Ce semn faci Tu, deci, I-au zis ei, ca să-l vedem, și să credem în Tine? Ce lucrezi Tu?
Nu-i lucru ușor să crezi. Este foarte greu.
Dacă ar fi ușor nici răsplata n-ar fi atât de mare pentru cei ce cred,
nici făgăduințele n-ar fi atât de strălucite.
Numai cei care cred cu adevărat știu cât de greu este să crezi, să trăiești prin credință și să umbli prin credință.
Numai cine nu știe ce lupte, ce jertfe, ce muncă cere aceasta, își închipuie că este ușor să crezi statornic până la moarte.
Priviți luptele credinței, morții ei, trădările și lepădările de ea, suferințele și lacrimile ei, rugăciunile și ranele ei, grija și ostenelile ei, renunțările și jertfa pe care le cere credința, - și apoi spuneți dacă credința și a rămânea până la sfârșit în credință, este un lucru ușor (1 Cor. 4, 9-13).
Iată, și în locul acesta, cum se certau ascultătorii cu Învățătorul. Și oamenii cu Dumnezeu.
Hristos le cere credință, ei Îi cer semne.
Hristos le vorbește lor despre credință, ei Lui despre mâncare.
El le spune despre lucrurile care nu se văd, ei vreau mereu cele ce se pot vedea.
El leagă mântuirea de credință, ei o leagă de vedere.
Și cu toate că ieri văzuseră un semn atât de mare și minunat, totuși azi spun:
Ce semn faci Tu?
Semnul de ieri îl uitaseră, azi le trebuia alt semn.
Injecția primită ieri se consumase, azi aveau nevoie de alta.
Credința de ieri trecuse, azi aveau nevoie de alta.
Dovezile de ieri... și de până ieri, nu erau nimic. Dacă azi Hristos nu le mai face un semn nou ca să-l vadă, ei nu mai cred.
Ce trist se adevereau temerile Domnului cu privire la minuni!
Credința oamenilor acestora trăia numai de la o zi la alta, de la un semn la altul, de la o predică la alta, de la o minune până la alta.
O, aceasta nu-i credință ci amăgire, înșelăciune și vânt.
Chiar oamenii care vorbesc aci cu Domnul sunt dovadă.
Vai... și azi majoritatea din cei ce merg după Hristos, sunt tot așa. Oastea cea mare a creștinilor este tot așa.
Mulți numai își închipuiesc că cred, dar nu cred cu adevărat. Căci dacă ar crede cu adevărat, ar avea o credință statornică, dar nu o au.
Îndată ce vine un ispititor duhovnicesc și le spune: voi nu credeți bine, - mulți sunt gata să se lepede de credința pe care au avut-o ani de zile, și să meargă cu ademenitorul acesta, despărțindu-se de familia și de frații lor.
Ca să ajungă apoi în secta în care se duc, mult mai răi de cum fuseseră înainte.
Ca să aibă apoi în secta în care se duc și mai puțină credință de cum aveau înainte.
Aceasta se vede ușor din roadele lor, care sunt și mai rele decât înainte.
Căci din niște ortodocși răi, ajung niște mileniști și mai răi.
Din niște ostași răi, niște penticostali și mai răi. Plini de mândrie, de duh de ceartă, de vrăjmășie și de îngâmfare.
Nici bunul simț pe care îl are orice om din firea lui omenească, nici pe acesta nu-l mai au mulți din cei care își calcă legământul și credința trecând... Și nici nu-i de mirare.
Am văzut pe astfel de oameni stând în picioare, cu pălăria pe cap și râzând cu hohote, în timpul rugăciunii înlăcrimate a fraților îngenuncheați. Mulțimea adunării suspina rugându-se cu lacrimi în genunchi, iar oamenii aceștia care își ziceau înțelepți în Scripturi, stăteau în picioare ei singuri și râdeau disprețuitor cu capul acoperit.
Și nici măcar n-aveau dezvinovățirea că ar fi nebuni.
Cred că și diavolul însuși s-ar fi temut să facă așa ceva.
Dar iată astfel de oameni nu se mai tem.
Fuseseră și ei poate suflete smerite cândva, care se bucurau între frați. Acum însă ajunseseră iată cum!
Chiar oamenii lumești... un bețiv, un mincinos, un hoț, și tot mai au rămășiță de bun simț în ei... și nu disprețuiesc chiar așa rugăciunea.
Nu le place, nu o iubesc, nu o practică, dar când ajung în astfel de locuri stau măcar respectuoși, până pot să plece...
Doar cei care sunt chiar înrăiți de tot nu țin seama de astfel de lucruri și de astfel de clipe. Dar nici aceștia totdeauna.
Dar cei orbiți de trufie și de credințele înșelătoare, batjocoresc nu ce nu cunosc ci tocmai ceea ce au cunoscut odată. Și se pierd singuri în ceea ce iarăși știu. Fiind mai de osândit decât dobitoacele care sunt măcar fără minte (Iuda 10, 13).
Toate acestea, pentru că n-au avut înainte o credință statornică, iar apoi au primit una îngrozitoare.
Toate acestea, pentru că ei n-au vrut să-I dea lui Dumnezeu ceea ce le-a cerut El.
O Puternicul nostru Domn și Mântuitor,
noi ne închinăm înaintea Ta slăvind puterea și dragostea Ta prin care ai lucrat atâtea semne și minuni înaintea noastră și între noi.
Te rugăm să nu ne lași să uităm niciodată binefacerile și minunile Tale față de noi, ca să nu cădem în cursa vrăjmașului amăgitor drept pedeapsă că ne-am luat ochii și inima de la Tine.
ca să rămâi și Tu în noi.
Amin.
+
Nicicând omul nestatornic nu va fi un frate bun,
- nu te-ncrede niciodată în așa un om, îți spun
căci din prietenia asta vei rămâne negreșit
când ai să te-ncrezi mai tare, ruinat și păgubit.