Tu mă înconjuri
Popa Petru (Săucani) - Strângeți fărâmiturile Vol. 1
Slăvit să fie Domnul!
Nu știu de ce fiecare dintre noi așa mult ne bucurăm să fim înconjurați de dragostea celor din jurul nostru. Așa mult ne bucurăm atunci!
Tinerii noștri dragi a căror nuntă o sărbătorim acum se bucură de astăzi mai mult, că toți îi înconjoară cu dragostea lor. Și aceasta, fiindcă viața lor se află înaintea lor. De aceea toți îi înconjoară cu dragostea.
Când vine omul în această lume, cât îi de mititel, toți îl înconjoară cu dragoste, toți îi zâmbesc, toți îl iubesc, toți îl îmbrățișează, toți îl înconjoară cu dragoste. Dar când omul a trecut și viața lui rămâne în urma lui, rămân tot mai puțini acei care îl înconjoară cu dragostea lor. Rămân doar cei mai apropiați. Și, când viața s-a scurs aproape întru totul, sunt foarte puțini acei care îl înconjoară cu dragostea lor.
Poate că niște bătrâni, acum când voi cântați la o nuntă, stau undeva părăsiți la o margine de sat, dezbrăcați și fără pâine pe masă... O, sărmanii!... De ce nu-i mai înconjoară și pe ei cineva cu dragoste?... Ei s-au dus și viața lor este în urma lor și poate chiar unii dintre cei mai apropiați ai lor vor spune: „Apoi, mai bine Și-ar pune Dumnezeu mila cu ei, ca să nu se mai chinuiască pe pământul acesta”.
O, frații mei dragi, fiecare dintre noi suntem călători. La unii... a noastră viață este mai în urmă... Voi, tineri dragi, viața o aveți înaintea voastră.
Am vrea cu acest prilej să ne gândim la o altă dragoste, despre care spune David în Psalmul 139 de care am amintit, la dragostea lui Dumnezeu: că dragostea Lui ne înconjoară nu numai înaintea noastră, ci și înapoia noastră. Ne înconjoară și când am trecut și viața ne-a rămas în urmă, și nimeni nu se mai gândește la noi... Nimeni! Toți ne dau încet uitării... Atunci, frate, atunci adu-ți aminte că există totuși o dragoste: și aceasta-i dragostea lui Dumnezeu, care vrea să ne înconjoare și pe dinainte, și pe dinapoi.
Zilele trecute am văzut un copil pe care maică-sa îl învăța să umble. Făcea doi pași și era gata să cadă, dar așa de fericit și bucuros era când putea să facă doi sau trei pași!
Un braț al mamei era înaintea lui... un braț al mamei era înapoia lui... Iar fața ei zâmbitoare și plină de dragoste era deasupra lui și zâmbea, și veghea...
Va cădea în față? Mâna mamei îl sprijinește, iar el va cădea în brațele mamei și nu va pica cu fața pe foc!
Va cădea în spate? Va afla brațele mamei și nu va cădea ca să nu se mai scoale.
O, frații mei dragi, dragostea lui Dumnezeu veghează asupra noastră! Cunoașteți voi această dragoste? Vă puteți voi bucura de ea? Că vă înconjoară și dinapoi și vă înconjoară și pe dinainte.
În aceste momente, poate sunt mulți care vor spune: „Binecuvântată să fie dragostea dulce a lui Hristos, căci cu mine așa s-a purtat. De câte ori era să cad, dar Mâna Lui m-a sprijinit, brațele Sale nu m-au lăsat.
Pentru ca să înțelegem oarecum mai bine aceste cuvinte, am vrea să ne aducem aminte de Israel. Israel, iubitul lui Dumnezeu, poporul lui Dumnezeu, alesul lui Dumnezeu... Acela de care Domnul S-a ocupat atât de mult, pentru că l-a iubit atât de mult... cum atât de dragi I-ați fost și frățiile voastre, că, dacă nu I-ați fi fost dragi, n-ați fi la nunta aceasta de data aceasta.
Pe Israel, Dumnezeu l-a scos din Egipt: „Hai, fiul Meu, că ai răbdat destul, ai fost rob de multă vreme, ai făcut destule cărămizi... Dumnezeul tău și al părinților tăi Și-a adus aminte de tine și nu te mai lasă în locul acesta... Vreau să-Mi slujești Mie! Vreau să-ți dăruiesc o Țară, o Patrie mai bună și mai fericită...”.
Iar Israel a ascultat glasul lui Dumnezeu prin trimisul lui Dumnezeu, prin Moise, omul ales, omul iubit, omul acela cu care Dumnezeu împreună a lucrat.
Doamne, fii binecuvântat, că în toate vremile Tu nu ai vrut să lucrezi numai Singur, ci Ți-ai luat de aici de jos, dintre noi, oameni ca și noi, cu care ai lucrat împreună și prin care Tu ai vorbit, și prin care Tu i-ai călăuzit și pe ai Tăi spre Țara cea Minunată.
Israel a ieșit din Egipt, iar Dumnezeu era înaintea lor! V-aduceți aminte de stâlpul acela de foc, de stâlpul acela de nor!... Pe o parte era lumină, pe o parte era umbră...
Era dragostea și sfințenia lui Dumnezeu.
Era puterea și smerenia lui Dumnezeu.
În stâlpul acela de foc era El, era Iisus, era Fiul lui Dumnezeu. Era Acela Care îl iubea pe Israel.
Dumnezeu era înaintea lor... Înaintea lor...
Înaintea lor era marea... Înaintea lor era pustia... Înaintea lor erau șerpii cei veninoși...
Înaintea lor erau canaaniții... Înaintea lor erau fiii lui Anac, niște uriași, pe lângă care Israel spunea: „Noi suntem numai niște lăcuste...”.
O,Israele, nu tremura, că înaintea ta merge Dumnezeu, merge Hristos. Înaintea ta e Acela care te-a scos pe tine din casa robiei. El te înconjoară pe dinainte. Poți să te duci, Israele, liniștit. Nu marea sau moartea, nu canaaniții... Ci Dumnezeu merge înaintea ta și apoi vin ei, dușmanii tăi.
V-aduceți aminte că, abia ajunși la Marea Roșie, stâlpul de nor era înaintea lor... Le croia calea...
O, binecuvântat stâlp de nor și de foc!
Nopțile în părțile acelea erau răcoroase, erau friguroase. Un tânăr spunea cu mulți ani înainte: „Noaptea tremuram de frig, iar ziua mă topeam de căldură”. Așa era. Nopțile erau răcoroase, iar zilele, foarte călduroase. Dar noaptea stâlpul acela de foc care era lumină îi lumina, dar îi și încălzea. O, ce lumină dulce era lumina aceea! Fiecăruia i se părea că este lumina lui... Fiecare putea să spună: „Lumina mea...”, „Domnul meu... Lumina mea!”... Și Dumnezeu era în nor. Și Dumnezeu era în stâlp.
Iar ziua, când era cald, acel stâlp, care noaptea îi încălzea și le făcea lumină, ziua le ținea răcoare. Puteau să se ducă liniștiți la vremea aceea, măcar că era arșița zilei, căci Dumnezeul lor era răcoarea lor. Ce umblare dulce, ce umblare scumpă a fost umblarea aceasta! Ferice de cei care o cunosc! Ferice de voi, copii ai lui Dumnezeu!
Faraon, după ce văzu că israelitenii au plecat, s-a supărat: „Cine ne va mai face cărămizi? De ce i-am lăsat să plece? Hai din urmă, să-i ajungem...”.
Ce a făcut atunci Dumnezeu? S-a mutat și a venit înapoia poporului Israel. Dragostea care-i ducea și era înaintea lor, aceeași dragoste i-a înconjurat și a venit înapoia lor între Israel și Faraon. Mai putea să facă ceva Faraon, cu toată puterea lui? Mai putea să facă un pas, când între el și Israel stătea Dumnezeu? Nu mai putea să facă nimic!
Așa-i păzește Dumnezeu pe ai Lui!
Așa-i păzește Dumnezeu pe credincioșii Săi!
Frații mei cei dragi, Dumnezeu v-a scos din Egipt. Dumnezeu vrea să vă ducă în Canaan, în Împărăția Lui Veșnică. Poate că unii dintre noi - sau mai mulți chiar - am făcut multe cărămizi lui Faraon, lui „Adam” cel vechi.
Odată și odată a trimis Dumnezeu și la noi pe un om al Său și ne-a spus și nouă: „Ieșiți din locul acesta. Ați făcut destule cărămizi lui Faraon...”.
Lui Faraon i-ar fi plăcut dacă Israel ar fi mers în pustie jumătate de zi sau trei zile, dar iarăși să se întoarcă înapoi și să facă numărul de cărămizi, așa cum mulți dintre noi am făcut.
Căci dimineața ne-am dus la biserică și ne-am rugat lui Dumnezeu frumos și am spus cu aceeași gură „Tatăl nostru Care ești în ceruri...” cu care pe urmă am blestemat... Și am făcut cu aceeași mână sfânta Cruce, cu care pe urmă am lovit și am furat, și am făcut rău.
De o astfel de slujire s-ar fi bucurat Faraon să-i facă Israel. Putea să se ducă numai până undeva, dar iarăși să se întoarcă înapoi și iarăși să fie robii lui.
Dar Moise nu s-a târguit! Moise n-a cedat El a spus: „Faraoane, cu noi ai terminat! Noi nu-ți mai facem nici o cărămidă! Noi vrem să-I slujim lui Dumnezeu cu toată viața noastră. Noi nu ne vom întoarce înapoi niciodată...”.
„Atunci lăsați-ne măcar pruncii voștri...” vedeți cum șoptește și azi diavolul: „Duceți-vă voi, dar să lăsați copiii, să lăsați soțiile...”.
Lăsați copiii, lăsați soțiile! Duceți-vă voi la biserică. Puteți voi să vă duceți pănă la nuntă, până la adunare, dar lăsați-i pe ai voștri în robie...
Moise nu s-a târguit: „Nu va rămâne nici o unghie. Noi vrem să-I slujim Dumnezeului nostru cu toți ai noștri”. Și de aceea mânia lui Faraon s-a aprins atât de tare și s-a sculat, ca să-i lovească cu moarte și să-i nimicească. Dar putea oare? Iisus era în nor, Iisus era în stâlp... Iisus era Acela care Și-a schimbat locul de dinainte și a venit în urma lor.
Nu vă bucurați voi, fiii lui Israel, că aveți un astfel de Dumnezeu a Cărui dragoste vă rămâne pe veci? Bucurați-vă, căci dragostea Lui v-a înconjurat nu numai pe dinaintea voastră, ci și pe dinapoia voastră.
Frații mei cei dragi, mai avem și noi de mers. Poate și înaintea noastră este o mare, noi nu o știm...
Poate și înaintea noastră este pustia, noi nu o cunoaștem...
Poate și înaintea noastră să fie uriașii...
Poate și înaintea ta să fie moartea ori cuțitul, ori operația, ori lacrimile, ori durerea...
Dar tu ești copilul lui Dumnezeu, nu tremura! Nu-i operația, nu-i cuțitul, nu-i moartea, nu-s lacrimile, nici durerea...
E Hristos între tine și operație!
E Hristos între tine și pustiu!
E Hristos între tine și lacrimi!
Nu-ți pierde nădejdea, căci tu ai un Dumnezeu Mare și Bun. Tu ai o dragoste veșnică, ce te înconjoară nu numai pe dinainte, ci te înconjoară și pe dinapoia ta. Căci și pe dinapoi poate să vină primejdia, cum a venit la atâția și i-a lovit pe atâția, și i-a ajuns pe atâția.
Dar Dumnezeu [a fost] Acela care ne-a izbăvit până aici; și-n nopțile noastre ne-a fost lumină, și-n iernile noastre ne-a fost căldură... și-n arșițele noastre ne-a fost umbră. Ne-am dus la muncă cântând cu drag și cu bucurie, ca și părinții noștri care erau la umbra lui Dumnezeu.
Astăzi, când atâția uită munca, [știm că] părinții noștri pe noi ne-au învățat să muncim. Ei au muncit cu drag, cântând, pentru că ei erau la umbra lui Dumnezeu. Numai la răcoarea Lui poți să te duci vesel, poți să te duci bucuros, poți să te duci cântând, poți să muncești voios, poți să lucrezi pentru tine și pentru casa ta, pentru societatea ta și pentru poporul tău.
Tu poți să muncești cu drag și cu bucurie la umbra lui Dumnezeu; răcoarea lui Dumnezeu îți dă putere, ca să poți merge, să nu cârtești, să nu gemi, să nu-ți pară rău, să nu-ți pară greu, să nu-ți pară lung.
„Tu mă înconjori și pe dinainte și pe dinapoi și-Ți pui Mâna peste mine.
Frații mei dragi, acei care ați simțit că dragostea lui Dumnezeu v-a înconjurat din zilele tinereții voastre, să aveți o încredere veșnică în Dumnezeul Acela care v-a călăuzit până aici și v-a luminat, și v-a mângâiat, și v-a întărit, că vă „înconjoară și pe dinapoi și că vă duce până la capăt”.
Dar atunci oare de ce mai este nevoie să-Ți pui Mâna asupra mea?
Am spus despre mama aceea care-și veghea copilul ca să nu cadă nici în spate, nici în față. Era cu fața ei deasupra odorului drag.
Spune sfântul David: „Mâna Ta apasă asupra Mea...”.
Sfântul Apostol Pavel spunea altădată: „Mi-ai pus un țepuș în carne, din pricina strălucirii, a descoperirilor câte mi-ai arătat mie, Dumnezeule, ca nu cumva prin toate aceste descoperiri să mă îngâmf”.
Mâna lui Dumnezeu a stat asupra mea și m-a ținut mic și m-a făcut smerit. Căci altfel, Pavele, puteai oare și tu să ajungi să te înalți? El a spus: „Eu nu sunt vrednic să fiu apostol. Petru, Iacov și Ioan sunt stâlpi ai Bisericii, dar eu sunt o stârpitură, cel dintâi dintre păcătoși...”.
Așa s-au smerit acești oameni ai lui Dumnezeu!
Sunt unii arbori care cresc mai altfel decât ceilalți, mai înalți; și atunci vin vânturi mai puternice care îi rup pe la jumătate ori îi smulg cu rădăcinile.
Am vrea doar un singur exemplu să luăm din viața cuiva din Israel - poporul lui Dumnezeu: din viața Mariei, sora lui Moise. Maria, care a fost și ea împreună cu Aron și Moise lucrătoare împreună cu Dumnezeu. Maria aceea care a cântat atât de frumos când Dumnezeu i-a trecut prin Marea Roșie, care a făcut o cântare și o cânta, și le învățase pe toate surorile ei să cânte cum i-a izbăvit Dumnezeul lor pe ei din mâna lui Faraon... cum puterea lui Faraon a fost înecată în Marea Roșie... Maria proorocița, Maria care era atât de prețuită, Maria care era tot împreună cu Aron și cu Moise, la un moment dat, ajunge la o creștere înaltă. Maria aceea care ajunge și ea să fie înconjurată de dragostea lui Dumnezeu și pe dinainte, și pe dinapoi... într-un moment dat, când Mâna lui Dumnezeu nu era asupra ei, ea s-a ridicat la un nivel foarte înalt și ce a făcut apoi? A zis: „Moise, omul acesta, ar trebui să fie mai curat, mai desăvârșit, mai bun... Moise nu prea se poartă bine. Moise a cam rămas în urmă. Moise a luat o femeie etiopiană de nevastă și nu trebuia...”.
Maria se socotea mai la înălțime, Maria se socotea mai desăvârșită, se credea mai sfântă ca Moise. Și-i mai ațâța și pe alții să vorbească împotriva alesului lui Dumnezeu, să vorbească împotriva omului lui Dumnezeu...
Și atunci ce face Dumnezeu? Imediat o lovește cu lepră pe Maria: „Maria, de ce te-ai ridicat? Unde ți s-a înălțat capul? Cum poți tu să vorbești de rău pe copilul Meu, Moise? Pe omul de care Eu M-am folosit? Dumnezeu nu vede în Moise nici un rău și nici o pată. Și atunci tu, Maria, tu vezi?...”
Starea aceasta este atât de dureroasă, frații mei dragi! De aceea David dorea așa de mult, după ce l-a înconjurat dragostea lui Dumnezeu și pe dinapoi, și pe dinainte, [ca El] să-Și țină Mâna Lui deasupra capului său. Și să nu se ridice niciodată la o înălțime mai mare decât ceilalți.
David, unsul lui Dumnezeu, proorocul, psalmistul, cântărețul cel iubit... ce zicea el despre el însuși? „Eu sunt un purice, un câine mort, iar Saul este unsul lui Dumnezeu. Să nu puneți mâna pe el, el este unsul lui Dumnezeu”.
O Doamne, cum știi Tu să-i ții în starea cea umilă, să se înalțe numai Numele Tău prin ei!
Stările acestea sunt dureroase, frații mei dragi. În stările acestea este cu putință să cadă numai cei aleși, numai cei care au fost mereu lângă Moise. Numai aceia care au cântat. Numai aceia care au mărturisit. Numai aceia de care s-a folosit Dumnezeu. Ei poate, într-un moment dat, să creadă că sunt mai la înălțime decât frații lor. Și aceasta este starea cea mai primejdioasă, cea mai dureroasă.
Spunea Sfântul Apostol Pavel că, între armele cu care vrea el să fie îmbrăcat fiecare credincios, e și coiful mântuirii, care să fie deasupra. Când vin săgețile arzătoare ale celui rău, să nu rănească sufletul care a fost purtat multă vreme de dragostea lui Dumnezeu și înconjurat de ea mereu. Aceasta poate să fie starea cea mai dureroasă a unui suflet care a umblat cu Dumnezeu, care a fost răcorit de Dumnezeu, care a fost luminat și păzit de Domnul Iisus. Odată și odată în viața lui poate își permite să zică: „Moise a rămas mai jos... Moise nu mai trăiește cum ar trebui să trăiască... Moise nu mai este desăvârșit...”. Poate ați auzit printre frățiile voastre sau poate am auzit...
Domnul să ne întărească, pentru ca nici unul din noi să nu ne ridicăm mai presus de aleșii Domnului. Ci totdeauna să-i socotim și prețuim, să-i ascultăm, să le urmăm credința lor. Ei au fost aleșii lui Dumnezeu, nu este nimeni ca și ei.
Dumnezeu știe de ce i-a ales, dar și diavolul știe; și de aceea i-a ispitit mereu și pe Maria, și pe Aaron... ca înainte pe Core, Datan și Abiram, care erau niște căpetenii ce s-au răsculat și ei împotriva lui Moise și au spus: „Ce, Moise? De ce vorbești tu? De ce te ridici tu mai sus? Ce ești tu? Toată adunarea-i sfântă, toată adunarea este a lui Dumnezeu...”.
Și atunci Moise a spus: „Veți vedea voi mâine cine-i sfânt și care-i adunarea lui Dumnezeu”... Și Moise a căzut cu fața la pământ.
De câte ori au căzut oamenii lui Dumnezeu cu fața la pământ... De câte ori...
De câte ori frații noștri au căzut cu fața la pământ? De câte ori, din pricina necredinței noastre?
De câte ori părinții noștri au plâns pentru noi?
De câte ori, o, de câte ori !
O, frați tineri, o, soră tânără, n-ai mâhnit tu oare inima tatălui tău și a mamei tale? Nu i-ai întristat? Nu i-ai făcut să șadă cu fața în palme pentru tine?
N-am mâhnit noi Inima Domnului Iisus, Inima care a vegheat asupra noastră? Inima Aceluia care ne-a călăuzit în nopțile noastre când nu știam unde să ne ducem? Când gemeam în suferință, în lacrimi? Când toți cei dragi nu ne puteau face nimic... Nu ne-a mângâiat El și pe noi în necazurile noastre? Nu ne-a purtat El ani și ani de-a rândul peste atâtea vremi și atâtea greutăți? Noi nu L-am mâhnit pe El niciodată?
Să știi: când l-ai mâhnit pe Moise, pe Dumnezeu L-ai mâhnit. Atunci când ai vorbit împotriva fratelui tău pe care l-a trimis Dumnezeu la tine, împotriva Domnului ai vorbit.
O, Marie, lepra asta oare când va dispărea? Doar când Mâna Domnului va fi asupra tuturor copiilor lui Dumnezeu. Să nu mai îndrăznească niciunul să se ridice la un nivel mai sus, să se socotească mai înalt, la o stare mai desăvârșită decât acela pe care Dumnezeu l-a trimis și de care s-a folosit Dumnezeu ca prin el să lucreze și să mântuiască un popor întreg.
Cât de mult am dorit ca și aici la această nuntă să învățăm ceva, frații mei dragi, căci dragostea lui Dumnezeu este aceea care nu se schimbă. Dragostea lui Dumnezeu, care ne-a purtat și ne-a adus până aici, să vă ducă până la capăt.
Dar am dori din suflet ca și deasupra noastră să fie Mâna Lui, ca să nu putem niciodată să ne ridicăm cu mândrie.
Părintele Iosif a spus: „Oastea Domnului este un voluntariat la picioarele Crucii, jos”.
De aceea, de la picioarele Crucii, tu, care spui Cuvântul, de-acolo să-l spui. Nu te scula sus, nu te scula în picioare. De-acolo, sora mea iubită care cânți și înveți pe surorile tale să cânte... Stai în genunchi la picioarele Crucii și de acolo le vei învăța să cânte o cântare despre „Doina Golgotei”, din smerenie și ascultare.
De-acolo, frații mei dragi, de-acolo de jos, de la picioarele Crucii. Să învățăm și de această dată.
Noi am fi dorit la nunta acesta să vorbim numai despre nuntă și numai despre mire și despre mireasă. Am venit cu atâta bucurie și drag să sărbătorim această sărbătoare a scumpilor noștri Ionatan și Violeta.
Dar nu-i mare lucru că noi am fost chemați. Ci lucrul cel mai mare este că a venit Domnul Iisus jos între noi și de aceea noi ne purtăm mereu cu sfială și cu respect la nunta aceasta; pentru că El ne vede pe fiecare.
El ne cunoaște pe fiecare.
El știe gândurile fiecăruia dintre noi.
Și de aceea nu putem sta la nunta aceasta orișicum și nu putem vorbi orișicum, așa cum se face la alte nunți; și nu putem cânta orișicum.
Noi Îi cântăm lui Dumnezeu sau Îi spunem lui Dumnezeu, sau Îi plângem lui Dumnezeu. El este aici în mijlocul vostru.
Veniți aici voi, toți cei care nu vă înconjoară nici o dragoste! Veniți la Iisus!
Căutați-L pe Domnul Iisus, cei care nu aveți un Dumnezeu! Ce veți face atunci când va veni pustia? Când va veni cuțitul? Când vor veni fiorii morții, voi, toți cei care nu-L aveți pe Dumnezeu?
Israel a putut să meargă liniștit, pentru că în fața lor era Iisus. Înaintea lor era Izbăvitorul lor, era toată puterea Lui, care era din veșnicie. Ei puteau să se ducă liniștiți.
Tu, frate, care stai aici și-L cauți pe Iisus... Tu soră, care Îl ai pe Dumnezeu, pășește liniștită, pășește cu încredere: înaintea ta-i Dumnezeu...
Dar spuneți-le tuturor celora care nu au nici o nădejde să vină, să-și caute și ei un Prieten, că El îi așteaptă... Iisus îi așteaptă. Chiar când nu-i așteaptă nimeni, Iisus îi așteaptă!
Cu ocazia aceasta, am spune și dragilor noștri miri că dragostea lui Dumnezeu îi înconjoară de la primii pași, de la leagăn pe fiecare și i-a cunoscut de mititei. Și noi i-am cunoscut de micuți. Am cunoscut și brațele care i-au crescut... Și am cunoscut și sânurile care le-au dat viață. Dorim ca această dragoste a lui Dumnezeu să-i înconjoare până la capătul călătoriei lor.
Am dori ca această dragoste a lui Dumnezeu nu numai să îi înconjoare, dar să și vegheze asupra lor.
Unii tineri, când ajung la o stare mai înaltă, își uită părinții... mulți copii. Li-e rușine de părinții lor... De tata cel bătrân... De mama cea zbârcită...
Voi, frații mei dragi și miri scumpi, avem toată încrederea că voi nu veți face așa! Că voi nu veți uita niciodată căminele voastre dragi care v-au dat cea dintâi lumină ochilor trupești și sufletești. Care v-au dat și pâine și pentru corpurile, și pentru sufletele voastre.
Avem încrederea aceasta că voi până la capăt vă veți aduce aminte de părinții voștri trupești și sufletești. Și veți fi o pildă vie pe locurile unde veți fi. Veți fi o pildă de credincioșie, de dragoste, de muncă, de viață trăită, așa ca cei din jurul vostru să spună: „Aici este ceva! Aici este Mâna lui Dumnezeu! Oamenii aceștia nu sunt ca ceilalți. Tăcerea lor, iertarea lor, bunătatea lor ne vorbesc mai mult decât toate celelalte lucruri”
Scumpii noștri Ionatan și Violeta, dacă Dumnezeu a fost așa de bun cu voi și v-a răsărit în niște cămine credincioase... Dumnezeul vostru și în ziua de astăzi a fost atât de bun cu voi!
Dumnezeu S-a îngrijit, frate Ionatan, să ai o soție așa cum s-a rugat măicuța ta și tatăl tău. Acest dar primește-l din mâna lui Iisus. Să fii pentru ea și tată, și mamă. Fii pentru ea mai mult decât un soț, ca ea să-și găsească în tine tot ce lasă: dragostea de mamă, dragostea de tată, dragostea de surorile ei. Să nu-i pară niciodată rău, Ionatane, că și-a lăsat părinții, că și-a lăsat frații și ți-a dat ție inima și viața, și tot ce-a avut mai scump. Și știm că vei face așa. Domnul îți va ajuta și iubirea ei n-o să fie înșelată niciodată.
Tot așa tu, soră Violeta, soră mireasă, primește-l și tu pe soțul tău pe care ți l-a dăruit Dumnezeu. Primește-l din Mâinile Lui și spune: „Doamne, Îți mulțumesc că Tu mi l-ai dat”.
Nu va fi niciodată noapte în cămin la voi, atâta vreme cât veți fi uniți unul cu celălalt prin Iisus. Casa ta, căminul vostru va fi totdeauna cald. Va fi totdeauna fericit soțul tău când tu îl vei întâmpina întotdeauna cu o inimă zâmbitoare și veselă. El va uita orișice: că a fost obosit sau că cine știe ce bântuieli ar fi avut cu serviciul sau cu alte lucruri.
Când acasă îl întâmpină o inimă iubitoare, o față zâmbitoare, el va uita toate și va spune: „Doamne, nu-i nicăieri ca la noi acasă! Doamne, căminul nostru este colțul de rai. Iar frații voștri pe care i-au crescut părinții voștri în căminele lor să găsească întotdeauna în căminul vostru o mângâiere, o fericire adevărată.
Voi nu veți uita niciodată ceea ce a fost drag lui Dumnezeu, ceea ce a fost drag tăticului vostru, ceea ce a fost drag măicuții voastre; voi nu-L veți uita niciodată pe Iisus.
Am văzut aici chipul lui Iisus cel Răstignit. Așa am dorit de mult să-L vedem înviat, să-L vedem pe Iisus, să-L vedem cu brațele deschise, să cânte cu noi...
De ce oare El este tot răstignit și la nunți?
De ce oare mereu, pe unde vă duceți voi, de ce oare I se spune: „Iisus - Acela Răstignitul”?
N-am vrea noi oare să fie El coborât de pe Cruce, odată măcar să vină și El la nuntă, să cântăm împreună?
Poate va veni cât de curând și vremea aceea. Dar atâta vreme cât eu mai am o vină... cât sora mea mai are un păcat... cât noi nu suntem desăvârșiți, Iisus trebuie să stea tot pe Cruce.
Păcatul meu nu mai este iertat când Se coboară Iisus de pe Cruce. Nu mai are cine să-l ispășească. Numai stropii de sânge ce cad din rănile Lui pot să ispășească vina mea, pot să ispășească vina ta...
El trebuie să rămână tot pe Cruce. El trebuie să rămână tot răstignit. N-ar fi oare, o, n-ar fi oare bine să ne dăm fiecare dintre noi silința ca să nu mai fie El răstignit pe Cruce? Ca să poată spune sufletul meu și sufletul tău: „Doamne Iisuse, de acum poți veni!”.
Ca să putem spune împreună cu mireasa din Apocalipsa: „Amin. Vino, Doamne Iisuse!”.
O, nu-i nimica, luminile-s tot mai rare în sat. Dar oare în Sâmbăteni?
O, Sâmbătenilor, a mai fost o noapte peste voi, a mai fost încă o noapte în viața voastră! Câte lumini se vor aprinde oare în satul acesta și de la această nuntă?
Vă mai cercetează Dumnezeu încă o dată. Ține mult la voi. Nu știu ce are Dumnezeu în planurile Lui, că ține atât de mult la voi!
Alții vor spune: „Luminile în sat la noi sunt tot mai rare, ca la miezul nopții. Mulți au vegheat ei până la miezul, dar la miezul nopții luminile încep să se rărească și ochii încep să se închidă.
Cine oare va mai fi treaz când va veni Mirele? Așa să faceți, scumpii noștri dragi care v-ați spălat fețele voastre de mulți ani în lacrimi.
Mai vegheați încă și mai faceți să se aprindă o lumină. Mai vorbiți cu vecinul și cu vecina. Mai vorbiți așa cu fratele sau cu sora: „Frate, mai aprinde lumina! Frate, mai veghează o clipă! Frate, mai ține ochii deschiși în sus, că nu mult trebuie să mai aștepți !” . La miezul nopții e întuneric așa de mare! Trebuie să vină, că El a spus.
La toate nunțile noastre, noi nu putem să nu vorbim și despre această Nuntă și despre acest Mire. Căci n-avem alt nume mai drag decât Numele Acela despre care vorbesc Evangheliile de la început și până la sfârșit.
Mulțumim Domnului pentru sărbătoarea aceasta. Dorim cu acest prilej și toți Îl rugăm pe Domnul [să rămână] în acest cămin pe care îl binecuvântează astăzi, ca să poată spune și Domnul Iisus că mai are unde să-Și plece capul. Iar frații noștri dragi, când alții Îl vor alunga... când gadarenii vor spune: „Doamne, du-te!” ei să spună: „Vino numai până la noi și rămâi la noi și noi să rămânem cu Tine!”. Amin.
Slăvit să fie Domnul!