Ce semn faci Tu, deci, I-au zis ei, ca să-l vedem, şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu?
Nu-i lucru uşor să crezi. Este foarte greu.
Dacă ar fi uşor nici răsplata n-ar fi atât de mare pentru cei ce cred,
nici făgăduinţele n-ar fi atât de strălucite.
Numai cei care cred cu adevărat ştiu cât de greu este să crezi, să trăieşti prin credinţă şi să umbli prin credinţă.
Numai cine nu ştie ce lupte, ce jertfe, ce muncă cere aceasta, îşi închipuie că este uşor să crezi statornic până la moarte.
Priviţi luptele credinţei, morţii ei, trădările şi lepădările de ea, suferinţele şi lacrimile ei, rugăciunile şi ranele ei, grija şi ostenelile ei, renunţările şi jertfa pe care le cere credinţa, - şi apoi spuneţi dacă credinţa şi a rămânea până la sfârşit în credinţă, este un lucru uşor (1 Cor. 4, 9-13).
Iată, şi în locul acesta, cum se certau ascultătorii cu Învăţătorul. Şi oamenii cu Dumnezeu.
Hristos le cere credinţă, ei Îi cer semne.
Hristos le vorbeşte lor despre credinţă, ei Lui despre mâncare.
El le spune despre lucrurile care nu se văd, ei vreau mereu cele ce se pot vedea.
El leagă mântuirea de credinţă, ei o leagă de vedere.
Şi cu toate că ieri văzuseră un semn atât de mare şi minunat, totuşi azi spun:
Ce semn faci Tu?
Semnul de ieri îl uitaseră, azi le trebuia alt semn.
Injecţia primită ieri se consumase, azi aveau nevoie de alta.
Credinţa de ieri trecuse, azi aveau nevoie de alta.
Dovezile de ieri... şi de până ieri, nu erau nimic. Dacă azi Hristos nu le mai face un semn nou ca să-l vadă, ei nu mai cred.
Ce trist se adevereau temerile Domnului cu privire la minuni!
Credinţa oamenilor acestora trăia numai de la o zi la alta, de la un semn la altul, de la o predică la alta, de la o minune până la alta.
O, aceasta nu-i credinţă ci amăgire, înşelăciune şi vânt.
Chiar oamenii care vorbesc aci cu Domnul sunt dovadă.
Vai... şi azi majoritatea din cei ce merg după Hristos, sunt tot aşa. Oastea cea mare a creştinilor este tot aşa.
Mulţi numai îşi închipuiesc că cred, dar nu cred cu adevărat. Căci dacă ar crede cu adevărat, ar avea o credinţă statornică, dar nu o au.
Îndată ce vine un ispititor duhovnicesc şi le spune: voi nu credeţi bine, - mulţi sunt gata să se lepede de credinţa pe care au avut-o ani de zile, şi să meargă cu ademenitorul acesta, despărţindu-se de familia şi de fraţii lor.
Ca să ajungă apoi în secta în care se duc, mult mai răi de cum fuseseră înainte.
Ca să aibă apoi în secta în care se duc şi mai puţină credinţă de cum aveau înainte.
Aceasta se vede uşor din roadele lor, care sunt şi mai rele decât înainte.
Căci din nişte ortodocşi răi, ajung nişte milenişti şi mai răi.
Din nişte ostaşi răi, nişte penticostali şi mai răi. Plini de mândrie, de duh de ceartă, de vrăjmăşie şi de îngâmfare.
Nici bunul simţ pe care îl are orice om din firea lui omenească, nici pe acesta nu-l mai au mulţi din cei care îşi calcă legământul şi credinţa trecând... Şi nici nu-i de mirare.
Am văzut pe astfel de oameni stând în picioare, cu pălăria pe cap şi râzând cu hohote, în timpul rugăciunii înlăcrimate a fraţilor îngenuncheaţi. Mulţimea adunării suspina rugându-se cu lacrimi în genunchi, iar oamenii aceştia care îşi ziceau înţelepţi în Scripturi, stăteau în picioare ei singuri şi râdeau dispreţuitor cu capul acoperit.
Şi nici măcar n-aveau dezvinovăţirea că ar fi nebuni.
Cred că şi diavolul însuşi s-ar fi temut să facă aşa ceva.
Dar iată astfel de oameni nu se mai tem.
Fuseseră şi ei poate suflete smerite cândva, care se bucurau între fraţi. Acum însă ajunseseră iată cum!
Chiar oamenii lumeşti... un beţiv, un mincinos, un hoţ, şi tot mai au rămăşiţă de bun simţ în ei... şi nu dispreţuiesc chiar aşa rugăciunea.
Nu le place, nu o iubesc, nu o practică, dar când ajung în astfel de locuri stau măcar respectuoşi, până pot să plece...
Doar cei care sunt chiar înrăiţi de tot nu ţin seama de astfel de lucruri şi de astfel de clipe. Dar nici aceştia totdeauna.
Dar cei orbiţi de trufie şi de credinţele înşelătoare, batjocoresc nu ce nu cunosc ci tocmai ceea ce au cunoscut odată. Şi se pierd singuri în ceea ce iarăşi ştiu. Fiind mai de osândit decât dobitoacele care sunt măcar fără minte (Iuda 10, 13).
Toate acestea, pentru că n-au avut înainte o credinţă statornică, iar apoi au primit una îngrozitoare.
Toate acestea, pentru că ei n-au vrut să-I dea lui Dumnezeu ceea ce le-a cerut El.
O Puternicul nostru Domn şi Mântuitor,
noi ne închinăm înaintea Ta slăvind puterea şi dragostea Ta prin care ai lucrat atâtea semne şi minuni înaintea noastră şi între noi.
Te rugăm să nu ne laşi să uităm niciodată binefacerile şi minunile Tale faţă de noi, ca să nu cădem în cursa vrăjmaşului amăgitor drept pedeapsă că ne-am luat ochii şi inima de la Tine.
ca să rămâi şi Tu în noi.
Amin.
+
Nicicând omul nestatornic nu va fi un frate bun,
- nu te-ncrede niciodată în aşa un om, îţi spun
căci din prietenia asta vei rămâne negreşit
când ai să te-ncrezi mai tare, ruinat şi păgubit.