Corabia se oprește pe muntele Ararat

Cei doi soli: porumbelul și corbul

Urgia potopului a ținut cu totul 150 de zile, timp în care „a pierit tot ce era viu pe fața a tot pământul, de la om până la dobitoc”... și a rămas singur Noe și cei ce erau cu el în corabie (Facere 7, 23).

După patruzeci de zile „Dumnezeu a făcut să sufle vânt pe pământ și a încetat apa. Izvoarele adâncului și stăvilarele cerului s-au încuiat și ploaia din cer s-a oprit”. Apele au scăzut de pe fața pământului, scurgându-se și împuținându-se și, după o sută cincizeci de zile, apele s-au micșorat (Facere 8, 1-3).

Razele soarelui au început să învioreze din nou o lume ce fusese botezată cu un botez de judecată. Corabia s-a oprit pe muntele Ararat. „În luna a șaptea, în ziua a șaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe munții Ararat. Iar apa a scăzut până în luna a zecea; iar în luna a zecea, în ziua cea dintâi a lunii, s-au ivit vârfurile munților” (Facere 8, 4-5).

Ah, ce priveliște înfiorătoare se vedea acum în lume! Apele se scurgeau cu vuiet mare lăsând, pretutindeni cadavre de oameni și animale. Pretutindeni se vedea secerișul cel grozav al morții, al păcatului.

După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corăbiei și a dat drumul unui corb și unui porumbel să afle dacă au scăzut ori ba apele de pe pământ. Porumbelul s-a întors, dar corbul, ba. Plină de un adânc înțeles sufletesc este întâmplarea aceasta. Porumbelul s-a întors grăbit în corabie. Afară era o lume ce nu-i plăcea. Simțea mirosul mortăciunilor, vuiau încă apele morții... porumbelul a fugit degrabă înapoi în corabie.

Porumbelul acesta este icoana creștinului adevărat care nu iubește duhul acestei lumi păcătoase. El miroase de departe „mortăciunile” patimilor și păcatelor și se retrage îngrozit în corabia mântuirii. El se odihnește numai în Domnul și nare odihnă decât în Domnul. El nu mai are plăcere pentru cele lumești. Oricât l-ai slobozi în lume, el se reîntoarce în „corabie”.

Un tânăr intrat în Oastea Domnului îmi scrie: „Tata mi-a zis la Crăciun: «Fiule, acum de sărbători, te slobod și pe tine să te duci la petrecere... du-te petrece-ți și tu!»... «Tată dragă - i-am răspuns eu - până acum mă opreai, să nu mă duc, și eu mă duceam pe furiș; acum mă lași, dar nu vreau eu să merg. De când am intrat în Oastea Domnului nu mai am nici o plăcere pentru petrecerile lumești. Petrecerea mea este Scriptura și cărțile religioase. Acum, chiar dacă mi-ai porunci să merg, nu m-aș duce»”...

Iată și acesta este un „porumbel” ce nu-și află loc și „odihnă picioarelor sale” și sufletului său decât în „corabie”, în Domnul (Facere 8, 9).

Nu așa a fost cu corbul. Corbul nu se simțea bine în corabia lui Noe. Parcă-l văd cum va fi stat trist și posomorât într-un colț al corăbiei. El se gândea la hoiturile lui... el suspina după mortăciunile lui. „Ah, unde sunt hoiturile mele cele plăcute? - va fi suspinat corbul. Acest bătrân m-a încuiat și pe mine în această corabie fără mortăciuni”. Toate dobitoacele sălbatice din corabie își pierduseră firea ce o avuseseră în lume (altcum s-ar fi sfâșiat unele pe altele), numai corbul își păstrase gustul lui după mortăciuni.

Corbul se simțea ca un arestat în corabie. Pentru el, corabia era un arest. El se dorea după „libertatea” hoiturilor și a mortăciunilor. Când Noe i-a dat drumul va fi răsuflat ușurat, iar când va fi găsit hoituri destule, mare va fi fost bucuria lui. Nici nu s-a mai gândit să se întoarcă în „arestul” corăbiei. S-a pus iar pe mortăciuni.

Corbul acesta este icoana sufletească a celor care au ieșit o dată din păcate, dar pe urmă iar s-au întors la ele. Închipuie pe cei care se întorc iar la duhul acestei lumi. Cei păcătoși nu se simt bine în corabia mântuirii. Scoateți pe cel păcătos din crâșmă - și din alte păcate - și-l duceți la biserică, la citiri biblice etc., și veți vedea că se simte ca într-un arest, ca într-o temniță din care abia apucă să scape.

Nu se simt bine în corabia mântuirii nici cei care intră în ea de bunăvoie, dar nu se silesc să-și dospească mereu viața cu aluatul Evangheliei... să-și întărească mereu firea cea duhovnicească împotriva celei lumești.

Despre unul care a dezertat din Oastea Domnului (dintr-o comună de lângă Baia de Criș), un alt ostaș îmi scrie următoarele: „Vă aduc la cunoștință că ostașul N. N. a dezertat din Oaste. De altfel, ne așteptam noi la acest lucru. Vedeam noi bine, ceilalți ostași, că noul ostaș nu se simte bine între noi. Era tot întristat. La Crăciun ne-a părăsit, punându-se în fruntea bețivilor și făcând chef cu scandal mare.”

Iată și acesta era un „corb” ce nu se simțea deloc bine în corabia mântuirii. Gândul lui era tot la „hoituri” și „mortăciuni”, la poftele firii celei lumești. Abia a apucat să scape din corabia mântuirii și s-a pus iarăși pe „mortăciuni” sufletești. Vina este a lui pentru că, după ce a intrat în Oaste, nu și-a dat silința să-și întărească firea cea duhovnicească, firea cea nouă. Firea cea lumească, cu poftele și ispitele ei, l-a copleșit din nou.

Toți cei ce intră în Oastea Domnului, toți cei ce apucă pe calea mântuirii, trebuie să-și întărească mereu firea cea duhovnicească - cu rugăciune, citirea Bibliei, cărți religioase etc. - altcum îi biruie firea cea veche cu poftele ei de „mortăciuni”. Diavolul, mișelul cel mare, pune neîncetat în fața omului întors la Dumnezeu carnea ispitelor și patimilor lumești. Tot cel ce nu se întărește cade înfrânt de ispite.

Icoana corbului din Biblie se potrivește de minune cu aceea a israelitenilor care trecuseră prin Marea Roșie, scăpaseră la mântuire, dar, în drum spre Canaan, le-a venit pofta de carne. „Poporul era lacom foarte și i-a venit poftă de carne și a strigat poporul contra lui Dumnezeu și contra lui Moise, zicând: «Dați-ne carne!»”. Pentru pofta cărnii, poporul voia să lase calea spre Canaan și să se întoarcă în Egipt, în robie (Ieșire 16, 1-4).

Așa sunt și azi cei ce apucă pe calea mântuirii, dar nu fac stăruințe să-și omoare firea cea lumească. Le vine pofta de carne, de plăceri și desfătări lumești. Ca și corbul, părăsesc corabia și s-apucă iar de „mortăciuni” sufletești.

Ce deosebire mare a fost între porumbel și corb! Porumbelul umbla să găsească o ramură verde, corbul - mortăciuni. Așa e și între oameni. Omul cel duhovnicesc umblă după lucrurile sufletești; omul cel lumesc caută desfătările, chefurile și alte lucruri lumești. Cunosc un om care toată iarna a citit din Biblie și alte cărți religioase; în timp ce vecinul lui toată iarna a citit pe la birt în cealaltă biblie, cu 32 de foi (cărțile de joc). Numai „corabia” schimbă pe om și gusturile lui; dintr-un om lumesc face un om duhovnicesc.

Dragă cititorule! Eu te întreb: ești în corabie ori afară din corabie? De ești afară, intră îndată, iar dacă ai intrat, priveghează, te roagă și te întărește neîncetat în Domnul ca să nu fii biruit iarăși de duhul acestei lumi.

Iisuse, scumpul meu Mântuitor! Îți mulțumesc că m-ai primit și pe mine în corabia mântuirii. Ah, ce bine este înăuntru, în corabie! Este viață și pace. Te rog însă, preabunule Doamne, întărește-mă neîncetat cu darul și harul Tău să rămân în corabie până la sfârșitul vieții mele! Întărește-mă neîncetat să rămân înăuntru, căci ispitele lumii sunt multe și grele! Omoară în mine firea cea lumească cu poftele și gusturile ei ca să nu mai am nici o plăcere și nici o atragere pentru cele lumești! Asemenea porumbelului, să aflu și eu odihnă sufletului meu numai în corabie!