Chemarea Oastei Domnului

Vorbirea fratelui Nistor Arcadie la nunta de la Bogdănești - 16 august 1981

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Fraților și surorilor, mulțumim în primul rând lui Dumnezeu pentru îndurarea și bunătatea Lui pe care El a avut-o față de noi, căci, iată, trăim o minune așa de mare în seara aceasta. Și mulțumim lui Dumnezeu pentru mirele și mireasa care au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu și au lucrat la bucuria noastră și, iată, suntem împreună în ceasul și în ziua bucuriei lor.

Să ne folosim de acest lucru, ca să stăm împreună în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, să ne bucurăm de el, să ne îmbărbătăm, să ne întărim sufletește. Câte n-am avea să ne spunem în întâlnirea noastră! Am putea să ne împărtășim din durerile noastre, din luptele noastre, din frământări, din neliniștea noastră. Dar parcă n-ar fi potrivit să fie cineva trist sau să întristăm pe cineva prin vorbirea noastră. De aceea căutăm tot mai mult să ne apropiem de Dumnezeu și de Cuvântul Lui minunat, care ne poate folosi tuturora, ne poate mângâia pe toți, ne poate îmbărbăta pe toți, ne poate ridica pe toți. Să-l citim împreună și să medităm împreună la el.

Să citim din sfânta Evanghelie după Ioan, din capitolul 3, versetul 16, despre un cuvânt pe care toți îl cunoaștem, ne este atât de scump, atât de apropiat, este un mărgăritar pe care îl păstrăm în inima noastră și ne bucurăm în El. Și fiindcă este atât de scump și iubim acest cuvânt, căutăm mereu să-l împărtășim și altora, deși este atât de cunoscut și atât de apropiat inimilor noastre. Și spune așa: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea! O iubire mai mare ca aceasta nu se poate. Atât de mult, încât a dat pe Fiul Său, pe singurul Său Fiu. Cum spune proorocul Isaia încă în vechime, „că un Prunc ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat”. S-a născut un Prunc într-o iesle săracă, dar acest Prunc care S-a născut atunci în Betleem era un Fiu care ni S-a dat - și Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu L-a dat. Să înțelegem acest cuvânt și să-l strângem în inimile noastre. Dumnezeu, El, din iubirea Sa, L-a dat pe Fiul Său. Și Sfântul Pavel, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu, spune în Epistola către Romani 4, 25: „El a fost dat din pricina fărădelegilor noastre și a înviat din pricina că am fost socotiți neprihăniți”.

Deci, iată, Dumnezeu L-a dat. Și motivul pentru care El L-a dat a fost fărădelegile noastre. El a fost dat din pricina fărădelegilor noastre. Cuvântul „fărădelege” este arătat ca păcat și păcatul este fărădelege, adică un lucru sau o faptă pusă peste o poruncă, peste o lege, peste Cuvântul lui Dumnezeu. Și tot ce este făcut peste Cuvânt este fărădelege. Și din pricina fărădelegilor noastre, Dumnezeu L-a dat pentru noi. L-a dat ca preț de răscumpărare.

Ne bucurăm așa de mult de lucrul acesta în inima noastră. Simțim cum se moaie și sufletul nostru, ca să prindem putere mai multă; el primește putere nouă când auzim acest lucru. Că noi n-am meritat lucrul acesta. Dacă am fi meritat, era o datorie care ni s-ar fi dat. Dar din pricina fărădelegilor noastre din care noi nu puteam să ne răscumpărăm și nu era nimeni care să ne poată răscumpăra, Dumnezeu L-a dat pe El.

Ce mult ne place să ascultăm cuvântul celor ce au fost înaintea noastră! Și ce mult dorim să rămânem statornici în cuvântul pe care ei ni l-au vestit la început! De aceea, ne bucurăm și în seara aceasta de înaintașii noștri, care ne-au spus despre acest cuvânt.

În primul rând, să luăm cuvântul pe care l-a spus și Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, când Sfânta Fecioară Maria s-a dus la ea, după ce a primit vestirea că-L va naște pe Mântuitorul. După ce a intrat în casă Sfânta Fecioară și i-a urat de bine, Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt: Noi primim mărturia, dacă [vine] de la oamenii lui Dumnezeu, indiferent că au fost bărbați sau femei, și dacă există în viața lor dovada că Duhul Sfânt este peste ei; că atunci se vede roadă în viața lor. Dar dacă este numai cuvânt gol, o vorbă goală și nu se vede și Duhul Sfânt peste ei, Care să arate roade, atunci nu mai primim această mărturie.

Deci, spune aici Sfântul Luca așa: „Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt” și a spus cuvântul acesta: „Cum mi-a fost dat mie să vină la mine Maica Domnului Meu?”. Iată, dragii mei, Domnul Iisus de-abia se zămislise doar de câteva zile. Căci după ce a primit înștiințarea din partea îngerului că-L va naște pe Domnul, pe Mântuitorul, ea a plecat la ruda sa Elisabeta. Trecuse un timp foarte scurt de la vestire și până ce a ajuns la Elisabeta, care spune: „Cum mi-a fost dat mie să vină la mine Maica Domnului meu?” Vedeți, nici nu era născut încă, era doar zămislit, Cuvântul luase trup în sânul ei și Elisabeta recunoaște: „Acesta este Domnul meu, este Mântuitorul meu, este Domnul meu! A venit mama Lui la mine. Maica Domnului meu”. Vedeți, frații mei, ce mărturii spune Elisabeta? Dar spune întru Duhul Sfânt, Care era peste ea. Era plină de Duhul Sfânt. Dintr-o inimă, dintr-o viață plină de Duhul Sfânt nu poate să iasă altceva. Deci, vedeți, când El nu era născut, era Domnul, era Mântuitorul. Pentru că nu numai după ce S-a născut sau după botezul Lui la 30 de ani El a fost „Domnul”, a fost „Mântuitorul”. Ci El a fost Mântuitorul nostru înainte chiar de a fi în trup. Pentru că de la început El era cu Tatăl. La început era Cuvântul, Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Că era Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Cuvântul. Deci, El era. Iar acum luase trup și încă nu Se născuse, dar tot Domnul era, tot Mântuitorul era.

Ce bine este, iată, când sufletul ajunge să-L vadă, să-L cunoască pe Domnul și să recunoască: „Acesta este Domnul meu!”.

Mai târziu, după ce Domnul S-a născut și a făcut lucruri pe care nimeni nu le-a mai făcut pe pământ (a vindecat orbi din naștere, a dat grai, a dat viață, din morți a înviat), totuși mulți dintre cei ce au văzut aceste minuni nu L-au cunoscut că este Domnul, nu L-au cunoscut că este Mântuitorul. Dar Elisabeta recunoaște și mărturisește: „Domnul meu”. Și El încă nu era născut! Dar după nașterea Sa, când a fost dus la templu, tot Sfântul Luca spune [despre] bătrânul Simeon că Duhul Sfânt era peste el. De aceea primim și a lui mărturie când spune așa: „Acum slobozește în pace, Doamne, pe robul Tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor”. Ce a văzut bătrânul Simion? Un copilaș născut de curând, născut de șase săptămâni, care nici nu putea să vorbească; doar să plângă, atât putea. Și, deși era Fiul lui Dumnezeu, totuși El S-a supus acelorași legi ale firii cum este supus orice copil care ajunge în lume pe calea aceasta. Și bătrânul Simeon recunoaște că „Acesta este mântuirea”; mântuirea din Dumnezeu, nu a oamenilor. Și spune: „...pe care a rânduit-o, a pregătit-o Dumnezeu”.

Vedeți, iată ce limpezi și curate sunt lucrurile! Aici: „Domnul meu”, dincoace: „mântuirea lui Dumnezeu, pe care El a pregătit-o”. Ce minunat a lucrat Dumnezeu și ce limpezi și ce curate sunt lucrurile Lui! Aceasta era mântuirea lui Dumnezeu. El era mântuirea pe care a pregătit-o Dumnezeu mai înainte, după cum și Sfântul Pavel spune în Epistola către Romani, în capitolul 3. Că pe El, adică pe Domnul, pe Hristos, „Dumnezeu L-a rânduit ca să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire (...), căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu”. Deci, iată, pe noi ne-a pregătit Dumnezeu și, a rânduit El așa, felul acesta, mijlocul acesta, ca, prin credința în sângele Lui, să fie o jertfă de răscumpărare. Pentru cine? Pentru orice suflet care crede în El, așa cum am citit la început: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Fiul Său, pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

De aceea am spus, dragii mei, că prețuim atât de mult mărturia înaintașilor noștri care ne-au spus despre Domnul Iisus și ne-au chemat la El, și ne-au îndemnat să-L primim pe El. Și prețuim aceste mărturii care au fost spuse cu două mii de ani în urmă și au fost scrise și sunt și astăzi, pentru noi.

Dar cât de mult ar trebui să prețuim și astăzi mărturia acelora care ne-au spus pentru prima dată despre Domnul Iisus și care ne-au chemat la El! Cât de mult ar trebui să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru Părintele Iosif Trifa, care, pentru prima dată în țara noastră, a vorbit așa despre jertfa de pe Golgota, despre Iisus cel Răstignit, despre dragostea pe care El o are față de noi oamenii, chemându-ne, slujindu-ne, iubindu-ne, că pentru aceasta a venit El, pentru lume.

Cât de mult ar trebui să prețuim mărturia părintelui nostru duhovnicesc, Iosif, chiar dacă nu el ne-a născut pe fiecare în Cuvântul lui Dumnezeu. Că noi am fost născuți, fiecare, de cei din localitatea noastră, din casele noastre, din orașele noastre, nu am fost toți născuți de el. Mulți dintre noi nu l-au văzut niciodată pe Părintele Iosif. Nu am auzit niciodată nici un cuvânt din gura lui. Și totuși înaintea lui Dumnezeu, el este părintele nostru sufletesc, al tuturora. Și spun lucrul acesta citând pe Sfântul Pavel, când le spune corintenilor așa: „Chiar dacă ați avea zece mii de învățători, totuși n-aveți decât un singur părinte, pentru că eu v-am născut în Hristos prin Evanghelie”. Acuma, dacă privim lucrurile așa cum erau ele atunci, nu toți corintenii au fost născuți de Sfântul Pavel. Au fost născuți unii, [într-adevăr], când el a mers în Corint, care au auzit Cuvântul din gura lui, pentru care el a suferit durerile nașterii. Dar de când a luat ființă Biserica din Corint, când s-au născut acolo primele suflete, și până la scrierea Epistolei în care scrie aceste cuvinte, a trecut un timp, timp în care s-au născut și alte suflete, care au fost născute de frații, de copiii lui duhovnicești, acolo în Corint. Însă Sfântul Pavel spune: „Eu sunt părintele vostru. Chiar dacă aveți zece mii de învățători, după mine, totuși eu sunt părintele vostru”.

Așa și noi. Pe noi ne-au născut ai noștri. Pe mulți dintre noi ne-au născut părinții noștri trupești și duhovnicește. Frații noștri, cei din satul nostru. Dar înaintea lui Dumnezeu el este părintele nostru duhovnicesc. Și atunci ne aducem aminte cu drag de el, de lupta lui, de frământarea lui, de suferința lui. Că numai cunoscând această luptă, această frământare, această muncă uriașă, această jertfă vom putea să pășim și noi pe urmele lui. Pentru că să știți: totdeauna jertfa este aceea care înduioșează. Poți să-i spui unui om cât de frumos despre Dumnezeu, poți să-i spui cu cuvinte de foc ce este păcat și ce nu este păcat, nu va avea influență asupra lui așa cum are influență când te apleci spre el. Când vede în tine lumina, vede dragostea, vede viața. De aceea zicem așa, că jertfa este aceea care înduioșează. Și atunci, cunoscând lupta, cunoscând jertfa lui, vom putea și noi să rămânem statornici, să pășim pe urmele lui, să ducem lupta aceasta mai departe, munca aceasta, potrivit cu chemarea pe care Dumnezeu a făcut-o fiecăruia dintre noi, potrivit cu harul pe care l-a împărțit El fiecăruia după măsura de credință, așa după cum a găsit El cu cale.

Vreau să ne amintim cu toții de lucrul acesta, ca să știm să prețuim cât de mult lucrul lui Dumnezeu. Și în felul acesta să ne temem de a nu face ceva, decât după voia Lui.

Pe timpul Părintelui Iosif, în toate țările ortodoxe de pe pământ nu era nici o mișcare de trezire sufletească, de întoarcere la Dumnezeu. Nici în Biserica

Rusă, nici în Biserica Ucraineană, Sârbă sau Bulgară, nici în Biserica Greacă (vedeți, în limba greacă s-a scris Noul Testament) nu era o mișcare de trezire sufletească, de întoarcere la Dumnezeu, Dumnezeu a dat cinstea aceasta, harul acesta Bisericii din țara noastră, poporului nostru, încredințându-i Evanghelia. Și apoi din țara noastră, din Biserica noastră, Evanghelia aceasta, vestirea lui Iisus cel Răstignit să treacă la toate celelalte popoare ortodoxe, pentru ca toate Bisericile ortodoxe de pe pământ să primească curentul acesta viu, mișcarea aceasta vie de trezire sufletească, de întoarcere la Dumnezeu. Nouă Părintele Iosif nu a vrut să ne spună ceva nou, nu a schimbat nimic din rânduielile Bisericii, din tainele sau din slujbele ei. Ci ceea ce a fost nou - ca să spunem că a fost ceva - a fost Iisus cel Răstignit, Care poate să umple toate lucrurile. Că El este viața. Și oricât de frumoase ar fi lucrurile și oricât de minunat ar fi întocmite, dacă lipsește viața din ele nu mai există nici mișcare și nici cuvinte. Că în El avem și viața, și mișcarea, și ființa.

Părintele Iosif ni L-a adus pe Hristos, pe Iisus cel Răstignit și jertfa Lui. Ca apoi inima noastră să se înduioșeze, să-L recunoaștem pe El, să-L simțim pe El, să vedem că acolo a fost ispășit păcatul nostru. El l-a ispășit, El este Mântuitorul nostru. Să-L recunoaștem. Să-L primim și cu toată dragostea să-L mărturisim și altora. Aceasta a fost și aceasta este chemarea pe care o are Oastea Domnului și fiecare dintre noi. Oastea nu se amestecă în lucruri de cult, de organizare a Bisericii, de schimbare a slujbelor ei sau a rânduielilor ei, nu se ocupă cu aceasta, decât numai și numai cu vestirea lui Iisus cel Răstignit. Îl duce pe Domnul Iisus la oameni și pe oameni îi aduce la Domnul Iisus. Pentru că în slujba aceasta de administrare a Tainelor sunt rânduiți aceia care trebuie să le administreze. Dar rostul Oastei este acela de a aduce suflete la Domnul.

Și ca o încheiere, vreau să citesc un cuvânt, ca să putem înțelege mai bine, ca să ne vedem fiecare dintre noi locul nostru, chemarea noastră și slujba noastră. În Evanghelia după Matei, în capitolul 14, versetele 34 și 35; și la Marcu, capitolul 6, versetele 54 și 55. Amândoi Evangheliștii, și Marcu, și Matei, spun același lucru: „După ce a trecut marea, au venit în ținuturile Ghenizaretului. Oamenii din locul acela care-L cunoșteau pe Iisus au trimis să dea de știre în toate împrejurimile și au adus la El pe toți bolnavii”. Și Sfântul Marcu spune așa: „Când a ieșit din corabie, L-au recunoscut îndată pe Iisus. Au alergat prin toate împrejurimile și au început să aducă pe bolnavi în paturi, pretutindeni pe unde se auzea că era El”. Deci vedeți, în ținutul acela erau oameni care Îl cunoșteau pe Domnul; și erau oameni care nu-L cunoșteau. Dar când a ajuns Domnul Iisus pe țărmul lor, în localitatea lor, aceia care Îl cunoșteau pe Domnul n-au mai stat. Au lăsat totul jos, au întrerupt orice lucru. Lucrul cel mai de căpetenie pe care trebuia să-l facă era să aducă bolnavii. Nu numai să le spună, ci să-i aducă. Bolnavii nu prea pot merge, chiar dacă li-s sănătoase picioarele - și atunci trebuie aduși. Și ei așa au făcut: s-au dus prin toate împrejurimile. Dar nu numai că s-au dus, ci au alergat, spune Sfântul Marcu. Au alergat și au adus la Domnul Iisus pe toți bolnavii pe care au putut dintre ei să-i aducă. Și toți câți s-au apropiat de Domnul Iisus s-au vindecat.

Deci vedeți, aici este rostul Oastei Domnului, aici este chemarea ei. Noi nu avem voie și nu trebuie să ne amestecăm în chestiuni de cult sau de organizare: că sunt buni sau nu sunt buni slujitorii Bisericii; că e bine ce fac sau nu e bine ce fac ei. Slujba noastră este să alergăm, dacă-L cunoaștem pe Domnul. Dacă-L cunoaștem pe El, așa facem. Dar dacă nu-L cunoaștem pe Domnul, atunci nu mai facem slujba aceasta. Nu alergăm prin împrejurimi, nu mergem prin vecini, nu mergem pe ulița noastră, în satul nostru și în satele din împrejurimile satului nostru ca să aducem la Domnul Iisus sufletele pierdute. Pentru că bolnavi au fost atunci cu trupul, dar boala aceasta trupească nu este decât o umbră a celei sufletești. Când Domnul Iisus l-a vindecat pe slăbănogul care a fost adus cu patul și slobozit prin acoperiș, i-a spus întâi: „Iertate îți sunt păcatele”. De fapt, n-au venit să li se ierte păcatele nici bolnavul și nici binefăcătorii lui. El a venit cu gândul și cu credința să se vindece de neputința lui trupească. Dar Domnul Iisus îi iartă întâi păcatul și după aceea îi spune: „Scoală-te, ia-ți patul și umblă”. Deci, i-a adus întâi vindecare, însănătoșire sufletului, părții duhovnicești, lăuntrului său, și apoi i-a spus: „Ia-ți patul! Scoală-te! Du-te! Umblă! Mergi! Pentru că cel ce poate să umble trebuie să meargă. Cel ce poate alerga trebuie să alerge. Că dacă nu face slujba aceasta, pentru ce mai trăiește în lumea aceasta? Picioarele sunt date ca să umbli cu ele, punându-le pe calea lui Dumnezeu.

Deci, iată, aici este chemarea Oastei, aici este rostul ei. Noi nu ne luăm la ceartă și nu intrăm în conflict cu preoții - și cu nimeni, de altfel - nu ne ducem nici să-i tulburăm pe alții, din alte confesiuni, nu ne ducem nici să le zidim adunările, dar nici să le sfărâmăm; îi lăsăm așa cum sunt ei. Nu noi i-am chemat; nu noi le-am dat chemare, nu noi le-am dat slujbe. Chemarea noastră este aici. Ogorul nostru este Biserica. Casa noastră este Biserica Ortodoxă. Ea este și casa noastră, și ogorul nostru, grădina noastră. Și unde se lucrează așa, ce roade frumoase ies!

Înainte, fiecare dintre noi eram niște buruieni rele, niște otrăvuri în ogorul Domnului, în Biserica noastră. Dar s-a găsit cineva care, cu iubire, cu milă, ne-a pus în inimă Cuvântul lui Dumnezeu, ne-a chemat, s-a rugat pentru noi, s-a trudit pentru noi și am ajuns până în starea aceasta. Deci așa să facem și noi și atunci nu mai dăm greș. Dar dacă ne luăm la ceartă cu unul și cu altul n-am făcut nimic. Dacă îngrijim de grădinile vecinilor, rămâne grădina noastră nelucrată - și eu răspund pentru grădina mea. Cei ce trec pe drum, pe lângă ogorul meu și-l văd plin de buruieni și nelucrat ce zic? „Iată un om leneș.” (...)

Deci grădina noastră, casa noastră să fie tot mai curate, tot mai frumoasă, tot mai sfinte și cât mai bine lucrat ogorul, ca să aducă cât mai multă roadă. Că zice Domnul așa: „Dacă aduceți multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit și voi veți fi astfel ucenicii Mei”. Cuvântul ucenic înseamnă „cel ce învață de la un maistru”. Domnul Iisus este Învățătorul nostru, Maistrul nostru, ca să spunem așa. Iar noi suntem ucenicii Lui. De fapt, la început credincioșii nu s-au chemat creștini, s-au chemat ucenici. Mai târziu, în Biserica din Antiohia, pentru prima dată, la ucenici li s-a dat numele de creștini. Deci dacă ești un creștin pe care nu-l doare inima pentru aproapele lui, pentru rudele, pentru copiii lui că trăiesc morți în păcat și nu simte nici frământare, nici durere, nici neliniște, ce ești? Ești un mort. Creștinul acela este un ucenic care de mult nu mai este cu Învățătorul. L-a părăsit pe El și învățătura Lui.

Așa că, dragii mei, aici este rostul Oastei Domnului. Noi nu suntem nici preoți, nici nu urmărim să fim preoți. Nici nu urmărim să schimbăm poziția Bisericii. Dar vrem să aducem suflete la Domnul Iisus și dorim să facem această slujbă, să ne găsească Domnul așa. Făcând. Și chiar dacă rodul nostru va fi puțin, dar să fie curat. Să fie făcut din toată inima, să fie făcut cu trudă și cu sudoare, că atunci are răsplată munca și frământarea noastră.

Slăvit să fie Domnul!