„Cărările cele vechi”

Slăvit să fie Domnul!

„Așa vorbește Domnul: «Stați în drumuri, uitați-vă și-ntrebați care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună. Umblați pe ea și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre» ” (Ier 6, 16).

Pe toți ne interesează problema mântuirii. Eu cred că pentru aceasta vă strângeți mereu frățiile voastre de pe meleagurile Moldovei, ca și noi de pe meleagurile îndepărtate ale Ardealului: dorim mântuirea. Și pentru că dorim din toată inima, să fim cu multă luare aminte.

De când prima piatră de temelie a Bisericii creștine a fost [pusă], acum sunt aproape două mii de ani. Multe reforme s-au făcut în Bisericile creștine în timpul celor două mii de ani. S-au ridicat fel și fel de învățători și fel și fel de-nvățături, încât, după aproape două mii de ani, putem spune așa cum spune Apostolul Pavel: „În timpul din urmă, oamenii vor avea o formă de evlavie, dar fără de putere”.

Ne-am cutremurat lăuntric când am auzit în ce stare ne găsim noi [față de] învățăturile de-acum două mii de ani, date de Duhul Sfânt prin înaintașii noștri. Și-am dori, fraților, [să spunem așa] cum avertiza proorocul Ieremia pe poporul Israel care s-a abătut de la căile Domnului și a săpat fântâni care n-au ținut apă, a mâniat pe Domnul Dumnezeul oștirilor, Care l-a purtat pe poporul Lui spre Țara Făgăduinței, dându-i pâine din cer patruzeci de ani. (...)

Fraților dragi, așa de rar ne vedem... Nu mai avem posibilitățile de altă dată, să ne întâlnim prin presă și prin întâlniri mai dese, în această binecuvântată Lucrare pe care Dumnezeu a trezit-o în țara și-n poporul nostru, și-n Biserica noastră.

Cu prilejul întâlnirii noastre, o spun cu toată tăria: [Dumnezeu] a ridicat acest voluntariat în Biserica noastră la o luptă foarte grea. Și lupta grea pe care-o avem noi de purtat este reîncreștinarea poporului nostru creștin. După felul de trăire, după felul de purtare, nu ne mai asemănăm cu prima Biserică de la început.

Intrând în comuna dumneavoastră, am auzit chiote, cântece și ne-am dat seama că nu e nuntă: e ospăț. Despre care Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: „Ați trăit destul în beții, în ospețe, în chefuri și-n slujiri idolești neîngăduite”. Și noi le sfințim. Sfințim ospețele, unde sunt băuturi, jocuri și tot ce-i necuviincios.

Ei, fraților, iată, tocmai de aceea Dumnezeu a ridicat acum cincizeci și ceva de ani acest voluntariat în Biserica noastră. Și-i o minune, fraților! Câte vânturi n-au bătut peste Lucrarea aceasta! Ce furtuni îngrozitoare n-au venit! Istoria acestei Lucrări va dovedi odată anii grei [de după] 1935, care au fost cei mai grei ani pentru Lucrarea aceasta.

Parcă - pământește vorbind - la cârma acestei corăbii era un luntraș slab, cu șapte operații în corpul lui, străjuit de trei calfe care-l însoțeau la reclădirea Bisericii creștine, la reîncreștinarea Biserici creștine. Erau: Părintele Iosif, fratele Ioan Marini, Nicolae Vonica și fratele Traian. Sunt puține exemplarele [foilor] care mai sunt din vremurile acelea, vremuri grele, vremuri pe care le-a trăit această Lucrare; căci Lucrarea aceasta, ca și Biserica creștină de la început, s-a născut în prigoane, a trăit în prigoane și va muri în prigoane. Aceasta a fost soarta Bisericii și va fi pentru totdeauna.

Iată, Cuvântul lui Dumnezeu, prin proorocul Ieremia, spune: „Stați la drumuri și-ntrebați de cărările cele vechi”. Nu erau drumuri; erau cărări, că prea puțini mergeau pe ele. În scurgerea vremurilor, numai cărări au rămas din drumurile bătătorite, din pământul drumurilor amestecat cu sângele înaintașilor noștri din cei 300 de ani [de persecuții]. Așa s-a cimentat Biserica lui Dumnezeu, prin care s-a făcut această plămădeală atât de puternică, încât nimeni și nimic în lume nu va putea dărâma Biserica vie a lui Dumnezeu.

„Stați la drumuri și-ntrebați!” Noi nu ne mai putem mulțumi cu o formă de evlavie. Nu ne mai putem mântui cu un Hristos al lumii, în felul lumii; cu care se cunună lumea, cu care se botează lumea, nu mai putem trăi așa.

Minune! - gândiți-vă și la acest lucru: câte curente n-au bătut peste Lucrarea aceasta! Lucrarea aceasta a lucrat cu atâta hărnicie, încât putea să numere astăzi peste trei milioane de oameni. Dar au venit străinii și-au rupt fără milă și au sfâșiat această Lucrare.

Au rămas puțini statornici dintre acei de pe vremurile acelea de la început, care și-au păstrat statornicia în Cuvântul lui Dumnezeu și-n această Lucrare. Și ne-am întrebat: De ce? Că, după anii grei prin care-am trecut, poate aveam și noi nevoie de odihnă, de liniște, de o Lucrare în care să ne putem bucura ca alții. De ce oare Dumnezeu ne-a ținut mereu tot în furtuni, tot în vânturi și tot în primejdii? De ce, fraților? De ce n-am putut trece în altă parte, să ne-adăpostim și noi în dosul unei hârtii? De ce n-am putut? Pentru că Dumnezeu a vrut ceva cu Lucrarea aceasta.

Lucrarea Oastei e o lucrare de viitor. Lucrarea Oastei are o sarcină grea. A avut întotdeauna și are sarcina aceasta grea. Repet din nou: are o mare misiune în Biserica lui Dumnezeu. Anii grei prin care vom trece și noi și a trecut întotdeauna Biserica Domnului, să știți, trebuie trecuți cu orice preț.

Oricât ar fi de strâmte cărăruile, oricât ar fi de acoperite de iarba uitării drumurile bisericii noastre, noi am dori mereu, din inimă, și stăruim mereu în fața lui Dumnezeu să devină din nou drumuri bătătorite. Parcă ne mângâie Cuvântul lui Dumnezeu din Psalmul 42: „Pentru ce te mâhnești, suflete al meu? Mi-aduc aminte de zilele de-odinioară când mergeam înconjurat de mulțime spre Casa Domnului.

Nu te mâhni, suflete al meu. Crede în Dumnezeu, căci iarăși Îl vei lăuda”. Aceasta este nădejdea noastră și cu această nădejde murim, în această Lucrare, oricât ar fi de greu drumul pe care trebuie să mergem.

Când ne-am întors la Dumnezeu, am făcut un legământ pe viață și pe moarte că-I vom sluji Domnului. Până când inima mai bate în noi, suntem hotărâți să rămânem statornici în această Lucrare, în Biserica lui Dumnezeu.

Acum aduceți-vă aminte de cărările vechi. Dacă nu le cunoașteți unii care ați venit mai târziu la Domnul, ascultați de cei care-au mai rămas, încă puțini, care ne pot vorbi de cărările vechi, care ne duc pe noi la mântuire și la Împărăția lui Dumnezeu. De ce? Ca să aveți pace în sufletele voastre și să-I puteți sluji Domnului. Noi vrem să-I slujim lui Dumnezeu! Vrem!

Lucrarea aceasta a fost cea care a spus întotdeauna: „Noi suntem gata să ne supunem tuturor”. Am primit și de la Domnul învățătura aceasta: „Supuneți-vă mai-marilor voștri!” „Supuneți-vă stăpânirilor; (...) orice stăpânire e de la Dumnezeu”. Am înțeles și practic am dovedit lucrul acesta: am dat cezarului ce-i al cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Am slujit țara și poporul nostru întotdeauna; dar vrem să-L slujim pe Dumnezeu cu sufletul nostru, căci numai un suflet avem.

Cărările cele vechi, fraților dragi, pentru că sunt aproape acoperite, ținem să vă spunem: Lucrarea și voluntariatul acesta s-a născut în Biserică, prin umilul vas, Părintele Iosif, pe care-l prețuim noi cu atâta scumpătate. Omul acesta a murit caterisit, a fost socotit ca un vas nevrednic...

Că se plângea când a fost judecat de consistoriu: „Am fost judecat cu un preot ateu, care nu credea în Dumnezeu; el a fost grațiat, i s-au dat drepturile din nou, iar eu, care am vestit pe Iisus cel Răstignit toată viața mea, cu șapte operații în corpul meu, eu am fost caterisit”2. Și a murit caterisit.

(2) Despre acestea, în mod detaliat, a scris Părintele Iosif Trifa în «Isus Biruitorul», nr. 15, din 5 aprilie 1936, text preluat apoi în scrierile referitoare la istoria Oastei: „Aș putea să-mi strig durerea, căci la București am fost judecat deodată cu un alt preot, care, într-o carte, a scris că «Iisus Hristos este numai o ficțiune (o închipuire), dar avea numai existența». A fost caterisit și acel preot și, alăturea cu el, mi se dă și mie aceeași pedeapsă, cu toate că eu L-am trâmbițat mereu pe Iisus cel Viu. Alăturea cu un tăgăduitor de Hristos, am fost pedepsit și eu, un vestitor al Lui. Așijderea, și la judecata Consistoriului Mitropolitan din Sibiu am fost judecat deodată cu un preot din Eparhia Clujului (pr. Buzdug), contra căruia se ridicau 22 puncte de acuză, la auzul cărora te îngrozești, fiind pline de fel de fel de lucruri scârboase, de desfrânare etc. (S-a ocupat și ziarul «Curentul» de ele). După o lungă dezbatere, acel preot a fost achitat, iar eu repede am fost judecat. Aș putea să-mi strig durerea că, între acești doi, eu am fost judecat atât de aspru...".

(Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 2, Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 1999, p. 226) (n. n.)

Dar nu ne mirăm, fraților dragi. Sfântul Ioan Gură de Aur, socotit astăzi cel mai mare dascăl al Bisericii noastre, a fost caterisit de trei ori și a murit caterisit. Și astăzi e cel mai mare dascăl al Bisericii noastre. Vremurile au ridicat lespedea pe care-au pus-o oamenii de pe timpul acela, socotindu-l nevrednic.

Așa e și Lucrarea Domnului. Să știți că și Părintele nostru Iosif a murit caterisit și, mai mult decât atât: martor am fost când, fiind el mort de trei zile, din ordinul mai-marilor Bisericii, l-au dezbrăcat de haina preoțească, [zicând] că n-a fost vrednic de ea. [Pentru ei], omul acesta care-a umplut bisericile țării noastre, omul acesta care-a dat viață Bisericii noastre n-a meritat să fie înmormântat cu haină de preot... [cu toate că] era și văduv și-a purtat greul acestei Lucrări.

Dar lăudat să fie Dumnezeu! Dumnezeu nu judecă cum judecă oamenii. Va veni odată ziua dreptății lui Dumnezeu. Va veni odată și vom vedea și noi, cu ochii noștri, ceea ce n-am putut crede în viața noastră: ce-a putut face omul acesta pentru Biserica lui Dumnezeu. Și nici astăzi încă nu-i înțeleasă [Lucrarea Oastei] nici de Biserica noastră actuală. Omul acesta și oamenii aceștia au căutat și caută pe orice cale „cărările vechi”, cărările prin care noi am ajuns la cunoștința lui Dumnezeu.

Un frate a amintit mai înainte despre Apostolul Pavel, care spune în Epistola către Galateni: „Evanghelia propovăduită de mine nu-i de obârșie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învățat-o de la om”. Și cu această învățătură s-a aruncat Apostolul Pavel - smuls din neamul său și care trăia după cea mai îngustă partidă a religiunii iudaice - s-a aruncat în Biserica Domnului și, ca un erou, a căutat să ridice numele Domnului Iisus mai presus de orice nume.

Mai departe: când Biserica lui Dumnezeu de-atunci, care a luat ființă în Ziua Cincizecimii, a fost călcată în picioare de-nvățători străini, smulși din poporul iudeu, care țineau obiceiurile și datinile lor, silind pe credincioși să se taie împrejur, după Legea lui Moise, Apostolul Pavel spune în Galateni capitolul 2: „După paisprezece ani”... (acestea sunt cărările vechi de la întemeierea Bisericii noastre) „m-am suit la Ierusalim”. Nu singur. Cu Barnaba și cu Tit.

Deci îndemnat de Biserică, s-a dus să stabilească învățăturile care pe totdeauna vor rămâne o temelia a Bisericii noastre. A luat pe Barnaba și pe Tit și s-a suit la Ierusalim, la cei ce erau stâlpii Bisericii: Petru, Iacov și Ioan. S-au consultat cu toții împreună și, după multă rugăciune și prin descoperirea Duhului lui Dumnezeu, au înlăturat învățăturile de fărâmițare și de dezbinare ale oamenilor care-au căutat să strice temelia pusă de Sfântul Pavel, care spune: „Eu, ca un meșter zidar, am pus temelia, dar alții clădesc deasupra”.

Lucrarea aceasta a pornit cu această lozincă: „N-am vrut să știu între voi nimic altceva, decât pe Iisus cel Răstignit.” Noi nu suntem teologi. N-avem teologie. Nu intrăm în dogme, nici în statute; dar noi Îl vestim pe Iisus cel Răstignit. Noi scoatem aurul acesta care a fost tăvălit veacuri de-a rândul în noroi, dar care nu și-a pierdut proprietatea.

După cum bucata de aur tăvălită-n noroi tot aur rămâne... ai spălat noroiul și ea nu-și pierde valoarea, așa a fost Iisus cel Răstignit. A fost tăvălit în toate lucrurile. Dar prin lacrimile fraților și ale surorilor, prin rugăciunile noastre, am spălat bulgărul acesta de aur și-am găsit, într-adevăr, că n-a pierdut nimic din proprietatea lui. Și pe acest Iisus cel Răstignit, a pornit această Lucrare să-L arate țării și poporului nostru.

„N-am vrut să știu între voi nimic altceva, decât pe Iisus cel Răstignit.” Și astăzi învățătura de temelie este Iisus cel Răstignit.

Făgăduința a fost, cum a amintit fratele Petru mai înainte: „Vă trimit un alt Mângâietor, care vă va aduce aminte despre tot ce v-am spus Eu și vă va descoperi lucrurile viitoare.” Adunările noastre, întâlnirile noastre le-am dorit din suflet și le dorim să fie în biserica noastră. Am spus aceasta și ierarhilor noștri: „Nu înțelegem o biserică cu lacăte pe ea, ca o pușcărie. Nu înțelegem ca o biserică numai la trei săptămâni să-și deschidă ușile. Noi vrem o biserică deschisă oricând pentru noi”. Prin jertfele fraților, au înflorit bisericile noastre și vor înflori. Vrem o biserică deschisă, vrem o Biserică vie. Luptăm pentru o Biserică vie. Și, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, după [înțelesul expresiei] „cărările vechi”: „Un obicei care este bun înalță-l! Un obicei care este rău înlătură-l din viața creștină!”.

Ei, fraților, suntem o minoritate, ca să înlăturăm din bisericile noastre atâtea datini păgâne care s-au înstăpânit. Ce caută băutura la nunți, la ospețe? Ce caută băutura la înmormântări? Ce caută băutura și alte obiceiuri chiar la botezurile copiilor noștri? Iată că ne-am păgânizat de tot!

Și noi dorim din toată inima și dorim ca și frățiile voastre să luptați alături de noi. Dacă Duhul lui Dumnezeu - am spus - întreține adunările noastre, că El este Învățătorul nostru pentru totdeauna, când Duhul lui Dumnezeu vorbește unei adunări și unor frați într-o adunare un lucru, să știți, în Ardeal nu spune una și-n Moldova să spună alta. Dacă eu vă vorbesc românește, și cei din Moldova - și dacă ar fi și din altă parte - toți măcar să ia aminte ce am spus.

Dacă Duhul lui Dumnezeu este Cel care întreține adunările noastre, El nu vorbește ca ceilalți, care vorbesc în limbi: la unii într-un fel, la alții într-altul. Hristosul nostru are o învățătură clară și limpede. Și-adunările noastre sunt alimentate de Duhul lui Dumnezeu. Noi așa am înțeles și-acest lucru l-am pus în practică în viața noastră.

Dacă [celor din] poporul Israel patruzeci de ani le-a dat Dumnezeu pâine din cer, cum spunea Mântuitorul: „Nu Moise v-a dat pâine din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer”, (...) patruzeci de ani pâine proaspătă au mâncat. Dar le-a dat poruncă Dumnezeu: „Să nu strângeți pe două zile, că se strică!” [Puteau să strângă doar] vinerea, ca să aibă pentru sâmbătă.

Ei, vedeți cât de mare-i Dumnezeul nostru? Hristosul nostru, tăvălit în noroi, Hristos acesta pe care L-am dezgropat și L-am găsit poate și pe noi să ne-alimenteze cu pâine proaspătă din cer. Nu tot cu învățături vechi, nu tot cu unele lucruri care nu se mai pot încadra, pentru că... crești... înțelegeți, fraților? Noi suntem mereu judecați că Lucrarea Oastei este o lucrare copilărească, e o lucrare de copii. Vezi-doamne, aceștia pot să crească Lucrarea altfel acum...

Eu vă pun o întrebare pe care s-o aveți ca dovadă și ca argument și frățiile voastre. Când se naște un copil, se naște cu mădularele pe care le avem și noi: mâini, picioare, ochi, urechi și toate mădularele. Dacă copilul crește mare, îi cresc alte mădulare? Ar fi normal să-i crească alte mădulare? Nu! Să i se dezvolte mădularele cu care s-a născut. Noi am primit chipul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu n-are mâini și picioare ca noi. Dumnezeu este duh... nici nu ne putem închipui. Cum înțelegem noi creșterea în cele duhovnicești?

Înțelegem cum spune Sfântul Pavel: „Dragostea să fie fără prefăcătorie. Credința voastră să crească din zi în zi. Dragostea voastră merge mereu crescând”. Bunătatea și toate virtuțile cu care trebuie să fim împodobiți în Hristos, aceste virtuți să crească așa ca să ajungem la starea de plinătate în Hristos.

Fraților iubiți! Dacă am spus că nu trebuie să mai punem atât accent pe lucrurile vechi, să nu credeți că [m-am referit la] învățătura stabilită de înaintașii noștri. Dar Dumnezeul nostru dă valoare acestor învățături care au pornit de la înaintașii noștri cu multe jertfe și cu multe lacrimi. Avem pe inimă răspunderea aceasta: că, în fața lui Dumnezeu, pentru anii vieții noastre, vom răspunde și pentru sufletele celor care ne ascultați [vestindu-vă] Cuvântul lui Dumnezeu. N-am vrea să ne condamne Dumnezeu odată prin cuvintele Sfântului Pavel: „Nu m-am ferit să vă vestesc tot planul de mântuire al lui Dumnezeu”.

În Lucrarea aceasta, frații mei, mulți reformatori s-au ridicat, cum s-au ridicat și din alte Biserici, îndeosebi din Biserica Catolică: Luther, Zwingli, Ioan Calvin și alții, care, din reformele lor, ce-au făcut? Au luptat împotriva icoanelor... le-au călcat în picioare... Crucea și toate. Au rămas și fără Cruce, și fără Hristos. Că-s la fel ca oamenii din lume: beau și ei, trăiesc în păcate și ei... Nu se poate deosebi un ortodox de-un reformat sau de-un protestant... și așa mai departe.

Ei, vedeți? Noi n-am făcut o reformă în felul acesta. Noi am înțeles Cuvântul lui Dumnezeu după învățăturile vechi: nașterea din nou. Să ne naștem din nou. Am învățat învățătura spusă de Domnul lui Nicodim: „Dacă nu se naște cineva din nou, Împărăția lui Dumnezeu n-o poate vedea și n-o poate moșteni”.

Deci iată: creșterea noastră duhovnicească e nașterea din nou. Așa om mare, bătrân, cum te găsești: născutu-te-ai din nou? Născutu-te-ai dintr-o sămânță care nu poate putrezi? Dumnezeu Și-a dat cuvântul: „Nu vei vedea Împărăția, nici n-o vei moșteni”. Nici Fața Domnului n-o vei vedea.

Orice naștere își are durerea ei. E adevărat, a renunța la patimile grele, la păcatele în care ai trăit, nu-i ușor. Vei fi batjocorit, urât. Chiar toți ai tăi te batjocoresc, te urăsc. Dar, dragii mei, vrem să slujim la doi domni? Numai Domnului Îi slujim! Ori îl iubim pe unul și-l disprețuim pe celălalt, ori pe celălalt îl iubim și pe celălalt îl urâm. Trebuie, fraților iubiți, așa cum s-a spus: „Rupeți-o cu păgânătatea și cu poftele lumești și trăiți în veacul de-acum cu cumpătare, dreptate și sfințenie, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile vor pieri cu trosnete și pământul cu tot ce este pe el va arde. Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm un cer nou și-un pământ nou, în care va locui neprihănirea”.

Aceasta-i ținta noastră. Pe aceasta ne-a pus-o înaintașul nostru. Și cel mai mare bine pe care l-a făcut Bisericii și neamului nostru [a fost că] a pus Biblia în mâna poporului. [Azi ea] nu mai e o carte ferecată, să ai drept numai să-i săruți scoarța, dar înăuntru să nu te uiți, că e păcat; să n-ai drept să citești! Nu! Au dispărut lucrurile acestea. [Referitor la] Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu (și amintea și fratele), Mântuitorul strigă cu putere, în Evanghelia după Ioan 5, 39: „Cercetați scripturile, că ele vorbesc despre Mine și-n ele socotiți că veți avea viață veșnică.” S-a pus Biblia în mâna poporului și poporul nostru e luminat de Cuvântul lui Dumnezeu. Acum înțelegem altfel lucrurile.

Înțelegem chiar nunțile [altfel].

Când Domnul Iisus S-a dus la nunta din Cana și a prefăcut din apă vin, ce credeți oare? Că sunt și atâția preoți care susțin... am avut chiar necazuri [cu unii care ne-au zis]: „Ce faceți voi cu învățăturile voastre? Spuneți că Domnul n-a băut? Dar n-a fost Domnul la nunta din Cana și-a băut vin până când s-a gătat? Și, când oamenii erau beți, le-a mai umplut încă vasele acelea cu apă și a prefăcut-o în vin”. Și-am zis: „O, Doamne, Iisuse! După ce oamenii erau aproape beți, ai poruncit să se pună apă în vasele de spălare, în vasele necurate, în care se spălau pe picioare oamenii și se scăldau în ele, și ai făcut acum vin din apă? Pentru aceasta ai venit, Doamne? Încă 18 vedre de vin să le mai dai oamenilor beți?”. Nu acesta a fost înțelesul mergerii la nunta din Cana.

Vinul nou și vinul vechi e învățătura Vechiului Testament și-nvățătura Noului Testament. Vasele de piatră pentru spălare am fost noi. Vase necurate. Toate spălăturile lumii ne-au robit pe noi. Acestea sunt vasele necurate în care Dumnezeu a binecuvântat apa și a prefăcut-o în vin. A binecuvântat Cuvântul lui Dumnezeu și-a făcut vinul nou, despre care Domnul spune: „Nu-l voi mai bea până-n Împărăția Mea, când îl voi bea împreună cu voi.” Este învățătura Domnului. Și nicidecum Domnul nu S-a pus la o masă unde erau oameni beți. Sau Fecioara Maria, sau ucenicii să fi stat în societatea acestor oameni.

De aceasta, condamne-ne o lume întreagă! Cum au amintit frații: „Cuvântul lui Dumnezeu e-o candelă pentru picioarele noastre”. Noi am rupt-o.

Binecuvântați să fiți voi, tinerilor! Și șirul lung de tineri de care au amintit frații. Ați avut un șir lung de nunți binecuvântate de Dumnezeu. Acolo Hristos a putut sta. Și, dacă Domnul ar fi aici, cu plăcere ar sta în adunarea aceasta. Și ar binecuvânta apa care se pune în vasele necurate, în vasele noastre. Căci Cuvântul lui Dumnezeu e Apa vie care s-a prefăcut un vin dătător de viață, plin de Duhul și de puterea lui Dumnezeu.

Binecuvântați să fiți voi, părinților care v-ați crescut copiii așa: întemeiați pe o temelie puternică, pe Hristos. Și binecuvântați [să fiți] voi, tinerilor care așteptați, ca mâine, să fiți miri sau mirese, să întemeiați familii creștine, ca să creșteți voi, tinerilor, sfinți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Iar voi, fraților care sunteți tineri astăzi, să puneți mâna pe plugul Evangheliei, să mergeți mai departe, trăgând brazde binecuvântate pentru slava lui Dumnezeu.

Am venit și noi să vă vedem, fraților. Am spus: ne vedem foarte rar. E foarte aglomerat ogorul lui Dumnezeu. Și trebuie păzit! Parcă ne stă pe inimă cuvântul Apostolului Pavel dinainte de plecare, când i-a strâns pe episcopii din Milet și le-a spus următoarele cuvinte: „Știu că după plecarea mea se vor ridica din mijlocul vostru oameni care-i vor învăța pe ucenici lucruri stricăcioase, ca să-i atragă de partea lor. Fiți treji!”

Avertismentul acesta vi-l spunem: fraților iubiți, e bine să ținem legătura unii cu alții. Și frățiile voastre de-aici cu noi, din Ardeal, și noi cu toate celelalte părți ale țării noastre. Să avem un singur crez. Pentru că o singură credință este, un singur Domn și-un singur botez. S-au strecurat... au venit oameni plini de înșelătorie între noi, și au fărâmat atâtea adunări. Și-am spus întotdeauna: „Nu-i primiți! Nu mergem la ei! Avem familia noastră săracă”. E săracă... Și trupește, noi ne-am născut oameni săraci. Știți bine cum storceam pământul țării noastre ca să scoatem o bucată de pâine. Dar ne-am dat seama și noi și, ajutați de societatea de astăzi, nu mai lucrăm în felul acesta. Ne-am îmbogățit cu toții. Așa să fim și duhovnicește!

Familia noastră e săracă. Nu ne lăudăm nici cu doctori, nici cu ingineri, nici cu profesori... Ne lăudăm cu oameni de la coarnele plugului sau din fabrică, de la ciocan. Care, bătând cu ciocanul, se roagă lui Dumnezeu și duc o viață sfântă. Cu aceștia ne lăudăm. Nu cu oamenii de care zice Sfântul Pavel: „Uitați-vă între voi: nu sunt oameni bogați, nu sunt puternici, nu sunt de neam ales. Dumnezeu a ales vase slabe...”. Nu ne lăudăm cu oamenii niciodată. Ne lăudăm - cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă se laudă cineva, să se laude că-L cunoaște pe Domnul”.

Fraților dragi! Haideți să trecem mai ușor Carpații aceștia și să respectăm cuvântul care spune: „...trăiau în legătura frățească”. Legătura frățească este să ne consultăm, [spre a fi] la fel. Iar dacă unul are o descoperire, nu e permis să-și facă de capul lui; să-și facă grupulețe și să-i atragă pe ucenici de partea lor. Facă ceea ce spune Domnul în Biblie. Consulte-se cu frații de răspundere, care au pe conștiința și pe inima lor Lucrarea Domnului. Ca să nu ne trezim că unul mergem în dreapta, altul în stânga. Ce-am făcut atunci? Sfâșiem și noi cămașa lui Hristos, pe care n-au sfâșiat-o nici popoarele păgâne, romanii? Nu e permis, fraților!

Vă dăm un sfat duhovnicesc. Se vor ridica... pe parcurs, se vor mai ridica. Dar vegheați! Vegherea înseamnă să stați strajă neadormită ca păstorul în mijlocul turmei. Ori e iarnă, ori e vifor, ori ploaie, el stă de pază lângă oi. Păstorul bun își dă viața pentru oi. Asta-i datoria noastră, fraților. Să păstrăm unitatea duhovnicească. Să facem din adunările noastre adunări în care Duhul lui Dumnezeu să ne vorbească; Duhul lui Dumnezeu să-și reverse lumina - ca și lumina aceasta electrică - peste noi. Noi suntem cablul prin care, de undeva, de la o termo sau hidrocentrală unde se produce curentul, acesta ajunge până la noi.

Așa este lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Suntem vasele prin care Dumnezeu să lucreze. Dacă ajungi la o răspântie, nu-ți face de cap. Avem frați de răspunde în Lucrare. Avem frați pe care, ca prin minune, Dumnezeu i-a ținut până astăzi. Faceți ca Pavel și ca Sila, și ca Barnaba. Stați de vorbă cu ei. Nu cu-n om. În Lucrare nu e permis nimănui să ia de unul singur o hotărâre. Nici Domnul nu Și-a luat singur hotărâre. În rugăciunile Lui - și la Schimbarea la Față, și-n Grădina Ghetsimani - i-a luat alături pe Petru, pe Iacob și pe Ioan.

Deci au fost oameni de bază. Tot la fel, zic, o hotărâre nu se ia de unul singur. Ci de-un sfat frățesc, care are pe inimă răspunderea pentru sufletele din Biserica Domnului.

Orice societate omenească își are aceste sfaturi (...) prin care se dau dispoziții, se dau legi și așa mai departe. Dorim ca Biserica noastră să fie organizată după Cuvântul lui Dumnezeu, după legile veșnice pe care Dumnezeu le-a trasat și care niciodată nu se vor schimba. Și n-are nici omul drept să le schimbe.

Deci, fraților, închei și eu cuvântul acesta, îndemnându-vă din toată inima.

Trecem cu drag meleagurile Carpaților. Le trecem cu drag și-am vrea să vedem aici ceea ce vrem să facem și noi pe meleagurile Ardealului, cum zice Apostolul Pavel. „Dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo părtășie, vreo duioșie, vreo îndurare, faceți-mi bucuria deplină. Aveți o dragoste, o inimă, un suflet și-un gând”. Sunteți hotărâți pentru asta?

Și, [privitor la] toate învățăturile străine, fraților: nu înlăturăm și nu jignim pe nimeni, dar sfătuim în Numele Domnului: oamenii care-au primit unele descoperiri să țină cont de-un sfat frățesc, de oamenii de răspundere pe care-i mai avem, ca să fim toți una în credință și-n mergerea noastră pe drumul arătat de Dumnezeu.

Noi am primit o însărcinare: să venim la această nuntă. Aș avea un cuvânt către frații noștri. Dragilor miri, voi ați îmbrăcat o haină pe care n-o veți mai îmbrăca niciodată pe pământul acesta. Pentru că în Lucrarea lui Dumnezeu nu este divorț în căsătorie. Purtați o haină pentru care v-ați pregătit din copilăria voastră, ca să fiți o icoană preînchipuitoare a Nunții minunate care se va sărbători în cer, în curând.

Vreau să citesc câteva versete [despre] cum va apărea mireasa lui Hristos, adică Biserica Dumnezeului celui viu, și cum va apărea Mirele din cer. Avem icoană preînchipuitoare pe tinerii noștri dragi.

În cartea Apocalipsa, la capitolul 19, spune așa: „«Să ne bucurăm și să ne veselim, și să dăm slavă! Căci a venit nunta mielului; soția Lui s-a pregătit și i s-a dat să se-mbrace în in subțire, strălucitor și curat». (Inul subțire și strălucitor sunt faptele neprihănite ale sfinților.) Apoi mi-a zis: «Scrie: Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului». Apoi mi-a zis: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu»”. Așa va fi îmbrăcată mireasa lui Hristos și va apare în curând.

Tot în acest capitol ni se arată prezența Mirelui, începând cu versetul 11 : „Apoi am văzut cerul deschis și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el se cheamă «Cel credincios» și «Cel adevărat» și El judecă și Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul lui îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur. Era îmbrăcat într-o haină muiată în sânge. Numele lui este «Cuvântul lui Dumnezeu». Oștile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate în in subțire, alb și curat. (...) Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: «Împăratul Împăraților și Domnul domnilor»”. Această icoană preînchipuitoare, dragilor miri, o aveți și frățiile voastre, am avut-o și noi și o vor avea urmașii noștri care vor urma după noi.

Dragilor miri, voi porniți pe-un drum acum pe care n-ați umblat niciodată. Și, cum s-a amintit și aseară atât de mult, aveți nevoie de o călăuză în viață. În timpul acesta scurt care mai este până la plecarea voastră la biserică, vreau să vă amintesc câteva îndemnuri pe care vă rog, cercetați-le în lumina Cuvântului lui Dumnezeu și le urmați.

Mirele nostru drag și fratele nostru iubit, ne bucurăm din toată inimă că și pe meleagurile frățiilor voastre sunt părinți buni care se gândesc la fericirea copiilor lor. Și aici vă dau un caz din viața Părintelui Iosif, când o mamă săracă, venită din provincie la el, a cerut:

- Părinte, vreau șapte Biblii.

- Dar de ce vrei șapte?

- Pentru că am șapte fete. Sunt femeie săracă și văduvă și nu le-am putut pregăti nici o zestre. M-am gândit că zestrea cea mai bună este Cuvântul lui Dumnezeu.

- O, femeie, încă n-am întâlnit o mamă care să se gândească la așa o zestre minunată pentru fetele ei.

Și într-adevăr, fraților iubiți, Cuvântul lui Dumnezeu ne-arată că averea e o moștenire de la părinți. O femeie credincioasă e un dar de la Dumnezeu. Ați fost sfătuiți totdeauna, tinerilor dragi, să nu vă-ncuscriți cu oamenii din lume; să nu luați, tinerilor, fete din lume, că vă vor fi curse pentru voi. Avem atâtea exemple pline de durere de tineri care n-au ascultat.

Am sfătuit pe fetele noastre - pentru că toți tinerii noștri sunt copiii noștri și ne gândim la ei ca la copiii noștri - am sfătuit pe tinerele noastre: să nu vă căutați și să nu fiți de acord niciodată să faceți pasul acesta cu tineri din lume. E adevărat că fetele credincioase din Lucrare sunt căutate ca aurul de mare preț.

Toți tinerii noștri, când ajung la răspântia aceasta de drum, au învățat să pună înaintea Domnului și să ceară din partea Domnului un tovarăș de viață. Viața e grea. Dacă nu are cine să te-nțeleagă, viața e un chin pentru tine.

Câți nu plâng pe drumuri că au făcut pasul acesta greșit... Dar nu-l vor mai putea repara niciodată. Se vor topi cu lacrimi în ochi și vor plăti prețul neascultării lor [acei] care n-au înțeles să asculte și să rămână călăuziți de Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Cuvântul Tău e-o candelă aprinsă pentru picioarele mele.”

Îndemnul acesta îl avem și noi pentru frățiile voastre. Nu v-am văzut poate niciodată sau poate, dacă v-am văzut în mulțime, v-am trecut cu vederea. Dar acum, că purtați haina aceasta deosebită, ochii noștri și gândurile noastre se-ndreaptă să vă dăm niște sfaturi care sunt din partea lui Dumnezeu.

Dragul nostru frate și mire, Dumnezeu ți-a dat o mare comoară, pe care niciodată n-ai purtat-o. (...) Dumnezeu ți-a dat o comoară care e arătată de Sfintele Scripturi și v-o spunem noi, care-am făcut și pasul acesta. Binecuvântat să fie îndemnul pe care L-am primit de la înaintașii noștri ca să ne luăm o tovarășă de viață din mijlocul Lucrării.

Nu ne-am dat seama, când am făcut pasul acesta, că drumul nostru e un drum spinos, cu privire la care Sfântul Apostol Pavel îi sfătuia pe tinerii care au posibilitate și pot să nu se căsătorească. pentru că-n lume vor avea necazuri și greutăți. Nu toți au putut primi cuvântul acesta și-au făcut pasul căsătoriei. Dar, după sfaturile fraților noștri și ale părinților duhovnicești, am învățat să cerem din partea Domnului tovarășă de viață. Și Dumnezeu ne-a dat-o.

N-am căutat... Am spus în rugăciunile noastre: „Doamne, nu căutăm frumusețe. Nu căutăm calități de-afară. Noi vrem o soție credincioasă, să ne poată înțelege în lupta pe care-o avem de purtat”. Parcă simțeam, prin Duhul lui Dumnezeu, că drumul nostru e spinos și avem nevoie de cineva care să ne sprijinească mai mult ca oricine în rugăciunile noastre.

Când au rămas de noi cu copii în brațe, plângând, și am plecat pe-un drum spinos, am simțit mereu, în durerile noastre, că cineva se topea pentru un soț și un tată cum se topește o lumânare. Ne-au rămas credincioase!... Când ne-am întors, le-am găsit bine, lăudat să fie Dumnezeu! Le-am găsit bucuroase că a venit și ziua când pribegia noastră a avut capăt. De aceea vă îndemnăm pe voi, tinerilor dragi. Nu știți ce-aduce viitorul; dar știm un lucru: ne-am predat inima și viața noastră pentru totdeauna Domnului.

Dragul nostru mire, am amintit și-aseară: creștinismul nostru a făcut din nunți ospețe. Și din ospețe a făcut lucruri care i-au depărtat pe oameni mult de Dumnezeu. Noi am revenit la cărările vechi, care ne-au fost arătate prin proorocul Ieremia, despre care s-a amintit și aici. Și, luând exemplu de la înaintașii noștri care ne-au pus înainte lucrurile aceste, vă sfătuim, tinerilor dragi. Cred că în viața voastră nu se va întâmpla așa.

Vedem cu durere în viața creștinismului nostru că femeia, după căsătorie, a ajuns roabă bărbatului. Am văzut soțul, care este dator să câștige pâinea de toate zilele: când se întoarce cu nervii încărcați de la munca pe care-o prestează, își face din femeie un paratrăsnet. Unele nu știu unde să se-ascundă de groaza lor... altora le e viața un chin. Omul își descarcă nervii asupra bietei femei, care numai ea știe cu câtă greutate sau cu câtă bucurie îl așteaptă să se întoarcă. Ce mare har pentru voi că v-ați ferit de lucrul acesta!

Dragă mire și dragilor tineri, vă îndemnăm stăruitor, din toată inima. Dumnezeu nu ne-a dat o roabă; ne-a dat o tovarășă de viață cu care să ne-mpărtășim durerile și bucuriile noastre. Niciodată să nu faceți un paratrăsnet din femeile voastre. Avem poruncă din partea Domnului: „Așa să vă iubiți femeile cum Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea. Nimeni nu și-a urât vreodată trupul, ci îl hrănește și-l îmbracă cu drag, ca Hristos Biserica.”

Iată de unde au căzut creștinii noștri. Mereu vedem pe toate drumurile - și chiar astăzi sau ieri, prin atâtea orașe prin care-am trecut, am văzut - oameni beți la margini de drumuri; alții, cu bagaje, clătinându-se pe drum. Și-am zis în noi: „O, vai de soția care așteaptă așa un soț, venind clătinându-se pe picioare și făcând din soția lui un paratrăsnet, de trebuie, cu copiii în brațe, să-și părăsească casa și s-alerge departe de el”. Acesta-i prețul neascultării tinerilor noștri care n-au înțeles să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.

De aici ne-a izbăvit Dumnezeu pe noi! Astăzi noi, când mergem la casele noastre - și așa vă dorim și frățiilor voastre! -, găsim o soție plină de dragoste. O față zâmbitoare, o soție care s-a rugat pentru noi de când am plecat de acasă și până la întoarcere.

Și te sfătuiesc, dragă mireasă, așa să-ți primești bărbatul tău. Se câștigă greu pâinea de toate zilele; are greutăți fiecare, dar nu căuta să-l înlături. Arată-i o față zâmbitoare. Arată-i că în casa ta e un colț de rai, ca să nu-i dai prilejul apoi, cu nervii încărcați, să plece... unde? La un bufet, la o cârciumă... și, de acolo, la alte și alte greutăți, omul însuși creându-și lui greutate.

Viața voastră să fie întotdeauna o viață plină de bucurie. Când Dumnezeu vă va da copii, copiii sunt aceia care leagă soțul și soția; copiii sunt aceia care sfarmă toate despărțirile dureroase din viața familiei. Dacă voi vă veți încadra după îndemnurile care-s rupte din inima noastră, pe care noi le-am trăit și [vi le spunem din ceea ce] vedem în viața de fiecare zi, va fi bine de voi. Avem încredere că veți face lucrul acesta ce v-am amintit aici.

Nunta voastră e o icoană preînchipuitoare a Nunții Mirelui din cer. Și Hristos avea nevoie de o mireasă. După Cuvântul lui Dumnezeu, nu e bine să fie omul singur. Dumnezeu însă a rânduit omului căsătoria. Pentru că Domnul a îmbrăcat chip de om, avea nevoie și El de o mireasă în mod spiritual, care este Biserica lui Dumnezeu ce se găsește împrăștiată pe pământul acesta. Și luptă fiecare. Nu se are în vedere dacă ești femeie sau bărbat, căci Dumnezeu ne va da alte corpuri, spirituale. [Nu vom fi] nici bărbat, nici femeie, nici bătrân, nici tânăr. Vom avea o vârstă deosebită, pe care Dumnezeu, în planul Lui, a hotărât-o.

Astăzi pe pământul acesta se dă ultima bătălie pentru pregătirea miresei lui Hristos. Dumnezeu ne-a ridicat pe noi de la muncile noastre de jos, ca să punem mâna pe Cuvântul lui Dumnezeu și să sfătuim pe tinerii noștri dragi - și nu numai pe tineri, ci și pe bătrâni - că noi avem datorie să ne pregătim pentru Mirele nostru curat.

Haina deosebită a miresei care stă în fața noastră e o icoană preînchipuitoare a hainei binecuvântate pe care o va avea mireasa lui Hristos. După Cuvântul lui Dumnezeu, haina de in subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților. Fiecare în satul în care vă găsiți, pe meleagurile pe care ne este dat vremelnic să ne ducem anii vieții noastre, avem datoria să nu mai trăim pentru noi. Luptați, fraților, pentru pregătirea miresei lui Hristos, căci în curând va veni! Tot cerul e mobilizat și pământul e pus în mișcare pentru pregătirea Bisericii lui Dumnezeu .

Încă puțină vreme, și Cel ce vine va veni. Va veni Mirele nostru Hristos. Dar cum va apărea Mirele? El nu va avea o haină deosebită, de sărbătoare. El va apărea înaintea miresei, pe care o va răpi de pe pământul acesta, în haina plină de sânge. Haina Lui era înmuiată în sânge, dar pe coapsă avea scris: „Cuvântul lui Dumnezeu”, „Împăratul împăraților și Domnul domnilor”.

Ochii noștri Îl vor vedea pentru prima dată pe Mirele nostru așa cum nu L-am văzut niciodată, dar L-am auzit în adunările noastre, care au fost o binecuvântare pentru noi.

Mirele Hristos a plătit prețul acesta mare, căci în cer, cu haina plină de sânge, S-a prezentat în fața lui Dumnezeu Tatăl, S-a prezentat în fața oștirilor din ceruri, arătând ce a făcut pe pământul acesta, [așa cum] a vorbit cu grai viu și înaintea apostolilor Săi, [cum scrie] în Ioan capitolul 17: „Lucrarea pe care Mi-ai dat s-o fac pe pământul acesta am făcut-o.” Și, ca dovadă pentru această mărturie pe care-a făcut-o, S-a prezentat în haina muiată în sânge pentru noi, oamenii, ca să vedem cât a îndurat Domnul nostru pentru noi. Dar El avea scris [numele acesta]: „Împăratul împăraților și Domnul domnilor.”

Fraților iubiți, nu e departe ziua aceea. Poate tocmai aceasta-i cauza pentru care frații umblă din loc în loc și nu ne poate opri nimeni, și nu ne-a putut opri nimeni. E chemarea lui Dumnezeu, e îndemnul lui Dumnezeu. Cu greutate - să știți frățiile voastre - mergem și noi din loc în loc. Și noi avem familii și avem greutăți, dar e o mână nevăzută care ne-mpinge. Știm că vom avea greutăți, știm că vom avea necazuri, dar nu uităm legământul pe care l-am făcut: „Doamne, pentru Tine mergem până la moarte!”.

De aceea ne vedeți și pe noi veniți de departe. Ar trebui să ne întâlnim mai des, dar e mare ogorul lui Dumnezeu. Sunt atâtea suflete, din atâtea locuri, care cer măcar o zi binecuvântată de întâlnire cu frații, ca să se poată pregăti toți. Și au pe inimă răspunderea aceasta în fața lui Dumnezeu pentru pregătirea pentru Mirele Hristos. Ce minunat va fi când vom fi acasă la Domnul! Nu ne vom mai despărți, nu ne vom mai întâlni plângând și să plecăm plângând din adunările noastre. Vom rămâne veșnic pe muntele Taborului minunat pe care apostolii au văzut numai o rază din Împărăția lui Dumnezeu și au dorit să nu mai plece niciodată de-acolo.

Va veni această plinătate și nu e departe... duhul ne spune. Și suntem datori fiecare: nu vă feriți de ochii lumii; să ne purtăm credincioșia din îndemnul cugetului, nu să ne admitem unele abateri de la Cuvântul lui Dumnezeu atunci când nu ne vede nimeni. Noi știm că Domnul ne-a făgăduit că e cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor. Chiar în singurătatea noastră, Domnul e cu noi. Chiar în singurătatea noastră, să avem o purtare conștiincioasă și, cum își păstrează o tânără curăția ei, așa să ne păstrăm și noi curăția duhovnicească în fața Mirelui Hristos, pe Care Îl vom vedea cu ochii noștri în curând.

Dragii noștri miri și dragilor tineri, noi, în toate rugăciunile noastre, nu încetăm să ne rugăm pentru voi. Și vă dăm tot ce-avem mai scump în inimile noastre. Am vrea, când vă vom întâlni, să aveți această bucurie în inimă, că ați urmat nu sfaturile unor oameni, ci ați urmat sfaturile lui Dumnezeu. Și veți vedea că viața voastră va fi un cămin minunat.

Nici nu se pot crește copiii altfel, pentru că datoria mamelor este să crească copiii lui Dumnezeu.

Vă este dat, mamelor, pentru puțină vreme de către Dumnezeu, ca să-i creșteți pe acești sfinți. Și v-a legat Dumnezeu [mântuirea] de sarcina pe care v-a dat-o: „Femeia se mântuiește prin naștere de copii, dacă stăruie în sfințenie înaintea lui Dumnezeu”. Mamă, în singurătate, când soțul e plecat de-acasă, nu uita: lângă tine e un trimis al lui Dumnezeu.

Poate e un înger care ți-e dat să-l crești. Oameni care vor ieși triumfători în Împărăția lui Dumnezeu ți-s dați ție ca să-i crești. Nu uita! Împreună-i mâinile pentru rugăciune. Nu uita! Du-l regulat la biserică, dar, mai mult, să nu lipsească din adunările noastre.

Vă dau un exemplu foarte trist, dar plin de adevăr. Aveam prin părțile noastre o familie de credincioși cărora le-a dăruit Dumnezeu doi copii. Fiind legați de pământul acesta, de munca asta grea pentru câștigarea pâinii, pe copii îi trimitea mereu la vite, să păstorească vitele. Copiii mereu spuneau:

- Tată, lasă-mă și pe mine la adunare!

- Las' că tu nu-nțelegi... și-așa. Las' că vei veni mai târziu.

Și cu urechile mele am auzit, din gura copilului, un cuvânt dureros care astăzi s-a împlinit:

- Lasă, tată, nu mă duce la adunare. Dar va veni o zi în care mă vei chema și nu mă vei putea duce.

Și-n câte cazuri nu se repetă lucrul acesta! Până au fost copii, le-am dat alte preocupări. N-am văzut în ei solii lui Dumnezeu care vă sunt dați și ne sunt dați ca să-i creștem. Le-am dat alte preocupări, [zicând] că sunt copii și nu-nțeleg; că vor înțelege când vor crește mari. Dar când au crescut mari nu i-ai mai putut aduce la Domnul.

Un alt exemplu, binecuvântat: tot așa, o familie a avut doi copii credincioși. Copiii sunt gălăgioși în adunare, că sunt copii: ba plâng, ba le trebuie apă, ba alte greutăți... și mama e silită să-i împlinească toate dorințele copilului. Și mulți frați au căutat, precum cei din Evanghelie când au venit părinții cu copii la Domnul, să-i înlăture pe copii: „Nu-L mai supărați pe Învățătorul! El n-are timp de copii”. Cu câtă durere și dragoste i-a mustrat Domnul, spunându-le: „Lăsați copilașii să vină la Mine, căci a unora ca ei este împărăția lui Dumnezeu.”

A înțeles această familie ca, chiar gălăgioși, pe copii să-i ducă la adunare. Ne-au supărat și pe noi în atâtea rânduri... dar totuși familia aceasta i-a pornit pe copiii lor pe-o cale bună. [Copiii] au crescut, le-au cumpărat instrumente muzicale, i-au lăsat mereu, dându-le libertate, să meargă în cercetarea adunărilor, și astăzi sunt ca niște îngeri în casa lor și în Lucrarea lui Dumnezeu. Astăzi sunt o bucurie pentru toată Lucrarea pentru felul în care se prezintă în adunare cântând la instrumente...

Iată, fraților, e adevărat că copiii ne deranjează în adunare; dar dacă Domnul îi iubește și spune: „Lăsați-i să vină la Mine!” creșteți-i, fraților, în adunare! Nu faceți greșelile pe care le-au făcut alții în trecut, lăsându-i și neaducându-i la adunare până sunt crescuți mari. Inima copilului e ca o coală curată de hârtie. Tu, mamă, și tu, tată, scrii cele dintâi cuvinte pe această coală de hârtie, care nu se uită niciodată. Uităm ce-am făcut înainte cu ani de zile, dar niciodată ce am scris pe inima copilului nostru nu va pieri.

Eu mi-aduc aminte de când eram tinerel, copil de școală, istorioarele minunate pe care preotul ni le dădea mereu la orele noastre de religie. Pe astea nu le pot uita niciodată. Am uitat în viață totul, dar asta n-am putut-o uita. Așa este inima copilului.

Aduceți-l la adunare pe brațe. Chiar dacă face deranj, îngăduiți, fraților și surorilor, căci mama aceasta vrea să crească sfinți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Și unde-i poate crește, decât în adunarea lui Dumnezeu?

Prețuiți adunările, fraților! Adunările noastre - s-a amintit și aseară - sunt o școală. Sunt școala Duhului Sfânt. În adunările noastre nu vorbesc oamenii; vorbește Dumnezeu prin oameni. (...) Adunările noastre nu trebuie să fie adunări în care să lucreze omul.

Am spus aseară un exemplu și-l dau și-aici: eu am asemănat adunările noastre cu o familie de albine. Știți că cea care populează familia e matca, cea care depune ouăle în celule, pe care apoi alte albine caută să le crească mari. Dacă se-ntâmplă să moară matca, se ridică o albină isteață și depune ea ouă. Dar din ouăle de albină ies trântorii; din ouăle de matcă ies albinele lucrătoare. Așa e și Lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat legi veșnice și nu-Și va retrage cuvântul. El ne-a făgăduit că unde sunt doi sau trei adunați în Numele Lui e și Domnul între noi. Și ne-a spus: „Nu voi veți vorbi. Duhul Domnului va vorbi prin voi.”

Fraților lucrători, nu vă siliți la vorbire. Nu vă grăbiți, nu fiți pripiți. Dacă aveți un îndemn din partea Domnului, cu dragoste-l ascultăm. Dar când lucrează omul și nu lucrează Duhul lui Dumnezeu, de-acolo se nasc certurile, neînțelegerile și partidele în adunarea lui Dumnezeu.

În al doilea rând, surorilor dragi și fraților, să nu fim niște ascultători uituci. Să nu fim cu trupul aici și cu gândul la... când să plecăm acasă, dacă avem tren... și așa mai departe. Să fim oamenii rugăciunii. Să-i sprijinim pe frații lucrători în rugăciune; căci după cum îi pregătim, așa se vor putea prezenta în fața noastră cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Tot din experiență vă spunem: ce binecuvântări sunt în adunările acelea unde sufletele, în mod tainic, se roagă Domnului pentru adunare și pentru frații lucrători! Nu-i judecați! Chiar dacă sunt slabi altădată în vorbire, judecă-te pe tine că nu l-ai ajutat în rugăciune. Nu te-ai rugat pentru el; nu te-ai rugat când ai plecat la adunare; nu te-ai rugat peste săptămână pentru frații lucrători; nu te-ai rugat pentru răspândirea Cuvântului, să scoată Domnul lucrători, dar facem judecăți, [împovărându-ne ca și cu niște] bagaje lumești. Aducem judecăți nedrepte, care, în primul rând, ne condamnă pe noi.

În adunările noastre, fraților iubiți, să nu fie obiceiul de care se plânge Sfântul Pavel evreilor: „Să nu părăsiți adunarea, cum au unii obicei”. Să vă bucurați din toată inima că avem posibilitatea să avem pe Duhul lui Dumnezeu între noi, Care ne va vorbi prin frații noștri. Frații au înțeles lucrul acesta și e o dovadă grăitoare [despre aceasta] - cum s-a amintit și aseară - [faptul că] noi n-avem oameni bogați, cu studii înalte, puternici cu care ne putem lăuda.

Dumnezeu a ales vasele slabe, prin care vedem că El a făcut o adevărată mobilizare duhovnicească în Biserica noastră. Un preot care a fost tras la răspundere până la Sfântul Sinod a fost întrebat despre Lucrarea Oastei - un preot tânăr, plin de Duhul lui Dumnezeu: „Părinte, cum vezi dumneata Lucrarea Oastei în raport cu preoții?” Și a spus cu durere:

„Pentru că, Prea Sfințite, mă întrebați de lucrul acesta, spun: zece (...) preoți nu fac cât un laic care are pe inimă Cuvântul lui Dumnezeu”. A fost tras greu la răspundere pentru lucrul acesta, până la București. Dar a spus cu tărie: „Așa văd eu: că preoția noastră de astăzi nu se poate echivala cu frații lucrători. [Ei], fără salariu, neținând cont de oboseală, nici de jertfe, suferă cu bucurie toate, nu pentru bani fac o slujbă, ci din dragul de a ajuta împodobirea miresei lui Hristos pentru Împărăția lui Dumnezeu”.

Fraților dragi, nu spun lucrul acesta ca să ne-ncredem [în noi]. Sarcina noastră e o sarcină mare. În adunările noastre se pregătesc oameni pentru Împărăția lui Dumnezeu. Și adunările noastre trebuie să fie ceea ce a fost casa de ospitalitate unde samariteanul milostiv l-a dus pe cel căzut între tâlhari.

Unii frați se plâng: „Adunarea la noi nu crește!” E normal, fraților, să nu crească! Când în adunare e ceartă, o adunare cu neînțelegeri, o adunare cu dezbinări, Își aduce Dumnezeu oamenii din lume într-o astfel de adunare? I-a scos din certuri și din necazuri ca să-i ducă iar într-o casă de certuri? În Faptele Apostolilor se spune așa, în prima cuvântare a Apostolului Petru: „Toți care credeau în Dumnezeu erau o inimă și-un gând. Nelipsiți de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea, luau hrana cu bucurie și curățire de inimă și Domnul adăuga la numărul lor pe cei ce erau mântuiți”. În satele noastre sunt oameni scriși în Cartea lui Dumnezeu, pentru mântuire. Dar, dacă adunarea noastră nu este o adunare în care se poate vindeca un bolnav, unde să poată fi iertat un păcătos, atunci, fraților, nu mai e adunare. Acolo Dumnezeu nu mai poate lucra. Acolo lucrează oamenii. De-acolo ies neînțelegerile și de-aceea unele adunări șchiopătează mereu.

Acolo însă unde Duhul lui Dumnezeu e lăsat liber să lucreze și - așa cum suntem îndemnați - în adunările noastre fiind nu numai cu trupul, ci și cu duhul, să urmărim fiecare cuvântare; să facem ca cei din Berea, care ascultau cu luare aminte pe Pavel și Barnaba vorbind Cuvântul lui Dumnezeu, iar după aceea, când mergeau acasă, cercetau Scriptura, să vadă dacă ce li se spune e adevărat sau nu. Facem noi lucrul acesta? (...)