Ciocârlia
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 1
Ciocârlia s-a sculat de dimineață și a început să cânte urcând în sus. Urcând mereu, urcând... Cu cât urcă mai sus, cu atât e cântecul mai frumos. În soarele... în seninul măreț ca o catedrală uriașă, ciocârlia se leagănă acolo sus ca o candelă cu untdelemn, cu untdelemnul cântecului.
Și cântând, și cântând, s-a desprins de pământ...
Și s-a urcat... Era mai mult în cer decât pe pământ... Cântând mereu, s-a urcat, până când a ajuns la hotarul când și pământul s-a desprins de ea. Nu se știe cum s-a întâmplat, dar cântecul a urcat, a urcat, a urcat mereu și, la un moment dat, s-a desprins tot ceea ce era pământ... Ea n-a simțit. A rămas numai cântecul.
Și s-a suit, și s-a suit până nu s-a mai auzit de pe pământ.
Dar s-a auzit din cer.
Ce minunat este când un credincios are în el firea cea nouă... ca un cântec! Acest cântec divin, această fire cerească îl atrage mereu în sus, îl atrage mereu să cânte tot mai mult spre slava lui Dumnezeu. Există un hotar până la care pământul îl poate însoți. Există un hotar de la care el se rupe de pământ. Dar pământul din el încă nu s-a rupt. Vine hotarul la care și pământul din el se rupe de el. Iar atunci se duce numai cântecul la Dumnezeu.
El este, el are încă pământ, dar nu pământul trăiește, ci cântecul din el trăiește în toată lumina și în toată seninătatea lui Dumnezeu.
Un om duhovnicesc trebuie să fie tot așa.
Un om duhovnicesc este un om născut pentru Cer.
El mai este încă, are încă o parte de pământ, dar înălțându-se mereu spre Domnul, ajunge la un moment dat când el nu mai este pe pământ.
„Suntem în lume, dar nu suntem din lume”...
Atunci nu mai e din lume. Și zburând mereu spre Dumnezeu, ajunge la un moment dat când peste trupul acesta este îmbrăcat cu celălalt.
Ce s-a întâmplat cu ăstalalt? Cu ăstalalt, pământesc, ce s-a întâmplat, cu cortul acesta, când noi vom fi îmbrăcați peste el cu celălalt?
Ce se întâmplă cu întunericul când vine lumina într-un loc? E întuneric și simți că întunericul are greutate.
Greutatea întunericului o simți, duritatea lui, puterea lui, densitatea lui... Dar când vine lumina, ce se întâmplă cu întunericul? Ce s-a făcut? Nu știm, nu mai este.
Ce se face cu firea noastră cea veche când vine cea nouă?
Ce se va face cu trupul nostru - cum spunea Sfântul Pavel - când Domnul va veni și noi vom fi schimbați într-o clipă? Ce i se va face? Că doar suntem materie?
Nu știm, va dispărea. Se va evapora cum piere întunericul când vine lumina. Dacă în noi într-adevăr este și trăiește firea cea duhovnicească, atunci noi vom deveni apți pentru cer atunci când vom ajunge la hotarul limită al pământului.
Să dispară ceea ce mai este încă pământesc și să devenim cu adevărat oameni cerești în firea duhovnicească cea din Hristos, care este în noi.
Eu cred că datoria noastră este ca permanent să trăim în această dulce prezență a puterii lui Dumnezeu și în această sfântă chemare de a deveni tot mai mult cântec. Și să ne ridicăm permanent spre Domnul, pentru ca să ajungem cât mai curând la acel nivel duhovnicesc din care să dispară tot ceea ce este în noi pământ și să devenim ceea ce este numai cântec divin și ceresc.
În lupta aceasta avem de dus și de întâmpinat multe greutăți. Dar nici ciocârliei nu-i este ușor să se ridice. Și ea luptă. Și vezi cum luptă. Are de multe ori rotocoale, mai largi sau mai înguste, depinde de curentul de aer care se împotrivește zborului ei.
Când e un curent mai puternic, ea face un cerc mai larg, ca să poată mai ușor să-i biruie zborul.
Când e un curent mai slab, se ridică vertical.
Tendința este însă să urce mereu, oricare ar fi piedica; dorința și tendința ei este să urce.
Și noi, la fel: oricât de puternici ar fi curenții care vin să se împotrivească, trebuie să ne dăm toate silințele să urcăm. Și să urcăm cântând.
Cântând, nu plângând. Cântând, nu tânguindu-ne. Cântând, nu cârtind. Pentru că dacă vom urca așa, vom ajunge un hotar în care cântecul se desprinde și devine stea.
Firea cea nouă, omul cel duhovnicesc a biruit total și jos rămâne numai o fărâmă de pământ care nu mai are nici un rost, nici un fel de valoare, nici un fel de greutate.
Asta înseamnă a fi un om duhovnicesc, a tinde spre lucrurile Duhului, a căuta lucrurile de Sus, nu cele de jos. Și a deveni astfel oameni noi, oameni născuți din Hristos, în Hristos, să avem în noi firea Lui și Duhul Său.
Spre asta trebuie să tindem întâi noi înșine și apoi să-i ajutăm să tindă și pe alții.
În măsura în care noi devenim niște ciocârlii duhovnicești, niște ființe sfinte care urcă mereu cântând spre Dumnezeu, în măsura aceasta noi am realizat gândul lui Hristos și voia lui Dumnezeu, care este sfințirea noastră.
S-o rupem cu tot ceea ce este pământ, nivel inferior în noi, josnic, urât și să luptăm să ajungem și noi atmosfera cea înaltă a cântecului, senină și sfântă, a seninătății duhovnicești.
Mă bucur întotdeauna când găsesc oameni care au astfel de preocupări și ne rugăm lui Dumnezeu, mai ales acum, pentru ei, în secolul acesta materializat și josnic, care caută să atragă numai spre lucrurile de jos, spre jumătatea lui inferioară.
Mai sunt și oameni duhovnicești, care caută să aprindă candela Cântecului ceresc în sufletele celor credincioși și să se înalțe mereu, până când vor fi permanent în lumina și seninul lui Dumnezeu.
Că în zadar suntem noi, vorbim și zicem, și spunem, dacă noi nu tindem spre ceea ce este mai înalt. De cele mai multe ori vezi și ciocârlii care cântă pe pământ, dar pe pământ cântecul ciocârliei nu-i frumos. E un țipăt, e mai mult un geamăt decât un cântec.
Acolo sus! Acolo este atmosfera cântecului !
Un om al lui Dumnezeu acolo trebuie să tindă și așa trebuie să spună.
Frumos spune David în Psalmul 10: „Cerurile spun slava Ta și întinderea lor vestește lucrarea Mâinilor Tale. O zi spune altei zile acest lucru întruna. O noapte dă de știre la alta”.
Toate acestea, cu cuvinte care nu se spun, nu se văd, dar răsunetul lor răzbate peste tot pământul. Răsunetul lor răzbate...
Și răsunetul nostru trebuie să răzbată, dar răsunetul unui cântec minunat.
Așa cum spune [psalmistul]: „El aude cântând cerurile! El aude cântând ziua și noaptea, spunând slava lui Dumnezeu!” El trăia în acea atmosferă duhovnicească în care comunica și cu lucrurile superioare, și cu cele inferioare.
Când ai legătură cu Dumnezeu, ai această comunicare și cu natura superioară, și cu cea inferioară. Și cu cea a îngerilor, și cu cea a lucrurilor.
Când însă nu mai ai legătură cu Dumnezeu, ai pierdut contactul și cu El, și cu lumea Lui.
Ciocârlia... Ce minunat este că am vorbit despre ea și-n înțeles duhovnicesc! Cred că fiecare dintre noi trebuie să tindem să avem această fire care năzuiește mereu spre înălțimi, cântând spre Dumnezeu.
Domnul să ne ajute să avem cu toții această fire duhovnicească în noi, pentru ca să ne împingă mereu spre înălțimi. Acolo este atmosfera prielnică unui credincios adevărat, înălțimea...
Poate asta a vrut să spună și psalmistul când a spus: „Voi ridica ochii mei la ceruri. Da, voi înălța ochii mei la ceruri, spre ceruri”.
Așa, așa e! Și într-adevăr, când tinzi spre Dumnezeu, totdeauna te înalți.
Vezi, și-n operele lumești și pământești... Ceea ce este insuflat, inspirat din Duhul lui Dumnezeu, numai aceea este bine și numai aceasta înalță sufletul.
Dacă s-a creat ceva înălțător, nobil, frumos, durabil și permanent în literatură, în artă, în muzică - în orice - aceasta este și a fost numai ceea ce este inspirat de Dumnezeu, ceea ce a venit din înălțimile Lui.
Când asculți o muzică de Beethoven, de Mozart, de Liszt... Oamenii aceștia, când au compus aceste lucrări, au fost inspirați de Duhul Sfânt. Atât vezi numai că astfel de lucruri înalță pe om. Când cineva își înalță ochii spre Dumnezeu și tinde spre lucrurile superioare ale Evangheliei, omul acesta se ridică.
Acesta nu poate deveni josnic, murdar, lumesc. Pentru că Hristos îl înalță. Evanghelia îl înalță. Duhul Sfânt îl înalță.
Când omul privește spre maimuță și spune: „Tu ești strămoșul meu!” ce să-l înalțe? El se coboară, se târăște, până când ajunge animal și la propriu, și la figurat. Atunci îi dispare fruntea și îi cresc umerii și părul. Și nu mai vezi la el seninătatea și frumusețea unei frunți slobode și libere, ci o frunte anulată, ca să semene cu acela pe care și l-a ales strămoș.
Dar noi, când tindem spre Dumnezeu, totul ni se înnobilează, se înseninează. Se pot ușor deosebi toate fețele oamenilor lui Dumnezeu de orice alte fețe. Nu-i nevoie să spui despre cineva: „Acesta este un credincios!” căci el de departe se vede. Fața lui spune totdeauna că el este un fiu al Celui Înalt, nu al celui josnic.
Să avem în noi acest duh care să ne înalțe. Și dacă avem în noi acest duh, Duhul lui Hristos, acesta întotdeauna ne va înălța. Niciodată nu vom fi mulțumiți cu ceea ce am realizat. Vom dori mai mult și mai bine, și mai frumos. Acesta este cântecul ciocârliei, care te ridică spre Dumnezeu: și mai mult; și mai bine; și mai frumos.
Dumnezeul nostru merită! Pentru El n-ai termeni de comparație!
Când spui: „O mamă este așa de scumpă!”, poți să spui cam cât... Un frate e așa de bun, un prieten e așa de scump, o soție e așa de dragă... Ai termeni de comparație: cât un aur, cât o frumusețe, cât un soare.
Dar când despre Dumnezeu vrei să spui... nu ai termeni de comparație.
Despre Hristos nu poți spune: „El este așa! Pe El îl iubesc atât!”...
El e totdeauna mai mult decât îți poți închipui. Spre El totdeauna te ridici. El totdeauna te înalță. Și când ești pe vârful picioarelor te străduiești să ajungi, cu mâna întinsă, talpa picioarelor Lui.
Tot ceea ce este mai omenesc în El trebuie să atingi cu ceea ce este mai dumnezeiesc în tine. Și, când ai făcut acest contact cu Dumnezeu, ai primit viața.
Michelangelo l-a zugrăvit pe Adam, în momentul când Dumnezeu i-a dat viața, într-un fel interesant. Era Adam făcut, dar era fără viață. Dumnezeu Se apropie de el și-Și atinge vârful degetului de vârful degetului lui Adam. Și așa i-a transmis viața.
Vârful degetului lui Dumnezeu s-a atins de vârful degetului omului... Adam avea întinsă mâna spre Dumnezeu și Dumnezeu Și-a coborât degetul spre degetul întins al omului...
Partea cea mai joasă a lui Dumnezeu a atins partea cea mai de sus a omului. Așa s-a făcut legătura omului cu Dumnezeu. Adică tot ce putem avea noi mai înalt să tindă spre Dumnezeu, căci El coboară până la partea noastră cea mai înaltă.
Atunci ne dă El viața. Înomenirea Lui ne-a îndumnezeit pe noi. Dar dacă noi n-am întinde degetul, dacă noi n-am sui cântecul, noi niciodată n-am ajunge să realizăm această legătură, acest contact cu Dumnezeu, care ne dă nemurirea.
Fericiți suntem atunci - și numai atunci suntem fericiți - când putem să ne ridicăm cu tot ce este superior în noi, pentru ca, Dumnezeu venind, să ne atingă, să facem contactul cu Dumnezeu.
Să nu fim niciodată mulțumiți când rugăciunea noastră n-a făcut contact cu Dumnezeu. O cântare spune așa: „Un mugur s-a întâlnit c-o rază...”. Da, mugurul se întindea, raza se cobora! Așa s-a realizat rodul. Raza coboară, dar trebuie să fie și mugurul care să urce.
Dumnezeu coboară, dar El coboară numai până la un anumit nivel. Până la nivelul la care putem să urcăm noi. El mai jos nu coboară. Dacă urcăm noi până la nivelul cerut nouă, se face contactul. Dacă noi nu reușim să ne ridicăm, nu se face nici un contact.
Nu vedem noi aceasta în rugăciune? Când avem noi o rugăciune de nota 3, de nivel jos, n-am făcut niciodată contactul cu Dumnezeu.
Când însă rugăciunea noastră urcă până la nota 10, adică până la maximum posibil pentru noi și pretins nouă, atunci ce minunat avem contactul cu Dumnezeu!
Atunci pământul se cutremură. Atunci ochii plâng.
Atunci sufletul se înflăcărează. Atunci adunarea se aprinde. Atunci Cuvântul arde. Atunci nu poate fi nimeni piatră. Dar numai atunci, când face Dumnezeu contactul cu noi!... Când ajungem la nivelul acela în care Îl contactăm pe Dumnezeu.
Minunat a fost în viața primilor creștini! Ei nu se mulțumeau cu rugăciuni de jos și cu cântec de ciocârlie care stă și ciugulește în drum. Ci cu acel cântec al acelei ciocârlii care se poate ridica până acolo unde se întâlnește cu cerul.
Să tindem spre acest nivel. Nouă ni se cere. Nouă ni s-au dat aripi și condiții, și posibilități, și făgăduințe.
Suntem vinovați dacă nu folosim toate posibilitățile pe care le avem, ca să atingem acel nivel unde Îl contactăm pe Dumnezeu.
Când nu atingem acel nivel, atunci nici Cuvântul n-are nici o valoare, nici rugăciunea n-are nici o putere...
Sunt rugăciuni care se ridică foarte puțin, poate nici până la tavan nu urcă... Sunt cele ce nu ne cutremură nici pe noi. Atunci cum să cutremure pământul și cerul, și celelalte sfere?
Dacă ducem lipsă de ceva, ducem lipsă de această rugăciune, de această tendință spre înălțimi, unde să-L contactăm pe Dumnezeu. Am ajuns niște ciocârlii de drum, care ciugulesc în drum și cântă pe un morman de gunoi.
Jalnică situație a unor credincioși care nu reușesc să realizeze o viață duhovnicească de nivel superior, în care să simți că Hristos vorbește prin ei și pentru care tu să poți spune: „Îți mulțumesc, Iisuse Doamne, pentru ei.
Aceștia au ajuns într-o stare ce-L slăvește pe Dumnezeu... În starea aceea în care cântecul este mai mult în cer decât pe pământ și se simte că e acolo”.
Toți câți privesc spre ciocârlia de sus își înalță privirile. Toți câți se uită la ciocârlia de jos și le coboară. Ce trist este când oamenii trebuie să coboare privirile spre cântăreții lui Dumnezeu, și nu să le urce...
Este așa de frumos scris în Luca, în capitolul 6, unde un verset zice: „Iisus Și-a ridicat privirile spre ucenicii Săi”. Și ce mult spune asta! „Iisus Și-a ridicat privirile spre ucenicii Săi”...
O, slăvit să fie Domnul pentru astfel de ucenici spre care totdeauna când privești trebuie să-ți ridici privirile. Și vai de acei ucenici spre care când privești trebuie totdeauna să-ți cobori cu tristețe privirea.
Dacă un lucrător, un zidar, nu-i mai sus decât lucrarea lui, el va face o lucrare proastă.
Niciodată un zidar nu stă mai jos decât zidul pe care îl construiește, căci nu va vedea nici cum lucrează, nici ce lucrează, nici cum zidește.
Lucrătorul trebuie să fie totdeauna mai sus decât lucrarea. Cum a spus Mântuitorul: „Mă sfințesc Eu, pentru ca ei să fie sfințiți în Adevăr”.
Lucrătorul trebuie să fie sfânt, pentru ca lucrarea lui să fie bună. Dacă un lucrător este numai slab, lucrarea lui va fi proastă. Pentru că lucrătorul trebuie să fie totdeauna mai sus cu o treaptă, iar lucrarea este totdeauna mai jos cu o treaptă decât lucrătorul.
Dacă lucrătorul se sfințește pentru lucrarea sa, lucrarea sa va ajunge să fie și ea sfințită pentru el.
Dacă ciocârlia este sus și cântă, spre ea trebuie totdeauna să-ți ridici privirile. Așa să fie toți lucrătorii lui Dumnezeu, toți copiii lui Dumnezeu, toți cântăreții lui Hristos. Toți vorbitorii și scriitorii Lui.
Ce minunat va fi atunci! Și așa erau primii lucrători ai Domnului.
Domnul să ne ajute să ajungem așa, pentru ca și cerul să se bucure de noi, și pământul. Amin.
Slăvit să fie Domnul!