Numele Domnului. Astăzi el, care a propovăduit ani de zile aducând multe suflete la Domnul, - a ajuns nefericitul prilej de poticnire şi de cădere pentru şi mai mulţi din aceştia.

La Curtici unde fusese o adunare la fel de mare, - tot din pricina lucrătorilor căzuţi s-au risipit toate sufletele care apucaseră atât de frumos pe calea Domnului.

La Cicir, venise de curând Vasile Marini ca ginere după o soră tânără care, mai înainte ca fată, era o credincioasă deplin predată Domnului şi care suferise mult atunci pentru Domnul. (Vasile Marini este cel mai tânăr din familia Marini de la Săsciori). Promitea foarte mult pe atunci, dar împreună cu Dumitru Pădureanu care la fel ca Vasile părea că vor fi nişte lucrători de nădejde în Cicir, - s-au dovedit însă prea curând nişte oameni lumeşti. Astfel că nu numai ei şi familiile lor au căzut - dar au făcut să mai cadă şi pe mulţi alţii...

La Covăsinţ, la Cuvin, la Micălaca - la fel. Pricina celor mai multe căderi au fost unii care la început păruseră a fi nişte lucrători ai Domnului. Astfel aceştia, devenind prilej de cădere pentru mulţi, s-au acoperit cu o ocară şi cu o ruşine veşnică. O, ce cumplit lucru este acesta! Şi cum de amar vor plânge şi îşi vor sfâşia inima, toţi aceştia. Dar va fi prea târziu. Ce cuvinte grele are Mântuitorul pentru cei care au devenit prilejul căderii altora (Luca 17, 1-2). Spune că va fi mai uşor pentru sinucigaşi decât pentru ei.

Dar Dumnezeul Îndurărilor a avut totuşi milă. Prin alunecarea unora s-a adus mântuirea pentru alţii. În locul lor Duhul lui Dumnezeu a ridicat pe alţii, ca Lucrarea să nu fie nimicită.

S-au ridicat astfel multe alte adunări binecuvântate precum cea de la Zărand, unde fraţii credincioşi şi surorile statornice nu s-au clătinat în nici o vreme, ci au stat tari în mărturisirea lor. Rămânând nedespărţiţi de Domnul Oastei, ei au colaborat strâns cu preotul, un om ales şi înţelept - rămânând neclintiţi în biserică. Ei au ajutat biserica, iar biserica i-a ajutat pe ei. Până astăzi adunările lor frăţeşti sunt mereu în biserică, iar în mijlocul lor mulţi alţi fraţi au aflat şi află mari bucurii şi multe suflete au aflat şi află calea fericitei mântuiri.

La fel în Beliu, alt loc unde Domnul a avut şi Şi-a păstrat statornice nişte suflete de aur, alese şi scumpe prin care s-au purtat multe sarcini frăţeşti. Şi a fost mult ajutată Lucrarea Domnului, în zilele ei cele mai grele.

Domnul a mai ridicat încă multe alte adunări noi până la mari depărtări, cu suflete care ostenesc şi aleargă făcând multă bucurie. Cum sunt cele din Hălmagiu, Musteşti, Zimbru sau Livada, Grădişte, Avram Iancu... Şi încă multe altele noi, „unde Cuvântul Domnului nu mai fusese vestit”... Astfel se împlineşte cuvântul: „iar locul lui să-l ia altul...”

Prin părţile Hunedoarei şi Bihorului, adunările continuau pline de putere şi ferite cu grijă de orice amestec cu învăţăturile străine. Fraţi lucrători harnici nu numai hrăneau turma Domnului cu cea mai aleasă păşune duhovnicească, dar o şi păzeau de orice fiară nimicitoare. Printre leul ameninţător şi printre ursul viclean, turma Domnului se strecura astfel fără pierderi. Lucrarea Oastei îşi păstra nu numai numărul frumos ci şi statornicia frumoasei umblări în învăţătura şi în dragostea ei dintâi.

Suflete de mărturisitori harnici, vechi şi noi, alergau pretutindeni săptămână de săptămână semănând, plivind şi îngrijind ogorul Domnului.

Se mai adăugaseră multe nume noi şi frumoase de lucrători care ne-au devenit apoi tot mai cunoscute. La Crişeni, Sâncrai, Săcel, Brad - în Hunedoara. La Ceişoara, Cârpeşti, Rieni, Mizieş - în Bihor. La Grădişte, Hălmagiu, Şimand, Beliu - în Arad... De asemenea în tot Banatul şi Ardealul de Nord...

Începuse o nouă lucrare puternică cu tineretul. Adunări speciale pentru tineret se făceau pretutindeni tot mai multe şi mai dese. Fraţi şi surori se ocupau îndeaproape de munca aceasta - şi roadele erau din ce în ce mai fericite. Veneau mulţi tineri noi. Din rândurile lor s-au ales curând surori şi fraţi de un înalt nivel duhovnicesc, care începură să lucreze cu multă înflăcărare pentru Domnul. Astfel s-a format noua generaţie, care va duce mai departe steagul Domnului.

Din pricina lipsei de alte mijloace de informare fraţii continuă şi înmulţesc cercetările frăţeşti. Astfel Duhul Domnului face să se nască între toţi acel minunat circuit al dragostei, care face să fie pe drumuri zilnic sute de fraţi şi surori în toată ţara pentru a se cerceta unii pe alţii.

Marea lipsă a legăturii frăţeşti o simte fiecare frate şi fiecare soră. Neavând alt mijloc de legătură între noi - cum erau altădată gazeta şi cărţile, - acum ne umpleam acest gol cu vizitele frăţeşti. Îndată ce avem o zi-două libere, - plecăm pe la fraţii din alte localităţi şi alte regiuni ale ţării. Avem o zi liberă, mergem la cei mai apropiaţi. Avem o lună liberă, mergem pe la câţi putem, prin toată ţara. Şi cine poate chiar şi în Yugoslavia şi în Ungaria.

Cei mai mulţi cu bilete de tren „în circuit”, merg şi vin ducând şi aducând bucurii, mângâieri şi încurajări binecuvântate pentru ei şi pentru alţii. Ne vizitează mai rar chiar şi fraţi din Yugoslavia şi Ungaria.

Astfel se leagă părtăşii, colaborări şi familii binecuvântate. Prin aceste circuite, bucuriile sunt totdeauna proaspete, adunările înviorate, creşterea uniformă, legătura puternică, iar Lucrarea Domnului tot mai îmbogăţită.

Ce minunat este acest circuit frăţesc. Este ca sângele într-un trup, care umblând prin toate mădularele, face ca toate să fie crescute şi ajutate la fel.

Dar unele suflete şi unele adunări bolnave de duh străin n-au intrat - sau au rupt-o cu acest sfânt circuit frăţesc, izolându-se.

Dacă ei n-au mai mers pe la fraţi, nici alţi fraţi n-au mai venit pe la ei. Şi astfel cei rupţi, au ajuns ca nişte mădulare care nu mai au nici un fel de legătură cu trupul. Şi dacă nu mai au cu trupul, nu mai au nici cu Capul trupului (Col. 1, 18). Nemaiavând această legătură prin care îşi primeau cândva puterea şi prospeţimea, unii au început să se usuce şi să înlemnească. Sau să putrezească şi să miroase greu murind sufleteşte ori încet, ori dintr-o dată, de moartea cea mai amară şi mai veşnică - moartea când toţi ceilalţi învie. Moartea, în timp ce totul în jurul lor învie... Cum spune cântarea:

Nici o moarte nu-i amară

ca moartea din primăvară

totu-i soare, totu-i flori

- numai tu să-ngheţi şi mori.

Toţi se bucură şi strâng

numai pentru tine plâng...

Între aceste împrejurări deci am ajuns din nou înapoi în mijlocul fraţilor dintre care plecasem cu aproape patru ani în urmă, pentru slujba de noapte, aşa cum cerusem Domnului.

Câteva din gândurile şi simţămintele de bucurie pe care le-am avut atunci, le-am descris în poezia „Reîntoarcerea” - scrisă în bucuria revederii cu fraţii:

Reîntoarcerea

Revăd iar casa mea... în care

cu mâna-mi toate le-am lucrat,

ştiu fiecare cărămidă

şi piatră cum am aşezat!

Privesc cu prietenie totul

şi-n fiecare colţ e-un glas

ce mustrător îmi reaminteşte

de-un prieten credincios, rămas...

Le înţeleg mustrarea dreaptă

şi-mi plec privirile-n pământ,

ca cel ce şi-a lăsat un prieten

şi şi-a uitat un legământ.

Revăd cărările umblate

demult în tinereţea mea,

mai recunosc ştiute semne

atât de prietene cândva...

Câte-o fărâmă din viaţă

în fiecare-am părăsit

şi numai când mă duc pe-acolo

să le revăd, mi-e-ngăduit.

Dar ori prea grabnic uită ele

ori eu prea tare m-am schimbat

căci eu le recunosc pe toate

dar ele, toate, m-au uitat.

Revăd prieteni de-altădată

aşa de-apropiaţi cândva,

atât de-adânc, atunci viaţă

cu-a lor viaţă se-mpletea.

Iar astăzi trec pe lângă mine

aşa de-ndepărtaţi, părând

că nici nu ne-am ştiut pe lume

că nu ne-am cunoscut nicicând!

Pe veci de ce-aveam drag odată

şi ce iubeam - sunt despărţit!...

Şi toate-acestea pentru Tine

- şi nu regret, Isus iubit!

Îndată ce am fost din nou în mijlocul lor, fraţii m-au înconjurat deci cu dragoste şi cu îngrijorările lor. Bunul mers al Lucrării Domnului cerea mereu o legătură strânsă cu ei între toţi fraţii lucrători, iar primejdiile care pândeau din toate părţile Oastei Domnului, ne sileau să petrecem multe nopţi nedormite, căutând să găsim cele mai bune căi pentru a ne strecura atât printre leu cât şi printre urs, spre a nu cădea în ghearele nici unuia dintre aceste două duhuri la fel de primejdioase.

Astfel, îndată după venirea mea, fraţii au hotărât un sfat frăţesc la Simeria unde au luat parte unii din cei mai cunoscuţi şi mai activi fraţi lucrători de atunci printre care şi fr. Capătă, Hărăguş, Popa Petru, Opriş Ion, Rusu Cornel, Irinca Valer şi mulţi alţii, precum şi fr. Sergiu de la Bucureşti.

A fost o seară şi o noapte de consfătuiri binevenite şi folositoare pentru îndrumarea adunărilor şi pentru toată orientarea de care aveau nevoie toţi fraţii, spre a nu fi abătuţi din drumul cel bun, nici la dreapta şi nici la stânga. Familia noastră duhovnicească era mare, împrejurările prin care treceam erau grele şi primejdiile multe, - aşa că era mereu nevoie de astfel de întâlniri pentru a rezolva mereu alte şi alte trebuinţe.

După sfatul de la Simeria a urmat la o lună, un alt sfat şi mai larg, la Galda de Sus din judeţul Alba. Aici cu prilejul unei frumoase adunări au participat un şi mai mare număr de lucrători, având de pus şi de rezolvat tot aşa un şi mai mare număr de probleme.

Dar chiar dacă nu se puteau rezolva toate şi în cel mai fericit chip, - totuşi unele din aceste sfaturi frăţeşti erau de cel mai mare folos, prin faptul că se întărea legătura frăţească şi se puteau găsi căi mai duhovniceşti pentru multe neajunsuri ce se petreceau între fraţi.

Astfel ieşeau la iveală lucrurile nepotrivite sau faptele rele, care se judecau şi se îndepărtau dintre noi. Ori erau arătate pildele şi căile bune ce trebuiau urmate. Era în acel an 1956 - şi un an de îndurare a Domnului, când ne bucuram de o libertate mai mare în ce privea adunările şi strângerile noastre. Nu ştiam că totul ne era supravegheat.

Dar şi aceste sfaturi frăţeşti care la început au lămurit bine multe neajunsuri, - până la urmă s-au dovedit ca o sabie cu două tăişuri. Adică dacă ele nu erau cu toată grija începute şi îndrumate permanent într-un duh de rugăciune, de smerenie şi de curăţie duhovnicească, - uşor alunecau devenind nişte prilejuri de gâlceavă şi de certuri fireşti. Fiindcă dacă nu se lucrează cu multă înţelepciune şi dragoste din partea celor ce doresc să îndrepte anumite nepotriviri, - acei care se simt atinşi, în loc să primească îndrumarea se ridică împotriva ei. Aşa se ajunge apoi la rupturi care nu se mai pot vindeca decât cu ani de dureri şi pierderi. - Sau poate chiar niciodată.

De Pop Alexandru (zis Şandor înainte când era la Cluj; zis mai târziu Sandu, - când a ajuns la Bacău) - n-am mai pomenit nimic din 1951 când de la Baia Mare a ajuns la Oradea. Apoi - eliberat, a devenit dintr-o dată cel mai activ „misionar” pe ţară.

Înzestrat cu o puternică îndrăzneală şi cu un neobişnuit talent de a se introduce oriunde voia - şi mai ales se pare, cu o însărcinare oficială, el se ştia folosi de „râvna lui arzătoare” zisă „pentru Domnul”, spre a-şi înălţa propria sa persoană cât mai în fruntea fraţilor - îmbinând astfel atât interesele sale cât şi pe ale celor ce îl foloseau.

Ştia să folosească fiecare prilej pentru a se arăta pe sine persoana numărul unu, - fără de care nu se putea face nimic - şi care singurul le poate pe toate...

Era exact tipul şi metoda lui Secaş din 1932-1934... Întocmai ca acela atunci - acesta acum, se vedea bine că urmăreşte acelaşi scop: să parvină. Să ajungă prin orice mijloace cât mai în vârf, pentru ca apoi de acolo din frunte - să-şi facă el voia firii sale ambiţioase. După douăzeci de ani istoria se repeta întocmai. În alte condiţii desigur şi la alt nivel, dar cu aceleaşi metode şi cu acelaşi scop. Chiar şi la înfăţişarea trupească aceşti doi oameni se asemănau atât de mult unul cu altul. Atâta doar că acesta de acum are în plus faţă de acela de atunci un defect de vedere, nu numai la ochii sufleteşti ci şi la cei trupeşti: un ochi îi era orb. O meteahnă care parcă este şi ea o însemnare de la Dumnezeu.

Având o memorie bună, ca oricare deficitar al însuşirilor luminii - precum şi un real talent artistic, Pop deprinsese bine arta de a vorbi îndrăzneţ şi atrăgător. Alegea diferite istorioare şi versete biblice, bine potrivite pentru stările sufleteşti ale ascultătorilor săi, apoi cu gesturi largi şi cu voce îndrăzneaţă, chiar şi cu o mimică lacrimogenă, se străduia să-i convingă pe cei ce-l ascultau că Oastea Domnului nu mai are un alt vorbitor asemenea lui. Şi că prin urmare toţi trebuiau să-l privească şi să-l asculte ca pe un conducător. Astfel sub Numele Domnului el îşi urmărea cu isteţime înălţarea numelui său. Şi sub lozincile Evangheliei, - interesele sale.

Metoda îşi avea dedesubturile ei bine puse la punct. Folosindu-se de ambiţia acestui om, redus din punct de vedere intelectual şi ceea ce era mai grav, nenăscut din nou, - cei care îl dirijau, urmăreau în primul rând dărâmarea seriozităţii şi demnităţii sfinte şi înalte la care se făcuse până aci evanghelizarea în Oastea Domnului.

Marii oameni ai lui Hristos din Lucrarea Oastei, începând cu părintele Iosif, care porniseră şi duseseră în ţară prin această Lucrare Evanghelia - o făcuseră aceasta în faţa lumii la un nivel atât de înalt. Nu numai de seriozitate ci şi de putere. - Şi mai ales de o vieţuire sfântă.

Din pricina aceasta, vrăjmăşia oricât de pornită a fost împotriva Oastei - n-a putut spune nimic rău despre Lucrarea şi lucrătorii Domnului. Totul fusese lucrat cu o înaltă competenţă şi cu o mare putere - în lumină. Chiar dacă majoritatea fraţilor lucrători erau oameni simpli. - Lipsa lor de pregătire omenească, era mult acoperită şi întrecută de către darurile duhovniceşti pe care le aveau din plin de la Duhul Sfânt, pe baza vieţuirii lor alese. Curăţia, smerenia şi dragostea, blândeţea şi înfrânarea lor pline de evlavie şi de bun simţ cu care fraţii înaintaşi Îl slujiseră pe Hristos - era pricina de laudă în Domnul a Oastei.

Acum acest înalt nivel duhovnicesc începea să fie dărâmat prin aceşti zişii „lucrători” noi care dădeau năvală în Oaste, unii fără nici măcar a şti ce este naşterea din nou. Alţii pierzând-o îndată.

Astfel plini de firea lor pământească aceşti „mânaţi” şi duşi fie de ambiţii fie de interese, - lucrau de zor la dărâmarea însăşi a temeliei Oastei Domnului, care era naşterea din nou şi umblarea în sfinţirea vieţii.

Pe lângă plaga „formalismului” ucigător de voluntariat, sau a sectarismului ucigător de statornicie, - mai veni acum şi parazitismul acesta ucigător de toate virtuţile şi prăbuşitor de tot ce fusese serios şi înalt în ideea Oastei!

Într-o astfel de „independenţă” din ce în ce mai sfidătoare faţă de toţi fraţii, umbla acum acest Pop. Acolo unde era ascultat fără cârtire, el le arăta fraţilor o „dragoste” protectoare. Unde nu i se împlineau dorinţele şi pretenţiile lui fireşti, - devenea dintr-o dată ca un tigru furios care muşca cu vorbe grele şi necruţătoare pe oricine i se împotrivea. Cu o astfel de fire dublă el devenise cunoscut şi temut peste tot.

Cutreiera ţara în lung şi în lat. Organiza adunări mari, cât mai mari, - la care el să fie stegarul principal, cel care să se impună, spre a fi cunoscut şi recunoscut de toţi. Acolo unde simţea că ar putea fi un altul mai preţuit ca el, - nu mergea deloc. Sau dacă mergea, ori căuta să se arate tot timpul ca unul din cei mai apropiaţi ai aceluia, ca „omul imediat după el”, - dacă nu asemenea cu el sau chiar şi mai mult, cu scopul de a ajunge odată - şi cât mai repede - în vârful grămezii.

Ori se arăta potrivnic de la început, creând o atmosferă de luptă şi de partidă între fraţi.

Fraţii buni, vedeau aceasta cu durere şi cu îngrijorare, dar tăceau pentru a ocoli ieşirile lui furioase care adesea erau adevărate scandaluri, izbucnind pe neaşteptate în chiar mijlocul adunărilor la care participaseră mulţi noi veniţi. Sau se ocoleau orice discuţii cu el spre a nu-l face să izbucnească în cine ştie ce ocări, făcând de ruşine Lucrarea Domnului, - de care lui nu-i păsa.

E nevoie să ne ocupăm de omul acesta, deşi oricând vorbim despre el ne este neplăcut fiindcă el va avea un rol însemnat în evenimentele care vor mai urma. În curând el va deveni „o problemă” pentru Oaste, precum Moldoveanu va deveni „o altă problemă”. Amândoi aceştia au fost ridicaţi de duhuri diferite din adânc şi prin felurite metode caută să ajungă cât mai în vârf, fiecare cu un alt scop. Astfel au creat ei în Lucrarea Domnului unul tulburări celălalt dezbinare. Dar nu ei, ci duhurile care îi foloseau.

Prin mijloacele proprii firii sale - Pop ajunsese în familia fr. Leon Andronic la Bacău, unde a cunoscut-o pe Dorica, fiica acestuia şi repede-repede s-a căsătorit cu dânsa. Era pe la sfârşitul anului 1950, când abia ieşit din închisoare, am aflat despre punerea la cale a acestei căsătorii prin tânăra soră Maricica Săilă din Bacău.

Sora aceasta, Maricica Săilă, de o vârstă cu Dorica şi prietenă scumpă a acesteia - era un suflet cu totul ales şi scump. Suferindă de o gravă boală la piept, abia ieşită din spital, - când a aflat despre cursa în care era gata să cadă Dorica, a încercat totul ca să o scape.

A stăruit cu toată puterea s-o convingă să nu facă pasul căsătoriei cu Pop, - simţindu-l pe acesta o cursă pentru ea. Dar Dorica n-a ascultat-o.

A rugat-o apoi împreună cu părinţii şi cu fraţii acesteia, - dar nici pe ei nu i-a ascultat.

Atunci a venit până la mine acasă la Beiuş... Când am revăzut-o pe sora Maricica în ce stare gravă era, mi-am dat seama că s-a sculat chiar de pe patul de moarte spre a încerca totul ca să o salveze pe sora ei. Venise să-mi ceară şi mie ajutorul unei intervenţii pe lângă Dorica spre a o convinge să nu se căsătorească cu Pop.

Vestea căsătoriei acesteia era cu totul neaşteptată şi pentru mine. Fireşte că eram împotrivă. Cunoşteam atât de bine pe fratele Leon Andronic - şi o cunoşteam şi pe fiica lui încă din 1935 când avea abia 7 ani, venise cu tatăl ei la Congresul Oastei din Sibiu. Se legase atât de strâns de mine atunci fetiţa asta pe care n-o mai văzusem, încât mi-a rămas pe totdeauna aproape. Păstrasem o strânsă legătură cu familia lor - şi ea a crescut, cum s-ar zice, datorită acestei legături... În vremea foametei din 1946-1947 - am adus-o la noi cu toţi ceilalţi frăţiori ai ei, crescându-i împreună cu copiii mei.

Acum Dorica era pe cale să se nefericească poate pe totdeauna. Trebuia să facem totul pentru a o feri de nenorocirea în care cade.

Maricica se vedea bine că este în cele din urmă zile ale vieţii ei. Efortul călătoriei lungi şi grele pe iarnă şi în nişte condiţii foarte grele, - o făcură să nu poată pleca imediat înapoi. Trebui să stea 2 zile la pat, suferind ca un martir crizele de febră şi friguri.

Am trimis o telegramă pentru Dorica, rugând-o să nu facă în nici un caz pasul căsătoriei până ce va primi scrisoarea pe care i-o va aduce Maricica.

Dar Pop aranjase ca orice scrisoare să cadă în mâinile lui. Bănuindu-şi în primejdie planurile - a grăbit şi mai tare totul, aşa că pe când Maricica a ajuns acasă, - nunta era făcută. Pop ajunsese într-o familie cu vază în Oaste şi se asigurase de susţinători mulţi. Ca naşi i-a chemat, tot pentru slavă lumească pe Oprişan şi pe Sergiu de la Bucureşti, care pe baza cunoştinţei cu fratele Leon primiseră să binecuvânteze, fără a cerceta mai îndeaproape, o însoţire atât de nepotrivită.

Ajunsă acasă, sora Maricica nu s-a mai ridicat de pe patul ei. Peste câteva zile a şi murit... Ca o jertfă a dragostei pentru Domnul, pentru Lucrarea Lui - şi pentru sora ei, pe care cu orice preţ a vrut să o scape de la un calvar pe care ea l-a întrevăzut bine...

Fie ca aceste rânduri duioase să ne reamintească de ea ca de încă un suflet sfânt dintre comorile şi jertfele Oastei...

Sora aceasta avea şi un dar minunat de a cânta şi compune melodii. De la ea am reţinut atunci cântarea:

„O, păcătoşilor iubiţi, ce staţi în nesimţire

doriţi voi oare s-auziţi un cântec de iubire

un cântec cum nicicând n-a fost şi nici va fi vreodată

- o, de doriţi priviţi adânc spre Crucea-nsângerată...”

Ea cânta totdeauna cu lacrimi... Ne-a mişcat atât de adânc felul ei nepământesc de a cânta...

Totdeauna când cântam cântarea aceasta nu pot să nu-mi amintesc de ea... şi de tragedia sorei ei.

Acum în 1956 Pop era „învăţător” undeva pe lângă Cluj. Dar ce fel de învăţător era - şi când îşi făcea „pregătirea” lui - nu ştiam. N-am aflat aceasta limpede niciodată. El însuşi spusese că pe când şi-a luat el diploma de învăţător tatăl său era şeful organizaţiei de partid din comuna lor Sărata şi că era în foarte bune raporturi cu Securitatea. Nu ştiu dacă asta a avut vreo legătură cu diploma sa.

Dar în toamna anului 1956 el era foarte „harnic”. Nimeni nu putea fi atât de pretutindeni ca el. Împlinea slujba de învăţător în Feleac lângă Cluj, dar era şi organizator de mari adunări ale Oastei în toate părţile ţării, din Banat până în Bucovina şi din Maramureş până în Moldova. Făcea „şcoală” vreo 2-3 zile pe săptămână cu elevii săi la Feleac, iar celelalte zile era tot dus...

Cum putea face aşa? - nimeni dintre noi nu ne puteam explica. La orice nedumeriri ale noastre, el avea răspunsuri „convingătoare”. Totdeauna lăsa să se înţeleagă că el are o pricepere atât de mare şi nişte relaţii atât de sigure încât îi duce sau îi depăşeşte pe toţi mai marii comunei sau ai judeţului care l-ar controla...

În vara anului 1956 a fost şi o mare nuntă aranjată să se petreacă la Feleac. Felul cum se pricepea să aranjeze atunci astfel de întâlniri frăţeşti îi făcea pe toţi să-l admire. Reuşise într-adevăr să fie unul dintre cei mai căutaţi. Ţinea corespondenţă cu fraţi din toate părţile. Organiza adunări, făcea vizite, primea tot felul de vizitatori, avea tot felul de relaţii „rezolva” tot felul de probleme.

Din Cluj însă doar familia fr. Chişu era cea care îl sprijinea. Cu ceilalţi fraţi aproape cu toţi era certat. Reuşise să facă între ei partide în aşa fel încât nici ei între ei să nu se mai poată înţelege.

Nemulţumiţi, fraţii din Cluj au convocat dese stări de vorbă la care au invitat pe diferiţi fraţi din ţară pentru rezolvarea neînţelegerilor provocate de Pop între el şi ei. Dar cu toate „împăcările” şi înnoirile de legăminte, - pace adevărată nu s-a mai putut face.

Chiar şi după plecarea lui Pop din Cluj, - sămânţa aruncată de el acolo în loc să se stârpească, a rodit mereu neînţelegeri. Nu era desigur numai Pop cauza. Păcatul lui se încuibase acum adânc şi în alţii. Dar de la el a început cangrena care nici după douăzeci de ani tot nu era vindecată...

În noiembrie 1956 eram deci tot în Simeria. Încercam mereu să obţin serviciul avut înainte sau un altul, - dar nu primeam decât promisiuni şi amânări.

Într-o zi mă pomenesc că vine la mine Pop - zis atunci Şandor - şi îmi spune că pe ziua de 6 noiembrie s-a fixat un sfat frăţesc deosebit la Feleac. Întâi pentru rezolvarea problemei infiltraţiilor sectare în Oaste. Al doilea, pentru punerea de acord asupra învăţăturii, între toţi fraţii cei mai de seamă. Şi al treilea, pentru stabilirea unui fel de plan de lucru pentru viitorul Lucrării Oastei Domnului. Am bănuit că acest sfat fusese pus la cale de Sergiu şi Leon, - ca apropiaţi ai lui Pop.

Cum toate acestea trei erau nişte probleme arzătoare la care cu toţii ne gândisem şi le ridicasem adeseori între noi cu fraţii cei mai apropiaţi, - n-am mai întrebat cine a fost primul cu părerea de a se convoca acest sfat tocmai la Feleac, în casa lui Pop. El mi-a spus că s-a şi hotărât data când să se ţină sfatul şi cine dintre fraţi să fie chemaţi la el.

Trebuiau să fie acolo neapărat: Andronic, Bălăuţă, Condruz, Capătă, Dorz, Hărăguş, Moldoveanu, Popa Petru, Tudose, Sergiu... Cam aceştia erau priviţi a fi „stâlpii”. Trebuia deci să se afle tot ce gândesc şi ce plănuiesc aceştia.

Şi cam aceştia am şi sosit în seara de 6 noiembrie 1956 la Feleac. În bucuria revederii cu toţi aceşti fraţi nu ne-am putut gândi la nimic rău. Cui să-i treacă măcar prin gând că acest sfat nu fusese pus la cale de nici unul dintre noi, ci de cu totul altcineva din afara noastră pentru a se afla astfel tot ce gândim şi plănuim.

Am avut în toată noaptea aceea o stare de vorbă asupra tuturor celor trei puncte de mai sus.

Au fost în primul rând confruntări destul de aspre între noi pe problema strecurării în Oaste a învăţăturilor străine care îşi aveau izvorul mai ales în cei de la Sibiu. Propovăduitorul mai de seamă al acestor învăţături devenise acum Moldoveanu. Iar cei doi mai apropiaţi de părerile sale erau priviţi a fi Condruz şi Tudose.

De partea cealaltă erau Andronic, Bălăuţă, Capătă, Hărăguş şi Sergiu. Popa Petru era cam la mijloc între aceste două partide.

Sfatul acesta n-a avut de la început o atmosferă de confruntări, ci una de împăciuire, de apropiere, de găsire a unui mod de înţelegere şi climat de colaborare frăţească. De punerea de acord a tuturora asupra unei singure interpretări şi a unui singur fel de a învăţa şi de a crede. Spre a se lichida dintre noi oricare deosebiri de vederi şi de păreri.

Cu toate acestea însă, au avut totuşi loc şi cuvinte mai apăsate împotriva lui Moldoveanu care deşi se numeşte „frate ostaş” şi îşi desfăşoară activitatea în frățietatea Oastei, totuşi de atâţia ani de zile şi astăzi nu numai că nu vrea să-şi însuşească felul de a crede şi de a învăţa al celorlalţi fraţi, dar răspândeşte o învăţătură sectară total potrivnică învăţăturii Oastei...

Asupra acestor lucruri li s-a atras atenţia şi celorlalţi doi fraţi care îl sprijineau pe Moldoveanu şi se făceau şi ei părtaşi la acelaşi fel greşit de a lucra.

Moldoveanu a adoptat şi de astă dată felul lui obişnuit de a nu răspunde decât cu frânturi de idei şi cu ascunzişuri după vorbe, care să nu spună nici „da” nici „nu”. Omul acesta cred că n-a spus niciodată clar ce gândeşte şi ce vrea. La el cuvintele au rostul să ascundă nu să arate ceea ce gândeşte.

Totuşi, forţat să dea un răspuns direct, a recunoscut că „în unele privinţe” el are „alte încredinţări decât ceilalţi fraţi”, - dar că pe viitor el nu le va mai răspândi nimănui aceste încredinţări ale sale ci şi le va păstra numai pentru el.

La toate stăruinţele noastre ca el să renunţe la acele încredinţări care îl despart de fraţi şi care răspândindu-se produc dezbinări, tulburare şi pierderi în adunările frăţeşti, - el n-a dat nici un răspuns hotărât şi n-a arătat nici o dorinţă sinceră ca să asculte de fraţi.

În privinţa asta deci, lucrurile nu s-au îmbunătăţit cu nimic. Reieşea limpede că în Lucrarea Oastei, Moldoveanu îşi avea şi el un plan al lui pe care şi-l urmărea cu răbdare şi stăruinţă... Ceilalţi doi Condruz şi Tudose, îl urmau fără să gândească prea limpede ce fac.

Din pricina neînţelegerii asupra acestui punct - nu s-a putut realiza prea mult nici din cel de al doilea şi nici din cel de al treilea, decât foarte puţin. Şi doar între noi ceilalţi, fără partida celor trei.

De fapt, eu lipsind atâta vreme dintre fraţi, am căutat să păstrez o atitudine mai apropiată de toţi, mai împăciuitoare între ei, spre a nu se produce o ruptură. Voiam cu orice preţ să cred că singură dragostea poate rezolva totul. Şi căutam să izbutesc pe această cale să-l conving pe Moldoveanu să înţeleagă că dacă stă în familia Oastei este dator să creadă şi să înveţe şi el la fel cu Lucrarea în care a venit.

Fraţii ceilalţi erau hotărâţi să procedeze mai radical faţă de el: Ori ascultă şi se supune şi el învăţăturii şi Frăţietăţii - ziceau ei - ori să plece unde vrea! A fost de ajuns cât i s-a tot spus - fără să vrea să se supună Cuvântului şi Frăţietăţii!...

Dar eu am intervenit cu rugămintea să nu se meargă chiar până acolo. Să mai avem răbdare, să mai aşteptăm, să mai nădăjduim. În felul acesta, lucrurile s-au domolit.

De multe ori mi-a părut rău mai târziu pentru atitudinea mea de atunci! Poate că dacă operaţia „Moldoveanu” s-ar fi făcut atunci, aşa cum voiau fraţii, - am fi suferit cu toţii mai puţin mai târziu... Şi boala aceasta n-ar fi nimicit pe atât de mulţi dintre fraţi. Dragostea poate că nu este în astfel de cazuri chiar cea mai bună de urmat. Aici poate trebuie să asculţi mai mult de adevărul care spune: După întâia şi a doua mustrare - depărtează-te de cel care face dezbinări (Tit 3, 10).

„Fratele” Pop nu lua nici o atitudine între aceste două păreri. Asculta la fiecare, dar aproape la fiecare oră ieşea afară... Nu bănuiam de ce iese. Mă gândeam că doar spre a lua seama pe afară, ca unul care era stăpânul casei.

Cam pe la ora 11 noaptea a ieşit până afară şi fr. Capătă. Când a venit în casă mi-a spus încet:

- În stradă stau două maşini mici, una din jos alta din sus de noi. Ce va fi oare cu ele?

- Nu ştiu, - am răspuns eu liniştit. Şi mi-am văzut mai departe de treabă fără să bănuiesc nici atunci nimic.

După orele 12 Pop a stat pe afară cam prea mult: vreo oră-două.

Când a venit în casă a adus un ziar care în Cluj apărea seara iar în afara Clujului sosea dimineaţa următoare. În acel ziar se scria despre revoluţia din Ungaria, care izbucnise atunci, în 6 noiembrie 1956.

- De unde ai luat acest ziar acum la ora 2 noaptea? - l-am întrebat noi. Acum numai în Cluj se găsesc ziarele astea.

- Am întâlnit poştaşul pe stradă! - răspunse Pop.

- Acum, la ora 2 noaptea?

- Nu ştiu cum s-a potrivit, dar poştaşul mi l-a dat!

Nici atunci tot n-am bănuit nimic! Eram foarte ocupaţi cu ale noastre. N-am avut bănuieli nici asupra lipsei sale de aproape 2 ore în miezul nopţii aceleia. Şi nici n-am făcut vreo legătură între desele lui ieşiri pe afară şi cele două maşini mici care stăteau în apropierea casei - maşini care după ora 2 n-au mai fost acolo.

Dar mai târziu după ani de zile, - prea târziu însă! - am început să facem o oarecare legătură între toate acestea şi multe altele, de după noaptea aceea...

După ce ni s-a adus ziarul cu noutatea neobişnuită, discuţiile noastre din noaptea aceea s-au întins şi asupra unor planuri de viitor „dacă Domnul va aduce şi la noi o libertate mai mare” în care să putem lucra iarăşi la vestirea mai largă a Evangheliei...

Mai ales fr. Sergiu era plin de inspiraţie în ce privea frumosul viitor al Oastei:

- Va apare foaia Isus Biruitorul - spunea el. Va apare o revistă Oastea Domnului. Vor apare cărţi noi, emisiuni religioase la radio, echipe artistice religioase, teatru religios, şezători religioase, cinematograf religios...

Toate-toate acestea păreau ceva atât de apropiate şi de cu putinţă pentru el, - ca şi cum ar fi nişte mere coapte, gata să cadă acum din pom. Şi ţara întreagă ne-o şi vedeam plină de cunoştinţa şi dragostea lui Hristos.

Ce minunate ni se păreau toate acestea şi ce entuziasmaţi devenisem gândindu-ne că totuşi la Dumnezeu toate sunt cu putinţă...

Dar câteva zile mai târziu eu şi fratele Sergiu ni le auzeam pe toate acestea din gura anchetatorilor noştri de la Ministerul Securităţii din Bucureşti.

Dar până atunci, iată ce s-a mai petrecut:

Tot nu ştiu nici azi cine hotărâse ca în prima duminică după acest 6 noiembrie, să se ţină o mare adunare a Oastei din Moldova în comuna Lăloaia, lângă Comăneşti-Bacău. Se înştiinţase că vom merge şi noi cei din Ardeal.

În ziua anumită eram deci acolo. De multă vreme nu mai văzusem atâta mulţime de fraţi venind la vreo adunare. Poate chiar de la Congresul Oastei din Sibiu.

Când soseau trenurile, de la staţia din loc, plecau o mare de oameni. Staţiile vecine nu mai aveau bilete pentru gara asta. Se vânduseră toate.

Am mers cu un şuvoi uriaş cu toţii spre biserica din Lăloaia, unde era preot atunci părintele Albu, un om al lui Dumnezeu, iubitor al Oastei şi sprijinitor al fraţilor.

Marea biserică s-a umplut ticsită de fraţi care stăteau înghesuiţi unul lângă altul.

Pe dinafară mai aşteptau încă mai mulţi.

Au început vorbirile şi cântările pline de înflăcărare şi de bucurie, ca o despovărare a dragostei frăţeşti care fusese despărţită de prea mulţi ani.

Dar pe la jumătatea adunării vine cineva cu un ordin de la Sfatul Popular: adunarea să se împrăştie imediat iar vorbitorii împreună cu preotul să se prezinte cu toţii la miliţie. Altfel miliţia va veni şi ne va aresta pe toţi.

Fratele din loc, Toma Mierluşcă, cu preotul Albu au fost de părere ca noi cei mai de departe să plecăm imediat din comună, iar adunarea să se despartă în două şi să continue jumătate la Văsieşti iar jumătate la Comăneşti. La miliţie se vor duce numai dânşii, fără noi.

Aşa am făcut. Ne-am despărţit în două. Eu am luat-o împreună cu o mulţime de fraţi şi surori spre Văsieşti, unde am petrecut toată noaptea în mari bucurii duhovniceşti. Iar alţii în cealaltă parte.

Pop, care de obicei nu lipsea de nicăieri, acum nu ştiu cum se potrivise că aici n-a apărut.

După 3 zile petrecute pe aici din plin, - am plecat cu încă vreo doi fraţi spre Bucureşti. Am avut şi acolo câteva întâlniri fericite cu fraţii în locuinţa fratelui Sergiu şi în alte locuri. Gruparea tineretului din Bucureşti era una din cele mai frumoase din ţară... Tot tineri unul şi unul...

Sâmbăta şi duminica viitoare urma să avem o mare adunare cu toţi fraţii la Vulcana Pandele din judeţul Dâmboviţa. Erau chemaţi să vină aici toţi fraţii din părţile Munteniei.

Într-adevăr încă de sâmbătă seara marea casă a fr. Stan Ionescu din Vulcana devenise neîncăpătoare. Cu trenurile de seară sosiseră o mulţime de fraţi. Dar cei mai mulţi urmau să sosească abia duminică dimineaţa...

S-a început adunarea. Vorbirile înflăcărate ale fraţilor curgeau din plin, când dintr-o dată intrară pe uşă un grup de necunoscuţi civili, împreună cu un căpitan şi câţiva miliţieni.

- Toată lumea stă pe loc! Nu mişcă nimeni. Prezentaţi buletinele! - răsună comanda scurt şi aspru.

Eu tocmai vorbeam când primul intrat, unul dintre civili care părea a fi şeful lor îmi zise privindu-mă peste toţi:

- Aşa domnule Dorz! De asta mi-am dat eu avizul ca să vii d-ta din Bărăgan, ca acum să răscoli toată ţara? Bine! Vom mai vedea noi!

Vom mai vedea noi ce va fi şi cu dv. care nu vă mai astâmpăraţi locului ci umblaţi de la o margine la alta a ţării, deranjând bunul mers al lucrurilor, oprind tineretul de la şcoală şi împiedicând muncitorii de la servicii...

După ce au luat buletinele tuturor şi i-au trecut în tabele nominale, cel ce era şeful - spuse:

- În afară de Dorz Traian, Grosu Sergiu, Diac Viorel şi Mortici Lazăr care vor rămâne pe loc, - toţi ceilalţi veţi pleca imediat la gară. Şi cu primul tren acasă! Pe drum să-i întoarceţi înapoi şi pe toţi cei pe care îi veţi mai întâlni venind aici!

Nu ştiu cum se făcuse că Pop, cel nelipsit, - nici de data asta nu sosise aici. Dar nimeni nu observase asta.

Toţi fraţii au înţeles că noi cei opriţi suntem arestaţi. Câţiva dintre fraţi şi surori se grăbiră să ne schimbe căciulile, fularele sau hainele lor mai groase - ca să le avem de frig. Şi se despărţiră de noi cu multe lacrimi.

După plecarea fraţilor, noi am fost puşi să dăm o declaraţie că nu vom mai participa la nici o activitate a Oastei Domnului până când aceasta nu va fi legalizată. Apoi mie şi lui Sergiu ni s-a pus în vedere ca mâine, luni, să facem primele demersuri pentru obţinerea legalizării Oastei. Altfel vor începe o serie de măsuri împotriva oricăror adunări fie mari fie mici iar noi o să-i avem pe conştiinţă pe toţi cei care vor avea de suferit.

Am întrebat:

- Există vreo posibilitate să obţinem o legalizare a activităţii Oastei Domnului?

- De ce n-aţi încercat niciodată? Ceilalţi cum au obţinut? („ceilalţi” - erau cultele neoprotestante legalizate).

- Şi cum să începem? Unde şi ce trebuie să facem?

- Interesaţi-vă la Patriarhie; la Departament!

- Bine, vom încerca!

- După ce veţi merge la Patriarhie şi vi se va spune ce trebuie să faceţi, trebuie să vă întâlniţi cu noi, ca să vedem ce aţi făcut!

- Dar unde vă găsim?

- Vă veţi prezenta seara la ora 5 lângă ceasul de la universitate! - Acolo ne veţi aştepta - zise „şeful”.

Duminică seara, târziu, am ajuns la Bucureşti, acasă la Sergiu numai eu şi el. Atunci Sergiu locuia într-o căsuţă mică pe strada Puţul cu Tei.

Tot timpul nopţii ne-am sfătuit ce este de făcut.

- Iată-ne ajunşi la o răscruce foarte grea - ne ziceam noi.

Dacă nu vom încerca să obţinem legalizarea, autorităţile vor începe să ia măsurile aspre cu care ne-au ameninţat împotriva adunărilor noastre şi a fraţilor noştri.

Dacă vom începe să umblăm după legalizare pe la Patriarhie şi Departament - cine ştie ce condiţii ni se vor mai pune şi până la urmă ce vom primi!

Totuşi n-avem încotro. Vom porni - şi apoi facă-Se voia Domnului.

În dimineaţa următoare am început calvarul drumurilor noastre... Credeam atunci că totul se va rezolva oarecum uşor, de vreme ce mergem trimişi de Securitate.

- Desigur, - vorbeam noi doi, - este şi interesul Securităţii Statului ca să se pună o ordine legală şi în problema Oastei. Fiindcă acolo unde ceva nu este în ordine se nasc permanent bănuieli şi temeri. Statului nu-i pasă ce este între noi şi autoritatea bisericească. Statul vrea să ştie doar că acolo se adună nişte oameni care au o formă legală.

- Dar cum vom obţine noi această formă legală? Noi suntem desigur o lucrare duhovnicească în sânul credinţei şi Bisericii Ortodoxe, - însă noi nu mai avem nici un fel de recunoaştere din partea Bisericii şi a statutelor pe baza cărora funcţionează ea în Stat. Legal noi suntem desfiinţaţi din 1948, - iar oficialităţile bisericeşti ne-au condamnat înainte chiar de a ne desfiinţa.

- Pe ce bază să le cerem noi o legalizare pe care nici un paragraf din Statutele şi Regulamentele lor oficiale, nu o prevăd?

- Pe baza existenţei noastre! Oastea Domnului există! Ea este o realitate. Şi acum a devenit o problemă. Pe baza asta să cerem rezolvarea bună a acestei probleme care interesează în egală măsură atât Statul cât şi Biserica...

Înainte de a ieşi din casă, am îngenuncheat amândoi şi cu sufletele pline de apăsare ne-am rugat fierbinte:

- Doamne Isuse, pornim la un drum greu. Singur Tu ştii ce va urma pentru Lucrarea Ta şi pentru noi. Câtă vreme s-a putut merge fără această legalizare, noi am mers chiar dacă am avut câţiva atâtea de suferit de la mai marii Bisericii şi ai poporului acestuia. Dar acum când toată mulţimea fraţilor noştri sunt ameninţaţi, - din dragostea pentru ei şi din grija pentru Lucrarea Ta, - luăm acest drum. Te rugăm fii cu noi înaintea mai marilor lumii acesteia - şi nu ne lăsa să facem nimic din ceea ce ar fi nepotrivit cu voia Ta şi cu planul Tău...

Primul drum l-am făcut la Patriarhie.

Acolo, după o lungă aşteptare, când am spus pentru ce vrem să vorbim cu Patriarhul, am fost întâmpinaţi de către un preot înalt şi cu o atitudine mândră ca nişte oameni care vin cel puţin de la capătul lumii şi din cine ştie ce secol:

- Ce Oastea Domnului? Păi fleacul acesta nu mai există, ăhă, de când! Cum vă treziţi voi acum să mai umblaţi după cai verzi?...

- Vă rugăm stăruitor să ne înştiinţaţi pentru o audienţă la părintele Patriarh!

- Dar ce credeţi voi că mai interesează pe cineva problema asta? Vedeţi-vă de treabă! Mergeţi acasă!

- Am fost trimişi de către Securitate aici! Trebuie neapărat să înfăţişăm problema asta Patriarhiei.

- Dacă aşa este, faceţi un memoriu scris. Şi îl trimiteţi prin poştă. Apoi aşteptaţi acasă răspunsul. Acum nu puteţi fi primiţi în audienţă! Astfel de probleme nu se rezolvă decât cum v-am spus. De altfel Patriarhul este acum ocupat cu o delegaţie din Yugoslavia...

Am plecat de la Patriarhie cu acest rezultat, iar seara eram amândoi la ceasul din faţa universităţii.

Acolo ne aştepta şeful care vorbise cu noi în Vulcana. Îndată am fost luaţi de o maşină şi duşi la Ministerul Securităţii. Acolo am fost despărţiţi unul de altul şi fiecare am fost dus în altă parte.

De la ora cinci seara şi până la ora nouă noaptea a trebuit să ascult şi să răspund la nenumăratele acuze şi întrebări.

Toate marile adunări la care participasem în timpul de când venisem din închisoare - erau cunoscute. Mai ales sfatul de la Feleac, era cunoscut până în cel mai mic amănunt.

Cel ce mă cunoscuse atât de bine la Vulcana se vede că ne urmărise prin oameni ai lui de mulţi ani peste tot.

Acum mă miram totuşi de unde le putea cunoaşte chiar atât de bine şi chiar pe toate cele ce le discutasem la Feleac!

Tot nu ne puteam gândi cine oare i-a putut informa atât de repede şi atât de amănunţit asupra tuturor celor ce se petrecuseră între noi.

După ce am fost ameninţaţi şi avertizaţi în toate felurile cu privire la activitatea Oastei pe viitor, am fost din nou îndrumat „cu toată bunăvoinţa” - să continuăm eforturile pentru obţinerea legalizării. Să facem cât mai repede memoriul care ni s-a cerut. Să-l facem către Patriarhie, dar să-l scriem în trei exemplare din care unul să i-l dăm dânsului în mână pentru Ministerul Securităţii, atunci când vom veni să-l prezentăm la Patriarhie - iar al treilea exemplar la Departamentul Cultelor. Aceste memorii vor trebui înmânate personal atât Patriarhului cât şi Preşedintelui de la Departamentul Cultelor. Să le cerem acestora audienţă.

- Acum, - zise anchetatorul uitându-se la ceas - peste un sfert de oră ai trenul spre Simeria. Vei fi dus la gară cu maşina. Cumperi bilet şi te sui în tren. Iar cât mai curând faceţi memoriul şi vă prezentaţi cu el la Bucureşti. Să fim înţeleşi! Când vii îmi dai un telefon!

Şi ieşind cu mine pe felurite scări şi coridoare am ajuns în sfârşit în stradă. Maşina mă duse în câteva minute şi mă lăsă în faţa Gării de Nord.

Dar cum să plec, fără a şti nimic ce s-a întâmplat cu Sergiu?

Ştiam însă că sunt urmărit pas cu pas.

De aceea mă îndreptai spre ghişeul de bilete, cât mai încet spre a ajunge cât mai târziu...

Pe jos dormeau întinşi zeci de oameni... Mă prefăceam că nu ştiu cum să trec peste ei spre a ajunge la bilet. Stam, mă uitam, ocoleam pe o parte şi iar reveneam pe alta - aşa că am ajuns la bilete după cum prevăzusem: - când trenul plecase...

Mă prefăcui necăjit (- ştiam că sunt privit ce fac -) - şi am luat-o prin sală spre ieşirea din strada cealaltă unde ştiam tramvaiul cu care puteam ajunge la Sergiu.

Când am ajuns, abia atunci sosise şi el acasă. Stinsese lumina să se culce.

Până în ziuă am stat de vorbă asupra tuturor celor ce ni se întâmplaseră.

- Eu, - zise el la un moment dat, - n-am să mă mai duc nicăieri! Între noi există vânzători primejdioşi care spun despre tot ce facem şi vorbim noi. Iată cât de repede au aflat totul de la Feleac!...

Şi nu mă pot dumiri defel, cine este acela care vinde.

Dacă vrei fr. ta să faci memoriul, fă-l! Dacă vrei să te duci pe la ei, du-te! Eu însă nu mă mai duc nicăieri şi nu voi mai face nimic, până când voi vedea ce se va alege din toată treaba asta!

- Bine frate, dar dacă vom lua toţi atitudinea asta, ce va urma pentru Lucrarea Oastei?

- Eu nu zic s-o iei şi fr. ta. Spun numai că eu am luat-o.

- Eu n-o pot frate. Până când pare că mai există o posibilitate de a feri pe fraţi de necazuri, eu voi căuta să fac tot ce pot, cu orice risc pentru mine.

- Te voi însoţi din tot sufletul cu rugăciunea şi cu dragostea mea. Vom ţine legătura împreună - şi vom vedea pas cu pas ce este bine de făcut. Dar personal eu nu mai fac nici un pas!

- Domnul ne va călăuzi prin Duhul Său în tot ce vom avea de făcut. Mă bizuiesc pe El... Dar nu mă voi grăbi în nimic. Eu n-am ce face decât să merg înainte. Dacă vom refuza această posibilitate îşi vor întări tot ce cred rău despre noi. Şi vor urmări pe fraţi peste tot cu o ură necruţătoare, ca pe nişte potrivnici care refuză să se supună şi să accepte o legalitate cinstită...

Cu aceasta, dimineaţa ne-am despărţit. - Şi am plecat spre Simeria, acasă.

A trecut o lună de zile de la despărţirea mea de Sergiu - fără să fac nici eu nimic în ce priveşte însărcinarea cu memoriul.

Nu ştiam cum şi mai ales nu prea voiam să încep... Căutam să amân cât mai mult, înţelegând ce plin de primejdii este un astfel de drum.

Din ţară se zvoneau tot mai multe ameninţări.

La Lăloaia, părintele Albu care ne primise în biserica lui era mereu purtat prin anchete aspre şi prin tot felul de ameninţări. Se simţea în toate părţile o tot mai puternică presiune asupra Oastei.

În ziua de 15 decembrie un miliţean mă luă de acasă şi mă duse la postul de miliţie din gară, unde eram chemat de cineva de la Bucureşti.

Am bănuit că era şeful care mă anchetase la Minister.

Într-adevăr, el era.

De la început s-a răstit la mine, ameninţând toate adunările care se vor face de sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei în toată ţara.

- Se dovedeşte clar acum - zicea el - că dv. sunteţi împotriva oricărei legalităţi. Vă place anarhia şi dezordinea, fiindcă sunteţi nişte nesupuşi şi nişte vrăjmaşi atât ai Bisericii cât şi ai Statului. Vi se oferă posibilitatea să vă puneţi în ordine, dar vreţi dezordinea. Fiindcă sunteţi nişte dezordonaţi! În cazul acesta să nu vă miraţi că se vor lua împotriva dv. măsurile pe care le meritaţi!

- E ultimul prilej care vi se oferă! Dacă în săptămâna asta nu vă prezentaţi la Bucureşti cu memoriul despre care a fost vorba, să ştiţi că se va proceda fără milă împotriva dv.!

- Dar cum să-l fac domnule? Eu n-am nici un fel de calitate şi de autoritate în Oaste! În numele cui să cer eu legalizarea Oastei?

- În numele d-tale personal!... Şi al celor care gândesc ca d-ta. Nu trebuie să spui nici un alt nume dacă nu vrei să mai bagi pe nimeni. Dar fă-l odată!

- Voi încerca!

- Când ajungi în Bucureşti îmi dai un telefon. Iată numărul! Eu voi veni să-mi dai şi mie un exemplar din memoriul pe care îl vei prezenta la Patriarhie şi la Departament.

N-am mai putut amâna. Am alcătuit atunci următorul memoriu:

Către

Preafericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Justinian

Bucureşti.

Subsemnatul Dorz Traian, domiciliat în Simeria, reg. Hunedoara.

În numele meu şi cu asentimentul acelora care gândesc la fel cu mine, membri ai fostei Asociaţii Religioase Ortodoxe „Oastea Domnului”, supun cu smerenie şi încredere părinteştii bunăvoinţe a Prea Fericitului Patriarh, următorul

MEMORIU

Cu privire la starea actuală şi la dorinţa rezolvării favorabile a problemei adunărilor duhovniceşti a credincioşilor din fosta Asociaţie Religioasă „Oastea Domnului”.

Prea Fericitul Patriarh, ştie că în toată ţara noastră, există un număr mare de fii credincioşi ai Bisericii noastre Ortodoxe, care sunt membrii ai fostei Asociaţii Religioase Ortodoxe „Oastea Domnului” şi care sunt dornici să trăiască o viaţă duhovnicească cât mai potrivită cu Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu Biblia, şi cu învăţăturile sfinte ale Bisericii noastre ortodoxe, căci credinţa lor se întemeiază numai pe principiile şi învăţăturile Bisericii.

În o mare parte a ţării - îndeosebi în Ardeal - aceşti fii devotaţi ai Bisericii au fost primiţi în Comitetele Parohiale şi în Şcolile duminicale, dându-li-se posibilitatea ca în felul acesta să-şi găsească satisfacţia sentimentului lor adânc religios în programe de plăcută petrecere duhovnicească, desfăşurată în biserici, sub supravegherea şi îndrumarea duhovnicească a preoţilor, - duminicile după masă şi chiar şi în alte sărbători şi seri alese de peste săptămână.

Dragostea şi înţelegerea care le-au fost arătate de către preoţi - acolo unde acestea au avut loc - au dus la o adâncă armonie între credincioşi şi preoţi, putându-se realiza în acest fel multe lucruri îmbucurătoare. În felul acesta s-a adus şi un mare folos Bisericii şi poporului, prin faptul că au atras lângă altar mulţimea sufletelor dornice de o viaţă mai adânc duhovnicească, dându-li-se acolo această hrană căutată. Astfel că pe unii lucrul acesta i-a atras din primejdia rătăcirii sectare care bântuie cu atâta furie pretutindeni printre credincioşii Bisericii noastre, iar pe alţii i-a smuls din ghearele patimilor rele şi a păcatului beţiei, desfrâului, etc., care aduc atâta nenorocire şi pagubă sănătăţii şi vieţii poporului nostru.

Oficial însă (datorită unor regretabile greşeli săvârşite în trecut de către unii din mai marii noştri) atitudinea multora din slujitorii Bisericii noastre faţă de aceşti fii credincioşi ai ei, a rămas până astăzi, în cea mai mare parte o atitudine neprietenească şi ostilă.

Până astăzi ei nu au fost şi nu sunt îngăduiţi în multe locuri să-şi poată ţinea adunările lor în biserici, respingându-li-se orice apropiere în direcţia aceasta. Astfel că nevrând să se ducă la secte - ei au fost siliţi să-şi ţină adunările lor prin case, înstrăinându-se de supravegherea Bisericii, - şi contravenind dispoziţiilor Legii de Stat.

Faptul acesta a fost şi este păgubitor din atâtea puncte de vedere: În primul rând simţindu-ne nedreptăţiţi şi îndepărtaţi cu ostilitate, s-a creat între ei şi preoţi o prăpastie artificială şi o stare care a dat naştere la atâtea penibile şi regretabile atitudini reciproce.

Apoi, în felul acesta, s-a favorizat influenţa propagandei sectare care în multe locuri a reuşit să facă victime printre membrii Bisericii noastre.

Şi în sfârşit, a zădărnicit atâtea acţiuni bune şi folositoare a căror realizare ar fi fost uşor posibilă, într-o atmosferă de armonie duhovnicească, aşa cum era de dorit să existe.

Toate acestea nu au folosit decât duşmanilor Bisericii şi ai poporului, singurii care s-au putut bucura şi trage foloase din menţinerea atmosferei de nemulţumiri şi de neînţelegeri dintre noi.

E adevărat că în ultimul timp, datorită unei râvnitoare munci de lămurire, dusă de către unii fraţi mai ostenitori, situaţia s-a îmbunătăţit mult în multe părţi, - acolo unde astfel de adunări de lămurire au avut loc. Aceasta s-a putut face cu atât mai bine cu cât în unele locuri un însemnat număr de slujitori ai Bisericii au dat un preţios şi binevoitor concurs la aceste întruniri, îngrijoraţi fiind ei înşişi de ascensiunea curentului sectar. Şi doritori fiind de îndreptarea fericită a unor lucruri, care era bine dacă ar fi fost mai demult, şi oficial soluţionate favorabil.

E regretabil numai că unii din aceşti preoţi binevoitori au avut de suferit de pe urma acestei iniţiative. Cum e recent cazul părintelui Albu de la Asău, raionul Moineşti, care pentru că a primit ca în cadrul unei şedinţe a Comitetului Parohial să aibă loc în biserica sa o astfel de adunare, se găseşte acum sub ancheta mai marilor săi, ameninţat fiind cu mutarea disciplinară, spre a constitui un exemplu negativ.

E uşor de închipuit în astfel de condiţii cum pot fi priviţi atunci aceşti credincioşi de către ceilalţi preoţi oricât de binevoitori şi îngrijoraţi ar fi ei.

Negreşit se simte nevoia acută a stăvilirii progresului sectar precum şi a împiedicării descompunerii morale în viaţa membrilor Bisericii noastre. Şi singura posibilitate practică şi reală de îndreptare a lucrurilor este reînviorarea duhovnicească a vieţii Bisericii.

Iar pentru aceasta, concursul cel mai preţios îl pot da în chip deosebit foştii ostaşi - aceşti fii credincioşi ai Bisericii, care se străduiesc să ducă o viaţă corespunzătoare Sfintelor Învăţături - dacă chestiunea lor va fi cu dragoste şi înţelegere îmbrăţişată de Biserică.

Până acum, autorităţile ordinii de Stat au privit adunările foştilor ostaşi, - chiar şi acelea ţinute în afară de biserici, - fără să ia o atitudine împotriva lor! Acum însă ni s-a pus în vedere că ţinerea pe mai departe a unor astfel de adunări nu va mai fi permisă, ci ele fiind considerate ilegale, vor fi sancţionate.

În situaţia aceasta s-a ajuns la o răscruce. Dacă nu se găseşte o soluţionare fericită, e primejdie să se creeze o stare şi mai îngrijorătoare. Pe de-o parte unii neputând renunţa la adunările lor, considerate acum ilegale, vor fi sancţionaţi, lucru care nu va rezolva chestiunea, ci o va adânci şi mai mult.

Iar pe de altă parte - alţii mai slabi, vor fi atraşi de libertatea şi propaganda sectară, precum şi de ispita de a reacţiona defavorabil Bisericii.

Şi în primul şi în al doilea caz, nu va fi nici un câştig. Ci dimpotrivă pagube şi rane uneori ireparabile.

Dată fiind această stare de lucruri - fără să am vreo însărcinare deosebită şi fără nici o calitate decât aceea de fiu al Bisericii şi frate mai cunoscut între fraţii ostaşi - am găsit cu cale să supun cu toată smerenia şi cuviinţa părinteştii griji şi înţelepciuni a Prea Fericitului Patriarh această sesizare, îndemnat fiind numai de sincera dorinţă a unei înviorări duhovniceşti în Biserica noastră şi de instaurarea unei adevărate şi adânci armonii între fiii ei. Lucru atât de necesar în zilele acestea, când cu toţii uniţi trebuie să fim angajaţi în opera uriaşă de refacere morală a omenirii, în spiritul păcii, iubirii şi înţelegerii, spre slava lui Dumnezeu, propăşirea Bisericii Sale şi bunăstarea poporului nostru.

Dorim din toată inima şi ne rugăm Domnului Dumnezeu să se găsească o soluţie fericită acestei situaţii, spre a nu se ajunge la noi dezbinări dureroase, la nemulţumiri şi la amărăciuni noi, poate şi mai mari.

Dorim şi ne rugăm ca soluţia care se va găsi, să fie un factor pozitiv în viaţa duhovnicească a Bisericii şi a poporului nostru, spre a se pune capăt fericit unei stări anormale, create în trecut de către oameni, care erau rupţi de popor, lucru care a dăunat atât de mult tuturora.

Înţelepciunea cu care Domnul Dumnezeu v-a luminat, ca pe un ales stâlp al Bisericii, va găsi desigur calea cea cu adevărat fericită, care să poată duce la adevărata şi buna rezolvare a acestei probleme. Fiindcă ajunge cât a îndurerat ea timp îndelungat viaţa duhovnicească a Bisericii şi a unui atât de mare număr de fii buni şi credincioşi ai ei.

Vom fi fericiţi cu toţii dacă ţinându-se seama de dorinţele şi sentimentele celor dintre care venim, se va găsi posibilitatea ca slujba lor credincioasă şi ascultătoare de Dumnezeu şi de Biserică să capete forma legalităţii în cadrul Bisericii.

În felul acesta, mulţimea acestor credincioşi, cu dragostea şi râvna lor duhovnicească, nefiind îndepărtaţi ci îmbrăţişaţi cu iubire şi încadraţi deplin în viaţa Bisericii, - va aduce vieţii ei o puternică înviorare şi avânt spiritual.

Prin aceasta veţi face încă un lucru, poate din cele mai alese, spre binele Bisericii şi poporului, pentru care vi se va păstra recunoştinţă, fiindcă va fi soluţionată o problemă arzătoare, fără a fi creată alta.

Aşteptând cu încredere şi răbdare hotărârea înţeleaptă şi înţelegătoare a Bisericii,

rămânem sărutându-vă cu supunere dreapta

Bucureşti, la 26 decembrie 1956.

Traian Dorz.

În dimineaţa zilei de 28 decembrie, a patra zi de Crăciun 1956, - eram la Bucureşti.

Am trecut pe la fr. Sergiu căruia i-am arătat memoriul şi i-am făcut cunoscut toate. Apoi am telefonat şefului de la Ministerul de Interne care a venit la ceasul din faţa universităţii, unde i-am predat memoriul!

- Acum mergi la Patriarhie - mi-a zis el. Vei fi primit de Patriarhul! După ce vei sta de vorbă cu el, îmi vei telefona din nou, ca să văd ce aţi aranjat.

Am luat acum crucea mea pe umăr - am gândit. De acum trebuie să mi-o duc până la capăt. - Numai Domnul Singur merge şi suferă împreună cu mine.

Am fost primit la cancelaria Patriarhului de către părintele Cazacu, cel care se repezise cu vorbe de batjocură când mai fusesem aici rândul trecut, cu Sergiu.

Acum când i-am spus cine sunt şi că doresc să vorbesc cu Părintele Patriarh, repede s-a dus să mă anunţe.

Apoi întorcându-se îmi deschise o uşă, şi cu un gest de largă bunăvoinţă şi favoare îmi zise:

- Poftiţi la Prea Fericirea Sa!

Părintele Patriarh, cu o înfăţişare slăbuţă şi binevoitoare m-a primit cu braţele deschise. I-am sărutat dreapta, iar dânsul m-a îmbrăţişat spunându-mi:

- Fii binevenit, frate Dorz.

M-a aşezat la masă alături de dânsul, a poruncit să ne aducă două cafele. După aceea m-a ascultat cu răbdare asupra problemei şi necazurilor Oastei. Apoi luându-mi memoriul şi citindu-l, îmi spuse:

- Am toată bunăvoinţa să vă ajut. Să căutăm împreună orice posibilitate pe care am avea-o spre a soluţiona problema dv. Dar aceasta se poate numai în cadrul Statutelor existente pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe. Nici o altă cale de soluţionare nu există.

Iată! - îmi zise mai departe, întinzându-mi Cartea Statutelor Bisericii. - Ia-o d-ta acasă şi cerceteaz-o în linişte. Dacă vei găsi acolo vreun paragraf în care s-ar putea încadra activitatea Oastei, consemnează-l într-un alt memoriu în care să propui forma practică cea mai acceptabilă atât pentru dv. cât şi pentru Biserică şi Stat.

Iar eu voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a se rezolva cât mai bine problema dv.

I-am mulţumit respectuos şi îndatorat, pentru toată bunăvoinţa arătată. Apoi după ce mi-a scris câte un autograf pe o serie de cărţi ieşite proaspăt din Tipografia Cărţilor bisericeşti, mi-a dat binecuvântarea de plecare spunându-mi:

- Când vei mai avea să vii la mine, nu veni pe la cancelarie, vino pe aici pe partea astalaltă. Şi luându-mă de braţ mă scoase pe o altă uşă într-un hol, apoi arătându-mi pe un călugăr bătrân cu barbă albă care ieşise de undeva - îmi zise:

- Iată părintele Mitrofan care îţi va deschide uşa asta când vei suna! - El te va conduce la mine.

I-am sărutat dreapta, mulţumindu-i din nou - şi am ieşit pe poarta astalaltă pe care părintele Mitrofan o închise apoi în urma mea, răsucind-i cheia.

La Departament n-am intrat. Am predat doar la poartă un plic conţinând memoriul nostru, spre a fi dus la conducere...

La ora anumită eram din nou la ceasul din faţa universităţii, pentru a da seamă de tot ce rezolvasem la Patriarhie. Şeful mă aştepta.

I-am spus că trebuie să fac un alt memoriu potrivit celor spuse de Patriarhul şi că voi veni iarăşi cu el aici cândva, după Anul Nou, spre a discuta asupra lui. Urma că, dacă va fi bun, să fie propus Sf. Sinod spre aprobare, la proxima şedinţă a acestuia.

- Bine! Când va fi gata memoriul îl faceţi din nou în trei exemplare, ca şi pe acesta. Iar la venirea cu el aici la Bucureşti să-mi telefonaţi pentru a mă încunoştinţa. Autoritatea de Stat vrea să fie pusă la curent cu tot mersul lucrurilor acestora.

Am întâlnit din nou pe fr. Sergiu căruia i-am făcut cunoscute toate cele petrecute... Apoi întors acasă, am luat legătură cu toţi fraţii mai de seamă printre care Bălăuţă, Capătă, Hărăguş, Popa Petru, Opriş, Velescu, Moldoveanu - şi alţii. Cu toţii au fost de acord asupra continuării acestei încercări de legalizare a activităţii noastre. M-am consfătuit cu ei şi asupra modului cum să punem problema în memoriul ce urma să-l înaintăm Patriarhiei.

Greul alcătuirii acestui memoriu a căzut tot asupra mea singur. M-am rugat mult Domnului să-mi dea toată lumina de care aveam nevoie pentru găsirea unei căi potrivite, pe care ne-am putea strecura în aşa fel încât să şi putem face lucrarea de evanghelizare la care eram chemaţi, dar nici să nu ne angajăm întru nimic faţă de puternicii zilei, ca nu cumva să cădem în vreo cursă ce ni s-ar putea întinde, ori dintr-o parte ori din alta.

Nu mai am acum la îndemână textul acestui al doilea memoriu pe care l-am alcătuit atunci. Nici un exemplar din el n-a mai supravieţuit distrugerilor care au trecut curând după aceea peste tot ce am avut - distrugeri din care doar prin minune s-a mai salvat câte ceva. Dar ştiu că am căutat mult prin Cartea Statutelor Bisericii Oficiale, până ce am găsit forma sub care s-ar putea strecura spre legalizare activitatea Oastei.

Era acolo paragraful care prevedea în cadrul Comitetelor Parohiale câte o secţie misionară alcătuită din bărbaţi şi femei, - secţie care ar avea chemarea să se ocupe de problemele duhovniceşti şi misionare în cadrul fiecărei parohii.

Sub forma aceasta ceream să se recunoască dreptul membrilor fostei asociaţii „Oastea Domnului” din fiecare parohie de a se aduna în biserici, sub controlul Bisericii, spre a-şi afla acolo satisfacerea nevoilor lor sufleteşti şi spre a-şi dobândi şi înmulţi cunoaşterea bunei învăţături şi a dreptei credinţe în Biserică.

Pentru o bună reglementare practică a problemei propuneam un fel de semi independenţă pentru Oaste şi nu o încorporare totală ca un fel de bucată înghiţită şi asimilată, adică nimicită în pântecele oficialităţii. - Ci ca un mădular subordonat dar viu şi lucrător, pe linia voluntariatului duhovnicesc şi a misionarismului laic în Biserică.

Practic - scriam - acest lucru s-ar putea reglementa în felul următor:

Oastea Domnului doreşte să-şi supună toată activitatea ei sub ascultarea şi controlul Bisericii.

Pentru aceasta propune ca Sf. Sinod să aprobe ca la fiecare episcopie să fie designată o persoană oficială care să ţină legătura cu un misionar de legătură a Oastei din eparhia respectivă. În felul acesta, Biserica ar putea îndruma şi controla toată activitatea Oastei.

Adunările ostaşilor astfel încadraţi în secţiile misionare ale Comitetelor Parohiale, intră de la sine şi îndată sub îndrumarea şi controlul preotului şi al Consiliului Parohial.

Delegatul episcopiei împreună cu misionarul de legătură, vor căuta cu tact şi cu răbdare aplanarea oricăror divergenţe care s-ar putea ivi şi aducerea la îndeplinire a oricăror măsuri care s-ar dovedi necesare. Şi ar găsi căile cele mai bune pentru o reală, fericită şi definitivă încorporare a Oastei în Biserică...

În felul acesta ar dispărea încet-încet şi toată răceala care prin unele locuri a intervenit datorită acestor împrejurări şi frământări timp de peste douăzeci de ani - din 1935 şi până în 1957 - între ostaşi şi preoţi.

S-ar înlătura şi suspiciile preoţilor faţă de aceşti credincioşi care cu toate ostilităţile împotriva lor, rămăseseră totuşi alipiţi şi credincioşi Bisericii.

S-ar stabili apoi cu timpul, din nou, o dragoste adevărată şi o împreună lucrare rodnică între credincioşii cei mai devotaţi - şi păstorii lor bisericeşti, aşa cum fusese în primii şi cei mai rodnici zece ani, de la începutul Oastei.

Dacă conducerea Bisericii va fi de acord asupra acestui mod de a rezolva problema, atunci la fiecare episcopie ar urma să fie recunoscut ca misionar de legătură unul dintre fraţii cei mai harnici şi mai capabili din cuprinsul acestei episcopii.

În felul acesta se asigura cea mai strânsă colaborare subordonată a Oastei Domnului în Biserică.

Activitatea secţiilor misionare locale, urma să o stabilească preotul local dar în strânsă legătură cu conducătorii ostaşilor din loc, ţinând seama şi de dorinţa celor încadraţi în aceste secţii, totul făcându-se în deplină armonie şi într-ajutorare.

Cam acesta era în esenţă, modul în care vedeam şi propuneam reglementarea realistă a problemei Oastei Domnului în cadrul Bisericii.

Am citit astfel acest memoriu multora dintre fraţii de seamă din Oaste, cerându-le din nou părerea şi asupra acestui mod de reglementare. Nici unii dintre ei nu-mi amintesc să fi fost împotrivă.

Cu acest memoriu am făcut câteva drumuri în câteva luni la Bucureşti.

Odată nu era găsit Patriarhul. Altă dată şeful Departamentului.

Odată trebuia făcută o modificare. Altă dată alta.

De fiecare dată eram obligat să iau legătura cu şeful de la telefonul Ministerului de Interne şi să-i arăt mai întâi lui toate modificările care interveneau în felul de soluţionare a problemei noastre.

Într-un rând ni s-a cerut numele fraţilor propuşi ca misionari de legătură cu episcopiile. Cu numirea unora - el nefiind de acord.

Într-alt rând ni s-a cerut să declarăm dacă suntem de acord ca aceşti misionari să fie numiţi preoţi, - devenind astfel salariaţi şi slujitori bisericeşti. Trebuia să li se ceară consimţământul fiecăruia în parte.

Într-alt rând mi s-a cerut un fel de programe anuale scrise, pentru şedinţele săptămânale ale acestor secţii misionare - ca să aibă idee despre preocupările noastre...

Am muncit, m-am chinuit, am alergat, am suferit, m-am rugat întreg anul acesta zile şi nopţi în speranţa unei ieşiri fericite şi din acest tunel întunecos şi întortocheat în care fusesem împins.

De multe ori mă gândesc la înştiinţarea Domnului prin care mă văzusem umblând printr-un întuneric plin de spini, de muşte şi de tot felul de alte urâciuni.

Interesul sincer pe care mi s-a părut la început că îl avea Autoritatea de Stat pentru o dorită rezolvare legală a problemei Oastei, precum şi dorinţa sinceră pe care mi s-a părut la început că o are Patriarhul Bisericii - pentru refacerea unităţii dintre Biserică şi Oastea Domnului, - m-au făcut să cred sincer într-un rezultat bun.

Credinţa aceasta m-a însoţit în tot cursul anului 1957, dându-mi toată puterea pentru munca şi lupta de care era nevoie faţă de fiecare dintre cele trei interese şi puteri atât de felurite, care trebuiau apropiate şi armonizate: a Statului, a Bisericii şi a Oastei.

Atunci am stat de vorbă de multe ori, sfătuindu-mă cu fraţii asupra celei mai bune căi pe care am avea-o de urmat, spre a nu cădea în nici o cursă şi spre a nu păgubi în nici un fel Lucrarea Domnului.

Fr. Sergiu era acela cu care mă consfătuiam cel mai mult, chiar dacă el, pe faţă, se ţinea pe linia hotărârii lui de a înceta orice amestec în aceste lucruri.

Într-o zi din toamna anului 1957 el îmi spuse:

- Mi-a sosit şi mie vremea să mă căsătoresc. Singur mi-e foarte greu.

M-am oprit cu gândul la una dintre surorile pe care le cunoşti - şi am vrut mai întâi să-ţi cer părerea. Te-am aştepta nerăbdător să vii.

Ce zici? - şi îmi spuse numele sorei Coleta.

- Dumnezeu să vă binecuvânteze pasul! - am zis eu. Cred şi eu că este alegerea cea mai potrivită!

Pe sora Coleta o cunoscusem prin anul 1952 în Biserica evreilor creştini după ce făcuse şi ea doi ani de închisoare la Canal cărând pietre cu targa, împreună cu sora Binţea, soţia lui Richard Wurmbrandt.

Atunci după a doua sau a treia stare de vorbă cu ea în casa lui Binţea, - Coleta mi-a spus într-o zi:

- Vreau să stăm de vorbă numai amândoi!

- Să mergem în biserică! - i-am zis.

Acolo mi-a împărtăşit ea toată frământarea sufletului ei, dornic după mântuire. Şi toată dorinţa ei fierbinte de a se hotărî pentru Domnul.

- Dar nicăieri altundeva - zise ea - decât în Oastea Domnului, în duhul şi dragostea acestei Lucrări în care sunteţi voi, fr. ta şi Sergiu!

Am dorit mult acest prilej - urmă ea, cu ochii plini de lacrimi. Vreau neapărat să fac astăzi legământul predării mele lui Hristos. Şi vreau ca singurul martor al acestui moment crucial din viaţa mea, să fie fratele Dorz!

- Slăvit să fie Domnul - am răspuns eu adânc mişcat. Iată locul şi clipa rânduită de Domnul pentru asta. Să îngenunchem!

Şi acolo, în biserica plină doar de îngerii Domnului care se bucurau, privind şi ascultând la noi, - sora Coleta a depus unul din cele mai zguduitoare şi mai frumoase legăminte al căror martor am fost în viaţa mea.

La urmă, cu sufletul plin de o fericire cerească, am mulţumit şi eu Domnului pentru acest fericit moment, pentru acest binecuvântat prilej, pentru acest drag şi scump suflet.

De atunci sufletele noastre s-au închegat într-o aşa fericită părtăşie încât am socotit-o printre cele mai apropiate câteva inimi legate pe totdeauna de inima mea.

De aceea când fr. Sergiu (- care îmi devenise unul dintre fraţii cei mai necesari în aceste împrejurări, având nu numai un orizont larg asupra tuturor problemelor Oastei dar şi o inimă total pătrunsă de duhul Oastei şi o cunoştinţă formată pe adevărurile ei -), - de aceea zic, când Sergiu mi-a împărtăşit această alegere a lui, - am fost cu toată inima de aceeaşi părere. Sora Coleta era de aceeaşi talie intelectuală şi de aceeaşi alcătuire sufletească. Amândoi îmi păreau nişte dragi şi curaţi copii ai Oastei, născuţi şi crescuţi în vremea celor mai grele împrejurări pentru Oaste - mama lor.

Nunta lor a avut loc în Săptămâna Luminată a anului 1958. De la cununia lor din biserică, am venit în cea mai mare taină la căsuţa lor din Calea Moşilor... La sărbătoarea aceasta am fost de faţă doar câţiva fraţi reprezentând toată ţara.

Împrejurările erau cele în care adunările noastre erau total interzise, iar eu chinuit cu anchete şi ameninţări pe la Ministerul de Interne.

Împreună cu fr. Bălăuţă şi încă vreo doi fraţi, am cântat în seara nunţii lor, pe cel mai jos ton, spre a nu fi auziţi de nimeni, - singura cântare permisă atunci Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le...

Dar a fost cea mai potrivită şi mai scumpă cântare de nuntă pentru vremea de atunci, nu numai pentru mirii noştri dragi, ci şi pentru toată familia lor duhovnicească. Un imn al izbăvirilor din viitor.

Apoi casa lor a devenit un adăpost statornic şi binecuvântat pentru toate peregrinările mele printre spinii şi muştele din ce în ce mai chinuitoare pentru mine până la împlinirea şi a acelei vremi.

Iar ei au devenit părtaşii şi încurajatorii mei. Martorii tuturor chinurilor şi frământărilor mele de atunci, pentru frățietatea noastră.

Pe la mijlocul anului 1957 când am prezentat cea mai potrivită variantă din propunerile noastre, am mai chemat cu mine la Patriarhie şi la Departament pe încă trei dintre fraţii mai de seamă din ţară şi anume pe fr. Bălăuţă, Hărăguş şi Popa Petru. Voiam să se convingă şi dânşii direct despre stadiul în care se găseau demersurile noastre la aceste autorităţi.

Într-adevăr am fost primiţi cu toţii de către Patriarhul cât şi de către Preşedintele Departamentului Cultelor.

În amândouă aceste locuri s-a stat de vorbă cu noi dându-ni-se „binevoitoare” îndrumări şi promisiuni pentru o rezolvare cât mai bună a problemei pentru care umblam. Dar şi îndemnuri la răbdare şi supunere, până când se va ajunge la această rezolvare, care este în curs...

În luna următoare când mi se spusese să merg din nou spre a mi se comunica stadiul lucrurilor, - am fost dus direct la Ministerul de Interne, purtat de jos, sus, pe scări şi cu ascensoare dintr-o parte în alta, spre a sta de vorbă cu diferite persoane care fiecare avea câte o ameninţare sau câte o critică de făcut, - împotriva activităţii fraţilor şi adunărilor Oastei.

Mi s-au adus în esenţă aceleaşi învinuiri că activitatea Oastei în loc să scadă s-a intensificat. Că ostaşii în loc să se domolească în aşteptarea legalizării Oastei, - desfăşoară o activitate încă mai puternică, neţinând seama de nici o măsură şi îngrădire.

Ni se pune în vedere în modul cel mai serios, că rezolvarea problemei noastre este condiţionată de supunerea noastră faţă de Autorităţile de Stat. Problema legalizării Oastei se află în lucru atât la Departament cât şi la Patriarhie - ni se spunea - dar până când se va rezolva, ostaşii din ţară trebuie să-şi înceteze orice activitate. Să înceteze de peste tot mai ales adunările mari şi deplasările dintr-o parte în alta, a unora la alţii, fie cu orice prilej şi motiv ar fi acestea.

Nici la nunţi, nici la hramuri, nici la botezuri, nici măcar la înmormântări, nu se mai permit ostaşilor adunări mari şi vizite din străini.

- Să pui în vedere tuturor ostaşilor aceste condiţii! - mi se poruncea aspru când de către unul când de către altul.

De felul cum veţi asculta şi vă veţi conforma acestor dispoziţii, va depinde graba şi felul rezolvării cererilor voastre...

- Dar cum să fac eu, practic, acest lucru?

- Să le scrii, să mergi pe la ei, să faci cum ştii! Dar dacă nu veţi dovedi peste tot o sinceră dorinţă de supunere şi de ascultare faţă de aceste dispoziţii să nu vă aşteptaţi la bine ci la rău!

- Eu voi face tot ce pot. Dar eu sunt unul iar ţara e mare. Sigur că bunăvoinţă este, dar dacă lucrurile se prea amână mult, - nu ştiu cum va fi...

- Ordinul nu se discută. Cu legea nu există tocmeală! Aţi înţeles?

M-am întors cu sufletul şi mai amărât ca oricând. Pentru prima dată mă îndoiam de sinceritatea Securităţii în rezolvarea problemei noastre. Ştiam bine că omeneşte vorbind totul depinde de acest Minister de Interne, de aceşti oameni, de acest sistem... Că atât Patriarhia cât şi Departamentul Cultelor nu fac decât să semneze ceea ce li se va spune de acolo.

De aproape un an de când pornisem spre legalizare, adunările frăţeşti luaseră un avânt puternic. Autorităţile, în aşteptarea unui rezultat bun, nu mai luaseră măsuri prea aspre nicăieri. Iar fraţii lucrau cu hărnicie. Avură loc un număr neobişnuit de adunări mari în multe părţi ale ţării - şi bucuriile erau fericite pretutindeni.

De aceea vestea cu opririle adunărilor căzu acum, ca o brumă peste nişte flori, în plină vară.

Întristarea aceasta însă, - ne-am zis - nu va ţinea mult. Desigur ne este greu să renunţăm chiar şi pentru un răstimp scurt la adunările noastre - singurele noastre bucurii de duminica, după o săptămână de muncă şi luptă! - Dar dacă nu va ţine mult, hai să o facem şi pe asta, ca să vadă Statul şi Biserica toată bunăvoinţa noastră. Nouă ni se cere totul, până încă nici nu ni s-a dat nimic.

Astfel am intrat într-o perioadă de „post negru”: oprirea tuturor adunărilor din întreaga ţară!

Toţi fraţii noştri au avut atunci o sinceră încredere în cuvântul Autorităţii de Stat. Şi au dat cu toţii o sinceră dovadă de ascultare a dispoziţiilor acesteia! - În speranţa că promisiunea care ne-a fost dată, adică legalizarea noastră va fi obţinută fără a i se mai pune alte piedici şi condiţii.

Dar acum a intrat în acţiune planul ascuns: acum începe un rol nou al lui Pop... Îndată ce toţi ceilalţi fraţi lucrători, înţelegând situaţia, îndemnau pe fraţi la linişte şi la răbdare - el a sărit spunând:

- Ce oprire? Nu fraţilor! Nu daţi ascultare la astfel de sfaturi! Cine ne poate opri pe noi să nu ne adunăm, să nu alergăm, să nu lucrăm? Nu vă temeţi, veniţi cu mine!

- Bine frate, dar uite că toţi ceilalţi fraţi ai noştri ne spun că trebuie să fim supuşi şi să ascultăm un timp, ca lucrurile să se poată rezolva în linişte. Nu tot Cuvântul Domnului ne îndeamnă să nu dispreţuim stăpânirile?

- Nu de astea stăpâniri e vorba acolo! Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Nu vă temeţi. Hai la adunare!

Astfel a convocat mai activ ca oricând tot felul de adunări mari... La Mediaş, la Mehadia, la Dej... în toate părţile ţării, plecând de acasă de la Feleac vinerea şi întorcându-se abia marţea. Asta în fiecare săptămână.

Postul de învăţător însă şi-l ţinea. Salariul şi-l lua. Elevii săi rămâneau 2-3 zile pe săptămână singuri sau în grija suplinirii soţiei sale care îşi avea şi ea pe ai ei. Asta într-o şcoală de lângă Cluj, pe unde treceau zilnic tot felul de activişti. Şi într-o vreme când se urmărea mai ales în şcoli cea mai strictă conformare cu disciplina şi teoria de Stat.

L-am întâlnit de câteva ori şi l-am rugat stăruitor cam aşa:

- Frate Pop, fr. ta vezi cu câte jertfe şi chinuri umblăm noi acum să obţinem un strop de libertate pentru adunările fraţilor, - de ce nu înţelegi şi fr. ta situaţia? Crezi că noi iubim pe Domnul şi Lucrarea Lui mai puţin decât fr. ta? Crezi că pe noi nu ne doare şi noi nu suferim din cauza lipsei adunărilor noastre? Dar dacă Autoritatea de Stat vrea acum să se convingă că noi suntem o lucrare serioasă în care este ordine şi pe care merită s-o recunoască - de ce numai fr. ta nu eşti în acelaşi gând cu noi toţi? Crezi fr. ta că eu care am luptat din copilăria mea cu preţul vieţii mele atâţia ani pentru Oastea Domnului, - o iubesc mai puţin? Sau îmi dau seama despre răspunderea mea în faţa lui Hristos pentru vremea şi prilejul de astăzi - mai puţin decât fr. ta?

Dar dacă acum acesta este preţul care Domnul îngăduie să ni se ceară tocmai pentru aceste bunuri veşnice la care ţinem cu toţii, - de ce numai fr. ta nu înţelegi?

- Faceţi voi toţi ceilalţi, cum vreţi, mie nu-mi pasă! Eu fac cum vreau şi tot aşa vă rog să mă lăsaţi în pace! Să ascultaţi toţi dacă vreţi, dar mie nu-mi poate porunci nimeni să fac cum vrea el... Fac cum vreau eu!...

În fiecare lună când trebuia să merg din nou la Bucureşti pentru aflarea stadiului problemei noastre, mi se arunca în faţă ameninţarea:

- Cum vreţi voi să fiţi luaţi în serios când în mijlocul vostru este o aşa dezordine şi nesupunere! Iată ce face Pop - de ce nu-l opriţi?

Aşa respectaţi voi Autoritatea? Aşa vă dovediţi disciplina? Aşa cuvânt aveţi? De ce nu-l sfătuiţi să se liniştească?

- Toţi ceilalţi fraţi din toată ţara s-au supus. Toate adunările au încetat. Credem că dispoziţia dată este ţinută - şi Autoritatea poate vedea bine acum dovada bunei noastre credinţe. Ar fi vremea acum să se rezolve odată şi problema noastră. E aproape un an de când umblăm după asta pe aici.

- Dovediţi mai întâi cu toţii ceea ce vi s-a cerut. Liniştiţi-l şi pe Pop!

Dar Pop era mai activ ca oricând. Voia oare neapărat să treacă în faţa fraţilor drept cel mai curajos şi mai vrednic decât toţi ceilalţi lucrători? Sau era în toată această falsă „râvnă pentru Domnul”, numai o ambiţie firească?

Sau era mai degrabă, o însărcinare primită anume spre a sabota încercările noastre şi spre a le da prilej celor care urmăreau nimicirea Oastei, ca să ne învinuiască şi să ne apese?

Mi se pare că erau toate acestea la un loc. Mi se părea însă şi mai mult că este anume pus să facă aceste acte de nesupunere spre a le da prilejul celor ce ne căutau un motiv de învinuiri şi osândire. Firea lui, caracterul şi interesele lui - se potriveau toate cu ceea ce făcea.

Între timp, la Bucureşti atitudinea faţă de mine devenea tot mai aspră şi mai ameninţătoare. De la ceasul din faţa universităţii eram dus mereu la Ministerul de Interne unde eram ameninţat şi cercetat ceasuri, zile, nopţi... Am îndurat toate acestea pentru a dovedi până la capăt că îmi ţin cuvântul dat şi că doresc rezolvarea cinstită şi dreaptă a cauzei noastre.

Formula cu o semi-autonomie a Oastei în Biserică pe care o cerusem noi în ultimul memoriu mi s-a spus că nu mai poate fi aprobată. Că nici Statul şi nici Biserica nu admit un astfel de paralelism într-o instituţie legală. Aceasta ar fi o Biserică în Biserică şi un Stat în Stat. Să propunem o altă formulă...

Am plecat acasă convins acum că la Bucureşti au intervenit alte dispoziţii, nu ştiu de unde - şi că acum nu se mai doreşte câtuşi de puţin o normalizare a situaţiei noastre. Că nu se mai are în vedere deloc dreptul nostru la o legalizare, nici pacificarea vieţii bisericeşti, nici respectul faţă de promisiunea solemnă care ne fusese făcută la început.

Fraţii noştri din toată ţara au constatat şi ei acelaşi lucru.

Trecuse astfel tot anul 1957 şi intrasem în 1958.

După felul în care se purta autoritatea cu noi, n-am mai găsit că suntem obligaţi nici noi faţă de nedreptele dispoziţii care ne opriseră adunările.

Astfel rând pe rând s-a reluat iarăşi activitatea puternică a adunărilor de dinainte de oprirea lor.

- Fie ce va voi Domnul - ziceau fraţii. Am aşteptat destul, nu mai putem!

De fapt, practic vorbind, adunările frăţeşti nu încetaseră chiar de tot niciodată nicăieri. Doar se reduseseră ca număr şi ca mărime. Dar adunările mici, împrăştiate şi mai pe ascuns, - care nu puteau fi controlate - continuaseră peste tot chiar şi în perioada celei mai atente supravegheri. Aşa mă şi înţelesesem cu fraţii, în şoaptă, încă de la început.

Dar la Bucureşti se aflase şi despre acest lucru pe care eu îl spusesem fraţilor. Şi într-un rând mi-am avut de ascultat o aspră ocară şi acuză de „joc dublu” pe care îl fac faţă de autoritate.

- Asta este tot ce pot să fac - am răspuns. Cred că şi pentru dv. e mai convenabil totuşi - să avem adunări mici şi nu mari.

- Deci v-aţi schimbat numai părul, nu şi năravul.

- Şi faţă de noi s-a procedat la fel!

Noua formulă care ni se cerea s-o propunem în vederea unei întruniri a Sf. Sinod care urma să se ţină în luna octombrie 1958, - trebuia să fie consemnată într-un ultim memoriu şi care să fie depus la Patriarhie din timp, înainte de această şedinţă.

Am alcătuit fără prea multe speranţe această nouă şi ultimă formă a propunerilor noastre în care doream să salvăm măcar două lucruri: adunarea şi cântarea. Lăsând toate celelalte în voia Domnului. De fapt adunarea şi cântarea erau voluntariatul Oastei.

De la 5 pagini cât avusese memoriul nostru în prima formă şi de la 4 cât avusese în a doua, - am rămas acum la o singură pagină, - în care spuneam doar că părerea noastră, dacă se vrea a se mai ţine seamă de ea, este ca pentru satisfacerea minimă a trebuinţelor duhovniceşti ale celor credincioşi

- să li se permită duminica şi în sărbători după vecernie, ţinerea unei adunări în biserică - sub supravegherea preotului.

În cadrul acestei adunări să se permită şi colaborarea fraţilor, cu câte un cuvânt, o cântare, o rugăciune...

Să se permită cântarea în comun şi a unora din cântările religioase neoficiale, - atât la pauzele slujbelor religioase din biserică, cât şi după terminarea acestor slujbe, dar mai ales în cadrul programului de după masă.

- Bine, - mi s-a răspuns, - dar aceste adunări nu se pot numi ale Oastei Domnului! Noi nu vrem să mai înfiinţăm din nou ceea ce-am desfiinţat! Dv. trebuie să înţelegeţi asta! Dv. trebuie să vă descompuneţi ca organism aparte în Biserică. Trebuie să vă confundaţi, să vă asimilaţi, să vă faceţi una cu toţi ceilalţi! Ce înseamnă îngâmfarea asta? Vă credeţi mai altfel decât toată lumea? De numele de Oastea Domnului nici nu vrem să mai auzim!

- Numiţi-ne cum vreţi: şcoală biblică, şcoală duminicală, secţie misionară - cum vă convine, - am răspuns, sătul de şicanări. Noi nu cerem neapărat să ne recunoaşteţi sub numele pe care nu-l vreţi. Cerem numai atât cât am scris. Vreţi să ne daţi, - cum ne-aţi promis, - bine! Nu vreţi, iarăşi bine! Noi am fost cinstiţi în tot ce ne-a cerut autoritatea şi în tot ce am spus autorităţii. Acesta este ultimul nostru cuvânt. Aşteptăm de acum să vedem ce va hotărî pentru noi Conducerea Poporului nostru şi Conducerea Bisericii noastre.

Deşi ştiam că hotărârile adevărate asupra problemelor noastre se luau de Interne şi la Culte, totuşi asupra lor avea un cuvânt de spus şi Sf. Sinod. Întrucât acest suprem for bisericesc era acela care trebuia să dea forma religioasă legală, hotărârilor luate de Autoritatea de Stat. Sau şi mai bine zis: Autoritatea de Stat îşi consfinţea hotărârile sale prin autoritatea bisericească. Totuşi, am încercat mai întâi la uşa părintelui Mitrofan...

Am sunat. Am aşteptat mult, dar n-a venit nimeni.

Atunci m-am dus la uşa părintelui Cazacu.

Dar nici părintele Cazacu n-a mai vrut să mă primească, pentru audienţă la Patriarh. N-a vrut nici măcar să-mi primească dânsul memoriul pentru a i-l înmâna.

- Mergi cu el la Cancelaria Sf. Sinod şi predă-l acolo la Registratură. Aşa este forma pentru problemele ce trebuiesc propuse Sf. Sinod. Ei ni-l voi trimite aici la timp.

- Până ce îl vor trimite ei de acolo, poate să treacă termenul! - am zis eu. Dar dacă am să-l duc eu şi după înregistrare să-l aduc înapoi?

- Încearcă!

La Permanenţa Sf. Sinod din clădirea mânăstirii Antim, aveam să aflu alte amărăciuni!

Umblam dintr-un birou în altul. În vreo trei în care am intrat până să aflu Registratura, - am dat peste nu ştiu câte dactilografe şi secretare, toate fumând şi povestind, picior peste picior între ele şi între alţii. Marile icoane de pe pereţi, de-abia se mai vedeau din fumul de ţigări...

În sfârşit una dintre ele auzind cu ce problemă sunt acolo a pufnit în râs:

- Domnule, d-ta de unde eşti? Lasă fantomele în pace şi ieşi la lumină domnule!

- Lasă-l fa în pace! - râse alta. Apoi răsucindu-se puţin pe scaun îmi făcu semn:

- Ieşi pe coridor şi mergi înainte. Uşa din stânga la părintele Şerpe.

- Părintele Şerpe - mă înfiorai eu ieşind. Dacă va fi şi la suflet ca la nume, - atunci prevăd la ce mă pot aştepta.

L-am găsit foarte ocupat cu nişte hârtii. Am dat bună ziua. Mi-a răspuns ceva fără să se uite la mine.

Am aşteptat în picioare un timp.

Când am crezut că a şi uitat de mine, am îndrăznit cam nerăbdător. Trecuse atâta din vremea mea cea atât de scumpă - şi încă n-aveam nici un folos.

- Părinte, vă rog stăruitor, sunt de departe şi am o problemă foarte importantă, n-am timp să tot aştept aici.

- Ce problemă ai?

- Un memoriu privitor la legalizarea Oastei Domnului. Trebuie să fie prezentat Sf. Sinod la prima întrunire care se apropie. Şi trebuie înregistrat.

- Ce Oastea Domnului domnule? De ce nu-ţi vezi d-ta de treabă? N-ai d-ta cu ce să te ocupi? N-ai d-ta de lucru nimic altceva mai bun? De ce nu înveţi domnule o meserie să nu pierzi pe aici vremea lui Dumnezeu degeaba!

- Părinte, îl înregistraţi sau nu? Trebuie să-l duc din nou la Patriarhie.

- Lasă-l aici! Acum n-am timp. O să-l trimitem noi!

- Vreau să-l duc eu! Când să vin după el?

- Peste două săptămâni!

- Cu cine pot să vorbesc totuşi pentru a-l primi înapoi acum? Vreau să-l duc personal!

- Cu şeful Permanenţei, Prea Sfinţitul Antim Nica! Este în cabinetul său. Mergi acolo dacă vrei!

Am mers... Am bătut la uşă!... Nici un răspuns: Dinăuntru se vorbea tare la telefon cu gara Iaşi...

- ...Să puneţi la dispoziţie două vagoane de dormit cât mai bune!... Să se pregătească mâncăruri şi băuturi cât mai bune pentru delegaţii mitropoliei care vor veni la Bucureşti...

Vorbirea se lungea - şi timpul se făcuse târziu. - Stăteam ca pe spini.

Am bătut din nou la uşă, - apoi am intrat.

- Sunt (şi mi-am spus numele) - vin de la Patriarhie cu un memoriu pentru legalizarea Oastei Domnului şi vă rugăm...

- Ce Oastea Domnului, domnule! N-am avut noi destul de lucru cu asta până am scăpat de ea? S-o mai înfiinţăm acum iarăşi?

Abia ne-am scăpat de beleaua asta, - să ne-o luăm acum iarăşi pe cap?

Pleacă domnule şi lasă-mă în pace! Am eu acum altele destule pe cap, n-am vreme să mai pierd şi pentru poveşti de-astea.

Şi mă privi cu nişte ochi...

- Am înţeles! Să trăiţi!

Şi ieşii...

Peste tot pe unde umblasem, eram privit ca un om care vine cel puţin din cealaltă lume, ca o stafie, ca o sperietoare, ca un demodat demult...

- O, Isuse Doamne - suspinai cu durere. Dragul şi Scumpul meu Mântuitor, ce străin eşti Tu pe-aici şi ce duşmănit!... Când află că umblu cu Tine, toţi sar la mine să mă rupă nu alta...

Atunci am compus poezia:

Ce duşmănit eşti Tu acum

pe unde mergi cu mine

vrăjmaşii Tăi m-ar rupe-n drum

când văd că merg cu Tine...

Când la ospăţul lor m-ar vrea

las mesele lor pline

şi dezlegând merindea mea

mănânc ce pot cu Tine.

Când mă îmbiu spre-un aşternut

ce cald şi moale ţine,

eu merg în colţul meu tăcut

şi-adorm lipit de Tine.

Când ei mă vor cu ei s-alerg

la patimi şi ruşine

rămân-napoi de toţi şi merg

pe calea mea cu Tine.

Când ei mă-ndeamnă să îmbrac

podoabele lor fine

privesc veşmântul Tău sărac

şi-l caut să fiu ca Tine.

Când sunt chemat spre-un loc dintâi

ştiu gândul lor prea bine

mă trag spre urmă şi rămân

nedespărţit de Tine.

Când ei mă vreau să stau râzând

cu ei de tot ce-i bine

eu mă feresc şi-ascuns, plângând,

mă rog un duh cu Tine.

- O, iartă-mă când nu-s aşa

de-al Tău cât se cuvine

când Te ascund, spre-a nu vedea

vrăjmaşii că-s cu Tine...

Întors la Patriarhie am încercat din nou la uşa părintelui Mitrofan.

De data asta a venit. M-a recunoscut.

Patriarhul era ocupat cu o delegaţie din Damasc. N-a putut să mă primească. I-a spus să vin peste două săptămâni în ajunul şedinţei Sf. Sinod pentru alegerea de episcop la Roman...

Iată am ajuns în luna octombrie 1958 - şi n-am mai spus nimic despre tot ce se petrecuse în celelalte privinţe în tot răstimpul alergării după „legalizare”.

Încă de la începutul anului 1957 presimţeam că nu voi mai putea sta mult în Simeria. Bătrânii la care stăteam nu se mai puteau înţelege între ei. Fratele bătrân era un suflet bun, credincios şi răbdător, dar bătrâna era o femeie lacomă, nemulţumită, cârtitoare. Ne spunea că nu-i de-ajuns câte le dăm pentru casă. Că trebuie să facem un alt contract, o altă înţelegere. Bătrânul plângea şi-i zicea:

- Nu te temi tu de Dumnezeu să vorbeşti aşa? N-am făcut noi o înţelegere să dăm totul pentru slujba Domnului? Nu-ţi este de-ajuns? Aproape totul iei tu şi foloseşti sau strângi. Mie nu-mi dai nici jumătate din partea mea - şi totuşi eu nu mă plâng. Noi n-avem suflet? Cât să mai trăim noi că suntem acum de optzeci de ani! Mulţumeşte-te cu ce ai şi nu mai supăra pe Dumnezeu!

Dar bătrâna nu şi nu.

Atunci bătrânul - nu numai pentru asta - s-a despărţit de ea şi s-a mutat singur departe la Sălişte, lângă Sibiu, unde avea o casă rămasă de la părinţii săi. A lăsat-o pe bătrână singură în toată casa de la Simeria.

Punându-ne condiţii tot mai grele, eu nemaiprimind serviciu, n-am mai putut plăti. Bătrâna ne dase în judecată ca să desfacă învoiala noastră, învinuindu-ne că i-am înşelat. Cineva care voia să cumpere casa o tot învăţa să facă totul ca să se scape de noi, îmbiindu-i cadouri şi promisiuni cu un nou preţ pe casă.

În aceste condiţii am plecat, apropiindu-mă de Cluj, unde băiatul meu Viorel intrase într-un serviciu, iar fata mea Nina voia să se înscrie la facultate.

Am găsit un loc de casă lângă Cluj la Sânicoară. Pe acel loc de la marginea satului era încă o rămăşiţă de colibă dărâmată din timpul războiului şi acoperită acum cu coceni de porumb. Stătuse acolo o iarnă un ţigan care plecase.

În această colibă, cu o singură încăpere m-am mutat cu un pat, cu o masă, cu o lădiţă în care îmi aveam toată avuţia mea pământească. Acolo au venit şi tatăl meu, apoi şi mama mea şi Nina. Viorel locuia în Cluj.

Vânduserăm de acasă de la Mizieş câteva bucăţi de pământ, boii şi vaca - şi am început să construim pe locul cu coliba, o căsuţă familiară în care să putem locui şi noi împreună cândva cu toţii.

Şi astfel din primăvara anului 1957 şi până în toamna anului 1959, aici am muncit zi de zi cu părinţii şi cu copiii mei - şi uneori cu fraţii de aproape şi de departe ca să putem construi căsuţa nouă.

Ne-a plouat multe zile şi nopţi prin acoperişul de coceni ai colibei noastre - eu dormind în pod, ai mei în „casă”.

Când ploua ziua, ne strângeam lucrurile toate în colţul cel mai adăpostit. Dar când venea câte o ploaie noaptea, - apa curgea prin acoperiş peste noi în somn. Întâi peste mine în pod, - apoi printre scândurile rare şi putrede - peste ai mei jos - şi uneori peste fraţii care veniseră la mine.

De multe ori a trebuit pe la mijlocul somnului să ne strângem astfel aşternuturile ude de ploaie, în colţul în care nu ploua chiar aşa tare.

În toamna anului 1958 am putut astfel să ne mutăm într-o parte din casa noastră...

Ce frumoasă a fost apoi vara asta în care aproape zilnic aveam oaspeţi binecuvântaţi, fraţi şi surori venind din toate părţile ţării...

Clujul era un centru spre care se îndrepta mult tineret la şcoli şi meserii. Pe lângă numărul frumos al celor din Sânicoară mai erau în Cluj cu şcoala sau cu serviciul lor o mulţime de tineri foarte harnici şi plini de avânt. Toţi aceştia erau câte 2-3 seri pe săptămână în casa noastră, dându-ne astfel prilejul unor mari bucurii şi binecuvântări.

Dar chiar dacă locuiam mai la o margine de sat, totuşi nimic din toate acestea n-au trecut neobservate.

De pe la mijlocul verii 1958 - când lucrurile la Bucureşti se agravaseră, - au început să se învârtă şi în jurul meu la Sânicoară tot mai des muştele ameninţătoare. Tot felul de feţe necunoscute roiau zilnic în jurul nostru, întrebând pe la vecini, uitându-se de după garduri, venind chiar şi în casă, scotocind printre cărţi, cu diferite treburi şi întrebări.

Se apropia toamna!... Băiatul Viorel trebuia să plece în armată. Pe Nina n-o primiră la şcoală... Mie nu mi se dădea nici un fel de serviciu.

În sat, oameni puşi la cale stârniră contra mea tot felul de împotriviri şi de vorbe rele... Miliţia şi Primăria îmi făceau tot felul de şicane şi greutăţi...

Nemaiavând nici un mijloc de existenţă, - fusei nevoit să fac casa de vânzare. Şi să caut să mă mut în altă parte.

Mă gândeam din nou la Hunedoara unde mai găsisem adăpost şi altădată, tot într-o astfel de stare grea.

Fratele Popa Petru de la Batiz a alergat mult atunci spre a-mi găsi în jurul lor, la Călan o casă pe care să o cumpăr cu preţul celei de la Cluj... Părea foarte simplu şi uşor, dar o, câte necazuri am avut cu târgul acesta.

Eu niciodată n-am ştiut nici vinde nici cumpăra. Mi-a fost totdeauna ruşine să mă târguiesc. Când am avut să cumpăr, - am dat cât mi-a cerut cel ce vindea. Când am vrut să vând, am dat cu cât mi-a oferit cel ce cumpăra.

Ca să mă ţin de cuvânt, când n-am avut bani să plătesc la timp ceea ce am cumpărat, m-am împrumutat. Astfel m-am băgat într-o mulţime de datorii, la care tot plătesc şi azi.

Tot ca să mă ţin de cuvânt, am dat celor care îmi cumpărau, - chiar dacă în loc de plată mi-au dat numai promisiuni. Astfel că mi-am făcut o mulţime de datoraşi, care se feresc de mine azi.

Aşa am păţit şi cu casa de la Cluj pe care cel ce mi-o „cumpărase” nu mi-a dat nimic. Iar celui de la care am cumpărat casa de la Călan mi-a cerut din prima zi înainte de a mă muta în ea să-i dau partea care i-o promisesem.

Între aceste împrejurări m-a găsit întrunirea Sf. Sinod de la mijlocul lui octombrie 1958 - când urma să se pună problema legalizării Oastei.

În ajunul şedinţei, eram deja la Bucureşti, la poarta părintelui Mitrofan.

Mi-a deschis. Am avut atunci a treia stare de vorbă cu Patriarhul care mi-a zis:

- M-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dv. Doresc şi eu din toată inima ca totul să se rezolve bine. Mi-am întocmit susţinerea în şedinţa Sinodului. Dar prevăd că va merge cam greu.

Dacă totuşi Dumnezeu va voi, - vom reuşi.

Mâine după masă, - după şedinţă, vino din nou la mine să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.

I-am mulţumit. I-am sărutat dreapta şi am ieşit pe aceeaşi uşă în care părintele Mitrofan şi-a învârtit din nou cheia sa.

Noaptea aceea am dormit la Sergiu şi Coleta, rugându-ne şi încredinţând în Mâna Domnului Isus, rezolvarea după care alergasem aproape doi ani, lună de lună pe la Bucureşti, sau prin ţară. Nădăjduisem sincer şi suferisem mult, ca un tampon lovit din amândouă părţile - şi de autorităţi şi de unii fraţi.

După amiază părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui şi am ajuns la Patriarh. Acesta era nespus de trist. M-a îmbrăţişat cu un suflet pe care l-am simţit zdrobit şi mi-a spus cu un glas plin de amărăciune:

- Frate Dorz, - am fost torpilaţi! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?

- Nici un amestec Părinte Patriarh!

- Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înţelegere cu el?

- În privinţa asta nu!

- Dar atunci cu cine din Oaste a alcătuit el un plan de trecere a Oastei la protestantism?

- Eu nu ştiu nimic de un astfel de plan, - am răspuns eu într-adevăr uimit şi zăpăcit dintr-o dată.

Patriarhul urmă:

- După ce mi-am rostit eu cuvântul referitor la problema Oastei, propunând adoptarea unei atitudini favorabile unei forme de legalizare, - a intervenit surpriza: Cineva s-a sculat şi a citit un memoriu de vreo 10 pagini făcut de Wurmbrandt la Departament. Acest memoriu viza exclusiv problema pe care o susţinusem eu. Era un memoriu sau o dare de seamă a lui în care amintea printre alţi conducători ai Oastei şi numele dumitale. Reieşea din acest memoriu că el s-a consfătuit cu dv. şi aţi pus la cale un plan după care, obţinând legalizarea, dv. aţi intenţiona să vă rupeţi de Biserica Ortodoxă spre a alcătui o Biserică protestantă română...

Fireşte că îndată s-a înrăutăţit toată atmosfera devenind imposibilă a se mai discuta.

S-a amânat totul de la sine.

Acum trebuie să ai neapărat o explicaţie cu Wurmbrandt. Eu nu mă îndoiesc deloc de sinceritatea d-tale. Dar sunt în anturajul d-tale mulţi oameni nesinceri. Asta este situaţia!

- Acum ce e de făcut Părinte Patriarh?

- Deocamdată eu nu mai pot face nimic!

Doar dv. să căutaţi a vă apropia în toate părţile de episcopii pe care îi aveţi. Ca ei să vă cunoască şi să se convingă că dv. sunteţi de bună credinţă şi că nu este adevărat nimic din ce s-a spus.

Atunci, dacă vreodată se va mai putea pune problema dv. în Sf. Sinod, - eu să nu mă văd singur ca acum.

Acum du-te şi Dumnezeu să aibă milă de noi.

Văzându-mă zdrobit de tot, m-a îmbrăţişat cu milă şi cu durere.

I-am mulţumit, i-am cerut iertare din toată inima pentru toată înfrângerea dureroasă pe care o avusese din pricina noastră - şi sărutându-i dreapta, am ieşit.

De atunci nici nu l-am mai văzut.

Am mers de la dânsul într-un suflet direct acasă la Wurmbrandt adânc îndurerat şi hotărât să am o explicaţie necruţătoare cu el:

Era cu Binţea şi Alis. Le-am rugat să ne lase singuri.

Cu toată durerea sufletului l-am mustrat pentru tot ce a făcut în ascuns, fără să ne întrebe nimic, când el ştia de câtă vreme alergăm şi suferim pentru o clarificare legală a condiţiilor noastre!

I-am cerut imediat să-mi spună drept cine i-a cerut un astfel de memoriu, cu cine s-a sfătuit, când l-a făcut şi cui l-a dat. Să-mi dea imediat o copie după el.

S-a schimbat dintr-o dată la faţă şi a devenit foarte încurcat. A ieşit apoi spre a se duce unde îşi avea hârtiile să-mi caute copia.

După un timp a venit aducându-mi vreo trei jumătăţi de pagini, din care nu puteam desprinde decât numele lui Moldoveanu şi părerea lor că prin obţinerea unei independenţe a Oastei Domnului faţă de Biserica Ortodoxă - s-ar putea promova un curent mai liberal în această instituţie a Bisericii care ţine mereu poporul într-o stare rigidă şi înapoiată sufleteşte. Se arăta apoi că Oastea Domnului reprezintă un curent înnoitor prin care s-ar putea face mari reforme în Biserică. Şi că unii din conducătorii Oastei - printre care cita şi numele meu, - au deja o puternică înclinaţie spre protestantism...

- Cine ţi-a cerut acest memoriu?

- Departamentul Cultelor!

- În ce calitate l-ai făcut?

- În calitatea unuia care cunoaşte problema Oastei. Am avut treburi pe acolo şi printre alte discuţii cu preşedintele Departamentului am căutat să vă susţin, să ajut la rezolvarea mai grabnică a problemei voastre. El mi-a cerut să pun toate astea pe hârtie. Am crezut că vă ajut la obţinerea unei legalizări mai repede.

- Vreau să văd întreg memoriul care l-ai făcut. De ce îmi aduci numai aceste frânturi?

- Nu-l mai am! Acestea sunt tot ce am mai găsit!

- Cu cine te-ai sfătuit când ai făcut lucrul acesta?

- Numai cu Moldoveanu!

- Ştiai bine că nu Moldoveanu ci eu alerg de doi ani aici în fiecare lună. Dacă voiai într-adevăr să ne ajuţi - de ce nu m-ai întrebat şi pe mine?

- Mi s-a cerut totul urgent! - şi n-am mai avut timp să te caut pe la Cluj sau pe unde erai!

- Dar nici după aceea? De ce nu m-aţi căutat şi nu mi-aţi spus nimic nici d-ta nici Moldoveanu? De ce aţi lucrat în ascuns ca să zădărniciţi totul şi să aruncaţi asupra noastră un nou val de atacuri şi prigoane din partea puterii clericale şi administrative? Nu era de-ajuns cât suferisem din partea acestora? Aţi crezut că Statul este împotriva Bisericii şi că vă va sprijini pe voi şi nu pe ea? Aţi crezut că Statul va sprijini ruperea Oastei la care lucraţi voi în ascuns, spre a forma o fracţiune protestantă în Biserica Ortodoxă?

Aţi lucrat necinstit! Îmi pare nespus de rău. Aţi crezut că totul va rămâne ascuns?...

Iată că n-aţi reuşit decât să ne aruncaţi din nou cu mâinile legate în groapa cu lei pe toţi. Şi pe noi şi pe voi. Veţi vedea!

Dumnezeu să aibă milă de voi, mai bine de cum aţi lucrat...

Şi am ieşit pentru totdeauna din casa lui. Asta era, cum am spus, în octombrie 1958.

Dar abia am ajuns acasă la Sânicoară când mă aştepta altceva. Cercetându-mă nişte tineri din Moldova printre care şi Vasilică Iftimoaie, m-au întrebat:

- Când se ţine sigur Congresul Tineretului Oastei, de la Feleac?

- Ce congres al Tineretului? - i-am întrebat eu uimit. Cine v-a spus vouă despre aşa ceva acum?

- Păi fratele Pop ne-a convocat la un Congres al Tineretului Oastei pe ţară... Se va ţine acum peste câteva zile la Feleac. Ne-a chemat să venim cât mai mulţi. Deja se ştie în toată ţara. Cum, frăţia voastră nu ştiţi nimic?

- Nu! Eu aud acum pentru prima dată despre aşa ceva!

Dar în condiţiile astea de acum la un „congres” cu tineretul se gândeşte Pop? El nu ştie în ce situaţie grea ne găsim? Cât suntem de urmăriţi, de ameninţaţi, de primejduiţi?... Cum este cu putinţă chiar o asemenea nechibzuinţă, care ne-ar aduce o lovitură şi mai necruţătoare! Nu veniţi nici unii, frate Vasilică! Spuneţi la toţi să nu vină nimeni. Nu va fi nici un congres. Securitatea nu va permite nimic, ci dimpotrivă vom avea de suferit toţi de pe urma acestei nesăbuinţe.

Am plecat imediat la Cluj să-l caut pe Pop la casa lui Chişu, unde ştiam că umblă. Nu l-am găsit acolo, era plecat.

Le-am lăsat vorbă îndurerată că am aflat despre planul lui Pop cu un congres al tineretului la Feleac şi i-am întrebat dacă ei ştiu despre asta!

Da, ştiau. Şi că ei voiesc ca acest congres să se ţină, indiferent cine ar fi împotriva lui... (Acel „cineva” care ar fi împotrivă mi-au dat să înţeleg că eu eram).

- Bine, - faceţi ce vreţi dacă nu voiţi să ascultaţi nici unii. Aş fi vrut totuşi să vorbesc ceva cu Pop. Ştiu că vine pe aici, - spuneţi-i să vină şi pe la mine! Eu am spus celor ce m-au întrebat - să nu vină la Feleac.

Abia am ajuns înapoi acasă. Mă rugam Domnului cu inima zdrobită să Se îndure de Lucrarea Lui şi să n-o lase pe mâna acestor oameni nechibzuiţi şi fără minte, când uşa se deschise violent şi intră Pop!

- De ce ai spus tinerilor să nu vină la Feleac?

- Frate, dar acum vrei fr. ta să faci acolo un congres pe ţară al tineretului Oastei?

Dar nu-ţi dai fr. ta seama în ce situaţie este acum toată Lucrarea Oastei? Nu ţi-am spus de atâtea ori ce necazuri avem la Bucureşti?

- Nu-mi pasă de nimic ce spui fr. ta. Eu fac ce vreau!

- Bine frate, dar toţi fraţii sunt împotriva acestui lucru. Ai întrebat fr. ta pe cineva când ai hotărât aşa ceva? Ai întrebat pe Capătă, pe Hărăguş, pe Bălăuţă, pe Sergiu?

- Dar cine-i Capătă, cine-i Hărăguş, cine-i Bălăuţă? - strigă el la mine sărind de pe scaun şi bătându-se cu pumnul în piept! Toţi ăştia nu sunt nimic! Eu sunt ţara!

Parcă era un ieşit din minţi. M-am îngrozit ce stare avea!

- Eu te rog frate să nu faci aşa ceva! Ne vei înrăutăţi tuturor şi mai mult starea. Şi până la urmă vei vedea că nu vei putea face nimic. Veţi fi opriţi şi veţi face numai rău celor ce vor veni. Eu am spus la câţiva să nu vină şi câţi mă vor asculta nu vor veni.

- Să nu mai spui la nimeni să nu vină! Eu voi ţine acest congres oricine ar fi împotrivă. Dacă nu-ţi place du-te şi mă spune la ministru!

Şi ieşi trântind cu atâta putere uşa încât se scuturară ferestrele.

Am rămas înmărmurit! Niciodată nu se purtase chiar în aşa fel.

O, Dumnezeule, unde am ajuns! Prin ce oameni sfinţi ai pornit Tu şi ai dus Lucrarea Oastei Tale până aici - şi acum iată ce fel de oameni s-au strecurat până în rândurile ei cele mai dinainte, pentru a o lua din mâinile Tale şi a o duce la prăpastie... Ce duhuri potrivnice s-au năpustit asupra duhului Oastei Tale Doamne, ca să-l sugrume! Iată cum aceste duhuri îi împing pe aceşti doi din mijlocul nostru, pe acesta de la Cluj şi pe cel de la Sibiu... Pe unul să tulbure iar pe celălalt să dezbine Lucrarea aceasta sfântă pentru care s-au adus atâtea jertfe şi lacrimi sfinte şi sânge sfânt!...

O, Dumnezeule Bun şi Puternic, nu-i lăsa să nimicească Lucrarea Ta! Împiedică-i Doamne. Şi deschide ochii fraţilor mei asupra planurilor nimicitoare ale acestor duhuri care îi mână pe aceşti doi, ca să nu-i urmeze nimeni, ca să nu-i mai încurajeze nimeni, ca să nu-i mai ajute nimeni în lupta lor vinovată împotriva Lucrării Tale, acum în aceste grele momente prin care trecem...

Fireşte că la Feleac s-a şi întâmplat aşa precum era de aşteptat să se întâmple.

Nici nu erau adunaţi decât o parte în grădina de la casa unde îşi hotărâseră „congresul” - când au fost înconjuraţi de miliţie, legitimaţi, notaţi şi împrăştiaţi.

Fanfara de la Mediaş a fost oprită la gară, ameninţaţi, notaţi - şi urcaţi în tren să întoarcă înapoi.

Mulţi tineri au avut de pătimit în urma acestei neascultări.

Răul cel mare pe care îl făcea duhul care lucra prin acest om era că în albia cea curată a Evangheliei înalte care se vestise până atunci în Oaste, - el revărsa acum un şuvoi tulbure şi urât. Un duh neascultător, uşuratic şi lumesc nimicea tot ce fusese frumos, înalt, smerit şi curat... Neghina aceasta se înmulţea cu iuţeală - căci duhul tulburător era foarte harnic şi neastâmpărat. Lucra cu repeziciune, - era peste tot activ, prezent, obraznic şi agresiv... Scăpase din orice frâu - şi acum nimeni nu-l mai putea opri.

Mi-am dat seama şi mai bine în clipa aceasta că într-adevăr este trimis anume spre a sabota tot ce făceam noi ceilalţi. Cei care urmăreau nimicirea Oastei, se foloseau de ambiţia, de răutatea şi de prostia lui spre a crea aceste acte de nesupunere în Oaste, tocmai spre a ne putea învinui apoi pe toţi de neascultare şi de atitudine duşmănoasă faţă de autorităţi, ca să ne poată condamna.

Dar cu omul acesta nu se mai putea acum vorbi! Se ştia sprijinit de la spate de către cei care îl trimiteau şi în care el se încredea ca un orb - şi nu-i mai păsa de nimeni. Se bătea cu pumnul în piept spunând: Eu sunt ţara! Iar unii dintre cei ce nu ştiau nimic - îl credeau şi îl susţineau. La Dumnezeu nici nu se gândeau. Nici la păcat. Parcă o orbie li se lăsase peste minte.

În 4 noiembrie m-am pomenit acasă cu o telegramă: „Vino imediat la Bucureşti”...

Nu era semnată de nimeni.

Am înţeles că era de la Interne.

La Bucureşti, eram aşteptat chiar la coborârea din tren.

Am fost luat şi dus direct la Minister...

Aici, pe coridoare, pe scări, iar pe alte coridoare şi alte scări până am ajuns şi am intrat.

Nu mai văzusem niciodată un astfel de birou, îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos, pe mobilier, pe lângă ferestre...

La masă un bărbat voinic şi puternic, într-o cămaşă gri lucitoare. Mi s-a părut cunoscut de undeva.

- Dezbracă-ţi paltonul şi stai! - mi-a zis aspru.

M-am supus! Aici trebuie să execuţi tot ce ţi se spune.

Am pus paltonul nu în cuier, ci lângă mine, pe spatele unui divan.

- Te-am chemat să-ţi pun în vedere pentru ultima dată să nu mai cereţi, să nu mai speraţi şi să nu mai umblaţi după nici o legalizare!

Sunteţi nişte reacţionari, nişte elemente recalcitrante! Toţi aveţi o atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială!

Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunaţi, - aţi continuat!

Vi s-a pus în vedere să nu mai faceţi propagandă în rândurile tineretului - voi faceţi congres cu tineretul pe ţară!

Vi s-a pus în vedere să nu vă mai deplasaţi dintr-o parte în alta, - voi puneţi toată ţara pe drumuri. Nu lăsaţi tineretul la şcoală, nu lăsaţi oamenii la servicii... umblaţi numai să tulburaţi şi să agitaţi lumea.

- Vă rog, - am încercat eu să mă apăr - eu nu ştiu cu cine vorbesc de aceea nu ştiu cum să mă adresez. Dar cred că dv. ştiţi că noi nu suntem aşa cum ne învinuiţi...

- Cum nu sunteţi aşa! - se răsuci furios la mine. Dar ce înseamnă toată larma asta pe care o faceţi pe acolo pe la Cluj?... Congresul tineretului!... Ce înseamnă asta, spune, nu atitudine duşmănoasă?

- Nu noi am făcut aceasta!

- Am terminat! Încă o dată: să ştiţi că oriunde veţi mai fi găsiţi adunaţi fie doi-trei, fie două-trei sute, veţi fi imediat arestaţi. Şi bucuria voastră se va preface în jale. Să ştiţi!

- Eu voi nimici Oastea Domnului!...

- Dv. puteţi face orice vreţi - spusei eu sculându-mă şi luându-mi paltonul de pe spatele divanului pe care stătusem. Dar când veţi lua aceste măsuri împotriva noastră să ştiţi că loviţi pe cei mai nevinovaţi, mai supuşi şi mai conştiincioşi dintre cetăţenii acestei ţări. Noi am căutat sincer o legalizare!

- Am terminat! - şi apăsă pe un buton de pe birou.

- Să trăiţi, - terminai eu, plecând spre cel care îmi făcea semn din uşă să ies.

Deci totul a fost numai o minciună. Din nou Hristos, prin Lucrarea Sa, - era lepădat, scos afară - şi aruncat în cea mai adâncă ilegalitate. Lumea se pregăteşte deci să-I reediteze alt proces, alt calvar, altă răstignire. El va trebui să sufere din nou lângă ai Săi, aruncat în alt cuptor...

Tot timpul îmi frământam mintea: unde l-am mai văzut eu pe omul acesta, care îmi apăruse aşa de cunoscut?

Abia pe stradă văzând pe frontispiciul clădirii tablourile înşiruite ale conducătorilor statului, - l-am recunoscut:

- Fusese Alexandru Drăghici, Ministrul de Interne.

Niciodată nu mi-a părut bine de răul nimănui. Dar când peste câţiva ani i-a venit şi lui rândul să cadă - cum îi vine odată fiecăruia care se înalţă împotriva lui Dumnezeu, mi-am adus aminte de ameninţarea lui plină de trufie şi de ură din 4 noiembrie:

- „ Eu voi nimici Oastea Domnului!...”

Şi iată cum Dumnezeu l-a nimicit pe el!

Şi mai departe m-am gândit atunci la cele scrise în psalmul 2, vers. 4, unde Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu zice:

„Cel ce şade în ceruri râde

Domnul Îşi bate joc de ei...”

Ar fi atât de frumos, dacă cineva s-ar gândi să adune din toată Biblia şi din toată Istoria atâtea dovezi câte se pot şti, despre felul cum ştie Dumnezeu să-Şi bată joc de cei care luptă „împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său zicând: să le rupem legăturile...” (Ps. 2, 2-3)!

Dacă vreodată s-ar găsi acel cineva care să strângă aceste dovezi, - tare mult aş dori ca acela să nu uite atunci nici de Alexandru Drăghici!

Noi putem adeveri cu teamă dar şi cu tărie grelele cerinţe ale vieţii cu Hristos.

Când pleci pentru Numele Lui trebuie să rişti totul în lumea asta. Dacă nu eşti în stare mai înainte să-ţi dai libertatea ta, averea ta şi chiar viaţa ta, - mai bine să nu porneşti, fiindcă te vei prăbuşi la primul atac, la prima confruntare.

Cei care pornesc pe urmele lui Hristos sau pentru Cauza Lui, nu trebuie să preţuiască mai presus decât aceasta nimic pe lume. Nici să se teamă mai mult decât de El, de nimeni pe pământ.

Aceştia nu trebuie să uite niciodată că Prezenţa Lui Hristos îi însoţeşte cu atât mai puternică cu cât primejdia este mai mare şi vrăjmaşul mai înfricoşător. Şi că Duhul Sfânt le va da chiar în clipa aceea ce să răspundă şi ce să tacă, - potrivit cu planul pe care Îl are mai dinainte Dumnezeu cu fiecare din noi - în mic. Şi cu toată Lucrarea Lui, - în mare.

Dumnezeu ne-a dat fiecăruia din noi o părticică din veşnicie - şi aceasta se numeşte - timpul nostru, spre a-l folosi spre slava Sa şi împlinirea planului Său.

Pentru aceasta ne-a rânduit şi locul şi timpul şi ocaziile în care noi să-I slujim planurile Sale şi să-I apărăm cauza Sa.

Timpul pe care îl avem este scurt. Libertatea pe care o avem este provizorie. Ocaziile pe care le avem sunt unice. De aceea fiecare dintre noi ar trebui să ne repetăm de fiecare dată: - Nu am decât azi! Trebuie să fac deci acum totul. Fiindcă niciodată nu voi mai avea nici clipa asta, nici ocazia asta, nici libertatea asta!

Eu am avut totdeauna îndeajuns din toate, - numai timp n-am avut niciodată îndeajuns.

Pentru cele mai însemnate lucruri pe care a trebuit să le fac, n-am prea avut decât timpul care mi l-am furat mie însumi. Mi l-am furat de la mâncare - mâncând grăbit. De la drum, - alergând cât mai repede! De la odihnă, - dormind cât mai puţin!...

Cea mai mare parte din anii vieţii mele - timpul meu n-a fost al meu. Cu timpul meu nu eu am putut face ce am vrut. Alţii au făcut cu el ce au vrut ei. Şi tocmai cu cel mai scump şi mai bun din timpul anilor mei!

De acest timp al meu nu eu voi răspunde - ci ei... Tot ce am putut lucra, am lucrat în rămăşiţa săracă de timp pe care mi-au mai lăsat-o puterile necruţătoare ale veacului în care am trăit. Şi acest timp mi-a fost atât de scurt şi de muncit!

De aceea acum, când toate aceste zile şi ocazii s-au dus - privesc în pace înapoia mea. Cu puterile slabe pe care le-am avut şi cu talentul puţin care mi s-a încredinţat, conştiinţa mea liniştită caută să mă încredinţeze că m-am străduit să fac tot ce putea face un om ca mine, într-o stare ca aceea.

Am lucrat însă cu un cuget totdeauna curat atât faţă de Stăpânire şi faţă de Biserică,

- cât şi faţă de Cauza Domnului.

Apărând Lucrarea Oastei Domnului, frăţietatea mea scumpă, am înfăţişat o nedreptate şi am luptat pentru îndreptarea ei. Am arătat o primejdie şi am luptat pentru înlăturarea ei.

Am dorit o fericită rezolvare şi am luptat pentru realizarea ei.

N-am păcătuit în aceasta cu nimic nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului - şi nici împotriva Cuvântului lui Hristos. - Am vrut numai împlinirea datoriei mele cinstite faţă de toate acestea.

Dacă lucrurile au luat o altă întorsătură decât cea dorită de mine şi asupra căreia eu aveam o deplină încredinţare din partea Domnului, - de asta au să răspundă înaintea lui Dumnezeu, acei care au lucrat în ascuns şi care au avut gânduri nemărturisite.

Atât leul cât şi ursul se repeziră să ne sfâşie. Trecusem printre ei cu o mare greutate.

Dar încă nu scăpasem. Vom mai avea de luptat.

Aceasta este deocamdată tot ce am avut de spus acum despre aceste lucruri, despre aceşti ani şi despre aceşti oameni.

Şi Dumnezeu ştie că nu mint!

Slăvit să fie Domnul!