
Groaznica pieire a celor ce n-au intrat în corabie
Pr. Iosif Trifa - Corabia lui Noe
Potopul - icoana Judecății de Apoi
„În anul șase sute din viața lui Noe, în luna a doua, în ziua a șaptea a lunii, în ziua aceea s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare și stăvilarele cerului s-au deschis. Și s-a făcut ploaie pe pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți... apele au crescut și au acoperit toți munții înalți care erau sub cer. Cu cincisprezece coți s-au înălțat apele deasupra munților și au acoperit toți munții cei înalți. Și a pierit orice făptură care se mișca pe pământ. Și tot omul, și toate câte aveau suflare de viață, și tot ce era pe uscat au murit. Și s-a stins tot ce era viu pe fața a tot pământul, de la om până la dobitoc, orice făptură ce avea viață, cele ce se târăsc și păsările cerului. N-a rămas decât Noe singur și cei ce erau cu el în corabie” (Facere 7, 10-24).
Ah, ce priveliște grozavă se vede în chipul de mai jos! Este sfârșitul celor care n-au intrat în corabie... este groaznica judecată a celor care râseseră de corabia lui Noe și de chemările mântuirii sufletești. Chipul de mai jos închipuie urgia Judecății de apoi când toți cei ce trăiesc în fărădelegi și nepăsare de cele sufletești își vor lua pedeapsa pieirii veșnice.
Dar să luăm lucrurile pe rând, așa cum se vor fi petrecut. Apele potopului vor fi înecat mai întâi locurile joase. Oamenii de la șes vor fi fugit pe locurile mai înalte. Cei de la dealuri vor fi stat încă liniștiți o bună parte din timpul ploilor. Mulți din ei vor fi coborât la șes să fure câte ceva de la cei fugari. Sărmanii! Nu știau că și pe ei îi așteaptă aceeași osândă. Apele potopului i-au scos mai întâi pe cei de la șesuri și orașe, din casele, avuțiile și desfătările lor. Ș-apoi, rând pe rând, și pe ceilalți.
Potopul cu apele lui este icoana morții. Când vine moartea, omul trebuie să-și lase casa, avuțiile și desfătările. Moartea îl scoate pe neașteptate din toate acestea. De ai căuta să alungi pe cineva din casa și din avuția sa, ar fi în stare să te toace în cap, dar moartea îl alungă îndată, pe neașteptate.
În timpul creșterii apelor, oamenii din vremea potopului vor fi încercat să ia cu ei ce se putea lua: bani, vite, haine, scumpeturi etc., dar, vai, degrabă le-au pierdut pe toate.
Când vine moartea, omul nu poate lua cu el nimic din această lume trecătoare.
Când apele potopului au început să acopere și dealurile, spaima oamenilor a crescut și mai mult. Ei alergau acum din deal în deal. Fiecare se silea să ajungă la munte, la locurile cele mai înalte. Cei scăpați în munții cei înalți vor fi răsuflat ușurați... se credeau scăpați... dar ușurarea lor n-a ținut mult. Apele au început să acopere și munții. Oamenii și animalele se cățărau pe piscurile munților. Căutau un reazem de scăpare, dar toate reazemele se prăbușeau. Ziua mântuirii trecuse, acum era ziua judecății. Văzduhul era plin de strigătele de disperare ale oamenilor și de urletele fioroase ale animalelor. Dar nimic nu mai folosea. Timpul mântuirii trecuse. Corabia se închisese.
Acum era timpul urgiei.
Spaima și groaznicul sfârșit al celor înecați în potop închipuie moartea și sfârșitul cel groaznic al necredincioșilor. Cel credincios, cel ce trăiește o viață cu Domnul, așteaptă moartea liniștit. El a scăpat de moarte. El este înăuntru, în corabie. El „a trecut din moarte la viață” (In 5, 24). Pentru el, moartea este o mutare, o trecere „acasă la Domnul”.
Nu așa este cel necredincios. Pentru cel necredincios moartea este un lucru grozav, o mare spaimă. O viață întreagă își bate joc cel necredincios de cele sufletești, dar în clipele morții se cutremură... presimte urgia ce-l așteaptă... presimte potopul pieirii sufletești... aude vuind apele morții și aleargă grăbit să afle o scăpare, un reazem sufletesc. Dar trezirea lui e zadarnică... corabia s-a închis... ziua vieții lui a trecut, a sosit noaptea când nu mai poate lucra nimic (In 9, 4)... a sosit ziua urgiei.
De când eram preot la țară îmi aduc aminte de un necredincios care, în ceasurile morții, după ce s-a spovedit, s-a încleștat cu atâta putere de patrafir, încât abia l-am putut scoate din mâinile lui. Sărmanul! Se simțea fără nici un reazem sufletesc... în clipele din urmă căuta acest reazem, dar atunci era prea târziu, prea târziu.
Icoana cu potopul, cu cei ce se prăpădesc în apele potopului, mai închipuie și ziua cea mare a Judecății de Apoi... ziua urgiei și a pedepsei pentru cei care au trăit o viață fără Dumnezeu.
„Că precum a fost în zilele lui Noe, așa va fi și la venirea Fiului Omului”. Când Domnul Se va arăta pe norii cerului, înconjurat de sfinții Săi îngeri (Mt 24), o spaimă mare îi va cuprinde pe cei ce vor fi în mormânt și pe cei ce vor fi pe pământ. Dar spaima aceasta o vor avea numai cei necredincioși... numai cei ce trăiesc în fărădelegi și cei care au murit în fărădelegi și nepăsare de cele sufletești. Ca odinioară potopul, ziua cea mare a Judecății îi va afla pe oameni și sufletele lor împărțiți în două tabere mari: cei care au intrat în corabia mântuirii, cei care au trăit o viață cu Domnul - și cei care au trăit în păcate și nepăsare de cele sufletești.
Atunci numai vor vedea necredincioșii nebunia în care au trăit... atunci numai se vor trezi din orbia lor cea sufletească, dar atunci va fi prea târziu. Timpul mântuirii va fi trecut.
Ah, ce priveliște grozavă se vede în chipul cu potopul! Văzduhul e plin de strigătele celor ce se îneacă în apele potopului. În clipele pierzării, oamenii se vor fi rugat cu căință mare și cu lacrimi fierbinți, strigând: „Dumnezeul lui Noe, ai milă de noi și ne izbăvește!”... Dar căința lor era prea târzie. Timpul mântuirii trecuse. Așa va fi și în ziua cea de apoi. Va fi plin văzduhul de strigătul și plânsul păcătoșilor:
„Doamne, Doamne, iartă nebunia noastră... tremurăm de groaza pieirii... nu ne lăsa să cădem în focul iadului”... Dar această strigare nu va mai ajuta nimic. Timpul mântuirii a trecut. În văzduh va răsuna teribila judecată: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic!” (Mt 25, 41).
Toți pe câți potopul i-a aflat afară din corabie au pierit. Toți pe câți îi va afla ziua Judecății afară din corabia mântuirii sufletești, vor cădea în potopul cel de foc al iadului.
Chipul potopului, cu înfricoșata vedere a celor ce se îneacă în valurile apelor, închipuie ziua cea înfricoșată a Judecății.
„Apoi am văzut scaun de domnie și pe Cel ce ședea pe el... Și râu mare de foc curgea pe dinaintea lui... Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului. Și a fost deschisă Cartea Vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor. Și oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieții a fost aruncat în marea cea de foc” (Apoc 20, 11-15 și Daniel 7, 10).
Cei scriși în Cartea Vieții sunt cei „din corabie”... sunt cei ce trăiesc cu Domnul o viață de putere creștinească. Între care dintre aceștia ești tu, cititorule?
Eu te întreb, ești tu în corabie sau afară din corabie? Dacă ești afară, de ce nu intri? Aștepți să sosească potopul, aștepți să sosească moartea, când nu vei mai putea face nimic?
Dragă suflete nemântuit! Intră îndată în corabie, intră chiar azi, căci ca mâine poate va fi prea târziu! Moartea ne poate veni pe neașteptate, iar după moarte urmează Ziua cea mare a Judecății, urmează potopul cel de foc.
Lumea și oamenii vor trece printr-un nou potop, de foc.
„Prin Cuvântul lui Dumnezeu a pierit odinioară lumea înecată în apă, iar cerurile și pământul de acum sunt păstrate prin același Cuvânt pentru focul din Ziua de Judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți” (2 Petru 3, 5-7).
Cu toții va trebui să trecem prin acest potop de foc, cu toții va trebui să trecem prin judecata zilei de apoi. Numai cei intrați în corabie vor scăpa de valurile de foc ale acestui potop, ceilalți vor fi aruncați cu toții în marea cea de foc.
Dragă suflete nemântuit! În numele Domnului Iisus, eu te chem din nou să intri îndată în corabia mântuirii.