Cum a biruit Isus pe Satana

Să mergem şi noi pe urmele Domnului

Lupta şi biruinţa Mântuitorului asupra Satanei este plină de învăţătură şi pentru noi. Să mergem pe urmele Biruitorului ca să aflăm cu ce fel de mijloace l-a bătut Isus pe Satana.

1 - Întâi şi întâi voi spune că Mântuitorul a fost pregătit, a aşteptat pregătit atacurile ispititorului. Evanghelia ne spune că înainte de ispitire, „Isus a fost dus de Duhul în pustie şi acolo a postit şi S-a rugat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi” (Matei 4, 1-2). Să luăm şi noi pildă din această pregătire. Pe noi ne biruie ispitele Satanei fiindcă nu ne pregătim. Vrem să câştigăm un război fără pregătire, fără arme şi fără tranşee. Să n-aşteptăm până ce se apropie ispititorul cu ispita şi atunci să căutăm îngrijoraţi ajutor, ci - ca Isus - să o luăm înaintea Satanei, săpându-ne şi ocupându-ne tranşeele înainte de a se apropia de noi. Când aşteptăm ispitele Satanei pregătiţi, atunci îl silim să intre în luptă, deschidem asupra lui focul şi îl punem la strâmtoare şi retragere ruşinoasă.

2 - A doua oară, Isus a biruit pe Satana prin ascultarea Lui de Dumnezeu. Prin toată viaţa Mântuitorului şi prin toate Evangheliile, trece ca un fir roşu ascultarea Lui de Tatăl ceresc. Citiţi cu luare aminte Evanghelia după Ioan şi veţi afla pe fiecare pagină această ascultare. „Eu pentru aceasta M-am pogorât din cer - zicea Mântuitorul - ca să fac voia Celui ce M-a trimis pe mine” (Ioan 6, 38). Satana căuta să-L scoată pe Mântuitorul din această ascultare. Câte a făcut diavolul să rupă ascultarea Mântuitorului! A folosit vicleşuguri, ispite, amăgiri. Dacă cu acestea n-a putut face nimic, a scos în calea ascultării Mântuitorului chinuri, batjocuri, bătăi, etc. Însă Mântuitorul la toate răspundea: Eu pentru aceasta M-am pogorât din cer ca să fac voia Tatălui meu... să împlinesc lucrul ce Mi l-a dat (Ioan 17, 4), să ascult numai de El.

Ascultare! Ascultare! Aceasta a fost hotărârea neclintită a vieţii Mântuitorului. Cu această hotărâre de fier a stat El în faţa ispititorului care încerca să-L atragă în neascultare. Ascultarea Mântuitorului a ajuns cel mai măreţ punct, sus pe Golgota, unde în dureri şi chinuri cumplite, Şi-a vărsat Sângele pentru noi. „El S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce” (Filip. 2, 8). Prin ascultarea aceasta, Domnul a dus până la capăt lucrul mântuirii noastre sufleteşti, biruind cu totul pe Satana şi duhul neascultării.

Ascultarea Mântuitorului n-a fost o ascultare oarbă, ci a fost o ascultare plină de înţelegere, de încredere şi de dragoste faţă de Tatăl ceresc. Şi cine M-a trimis pe Mine - zicea Isus - este împreună cu Mine. „Tatăl Meu nu M-a lăsat Singur, pentru că Eu totdeauna fac cele plăcute Lui” (Ioan 8, 29). Ce frumos! Ce vorbe şi roade minunate ale ascultării de Dumnezeu! Să luăm şi noi pildă de ascultare în toate de Dumnezeu. Tăria noastră de creştini şi de biruitori asupra ispitelor stă tocmai în această legătură de ascultare ce o avem cu Dumnezeu prin Isus Hristos. De aceea se sileşte Satana neîncetat să rupă această ascultare şi să ne scoată din ea. Să rămânem de-a pururi şi neîncetat în legătură de ascultare şi de încredere faţă de Dumnezeu. Să ţinem vie această legătură prin Jertfa Crucii Mântuitorului.

3 - A treia oară, Isus Mântuitorul l-a biruit pe Satana folosind ajutorul Duhului Sfânt. În pustie, în faţa atacului Satanei, Evanghelia ne spune că Isus S-a umplut de Duhul Sfânt. Mântuitorul Şi-a pus viaţa cu totul sub cârmuirea Duhului Sfânt. Era de altfel acest lucru o urmare firească a ascultării Lui de Dumnezeu. Peste o viaţă trăită în ascultare de Dumnezeu se pogoară totdeauna darul şi puterea Duhului Sfânt. Acest dar ne trebuie şi nouă. Fără el cădem înfrânţi pe câmpul de luptă al ispitelor. Însă acest dar se pogoară numai peste o viaţă trăită în ascultare de Dumnezeu.

Isus a biruit, mai departe, prin viaţa Lui cea curată şi fără de păcat. Isus a trăit o viaţă fără de păcat. El Însuşi întreba: Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi? (Ioan 8, 46). Ei bine, - va zice cineva - Isus a putut trăi aşa pentru că El a fost Dumnezeu!

Dar nu e aşa. Isus a trăit pe pământ, luând fire de om ca şi noi, fiind supus ispitelor. El însă nu S-a lăsat niciodată biruit de ispită şi păcat. El S-a împotrivit, S-a apărat şi a biruit totdeauna ispitele prin rugăciune, priveghere şi ascultare de Dumnezeu.

Pentru înfrângerea ispitelor, omul Isus a făcut cea mai mare încordare de voinţă din câte s-au făcut vreodată pe acest pământ.

Să ne apărăm şi noi viaţa de ispite şi păcate! Păcatul este uşa ce i se deschide diavolului ca să intre în viaţa şi inima noastră. Păcatul este tranşeea Satanei. Fiecare păcat este o tranşee nouă pentru Satana; este un teritoriu pierdut din câmpul de luptă al mântuirii noastre sufleteşti, este un steag al diavolului împlântat în câmpul nostru de luptă.

Isus a biruit mai departe, printr-o viaţă trăită pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Acesta este duhul vieţii adevărat creştineşti. Dar faţă de acest duh stă duhul Satanei care îl îndeamnă pe om să trăiască numai pentru el şi folosul lui (egoism). Satana a încercat cu acest duh şi faţă de Mântuitorul. I-a propus Mântuitorului să-L scape de moarte. L-a lăudat în turnul Templului din Ierusalim, a vrut să-L facă Împărat, a încercat să trezească în Domnul iubirea de Sine şi egoismul.

Însă Mântuitorul a respins această ispită. El Şi-a topit mereu viaţa în dragoste de Dumnezeu şi în jertfă pentru oameni. De Sine şi de viaţa Lui, nu voia să ştie nimic.

Acest duh al ieşirii din noi înşine trebuie să-l avem şi noi. Să biruim ispita Satanei biruindu-ne pe noi înşine; slobozind apele vieţii noastre să curgă pentru Dumnezeu şi pentru alţii. Iubirea de sine, iubirea şi plăcerea numai de noi înşine şi de folosul nostru (egoismul), este răsuflarea duhului Satanic.

În lumina Crucii Mântuitorului trebuie să se topească eul nostru, mândria şi egoismul nostru.

O altă armă de biruinţă a Mântuitorului a fost rugăciunea. Întreagă viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de rugăciune. Prin rugăciune El vorbea neîncetat cu Tatăl Său şi Îşi lua putere pentru săvârşirea lucrării ce I se încredinţase. Prin rugăciune îl alunga mereu pe Satana şi ispitele lui. El Însuşi ne-a lăsat vorbele că diavolul şi ispitele lui nu se pot alunga din viaţa noastră decât cu post (înfrânare) şi cu rugăciune. Ah, ce putere mare este rugăciunea! Rugăciunea este o putere şi un dar de care tremură Satana. Rugăciunea este un dar ce pune pe fugă diavoleştile gloate. Folosim noi acest dar?

Şi noi trebuie să trăim o viaţă de biruitori

dar această viaţă o putem trăi numai primindu-L pe Domnul şi darurile Lui

Viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de ofensivă, de luptă şi biruinţă neîncetată împotriva ispititorului. Fiecare minune ce o făcea Domnul, fiecare diavol ce-l alunga, fiecare samariteancă şi magdalenă pe care o scotea din adâncul păcatelor, fiecare predică şi fiecare pildă a Domnului, era un atac şi o biruinţă împotriva Satanei. Întreagă viaţa Domnului, clipă de clipă, a fost o viaţă de luptă şi biruinţă împotriva ispititorului.

Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră: o luptă neîncetată contra ispititorului. O viaţă de luptă şi biruinţă. Diavolul e un vrăjmaş încăpăţânat. El nu cedează decât ceea ce i se ia prin luptă. El îşi apără cu îndârjire poziţiile câştigate. Fiecare pas de mântuire sufletească trebuie cucerit prin luptă. Fără luptă nu putem câştiga biruinţa şi nu putem lua cununa vieţii.

În cartea Apocalipsei cap. 2 şi 3 se află şapte solii scrise către şapte biserici. Fiecare solie, ştiţi cu ce se sfârşeşte? Cu strigătul răsunător de biruinţă: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (Apoc. 2, 7). „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă...” (Apoc. 2, 17). „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” (Apoc. 2, 11). „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri” (Apoc. 2, 26). „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui” (Apoc. 3, 5). „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu...” (Apoc. 3, 12).

„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoc. 3, 21).

Aceste solii strigă ca nişte trâmbiţe cereşti. Ele ne spun că şi noi trebuie să fim creştini luptători şi biruitori. Viaţa noastră trebuie să fie un cântec de luptă şi de biruinţă. Trebuie să fie o viaţă de biruitori. Dacă nu biruim, vom fi biruiţi, dacă nu atacăm, vom fi atacaţi şi înfrânţi. „Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvala, şi cei ce luptă pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).

Şi noi trebuie să trăim o viaţă de biruitori, dar această viaţă o putem trăi numai primindu-L pe Domnul şi darurile biruinţei pe care le-a câştigat El prin Jertfa Crucii de pe Golgota. Prin Jertfa Crucii de pe Golgota, Satana a fost înfrânt definitiv. Biruinţa Domnului a fost o biruinţă definitivă. Însă biruinţa Crucii de pe Golgota, pentru noi n-are nici un preţ dacă nu-L primim pe Isus Biruitorul, care ne aduce darul biruinţei. Sunt atâţia creştini care n-au nici o putere asupra ispitelor, pentru că nu L-au primit cu adevărat pe Isus Mântuitorul şi darurile Lui pe care le împarte Duhul Sfânt.

Biruinţa noastră atârnă de primirea Domnului, atârnă de întrebarea: L-am primit noi cu adevărat pe Domnul şi darurile Lui, ori nu?

Inima şi viaţa omului sunt ca o cetate, pe care umblă s-o cucerească doi asediatori

Am scris mai înainte pe larg despre cum a biruit Isus pe Satana prin Jertfa Crucii de pe Golgota. Biruinţa Domnului Isus a fost o biruinţă definitivă. Satana a fost înfrânt definitiv. Dar această luptă încă nu s-a gătat.

Satana trebuie bătut de două ori. În lupta cea dintâi era vorba de stăpânirea asupra pământului şi asupra întregului neam omenesc. În lupta aceasta Satana a căzut. A fost răsturnat de pe scaunul de stăpânire al pământului. Lupta a doua se dă acum pentru stăpânirea în parte a fiecărei vieţi omeneşti.

Domnul continuă lupta pentru ca biruinţa de pe Golgota să o treacă asupra fiecărui suflet omenesc. Dar de altă parte, Satana lucră şi el să poată pune stăpânire în parte pe fiecare suflet de om. Diavolul trebuie bătut şi pe acest câmp de luptă. În lupta aceasta ia parte şi omul. Lupta aceasta se dă pe câmpul de bătaie al voinţei omului. În lupta aceasta iau parte 3 inşi: Domnul, omul şi diavolul.

Ţineţi minte! Pentru mântuirea sufletului se dă o luptă la care iau parte: Domnul, omul şi diavolul. Soarta acestei bătălii o hotărăşte omul. De ce? Întâia dată pentru că această luptă se dă pentru cucerirea lui. A doua oară, pentru că omul e înzestrat de la Dumnezeu cu libertatea voinţei.

Inima omului şi libertatea voinţei omului este ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi asediatori: Domnul şi diavolul. Însă această cetate nu se poate cuceri cu puterea. Domnul ar putea face acest lucru, dar nu vrea, căci în acest caz omul ar avea o mântuire silită. Diavolul ar vrea să o cuprindă şi cu puterea, dar nu poate. De aceea fiecare din cei doi asediatori umblă să câştige de partea sa voinţa omului. Pentru acest lucru, fiecare îşi are mijloacele lui şi armele lui de luptă: Domnul are pe cele bune, diavolul pe cele rele (cum se vede în chipurile de alături).

Un lucru îţi bate îndată la ochi uitându-te la mijloacele şi armele ce le folosesc cei doi asediatori. Diavolul imită pe Domnul, umblă să folosească şi el mijloacele pe care le foloseşte Domnul. Are Domnul o biserică? - îşi are şi diavolul biserica lui: cârciuma. Are Domnul puterea Duhului Sfânt? - îşi are şi diavolul duhul lui făcător de minuni: alcoolul. Are Domnul o Biblie? - îşi are şi diavolul biblia lui, biblia crâşmelor, cărţile de joc, etc.

Libertatea voinţei omului e ca o cetate încuiată. În faţa libertăţii voinţei omului Se opreşte Domnul şi se opreşte şi diavolul. Atârnă de voinţa omului să-şi deschidă cetatea inimii sale pentru Domnul sau pentru diavolul. Domnul ne cere alianţa noastră, diavolul aşijderea. Fără alianţa noastră Domnul nu vrea să cucerească cetatea, iar diavolul nu o poate. Omul câştigă sau pierde această luptă, după cum se aliază cu unul sau altul dintre cei doi asediatori, după cum îşi deschide cetatea inimii şi vieţii sale pentru Domnul sau pentru diavolul. Omul nu poate câştiga această luptă a mântuirii sale sufleteşti decât în alianţă cu Domnul şi cu darurile Lui. Când omul îşi deschide cetatea inimii sale şi Îl primeşte pe Isus Biruitorul, atunci viaţa lui deodată se umple de darurile biruinţei. Atunci omul a căpătat un aliat şi o alianţă de daruri cu ajutorul cărora îndată îl biruie şi îl alungă pe Satana.

Când omul se aliază cu Domnul, atunci diavolul cade bătut a doua oară. A pierdut şi a doua luptă. Aceasta e biruinţa definitivă asupra Satanei. Cerul şi pământul se bucură de această biruinţă.

Dragă cititorule! Viaţa noastră e o cetate pe care umblă să o cuprindă doi asediatori: Domnul şi diavolul. Stă în voia noastră să o predăm unuia sau altuia. Viaţa noastră e o luptă. Soarta acestei lupte noi o hotărâm. Noi trăim veşnic într-un câmp de luptă, noi stăm neîncetat în război cu ispititorul. În acest război noi singuri suntem mai slabi ca vrăjmaşul. Însă biruim gloatele duşmane şi le punem pe fugă când în fruntea noastră stă Isus Biruitorul, când luptăm sub steagul Lui.

Dragă cititorule! Inima şi viaţa noastră este o cetate pe care umblă să o cucerească şi Domnul şi diavolul. Fiecare stă şi bate la poarta cetăţii. Stă în voia noastră să-i deschidem unuia sau altuia.

„Iată, Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20). Domnul vrea să intre în cetatea inimii noastre. Dar uşa acestei cetăţi este zăvorâtă şi încuiată pe dinăuntru cu voinţa omului. Domnul n-o deschide cu puterea. El respectă libertatea voinţei omului. Taina mântuirii tale, dragă cititorule, stă în zăvorul de la uşă; stă în voinţa ta să tragi zăvorul de la uşă şi deschizându-ţi larg inima să strigi: Intră Mântuitorule Doamne şi Te fă Tu Stăpân, Poruncitor şi Împărat peste cetatea inimii mele.

Tot aşa umblă şi Satana să intre în cetatea inimii noastre. Stă şi el la uşă şi bate. El stă la uşă ca un hoţ şi duşman. El bate la uşă cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene şi ascultă îngrijorat să nu-şi piardă prada. Ochii îi scapără după prada dinăuntru. Vai de cel ce-i deschide uşa. Ajunge sluga şi robul diavolului.

Dragă cititorule! Nu uita. În fiecare clipă la uşa inimii tale bate Domnul şi bate şi diavolul. Stă în voia ta să tragi zăvorul pentru unul sau pentru altul. Stă în voia ta să-L primeşti pe Domnul de Stăpân al vieţii tale, sau să rămâi robul şi sluga diavolului. Din două trebuie să alegi una, căci „nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6, 24).

O, ce viclean mare e diavolul! El stă la uşă şi bate cu fel de fel de şoapte de înşelăciune. El dă mereu târcoale pe la uşă să prindă vorbă cu gândul omului, să-l ia de minte ca pe Eva cu fel de fel de vorbe viclene. El nu cere să i se deschidă uşa de tot. El se mulţumeşte şi cu puţin. El e mulţumit când începe omul să fure un ou, să bea un pahar de rachiu... că apoi ştie el că această uşiţă se va deschide mai târziu de tot şi va intra pe ea triumfător cu toată gloata lui.

N-asculta suflete dragă, n-asculta şoaptele Satanei. Ţine-ţi uşa încuiată şi închisă de tot în faţa Satanei. Gândeşte-te că fiecare ispită pe care o primeşti, fiecare păcat deschide uşa pentru Satana. Gândeşte-te neîncetat că Satana se gudură mereu ca un câine pe la uşa inimii tale. Alungă-l strigându-i ca unui câine: Cară-te de la uşă Satano!...

Iată stau la uşă şi bat - zice Mântuitorul. O, ce glas dulce s-aude la uşa inimii tale, iubite frate, - şi tu nu-l auzi? O, câtă dragoste stă la uşa inimii şi tu n-o primeşti? O, cu câtă răbdare aşteaptă şi bate mereu Mântuitorul la uşa inimii tale şi tu tot nu deschizi?

Domnul vrea să ia în stăpânire casa inimii tale. El vrea să intre la tine ca să vegheze asupra ispitelor tale, ca să-ţi aducă ajutor şi dar de biruinţă. Alături de tine, El vrea să-ţi fie Căpetenie în fiecare luptă contra ispitelor diavolului. El vrea să-ţi aducă biruinţa pe care a câştigat-o asupra Satanei sus pe Dealul Golgotei. El vrea de-a pururi să fie cu tine şi să te ducă neîncetat la biruinţă. Şi tu nu vrei să-L primeşti? Nu uitaţi! Biruinţă asupra ispitelor şi ispititorului putem avea numai primindu-L pe Domnul Isus şi darurile Lui. Biruinţă şi mântuire putem avea numai până când rămânem în alianţă cu Domnul şi cu darurile Lui: cu darul Golgotei, cu darul Duhului Sfânt, cu Tainele ce le administrează Biserica, cu darul rugăciunii, cu Biblia şi celelalte.

Fără de aceste daruri nu putem nici birui ispitele Satanei şi nici păstra biruinţa câştigată.