Cei ce s-au cățărat pe corabie
Pr. Iosif Trifa - Corabia lui Noe
Când apele potopului au început a crește și corabia a început a pluti, mulți dintre oameni se vor fi cățărat pe corabie, în nădejdea că vor scăpa cu viață. La început ei vor fi stat liniștiți. Corabia plutea lin peste întinsul apelor. Ei se credeau mântuiți. Însă pe urmă a venit urgia valurilor. Apele și valurile s-au înfuriat și pe toți i-au măturat în adâncul pierzării.
Cei care s-au cățărat pe corabia lui Noe sunt icoana celor mulți-mulți, care cred că se pot mântui ținându-se și de cele sufletești și de cele lumești... încercând să slugărească și Domnului și diavolului. Ah! Lumea e plină de oameni care se țin de corabie, sunt aproape de corabia mântuirii, dar nu intră în ea. Sunt atâția creștini, evlavioși la vedere, cucernici la înfățișare; ei fac regulat anumite rugăciuni, țin anumite posturi și datini, dar de răutăți nu se lasă și în corabie nu intră. Viața lor se scurge în pizme, în dușmănii, în clevetiri, în minciuni, înșelăciuni și alte răutăți mai mari sau mai mărunte. Ei sunt aproape de corabie, se țin de corabie, dar nu sunt înăuntru.
Sunt atâția și atâția oameni care se roagă dimineața lui Dumnezeu, dar mai târziu Îl suduie pe Dumnezeu... se duc duminica dimineața la biserică, iar după-amiază se îmbată la cârciumă. Ei vor să fie cu Domnul, dar nici cu diavolul nu vor să se strice.
Toți aceștia sunt între cei care se agață de corabie, dar nu intră în ea.
Aici este locul să apăs iarăși pe cuvintele Mântuitorului: „Nu puteți sluji la doi stăpâni: și lui Dumnezeu și Mamonei”. Mântuirea sufletului nu cunoaște o împăcare, nu cunoaște o cale de mijloc între Domnul și diavolul, între cele sufletești și cele lumești, între lumină și întuneric. Ce legătură poate avea lumina cu întunericul, Hristos cu Veliar? (2 Cor 6, 14-15). Împărăția lui Dumnezeu și mântuirea sufletului cer o rupere totală între cele lumești și cele duhovnicești, cer o rupere, pe de-antregul, cu duhul acestei lumi. Mântuirea sufletului cere să intrăm în corabie. În corabie, ori afară din corabie... cu Domnul ori cu lumea - acesta este hotarul dintre moarte și viață. O altă cale, de mijloc, nu este.
Însă diavolul, mișelul cel mare, lucră cu zi, cu noapte, ca omul să aleagă tocmai calea aceasta de mijloc, nici înăuntru în corabie, nici afară de tot, nici cald, nici rece (Apoc 3, 15), nici luminat, nici întunecat de tot.
Diavolul face totul ca omul să nu intre în corabia mântuirii. Îl lasă pe om să se apropie de corabie, îl lasă să stea lângă ea, îl lasă să se cațere pe ea, îl lasă să se uite la ea, dar face totul ca omul să nu intre în ea. Sunt atâția și atâția creștini care înțeleg viața lor de creștin ca pe o datorie, ca pe o poruncă de împlinit. Trebuie să facă și pentru sufletul lor anumite datorii. Pentru cei mai mulți oameni, creștinismul este un fel de dare urgisită [impozit] și poruncită pe care trebuie să o plătească zilnic sau măcar în rate mai mari.
De când eram preot la țară îmi tot aduc aminte de un om care, într-un post al Paștilor, plecase cu carul după lemne la pădure. Pe când a ajuns în dreptul casei mele, s-a oprit cu carul și l-am auzit zicându-și: „Hai să mă bag și pe la popa să mă spovedesc... să mă scap și de datoria asta”...
În loc de pregătire sufletească și lacrimi de căință, acest om venea la spovedanie așa cum ai merge la perceptorat să plătești o dare urgisită.
Prin atâtea și atâtea apucături viclene umblă diavolul a-i opri pe oameni să intre în corabia mântuirii. Odinioară, papa de la Roma a umplut lumea cu așa-numitele „indulgențe”, niște țidule pe care era scris că cine le cumpără - de la sine înțeles, cu bani grei - i se vor ierta toate păcatele. S-au grăbit oamenii din acele vremuri să-și cumpere „iertarea păcatelor”. Oare nu era și aceasta o înșelăciune ce-i făcea pe oameni să nu intre în corabia mântuirii?
Tot din vremea preoției mele la țară îmi aduc aminte de un om care mă chema stăruitor la o petrecere cu joc în crâșmă, zicându-mi că după ce am gătat slujba și m-am dezbrăcat de hainele bisericești, sunt și eu un om ca ei... pot să-mi petrec și să joc, căci doar așa făcea și „popa bătrân”. Strașnică judecată: omul mă împărțea în două, în unul ce juca la birt și în altul care slujea la altar. Oare nu era de la diavolul și această judecată?
Ah, ce mișel mare e diavolul! El a umplut lumea cu fel de fel de mode cu care împiedică pe oameni să intre în corabia mântuirii. E la modă să înjuri, să fumezi, să bei, să batjocorești, să minți, să spui vorbe murdare, altcum nu ești în rând cu lumea... te judecă lumea și zice că ești un... prost și un slăbănog.
Împărăția lui Dumnezeu și mântuirea sufletului cer o rupere, pe de-a-ntregul, cu duhul acestei lumi și cu „modele” acestei lumi. Împărăția lui Dumnezeu și mântuirea sufletului cer o sufletească operație care să-l schimbe cu totul pe om și gusturile lui. Această operație o face Iisus Mântuitorul. Când L-ai aflat cu adevărat pe Iisus Mântuitorul, atunci, dintr-odată ți se vede lumea și viața în altă lumină, în lumina cea adevărată... dintr-odată părăsești răutățile și patimile, nu pentru că ți-ar porunci cineva, ci pentru că nu-ți mai place de ele; ai alte gânduri, alți ochi, alte plăceri. „Voi din lume sunteți - zice Iisus - dar nu mai sunteți în lume” (In 15, 19).
Când trăiești o viață cu Domnul, ești încă din lume și în lume, dar cu sufletul ești înăuntru, în corabie. Când L-ai aflat cu adevărat pe Domnul, atunci cele sufletești nu mai sunt pentru tine o „datorie”, o dare urgisită, ci sunt o plăcere și o bucurie. Când L-ai aflat cu adevărat pe Domnul, atunci nu te mai cațări de corabie cu fel de fel de nimicuri și minciuni, ci intri în ea.
Popoarele păgâne - între care și strămoșii noștri romani - își închipuiau viața cealaltă ca pe o trecere, peste o apă mare, cu luntrea. Luntrașul trebuia plătit, altcum nu trecea sufletele. De aici s-a păstrat vechea datină de a pune în mâna mortului câte un ban de aramă, ca „taxă” de trecere. Deșartă credință.
Își închipuia lumea că poate trece apele vieții cu o taxă de un bănuț de aramă.
Din aceiași ani de slujire la țară îmi aduc aminte de un om care venise la biserică cu două lumini de stearină. Pe una a dat-o pentru iertarea unui furt de 1000 de lei, iar cu cealaltă cerea de la Dumnezeu ajutor și izbândă în lucrurile sale. Deșartă credință era și aceasta! Mântuirea sufletului nu se poate dobândi cu nimicuri de acestea.
Ah, ce mișel mare este diavolul! El nu umblă să-l rupă dintr-odată pe om de Dumnezeu. El nu umblă să-l rupă dintrodată de cele sufletești. Își dă seama că acest lucru ar fi mai greu. Diavolul e foarte mulțumit când omul se ține și de cele lumești și de cele sufletești... când viața lui e un amestec de lumină și întuneric, pentru că din acest amestec, câștigul e totdeauna al lui. Cele lumești biruie pe cele sufletești. De la începutul până la gătatul Scripturilor se vorbește despre un hotar statornicit pe vecie între bine și rău, între Domnul și diavolul. Începând de când „a despărțit Dumnezeu uscatul de ape și lumina de întuneric”, se vorbește mereu despre un hotar bine statornicit „între lumină și întuneric” (In 1), între „fiii luminii și fiii întunericului (Efes 5, 8), între „fiii lui Dumnezeu și fiii diavolului” (1 In 3, 10), între „oamenii cei duhovnicești și oamenii cei lumești” (Rom 8), între „calea vieții și calea morții” (Mat 7, 13).
De câte ori se clatină și se răstoarnă acest hotar, câștigul e al Satanei. De câte ori se amestecă lumina cu întunericul, virtutea cu păcatul, cele bune cu cele rele - câștigul e al diavolului.
Mântuirea sufletului n-are decât o singură întrebare, categorică și precisă: ești în corabie sau în afară de corabie, trăiești cu lumea sau cu Evanghelia? O altă cale de mântuire nu este.
Dragă suflete! Eu te întreb cum stai tu cu mântuirea sufletului tău? Ești tu în corabie sau ești numai agățat de corabie? Bagă de seamă! În ziua cea mare a Urgiei, a Judecății de Apoi, nu se vor mântui decât cei intrați în corabie. Toți ceilalți se vor prăbuși în focul pieirii sufletești, așa cum au pierit și cei cățărați de corabia lui Noe.
Intră, dragă suflete, intră îndată în corabia mântuirii sufletești!
Iubiți ostași din Oastea Domnului! Lumea e plină de cei care stau grămadă în jurul „corăbiei”, dar nu intră în ea. Se lasă înșelați cu fel de fel de nimicuri și minciuni ce nu le vor fi de nici un folos de mântuire. Spuneți-le să intre în corabie! Spuneți-le că numai o rupere totală de duhul acestei lumi... numai o schimbare din temelie a vieții îi poate mântui.