Cele trei familii

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Programul nostru trebuie să se-mplinească. Și va trebui, peste câteva clipe, să mergem pentru ceea ce trebuie să facem și unde suntem așteptați.

Aș fi dorit din toată inima aici, unde avem un moment așa de impresionant, așa de minunat și unde sunt atâtea suflete pe care le iubim atât de mult... atâția ochi în care nu putem privi fără lacrimi... Nu știu cum... toată viața noastră am cunoscut aceste două mari și minunate condiții de la Dumnezeu; am avut aceste două mari lucruri în viața noastră: dragostea și lacrimile... Cum am moștenit de la părinții noștri: și-n cele mai luminoase zile, poate că ochii noștri, de prea multă lumină, au fost mereu plini de lacrimi... Și-n cele mai întunecate nopți, poate că ochii noștri, de prea mult întuneric, au avut numai lacrimi...

Noi mulțumim lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat dragostea fără lacrimi, nici lacrimile fără dragoste... Lui ne rugăm mereu pentru aceste două mari și minunate daruri. Pentru că vai de cei care nu pot iubi și vai de cei care nu pot plânge. În cele mai fericite clipe, noi n-am putut să ne sărutăm de lacrimi. În cele mai îndurerate clipe, noi am mulțumit lui Dumnezeu pentru toate acestea.

Da, pentru că s-a vorbit așa de frumos despre semnificația nunții și despre ceea ce Dumnezeu întemeiază, în primul rând, printr-o unire de tineri: familia, ne-am gândit mereu la cele trei mari înțelesuri ale acestui cuvânt: familia.

Trupește, ne-am născut dintr-o familie. Până la moartea noastră vom purta numele acelei familii; asemănarea acelei familii; ceea ce-am învățat și ce-am primit, zestrea sufletului nostru în această familie. Nu vom putea uita niciodată părinții care ne-au născut. Și, în orice fel s-ar fi purtat ei față de noi, sufletele noastre le vor fi până-n mormânt recunoscătoare. Avem această datorie înscrisă de Dumnezeu în sufletele noastre. Și nimeni nu poate să șteargă aceste imagini scumpe pentru noi.

[Și] când ajung bătrâni și împovărați, aceste două capete care au străjuit lângă leagănul nostru trebuie să fie pentru noi cele mai scumpe fețe de pe pământ. Și sunt! Și nici mormintele lor să nu le uităm.

Chiar dacă nu toți și chiar dacă nu totdeauna am fost binecuvântați de Dumnezeu cu ceea ce ar fi trebuit să primim de la aceste două ființe ca și care altele pe pământ, pentru noi, nu mai sunt. Noi totdeauna le vom fi recunoscători, pentru că Tatăl nostru cel din cer, Mântuitorul nostru Preaiubit, în Sfântul Său Cuvânt, ne-a scris cu litere de foc pe sufletele noastre și pe cerul nostru datoria aceasta: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să fii fericit și să trăiești multe zile pe pământ”. Porunca aceasta rămâne pentru noi o poruncă veșnică. Și, chiar dacă s-ar întâmpla - cum sunt destule cazuri - când copiii n-au putut să vadă în casa lor și-n familia lor, cu adevărat, astfel de fețe scumpe, dacă ei L-au cunoscut pe Dumnezeu, din dragostea de Dumnezeu, îi vor iubi până la sfârșit pe acei față de care sunt datori.

Dar, în afară de familia noastră în care ne-am născut trupește, noi, cei care ne-am născut din Duhul Sfânt, care ne-am născut din Cuvântul Sfânt, adică din Apa cea vie și din Duhul cel viu, avem ființa noastră cea nouă, ființa duhovnicească, cu care aparținem acelei familii duhovnicești din care ne-a născut pe noi Dumnezeu. Pentru familia, pentru viața trupească, pentru existența pământească, noi am avut, fiecare dintre noi, o familie pământească și doi părinți pământești. Aceștia sunt pe-un timp limitat, cât trăim aici pe pământ.

Însă vom părăsi existența aceasta pentru care am primit un nume, pentru care am primit o familie, pentru care am primit un trup, pentru care am primit obligații, pentru care am primit drepturi, pentru care am primit satisfacții, pentru care am primit dureri, toate mărginite în timp, pentru că ne naștem... și murim. Între aceste două dimensiuni se desfășoară viața noastră cea trupească. Și, dacă avem o familie, spun, pentru această existență trupească, noi trebuie să știm că am fost chemați la o existență veșnică. Acea existență care începe după ce aceasta se termină. Moartea nu-i decât un prag între aceste existențe.

Moartea nu-i un sfârșit de drum. Moartea este numai pragul peste care trecem, în câteva clipe, din existența aceasta trecătoare, limitată, în existența cea netrecătoare și nelimitată, veșnică. Și cum, pentru această existență, ne-am primit trupul acesta, numele acesta, viața aceasta, forma aceasta, pentru existența cealaltă, eternă, pentru care am fost pregătiți, trebuie să ne naștem din nou. Și această naștere din Cuvântul lui Dumnezeu este o condiție neapărat necesară.

Mântuitorul nostru a spus și-n atâtea locuri sunt scrise aceste cuvinte în Sfânta Evanghelie. Sfintele buze ale lui Hristos au zis cele de la Ioan capitolul 3, versetele 3 și 5: „Nu vă mirați. Trebuie să vă nașteți din nou. Cine nu se naște din nou cu nici un chip nu va moșteni... nu va intra... și nu va vedea Împărăția lui Dumnezeu”.

Prin această naștere din nou, noi intrăm într-o familie duhovnicească. Pentru că aceasta este o naștere duhovnicească pentru o viață duhovnicească, pentru o existență duhovnicească, pentru o durată duhovnicească, noi trebuie să ne naștem din nou. Această naștere din nou este taina lui Dumnezeu prin care noi ne naștem și intrăm în moștenirea cea veșnică a lui Dumnezeu. Pentru că din El trebuie să ne naștem pentru El. Aceasta este taina prin care trebuie să trecem toți. Și oricine nu trece prin această naștere din nou, prin care se face părtaș Împărăției lui Dumnezeu celei veșnice, prin care capătă un nume nou, prin care capătă o făptură nouă, prin care capătă o viață nouă, [nu va vedea Împărăția lui Dumnezeu]. Aceasta trebuie s-o dobândim toți, prin harul lui Dumnezeu.

Și Lucrarea duhovnicească în care ne naște pe noi Dumnezeu în acest fel sfânt, prin Duhul și prin Cuvântul Său, alcătuiește familia noastră duhovnicească. În această familie avem obligații. În această familie avem părinți. În această familie avem frați. În această familie avem bucurii duhovnicești. În această familie avem datorii duhovnicești. În această familie și-n această viață avem ispite duhovnicești, avem vrăjmași duhovnicești, avem bucurii duhovnicești, avem frați duhovnicești.

Și, pentru că această făptură nouă în care intrăm prin nașterea din nou e de durată veșnică, de importanță veșnică, noi simțim, prin Duhul lui Dumnezeu, în noi datoriile față de această familie mai mari decât datoriile față de familia noastră trupească.

O veche înțelepciune spune așa: dacă părintele tău duhovnicesc și părintele tău trupesc au un necaz mare, la fel, în același timp, tu ești dator mai întâi să te duci să-l ajuți pe părintele tău duhovnicesc și apoi pe părintele tău trupesc. De aceea noi trecem pe lângă frații trupești și ne ducem la frații duhovnicești. De aceea noi ascultăm, înainte de a-i asculta pe părinții noștri trupești, pe părinții noștri duhovnicești, cu atât mai mult cu cât sunt mai mari datoriile față de Dumnezeu și de Cuvântul Său, decât datoriile față de oameni și de cuvintele lor, indiferent ce grad de înrudire am avea cu ei.

Dacă părinții noștri trupești sunt și părinții noștri duhovnicești, ei nu ne vor cere niciodată nimic din ceea ce ar întrista Fața lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, gândurile lui Dumnezeu, inima lui Dumnezeu. Pentru că ei ne vor fi atunci părinți nu numai trupești, ci și părinți duhovnicești. Binecuvântați sunt fiii care, născuți trupește, au avut părinți și duhovnicești și aceiași părinți care i-au născut cu trupul, pentru existența aceasta, i-au născut și sufletește, pentru existența veșnică. Binecuvântați de Dumnezeu vor fi părinții care, crezând și ascultând de Dumnezeu, îi învață și pe copiii lor la fel.

Și, pe lângă această familie duhovnicească - în care noi trebuie să ne cunoaștem totdeauna locul și datoriile și să ni le împlinim - mai avem o mare familie: familia neamului nostru în care ne-a născut Dumnezeu din părinții noștri trupești și din cei sufletești.

Noi nu ne putem și n-ar trebui să ne putem niciodată ruga pentru noi înșine fără să ne rugăm mai întâi pentru toată familia noastră cea mare, neamul nostru, a cărui limbă o vorbim, pe al cărui pământ călcăm, din glia căruia ne tragem pâinea și viața. Și în glia căruia ne vom odihni trupul până la învierea din morți.

Acest neam al nostru este marea noastră familie pe care trebuie s-o iubim cu toată puterea sufletului nostru. Și, când această familie mare a noastră, patria și poporul din care ne-a născut pe noi Dumnezeu, este în primejdie sau ne cer jertfe, obligații și datorii, din dragoste față de Dumnezeu, noi trebuie să ne împlinim cu toată dragostea, din îndemnul inimii, datoria față de această familie binecuvântată în care noi am avut părinți și înaintași sfinți și mari.

Dacă ne iubim părinții și după ce au murit și ne aducem aminte mereu de toate cuvintele și învățăturile pe care ni le-au lăsat ei, suntem niște fii binecuvântați și vom avea și noi niște urmași care-și vor aduce cu dragoste aminte de noi, cum noi le-am vestit lor cu dragoste aducerea aminte de părinții noștri.

Iar dacă în familia noastră duhovnicească noi nu-i uităm pe înaintașii noștri - care, după cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, ne-au vestit nouă Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu și ne-au adus la mântuire și la sfârșitul felului de viețuire al cărora noi trebuie să privim neîncetat, pentru ca să fim vrednici de ei și să avem, drept binecuvântare de la Dumnezeu, urmași binecuvântați - tot așa nu trebuie să ne uităm istoria neamului nostru, pe înaintașii noștri care s-au jertfit pentru ca noi să avem libertate, bucurie, ajutor, mângâiere, să ne putem vedea unii cu alții.

Într-o veche scriere am citit niște cuvinte pe care ar trebui să nu le uităm noi niciodată. Și scria acolo așa: „Blestemată este rugăciunea aceluia care se roagă numai pentru el singur. Binecuvântată să fie rugăciunea aceluia care se roagă pentru tot neamul său, pentru toată familia sa, pentru toți semenii săi. Și pierdută să fie mântuirea aceluia care caută să se mântuiască numai el singur. Și fericită și binecuvântată să fie în veci mântuirea aceluia care caută să-și mântuiască toată familia sa, tot poporul său.

Dumnezeu a lăsat în mijlocul poporului nostru această Lucrare și familie duhovnicească scumpă în care ne-am născut. S-a vorbit aici despre părintele nostru duhovnicesc, pe care nu trebuie să-l uităm niciodată. S-a vorbit așa de frumos despre amintirea pe care trebuie să i-o purtăm și despre recunoștința pe care să i-o arătăm. Aceasta este o datorie pentru noi toți. Tot așa, trebuie să cuprindem în toată rugăciunea noastră acest mare și sfânt bun pe care ni l-a lăsat Dumnezeu și-n mijlocul căruia ne-am născut.

Dar părintele acela care ne-a născut pe noi ne-a spus așa: „Lucrarea aceasta binecuvântată de Dumnezeu, duhovnicească și sfântă, care poartă în numele ei Numele Lui, este un aluat pus în toată frământătura poporului nostru. Nu să se mântuiască singură... nu să se dospească numai ea singură, cum nu se dospește numai pentru el singur aluatul pus în frământătură. Ci să lupte, să se sacrifice așa cum fermenții din aluatul pus în frământătură se sacrifică, se jertfesc, luptă și muncesc, ca toată frământătura în care sunt puși să ajungă odată o pâine gustoasă și bună.

Tot așa și noi: dacă de Dumnezeu am fost chemați și rânduiți să-L cunoaștem pe El, atunci să ne considerăm totdeauna ca un aluat care avem toată datoria să dospim întreagă frământătura poporului nostru și-a societății în care suntem puși, pentru ca atunci când vom merge înaintea lui Dumnezeu, la capătul luptelor noastre și la capătul jertfelor noastre, să nu ne ducem singuri. Să putem duce toată familia noastră împreună cu noi; tot poporul nostru împreună cu noi.

Numai atunci suntem și noi cu adevărat fericiți, când este fericită familia în care ne-am născut; când este fericită Lucrarea în care suntem; când este fericită Biserica în care Dumnezeu ne-a născut din Duhul Său; când este fericit întreg poporul nostru.

Când tot poporul nostru va fi fericit, și noi vom fi fericiți. Când peste poporul nostru vin necazuri, pe noi ne vor lovi întâi. Câtă vreme hotarele țării noastre sunt libere și puternice, noi ne putem bucura de pace, putem merge unii la alții, să ne îmbrățișăm unii pe alții, să lucrăm unii pentru alții, să ne-mplinim datoriile cinstit și frumos unii în mijlocul celorlalți. Și putem atunci să ne bucurăm liberi și slobozi de a-L slăvi pe Dumnezeu. Că fericirea noastră numai atunci este deplină, când toți ceilalți din jurul nostru sunt fericiți.

Nefericit este acela care caută să se salveze singur. Chiar dacă s-ar salva... ajunge-ntr-un pustiu, singur și nefericit. Și nu-i mai mare nenorocire decât să te salvezi tu, când vezi că toți ceilalți ai tăi au pierit. La ce folos să mai trăiești?

De aceea, trebuie să ne rugăm neîncetat ca Dumnezeu să-i păzească pe toți acei pe care i-a rânduit în mijlocul neamului nostru îndrumători și veghetori asupra fericirii noastre, a tuturora. Dacă ne bucurăm de-un moment ca acesta, fraților, le-o datorăm foarte mult tuturor acelora care, în țara aceasta, au răspunderea apărării și libertății noastre. Să ne rugăm din toată inima pentru ei, iubindu-i și ascultându-i. Pentru că sunt puși de Dumnezeu în mijlocul poporului nostru. Și, dacă ei stau tari și dacă ei veghează și lucrează, și luptă, iată că și noi ne putem bucura. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta.

Dacă cei care păzesc hotarele țării noastre sunt tari și nebiruiți, de acest lucru noi ne bucurăm cel dintâi. Dumnezeu să-i întărească și să-i păzească neîncetat. Și, după cum de fiecare dată în bisericile noastre se spune să fim păziți de năvălirea altor neamuri, noi aceasta trebuie s-o spunem neîncetat, și mai recunoscători.

Să ne împlinim această datorie față de poporul nostru, față de familia din care ne tragem și-n mijlocul căreia avem bucuriile, frații, surorile, copiii noștri, părinții noștri, soția noastră, casa noastră, pâinea noastră, perna noastră odihnită, liniștitele noastre bucurii duhovnicești. [Căci pe toate acestea] le datorăm în mare parte acelora care, cu prețul vieții lor, caută să ne asigure această viață liniștită și bucuroasă. Să nu-i uităm!

Și, dacă noi facem parte dintr-o familie duhovnicească, să nu uităm că și familia aceasta are luptele ei, încercările ei, lucrătorii ei, părinții ei, aceia care se ostenesc pentru ca noi să avem bucuriile acestea; să nu uităm datoria față de această familie.

Niciodată să nu ni se înstrăineze inima de frații noștri, de duhul Lucrării în care ne-a trezit și ne-a chemat Dumnezeu. Să ne învinuim singuri când n-ascultăm. În vreun moment de rătăcire, când n-ascultăm de frați, să ne-nvinuim și să considerăm aceasta ca un păcat duhovnicesc înaintea lui Dumnezeu. Pentru că este scris despre Iisus: „...Fiul Tatălui în adevăr și-n dragoste”.

Adevărul este învățătura; dragostea este unitatea sufletească. Nu poate fi unitate fără învățătură sănătoasă, cum nu poate fi dragoste fără adevăr. Să ținem seama că Lucrarea aceasta are o învățătură și Cuvântul lui Dumnezeu poruncește la Tit 1, 9: „Propovăduiește cuvântul potrivit cu învățătura și înfruntă pe potrivnici”.

Aceasta este datoria unui mădular dintr-o lucrare duhovnicească. Și-apoi datoriile celelalte, din familia trupească, le știm cu toții și ni se-aduce neîncetat aminte despre aceste lucruri.

Gândindu-ne deci la aceste trei mari adevăruri, să căutăm să ne facem datoria față de toate. Făcând-o pe una, să nu le uităm pe celelalte. Este scris la Efeseni 3, 14: „Din El (din Hristos) își trage numele orice familie din cer și de pe pământ”. Despre ce familie și despre câte familii e vorba aici, numai bunul Dumnezeu știe.

Noi știm însă că familia noastră duhovnicească al cărui nume-l purtăm își trage numele din Iisus. Numele familiei noastre, Oastea Domnului, poartă în numele ei Numele Lui. Din considerație pentru El, să respectăm această familie, s-o iubim și să rămânem până la sfârșit credincioși învățăturii din ea și unității frățești.

Și-apoi datoriile față de cealaltă familie le știm. (...) Orice nuntă este întemeierea unei familii și nu trebuie să uităm niciodată cuvintele Mântuitorului despre casa zidită pe stâncă și casa zidită cu temelia pe nisip. Să veghem la aceste lucruri. Orice familie să nu uite această datorie.

Noi dorim pentru scumpii noștri, a căror sărbătorire o prăznuim în chip așa de fericit, toate binecuvântările lui Dumnezeu și ajutorul Lui în tot ceea ce privește datoria față de aceste trei familii din care fac parte. Numai atunci vom ajunge cu toții să facem parte din familia cerească, în care vom pătrunde dincolo de această existență, când vom trece în Împărăția lui Dumnezeu, în care credem și pentru care ne-am născut prin Cuvântul și prin Duhul Sfânt.

Dea Domnul Iisus tuturor celor care suntem aici puterea și ajutorul ca, făcând parte din familia trupească, să nu uităm datoriile față de această familie. În felul acesta, Dumnezeu ne va binecuvânta. În felul acesta, Biserica noastră va fi o Biserică nu numai cu numele drept-credincioasă, ci va fi cu viața, cu puterea, cu roadele o Biserică drept-credincioasă și noi vom fi cu adevărat niște copii ai lui Dumnezeu drept-credincioși în ea.

Cu aceste gânduri, am dori să ne rugăm împreună lui Dumnezeu și să plecăm la biserică pentru actul oficial al cununiei.

Se vor ruga întâi mirii și-apoi unul dintre nași.

Slăvit să fie Domnul!