Războiul Oastei Domnului

Cu cine se războiesc cei intrați în ea?

Vom spune îndată de la început că Oastea Domnului este o armată sufletească. Ea poartă un război dârz contra păcatelor și stricăciunilor sufletești. Oastea Domnului mobilizează suflete la luptă contra păcatelor, contra întunericului și contra vrăjmașului diavol. Ea se luptă pentru Împărăția lui Dumnezeu și mântuirea sufletului.

Mulți vor zice: Ce rost are această Oaste a Domnului, căci doar toți creștinii sunt ostași de ai lui Hristos? Va fi, dar cei mai mulți au dezertat demult din lupta mântuirii. Au părăsit frontul și pe comandantul luptei. Noi, cei din Oastea Domnului, ne-am întors înapoi la lupta mântuirii și ne-am pus din nou sub cârma și comanda Marelui nostru Rege ceresc: Isus Mântuitorul.

În orice război, taina biruinței stă în aceea să-ți cunoști, întâi și întâi, vrăjmașul cu care ai de luptat: să-i cunoști puterea și apucăturile ca să știi apoi cum să te aperi și cum să-l ataci. Așa e și lupta noastră. Mai întâi trebuie să ne cunoaștem vrăjmașul.

Cine este vrăjmașul cu care trebuie să ne războim noi creștinii și pe care trebuie să-l biruim? Ni-l spune Scriptura: e diavolul. Aș putea îndată întări acest lucru cu grămezi de citate din Sfânta Scriptură. Amintesc doar numai două: Satana - zice Scriptura - e potrivnicul credincioșilor, vrăjmașul lor, care nu se odihnește... „să ne împotrivim lui cu credință tare” (1 Petru 5, 8-9). „Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. De aceea, luați toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea, și să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. Stați gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău” (Efes. 6, 11-16).

Un lucru ciudat se poate însă observa între creștinii de azi: au început să nu mai creadă în diavol. Un om din popor m-a întrebat astă vară că oare este diavol și unde șade. Omul mă întreba așa râzând, în semn că el a ajuns să nu mai creadă în diavolul și să nu se mai teamă de el. De domnii de la oraș să nu mai vorbim; te râd în față când le spui că este diavol.

Este și lucrul acesta o mare slăbire pentru viața creștinească. Credința în diavolul își are însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare în viața noastră creștinească. De aceea stăruie Scripturile în nenumărate locuri spunându-ne lămurit că este diavol și ne face băgători de seamă asupra isprăvilor lui. Cel ce nu crede în diavolul pierde și credința în Dumnezeu, pentru că - între altele - tocmai diavolul și lucrurile lui ne fac să ne îngrozim, să alergăm la Dumnezeu și să ne alipim de El cu ajutorul Lui.

Diavolul nu se supără deloc că oamenii încep să nu mai creadă în el. Ba, dimpotrivă, tocmai diavolul este acela care șoptește oamenilor neîncetat să nu creadă în el. Ce viclean mare este diavolul! Se tăgăduie pe sine însuși pentru ca oamenii să nu-l cunoască, și să nu afle înșelăciunile și meșteșugurile lui.

În vreme de război, fiecare tabără caută să-și ascundă armele și armata. Așa face și diavolul: se ascunde tăgăduindu-se, pentru ca mai ușor să-l poată birui pe creștin.

Cine a fost diavolul la început și cum a fost făcut?

Iată o întrebare la care poate mulți nu vor ști să răspundă. Diavolul a fost și el o făptură a lui Dumnezeu: a fost la început o făptură bună, pentru că tot ce a făcut Dumnezeu a fost bun. Ba încă mai mult decât atât: la început diavolul era una din cele mai alese zidiri ale lui Dumnezeu. Poate să fi fost chiar în fruntea tuturor zidirilor lui Dumnezeu.

La prorocul Ezechiel este un loc care adeverește de minune istoria cu începutul și căderea diavolului. Citiți cap. 28 din Ezechiel și veți afla acolo istoria și trecutul diavolului. În chipul împăratului din Tir se află în acel capitol istoria Satanei, despre care zice Biblia că ajunsese la cea mai înaltă desăvârșire, era plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe... „stăteai în Eden, Grădina lui Dumnezeu... erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse, te pusesem pe Muntele cel sfânt al lui Dumnezeu” (Ezec. 28, 12-15).

Precum se vede din acest loc, diavolul fusese la început o făptură plină de slavă, de înțelepciune și de o mare frumusețe. Se poate să fi fost chiar el încredințat cu ocârmuirea pământului.

Dar diavolul a căzut din această stare pentru că, cuprins de trufie, voia să fie asemenea lui Dumnezeu. Istoria căderii diavolului se află foarte nimerit pusă în Biblie la Isaia cap. 14 și la Ezechiel cap. 28, în chipul împăraților din Tir și Babilon. Iată locul de la Ezechiel: Așa vorbește Domnul, Dumnezeu: „Pentru că ți s-a îngâmfat inima și ai zis: Eu sunt Dumnezeu, și șed pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul mărilor, măcar că nu ești decât om și nu ești Dumnezeu, măcar că îți dai ifose ca și când ai fi Dumnezeu” (Ezec. 28, 2).

Iată și locul de la Isaia: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt. Dar ai fost aruncat în locuința morților, în adâncimile mormântului!” (Isaia 14, 12-15).

Despre această cădere a zis Mântuitorul: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10, 18).

Cum a fost alungat Satana din cer?

Despre cum a fost alungat Satana din cer ne spune Biblia la Apocalipsa cap. 12: „Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui; și locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui. Și am auzit în cer un glas tare, care zicea: Acum a venit mântuirea, puterea și Împărăția Dumnezeului nostru, și stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin Sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor și nu și-au iubit viața chiar până la moarte. De aceea bucurați-vă, ceruri, și voi care locuiți în ceruri! Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme” (Apoc. 12, 7-12).

Precum se vede, diavolul a fost aruncat din cer ca un răzvrătitor și luptător contra lui Dumnezeu. Locul sus amintit ne mai spune că Satana a fost alungat din cer, împreună cu îngerii lui. Satana fusese făcut de Dumnezeu ca o căpetenie de îngeri. Era înzestrat cu o desăvârșire mai mare decât mulți alții din îngerii cerului. După răzvrătire, Satana a atras de partea sa și pe o mulțime mare din acești îngeri pe care îi avusese sub cârmuirea lui. Satana a rămas conducătorul și căpetenia îngerilor căzuți. În acest înțeles îl numește Scriptura pe diavolul: „Domnul dracilor” (Matei 12, 24); „Belzebul” (Luca 11, 15); „Lucifer”, etc. Împreună cu Satana au fost alungați din cer și îngerii lui.

Timpul căderii și alungării lui Satana din cer, Biblia nu ni-l spune precis. Se poate însă deduce că această cădere s-a întâmplat câtva timp după ce Dumnezeu făcuse lumea îngerilor și înainte cu ceva de a fi fost făcut omul, pentru că la facerea omului Satana se afla pe pământ.

După alungarea din cer, lucrul cel dintâi ce l-a făcut Satana, a fost să se reculeagă din înfrângerea primită și să-și strângă rândurile. Satana și-a organizat cetele îngerilor care căzuseră cu el. Satana cu îngerii lui sunt o oaste mare și bine organizată. Oricât de mult ar fi pătruns între îngerii cei căzuți duhul trufiei și al neascultării, totuși Satana îi ține sub cârmuirea și porunca lui. Diavoleștile gloate își au organizația lor și planurile lor de luptă. Despre această organizație a diavoleștilor gloate, vorbește ap. Pavel la Efeseni: „Căci n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății”; Efeseni 6, 12, spune prin aceste cuvinte apriat, că Satana are o oaste organizată cu multe feluri de împărțiri și subîmpărțiri. Precum cetele îngerești sunt împărțite în mai multe clase, așa se pare că sunt împărțite și cetele diavolului.

Alungat din cer, Satana s-a făcut din heruvim strălucitor, un mare vrăjmaș lui Dumnezeu. Însușirile cele bune ce le-a avut s-au schimbat în altele de natură rea. I-au rămas diavolului însușirile alese ce le avea, numai cât s-au schimbat înspre a face rău, așa cum, spre pildă, un om are minte bună, dar o folosește să înșele, să mintă, etc. Prin căderea sa, diavolul s-a făcut izvorul păcatului. „Cine păcătuiește, este de la diavolul, căci diavolul păcătuiește de la început” (1 Ioan 3, 8).

Numirile Satanei

În special se distinge Satana printr-o mare vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu și împotriva adevărului. De altcum însușirile lui cele rele sunt puse și în diferite numiri ce i s-au dat. Cuvântul Satana înseamnă potrivnic. Diavolul s-a făcut potrivnicul lui Dumnezeu, potrivnicul lui Isus și al tuturor credincioșilor. El stă împotriva a tot ce vrea Dumnezeu: e contra adevărului și contra tuturor planurilor lui Dumnezeu.

Cuvântul șarpe, înseamnă înșelător. Începând din Grădina Raiului, unde a înșelat pe Eva, până în zilele noastre, Satana folosește cu cea mai mare plăcere și dibăcie înșelăciunea cu care multe suflete câștigă.

Cuvântul diavol, înseamnă hulitor, defăimător. Diavolul caută în fel și chip a ridica hulă și defăimare împotriva lui Dumnezeu, așa cum a ridicat și împotriva lui Isus. Spre acest scop folosește mai ales minciuna, de aceea îl numește Scriptura „mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

Cuvântul balaur, înseamnă nimicitor, distrugător. El a căutat totdeauna să distrugă ceea ce a clădit Dumnezeu. El a căutat să nimicească și pe Isus și el caută mereu să distrugă și viața noastră cea clădită pe Evanghelie.

Aceste însușiri le au și toți îngerii cei răi. Ei sunt cu toții învârtoșați în cele rele. Știind că nu vor avea niciodată iertare, știind că-i așteaptă pedeapsa cea veșnică, ei sunt vrăjmași înfocați împotriva lui Dumnezeu și a tuturor credincioșilor Lui.

Se va întreba cineva: De ce a lăsat Dumnezeu pe Satana și îngerii lui să cadă în păcatul răzvrătirii și să se facă vrăjmașii noștri? Pentru că Dumnezeu i-a înzestrat cu libertatea voinței. Ei au căzut din libera lor voie. Oprirea lor ar fi însemnat că Dumnezeu le ia libertatea voinței, însă Dumnezeu nu S-a atins de libertatea voinței lor, așa cum nu Se atinge nici de libertatea voinței noastre.

De altfel Satana cu îngerii lui și ispitele lui ne poate fi și spre folos sufletesc. Ispitele Satanei ne țin în veșnică trezire și apărare sufletească. Ispitele ne sporesc credința și umilința. „Precum aurul se lămurește în foc, așa cei credincioși în cuptorul ispitelor” (Înțel. Sirah 2, 5).

Atacul Satanei ne face să intrăm în luptă și să luptăm contra meșteșugurilor lui ca niște buni „ostași ai lui Hristos” (2 Tim. 2, 3). În această luptă se câștigă darul de biruitor și cununa vieții (Apoc. 2, 7-10).

Cum s-a apucat de lucru?

Îndată ce a fost alungat din cer, Satana cu oastea lui s-a apucat de planul să cucerească pentru el lumea și pe om. Dumnezeu îl făcuse pe Adam în strânsă legătură de ascultare față de El. Această legătură de ascultare s-a apucat Satana să o strice.

Planul era acesta: să-l câștige pe Adam și urmașii lui și prin asta să se facă el, Satana, cârmuitorul și domnitorul lumii și al oamenilor. Cu acest plan s-a apropiat Satana de Adam și Eva în rai. Era acesta primul atac al Satanei; era un atac de cea mai mare însemnătate. Prin el voia Satana să apuce cârmuirea lumii și a omului.

Despre cum a decurs acest atac, vom scrie pe larg mai târziu. Acum vom spune numai atât că va rămâne o veșnică rușine pe neamul omenesc, cât de ușor a câștigat Satana lupta, fără nici o împotrivire mai mare din partea primului om. Tabăra Satanei va fi răsunat prelung de bucuria acestei biruințe...

Dar Domnul Dumnezeu nu putea să lase lumea și pe om în veșnica robie a Satanei și a gloatelor lui. Încă în rai a făgăduit lui Adam că va slobozi pe urmașii lui din această robie a neascultării, ridicând din seminția femeii un vlăstar care va zdrobi capul șarpelui, adică puterea Satanei.

Când a sosit plinirea vremii, Cel făgăduit - Isus Mântuitorul - a venit în lume și a biruit pe diavolul și puterea lui. Despre cum a biruit Isus pe marele vrăjmaș, vom scrie pe larg mai târziu. Acum vom spune numai atât, că biruința Mântuitorului asupra Satanei a fost o biruință definitivă. În lupta ce s-a dat între Domnul și diavolul, diavolul a rămas complet înfrânt și bătut. Numai cât această bătălie încă nu s-a sfârșit. A rămas ca să se mai dea o luptă în parte, asupra fiecărui suflet omenesc. Satana trebuie bătut de două ori. Întâi el a fost bătut și biruit definitiv de Acela care se cheamă Isus, adică Biruitor. A doua oară, el trebuie bătut într-o luptă ce se dă pe câmpul de luptă al inimii noastre și al voinței noastre; adică stă în voința noastră de a-L alege și a-L primi pe Isus ca pe un Biruitor ce ne duce și pe noi la biruință.

Însă răul tocmai acesta este că cei mai mulți oameni nu-L primesc cu adevărat pe Isus Mântuitorul și de aceea biruința Lui nu poate străbate în lume și între oameni. „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică, celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 11-12). Însă oamenii nu L-au primit pe El, de aceea nu s-a surpat puterea diavolului, ci parcă tot mai mare se face. Lumea se cufundă în păcate și se depărtează mereu de Isus Biruitorul, de aceea puterea Satanei tot crește.

Niciodată parcă n-a fost lumea și purtările oamenilor așa de stricate ca azi, în semnul că niciodată Satana n-a avut biruințe așa de multe ca azi. Satana e parcă azi - cum foarte bine zice ap. Pavel - „dumnezeul veacului acestuia care a orbit mintea oamenilor să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos” (2 Cor. 4, 4). Sau cum zice într-alt loc că Satana este un domnitor, un stăpânitor puternic care domnește în întunericul acestei lumi (Efes. 6, 12).

Uitați-vă cât de mulțumit stă acest domnitor pe tronul lui și se uită peste lumea și oamenii de azi!

Împărăția lui parcă n-a fost niciodată așa de mare și tare ca azi. Se pare că s-a împlinit în zilele noastre profeția de la Apocalipsa unde se spune că balaurului cel mare, „șarpele cel vechi care se numește diavolul, i s-a dat să facă război cu sfinții, și să-i biruiască. Și i s-a dat stăpânire peste orice seminție, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam. Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului, care a fost junghiat” (Apoc. 13, 7-8). Parcă am ajuns o culme a puterii diavolului. Dar tocmai această culme a puterii este profețită în Apocalipsa ca un semn că balaurul cel mare (diavolul), merge spre pieire (Apoc. 17, 11). Mielușelul (Isus Mântuitorul) îl va birui pe el, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților. „Și cei chemați, aleși și credincioși care sunt cu El, de asemenea îl vor birui” (Apoc. 17, 14).

Acum ori mai târziu, va porni o mare ofensivă împotriva domnului veacului acestuia, care este Satana. În stricăciunea vremurilor noastre se va ivi o mare mișcare de întoarcere la Mântuitorul și Evanghelia Lui. În culmea puterii sale Satana va fi biruit.

Scripturile spun că va sosi o vreme când Satana va fi legat pe timp de o mie de ani și apoi iar va scăpa puțin și pe urmă va fi aruncat definitiv în focul iadului să-și ia pedeapsa (Apoc. cap. 20). Când va veni acest timp, Singur Dumnezeu știe, căci nu este dat oamenilor a ști vremile și anii. Pentru noi de altfel nici nu are însemnătate a ști și a prevesti timpurile profetice. Pentru noi și mântuirea noastră are însemnătate să auzim și să ascultăm glasul Mântuitorului care ne cheamă la război contra balaurului cel mare. Pentru noi are însemnătate să fim între cei chemați, aleși și credincioși care „păzesc poruncile lui Dumnezeu și au mărturia lui Isus” (Apoc. 12, 17), primindu-L pe El de Biruitor asupra vrăjmașului diavol.

Oastea Domnului cheamă la război

Aici intră chemarea ce o are Oastea Domnului. Ea cheamă pe tot omul la război contra stăpânitorului veacului acestuia. Ea se luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume, pe care Satana umblă să le răstoarne cu totul.

Oastea Domnului este o armată ce se luptă contra vrăjmașului diavol. Oastea Domnului este o ascultare a Mielușelului, care cheamă la război împotriva balaurului celui mare, pe toți care vreau să fie cu El, chemați, aleși și credincioși. Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul și conducerea lui Isus Biruitorul.

Oastea Domnului este o declarație de război sufletesc contra vrăjmașului diavol. Oastea Domnului este o luptă neîncetată împotriva vrăjmașului diavol. Cine intră în Oastea Domnului, intră în declarație de război cu Satana și trebuie să stea de-a pururi gata de „luptă ca un bun ostaș al lui Hristos” (2 Tim. 2, 3).

Despre cum se dă această luptă și cum se câștigă biruința, scriem pe larg în paginile următoare.

Oare război să fie acesta?

Zis-a un bătrân: Odinioară, sculându-mă să-mi fac pravila mea, și dacă am început, am auzit trâmbițe de război și m-am mâhnit și am zis în mine: Oare război să fie acesta? Și a răspuns diavolul: Război este și zarvă. Iar de-ți este ție voia să nu fii la luptă, te rog să nu bați război, ci stai pe liniște, mănâncă, bea, dormi - și nu mă voi lupta cu tine...

Într-o carte bătrână am aflat această istorioară. Oare nu sunt în ea creștinii de azi care stau pe liniște, mănâncă, beau și dorm - în vreme ce diavolul suflă de război? Creștinii de azi se feresc de războiul cu Satana; ei vreau să aibă liniște și pace...

Cum a câștigat Satana cea dintâi biruință?

Pe urmele șarpelui din Grădina Edenului...

Scriptura ne amintește despre două atacuri fățișe ale Satanei. În cel dintâi diavolul a atacat pe Adam și Eva în Grădina Edenului (raiului), iar în al doilea a atacat pe Mântuitorul în pustie. În Eden a biruit pe Adam, iar în pustie a fost biruit de Mântuitorul. Aceste două atacuri, aceste două lupte, sunt pline de învățătură despre cum atacă diavolul și despre cum poate fi biruit. Le vom cerceta deci cu de-amănuntul. Începem întâi cu atacul Satanei. Să mergem întâi pe urmele șarpelui diavol din Eden, să aflăm cum l-a biruit pe Adam.

Cum a început Satana atacul contra lui Adam și Eva? Întâi și întâi și-a schimbat înfățișarea. El nu s-a arătat pe față cine este, nici anume ce voiește. Cu gândurile lui viclene s-a ascuns într-un șarpe frumos.

Acesta e și azi cel dintâi lucru ce-l face Satana când pleacă la atac. El nu se arată. El se ascunde, ba - cum spuneam mai înainte - chiar se și tăgăduie pe sine însuși, pentru ca omul să nu-l cunoască și să nu afle înșelăciunile și isprăvile lui. Când atacă diavolul, se schimbă și se ascunde. Ah, câte haine, câte înfățișări felurite și câte ascunzători are Satana când dă atacul!...

Dar totuși are șarpele diavol ceva ce nu se poate ascunde. Șuierul nu și-l poate ascunde. Dar acest șuier nu-l poți auzi decât atunci când trăiești o viață retrasă din vuietul acestei lumi, când trăiești o viață retrasă în rugăciune și purtări curate. Cel credincios în fiecare ispită aude de departe șuierul șarpelui diavol și se ferește de atacul lui.

Să vedem acum mai departe ce a făcut Satana după ce s-a schimbat și s-a ascuns în chip de șarpe. A îmbiat pe Eva cu un măr frumos - ne spune Scriptura. Cu acest măr, diavolul a trezit pofta ochilor, pofta corpului. Cea dintâi lovitură a dat-o așadar Satana în corpul omului. A căutat o ușă de intrare prin carnea omului. A atacat mai întâi corpul și apoi a sărit să ia de minte pe Eva. El atacă și azi tot așa. Satana pune ispitele și patimile în fața corpului, pentru că știe că trupul nostru este mai slab.

Acest atac și ferirea de el îl prevedea și Mântuitorul când în noaptea din Grădina Ghețimani le-a zis ucenicilor: „Privegheați și vă rugați că duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios” (Matei 26, 41).

Cu un măr frumos la vedere s-a apropiat Satana de Eva. Tot așa face și azi: diavoleștile patimi sunt plăcute la vedere și dulci la gustare (dar vai, amare sunt urmările lor!).

După ce cu mărul a trezit pofta ochilor, Satana a mers mai departe cu atacul. Ținta lui era să rupă legătura ascultării dintre om și Dumnezeu. Aici trebuia să-și concentreze toate puterile. El a început atacul cu multă băgare de seamă. El nu a sărit să rupă deodată legătura dintre om și Dumnezeu. El a pipăit mai întâi această rupere cu îndoiala, zicând către Adam și Eva: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat să nu mâncați din toți pomii raiului?... (Geneza 3, 1). Prin această șireată întrebare diavolul umbla să strecoare în sufletul celor dintâi oameni otrava îndoielii.

Cu otrava îndoielii începe și azi Satana atacul cel mare al câștigării unui suflet. Un om din popor m-a întrebat odată: Oare, părinte, să fie rai și iad în cealaltă lume? Întrebarea era un semn că diavolul strecurase otrava îndoielii în sufletul omului. În corabia vieții noastre Satana încearcă mereu să facă găuri de îndoială, că apoi știe el că prin aceste găuri apa pătrunde încet-încet, până ce pe urmă corabia se îneacă.

Ah, ce cumplită otravă sufletească este îndoiala și ce roade bogate seceră diavolul pe urmele ei!

Să mergem mai departe cu atacul Satanei. Otrava îndoielii ce o aruncase șarpele diavol în sufletul lui Adam și Eva chiar îndată n-a prins, căci Eva a răspuns: Da, Dumnezeu ne-a spus lămurit să nu mâncați din rodul pomului căci veți muri. Cuvintele Evei erau un fel de respingere a atacului Satanic. Atacul nu reușise. Atunci diavolul aduse în luptă o altă armă: minciuna. Nu e adevărat acest lucru - începu Satana - nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu că veți muri... în fața adevărului, Satana puse minciuna și începu a lucra cu minciuna.

Cu minciuna lucră și azi Satana. Minciuna este doar arma pe care diavolul o folosește mai des și mai cu multă dibăcie pentru că el este tatăl minciunii, începutul și izvorul tuturor minciunilor cu care a umplut lumea de azi.

Pe lângă minciună, diavolul a mai pus în luptă încă o armă: trufia, ispita trufiei. Nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu că veți muri - zise diavolul către Adam și Eva - ci pentru că El (Dumnezeu), știe că îndată ce veți gusta, vi se vor deschide ochii și veți fi și voi asemenea ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul... Adică vorba Satanei mergea cam așa: Vedeți ce Dumnezeu rău aveți? V-a închis ochii și mintea să nu cunoașteți și voi binele și răul... v-a oprit să mâncați din pomul acesta ca să nu fiți asemenea Lui... vrea să rămână El Singur mai mare ca voi... Satana vorbea și aici din ale sale, căci el însuși fusese alungat din cer pentru trufie și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și acum trăgea în acest păcat și pe oameni.

Cu trufia lucră și azi Satana prin lume. Lumea este plină de ispitele trufiei și mândriei cu care Satana bogate biruințe seceră. Șarpele diavol a atacat așadar pe Adam și Eva cu pofta ochilor, cu îndoiala, cu minciuna și ispita trufiei. Atacul a reușit. Eva a întins mâna, a gustat și a dat și lui Adam să guste. Satana a biruit. A fost aceasta o biruință cu urmări grozave pentru om. Puterile sufletești ale lui Adam și Eva au început îndată a e schimonosi, a se întuneca și a slăbi. Otrava răului, otrava păcatului s-a așezat în ei, în inima lor și s-a prefăcut în firea noastră cea veche, cea lumească. Răul intrat în inima lor a început acum să lucreze el însuși dinăuntru în afară. Șarpele diavol s-a retras. El nu mai avea de lucru. Otrava ce o strecurase în sufletul lui Adam și Eva se făcuse ea însăși un izvor de păcate și rele.

Citiți cu băgare de seamă Biblia - la Geneza cap. 3 - și veți vedea acest lucru. După păcătuire, Adam și Eva au încercat să se ascundă din fața Atotputernicului Dumnezeu, ba încă Adam a și mințit. Păcatele și răutățile au început îndată să curgă din ei ca dintr-un izvor plin de otravă.

Aceste grozave urmări le avem și noi în viața noastră de câte ori ne biruie Satana cu ispitele lui.

Alte apucături ale Satanei

Pe lângă apucăturile ce le-a folosit în Grădina Edenului, trebuie să știm că Satana mai are încă și alte multe apucături pe care le folosește în atacurile sale.

Trebuie să știm că Satana nu se ascunde numai în dosul poftelor și patimilor rele, ci el se ascunde și în dosul oamenilor. Diavolul imită pe Domnul. Umblă și el să-și facă ucenici, propovăduitori printre oameni (bărbați și femei) și după ce i-a făcut, se ascunde în dosul lor. De aceștia trebuie să ne ferim ca de însuși diavolul.

Trebuie apoi să știm că Satana atacă mai ales pe cei credincioși. Cele mai furioase atacuri le îndreaptă Satana contra celor credincioși, contra celor care se hotărăsc la o viață cu Domnul. E și firesc să fie așa pentru că omul care trăiește în fărădelegi e o cetate biruită de diavolul; Satana își lasă aici de pază un singur drăcușor, iar el cu gloata lui cea mare atacă cetatea credincioșilor. Din ce sporim într-o viață cu Domnul, să băgăm de seamă că sporește și atacul diavolului.

Trebuie apoi să știm că Satana e un dușman căruia îi plac tratativele de pace... El stă gata să intre în tratative cu omul. Îndată ce intri în aceste tratative, Satana te biruie, pentru că el este foarte viclean și șiret.

Cu Satana nu trebuie să stai de vorbă și de pace, ci trebuie să respingi îndată toate propunerile lui cu cuvintele Mântuitorului: Înapoia mea Satano!

Cum a biruit Isus pe Satana

Pe urmele Biruitorului

După biruința din Eden, diavolul a pus mâna pe cârmuirea lumii. Pe Adam l-a dat jos din scaunul de stăpânitor al pământului în care îl așezase Dumnezeu și s-a suit el în acest scaun. Satana pusese mâinile pe frânele domniei. Dar lumea nu putea să rămână sub stăpânirea și cârmuirea lui Satana.

Isus Mântuitorul a venit în lume ca al doilea Adam al omenirii. El avea să bată pe ispititor și să cucerească iarăși stăpânirea asupra pământului și legătura de ascultare și de supunere față de Dumnezeu.

Venirea în lume a lui Isus a fost pentru Satana o declarație de război. Toată cucerirea lui era acum în primejdie. El trebuia să se măsoare din nou cu acest al doilea Adam. Iar Domnul Isus la fel trebuia să dea luptă cu ispititorul. Această luptă urma să decidă soarta pământului și a oamenilor. Această luptă s-a dat în pustie și s-a sfârșit pe Crucea Golgotei cu biruința deplină a Mântuitorului.

Vom cerceta cu de-amănuntul mersul acestei lupte, pentru că în ea e pusă taina cea mare despre cum putem și noi birui pe Satana, câștigându-ne darul de biruitori (Apoc. 3, 5).

Cele 3 atacuri din pustie

Atacul prim: ispita cu pâinile

Cea dintâi luptă între Isus și Satana s-a dat în pustie.

Mersul acestei lupte se află istorisit în Evangheliile de la Matei 4, 1-11 și Luca 4, 1-13. Să cercetăm cu de-amănuntul această luptă.

Iată-l pe Satana apropiindu-se de Mântuitorul. El pipăie terenul de luptă, să afle unde ar fi mai slab. El știe că Isus postește de patruzeci de zile și Îi este foame. El încearcă să răzbească prin această foame, prin această poftă a corpului. El folosește și aici apucătura din Grădina Edenului: cea dintâi lovitură o dă la corp, știind bine că trupul este mai slab ca duhul. De ești Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini - zise Satana, apropiindu-se de Isus... - fă-Ți pâine și mănâncă, căci iată Te stingi de foame aici în pustie...

Nu din milă față de Mântuitorul zicea așa vicleanul diavol, ci ținta lui era și aici ca în Eden: să rupă ascultarea Mântuitorului de Dumnezeu. Ca odinioară în fața lui Adam și Eva, el pune și aici lăcomia, pofta mâncării, voind prin aceasta să rupă legătura ascultării de Dumnezeu.

Însă Isus respinge acest atac. El izbi atacul vicleanului cu cuvintele Scripturii: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului” (Deut. 8, 3). Față de pâinile Satanei, Domnul puse încrederea în Dumnezeu și ascultarea de Dumnezeu. Da, sunt flămând - va fi zis Mântuitorul - de patruzeci de zile n-am gustat pâinea. Mi-aș putea face pâine din piatră, dar asta ar însemna să ascult de sfatul tău. Eu însă pentru aceasta am venit în lume ca să fac voia Tatălui Meu și să ascult numai de El... El are să hotărască asupra Mea. Eu Mă las în grija Lui. Poate că am să mor de foame, dar Eu sunt gata să mor... O! Preabunule Tată - va fi zis Isus, ridicându-Și privirea blândă spre cer - o ispită vrea să-Mi rupă ascultarea de Tine. Eu însă sunt hotărât să rămân în ascultare de Tine, până chiar și la moarte...

Cel dintâi atac al ispititorului a căzut. Diavolul e biruit și silit să se retragă cu rușine. Cerurile se bucură, diavoleștile gloate se îngrozesc. Dar Satana nu se lasă bătut numai cu atât. Însușirea lui e că iese pe o ușă și intră pe cealaltă. El începe un al doilea atac.

Înainte de a trece la acest atac, țin încă odată să apăs asupra faptului că Satana a încercat să-și deschidă ușa prin pofta mâncării. Mâncarea în sine nu e rea, dar trebuie să băgăm de seamă căci diavolul poate face din ea o pierzare de suflet. Cu îmbuibarea de mâncări și băuturi trezește Satana poftele și ispitele și multe suflete câștigă.

În privința asta să ne fie regulă cuvintele ap. Pavel: „Ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos, și nu purtați grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziți poftele” (Rom. 13, 14). Ceea ce face boala și foamea - zice sf. Ioan Gură de Aur - e nimic pe lângă ceea ce face îmbuibarea în mâncări și băuturi. Precum pământul care este prea umed naște viermi, așa și îmbuibarea este cuib cald pentru viermii ispitelor.

Al doilea atac: în turnul Templului din Ierusalim

În primul atac Satana încercase să răzbească prin foamea ce o suferea Mântuitorul. El lasă acum această ușă și încearcă să intre prin alta. Isus Acesta este un Om foarte religios - își va fi zis Satana - de pofta mâncării nici nu vrea să știe... El trebuie atacat cu o ispită sufletească... S-a lăudat cu încrederea ce o are în Dumnezeu, hai să-L ispitesc tocmai cu această încredere... M-a izbit cu o vorbă din Sfânta Scriptură, hai să-L izbesc și eu cu alta.

Atunci diavolul L-a dus pe El în sfânta cetate și L-a pus pe aripa Templului. Și a zis Lui: De ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris: „Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale; și ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ți lovești piciorul de vreo piatră” (Psalm 90, 11-12).

Vorbele Satanei mergeau cam așa: Văd că ești un om foarte credincios. Te încrezi din tot sufletul Tău în Dumnezeu. Ce minunat! Arată acum întregului Ierusalim cât este de mare încrederea Ta în Dumnezeu. Sări jos ca să se împlinească vorbele Scripturii și să cunoască lumea că ești Mesia...

Ah, câtă viclenie este în această ispitire! Auzi tu dragă cititorule: din turnul Templului din Ierusalim diavolul predică din Scriptură despre încrederea în Dumnezeu. Nemaipomenit! Ah, de ne-ar fi măcar acest lucru de învățătură despre câtă viclenie pune Satana în ispitele și atacurile lui!

Atacul acesta era mai greu pentru Mântuitorul decât cel dintâi, mai ales că Satana folosise și el Scriptura. Însă Mântuitorul îndată respinge atacul vicleanului cu un alt citat din Scriptură: Este scris: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 6, 16). Prin acest răspuns Isus zicea: Da! Eu Mă încred din tot sufletul Meu în Tatăl ceresc, dar tocmai această încredere Mă oprește să nu pun la încercare dragostea ce o are Dumnezeu față de Mine. Dacă M-aș arunca jos aș ispiti dragostea Lui. Dragostea nu cercetează, ci se încrede...

Satana fu din nou biruit. El s-a retras rușinat și iadul se cutremură din nou. El însă nu se lasă numai cu atât. Mai încearcă încă un atac, al treilea.

Înainte de a trece la acesta, țin să spun că Satana folosește și azi foarte adeseori ispita religioasă. El vorbește de multe ori în Numele lui Dumnezeu: se preface a fi un trimis de la Dumnezeu. În acest înțeles zicea ap. Pavel că: „Satana se preface în înger de lumina” (2 Cor. 11, 14).

Astă vară într-un sat am văzut un sectar, așa numit milenist (student în Biblie). Predica oamenilor. Și știți ce predica? Spunea că nu este iad, cu toate că Evangheliile spun limpede că este iad, că este o răsplată a celor buni și o pedeapsă a celor răi. Însă predicatorul spunea că iubirea lui Dumnezeu nu poate suferi chinurile iadului. Este o blasfemie, o hulă pentru Dumnezeu, învățătura despre iad - zicea el. Auzindu-l, mi-am adus aminte de ispita din pustie când, din turnul Templului din Ierusalim, diavolul predica despre încrederea în Dumnezeu.

În dosul studentului era diavolul, care în numele iubirii lui Dumnezeu, încerca să dărâme una din învățăturile de temelie ale creștinismului. Prin predicatorul milenist diavolul striga pe ulița satului: Nu este rai, nu este iad, nu este înviere, nu este o altă viață... prin urmare: beți, mâncați, chefuiți, păcătuiți și trăiți-vă viața!...

Una din temeliile creștinismului e tocmai învățătura despre o răsplată a faptelor bune și o pedeapsă a celor rele, în lumea cealaltă. Scripturile sunt pline cu locuri care spun limpede acest lucru. L-a spus limpede și Mântuitorul în Evanghelia cu Lazăr cel sărac și bogatul nemilostiv.

Acest lucru îl spune limpede Evanghelia. Îl cere și dreptatea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi nici în cealaltă lume o răsplată a faptelor bune și o pedeapsă a celor rele, ar suferi atotdreptatea lui Dumnezeu. Chinurile iadului nu sunt o vătămare pentru iubirea lui Dumnezeu. Ar fi numai atunci dacă în fața păcătoșilor n-ar sta veșnic Crucea și Jertfa Mântuitorului, adică darul iertării păcatelor noastre prin Sângele Domnului.

Ah, ce viclean mare e diavolul! Să priveghem și să ne rugăm neîncetat ca să nu cădem în ispitele lui.

Al treilea atac: sus pe vârful unui munte...

Al treilea atac al Satanei s-a petrecut sus, pe vârful unui munte înalt.

Diavolul L-a dus apoi pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipeală toate împărățiile lumii și strălucirea lor și I-a zis: Toate aceste lucruri Ți le voi da Ție, dacă Te vei arunca cu fața la pământ și Te vei închina mie.

Unii tâlcuitori spun că prin această ispită, Satana n-ar fi cerut tocmai închinarea lui Isus înaintea lui. Era cu mult mai șiret decât să ceară așa dintr-o dată un lucru așa de mare. În ispita de mai sus Satana ar fi făcut propunere de pace Mântuitorului. Hai, fă alianță cu mine, va fi zis vicleanul. Eu îți ajut să câștigi stăpânirea pământului și pe urmă vom cârmui împreună...

Grea era și ispita aceasta. Mântuitorului I se îmbia stăpânirea lumii fără să-Și mai verse Sângele. Satana Îl ferea pe Mântuitorul de suferințele Crucii.

Ah, ce vicleșug! O, ce mult folosește și azi Satana această ispită! E doar cea mai tare dintre toate ispitele lui. El pune în fața oamenilor lumea cu toate măririle și plăcerile ei. A mea este lumea cu toate măririle și plăcerile ei, - zice și azi Satana - ție omule ți le dau pe toate, numai să te închini mie și să-mi slujești mie... A lui sunt toate plăcerile și poftele acestei lumi pe care le împarte din belșug celor ce se închină lui.

Mântuitorul respinge și acest al treilea atac. De data asta nu mai stă de vorbă cu ispititorul, ci îl alungă poruncitor, strigându-i: Înapoia Mea Satano!

Acesta este răspunsul cel mai bun pe care trebuie să-l dăm și noi diavolului de câte ori îl simțim apropiindu-se de noi cu ispitele lui.

Cele 3 atacuri din pustie mai au și altă învățătură pentru noi. Între altele l-am văzut pe Satana ispitind pe Mântuitorul cu cuvintele Scripturii. Asta-i dovada că diavolul cunoaște Scriptura; cunoaște puterea ei și înțelesul ei.

Ah, ce lucru grozav este acesta! Diavolul cunoaște Scriptura și se cutremură de ea și de puterea ei, și tu, dragă cititorule, poate n-ai văzut niciodată Scriptura! Cum să nu te înfrângă ispitele diavolului când diavolul cunoaște Biblia și tu nu?

Ah, ce lucru grozav este un creștin care nu cunoaște Biblia, Cartea Vieții, Cartea lui Dumnezeu trimisă oamenilor pe pământ!

Veniți în pustie să-L vedem pe Domnul rugându-Se!

Ah, ce școală minunată ne poate fi nouă pustia în care Domnul a biruit ispitele Satanei prin post și rugăciune! Pustia era plină de șerpi și animale sălbatice. Dar asupra Domnului n-aveau putere. El Se ruga. El stătea sub paza cerului de sus.

Era plină pustia de șerpi sufletești: de ispitele Satanei. Era plină de mugetul leului diavol ce umbla răcnind căutând să-L înghită (1 Petru 5, 8). Dar asupra Domnului Isus n-avea nici o putere, pentru că El Se ruga.

Veniți în pustie să-L vedem pe Domnul rugându-Se. Veniți să înțelegem că și lumea aceasta este o pustie mare, plină de șerpi și lei sufletești. Numai prin priveghere și rugăciune ne putem apăra de atacurile lor. Ah, ce putere mare este pentru noi rugăciunea!

Te rogi tu fratele meu? Privegheați și vă rugați!

Alte atacuri ale Satanei

Sus, pe Golgota, diavolul e biruit definitiv

Am scris despre cum a biruit Isus cele 3 atacuri ale Satanei în pustie. Trebuie însă să știm că n-au fost aceste atacuri cele dintâi și nici cele din urmă. Isus Mântuitorul a stat neîncetat în luptă cu ispitele vicleanului diavol. Chiar și despre atacul din pustie scrie Evanghelia că a ținut într-una patruzeci de zile. „Și a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile... Și după ce L-a ispitit în toate felurile, a plecat de la El până la o vreme” (Luca 4, 2 și 13). Adică precum se vede, ispita din pustie, cea istorisită în Evanghelie, a fost numai culmea atacului. Mântuitorul mai avusese de lucru cu ispitele diavolului. Și a mai avut și după biruința din pustie, precum spune Evanghelia că a plecat de la El diavolul numai până la o vreme.

În multe feluri și chipuri a mai încercat diavolul să se apropie cu ispitele lui de Isus. Amintesc numai câteva din cele mai mult grăitoare despre cât de șiret și viclean e diavolul.

Într-un loc spune Evanghelia că apropiindu-se ceasul cel mare al Jertfei de pe Cruce, Isus a început să-Și pregătească învățăceii spunându-le că va fi omorât în Ierusalim și a treia zi va învia. La asta, Petru apostolul a început să-L mustre pe Domnul zicând: Să Te ferească Dumnezeu, să nu Ți se întâmple așa ceva! Dar Isus S-a întors și a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu” (Matei 16, 21-23). Mântuitorul a înțeles îndată că în dosul vorbelor lui Petru era Satana care umbla să-L scape de Jertfa Crucii, ca prin asta să zădărnicească planul mântuirii noastre. Gândurile lui Petru nu erau gândurile lui Dumnezeu, ci ale diavolului. De aceea Se întoarce Isus către Petru cu vorbele: Înapoia Mea Satano!, ceea ce pe înțelesul adevărat s-ar traduce așa: Ce? iară ai venit Satano să Mă ispitești?... cară-te! pleacă îndată de aici!

Vedeți cât de șiret e diavolul? El se ascunde în dosul lui Petru apostolul.

O altă ispită și mai șireată se află în Evanghelia de la Ioan 12, 20-28. În săptămâna cea mare, când Isus Se pregătea pentru Jertfa cea mare, ne spune Evanghelia de mai sus că au venit niște greci din Grecia să-L vadă pe Isus. Ei erau plini de râvnă pentru adevărul și lumina Evangheliei, și probabil, L-au poftit pe Isus să meargă în țara lor.

Domnului Isus I se deschidea o ușă de scăpare... I Se deschidea o lume nouă care-L aștepta cu toată dragostea. Numai cât această ușă era deschisă de Satana. În dosul grecilor era Satana care încerca să-L abată, încerca să-L scape pe Domnul de Jertfa Crucii. Ah, ce vicleșug mare era și aici! Satana se ascunsese în dorul și râvna grecilor care căutau lumina și adevărul Evangheliei și Îl pofteau pe Isus în țara lor. Însă Domnul a priceput îndată ispita Satanei.

Drept răspuns - ne spune Evanghelia - Isus le-a zis grecilor: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului... Acum sufletul Meu este tulburat (în vederea Crucii). Și ce voi zice?... Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta” (Ioan 12, 20-27). Ispita Satanei n-a reușit. El s-a retras iarăși bătut și biruit.

Cele mai furioase atacuri le-a dat apoi Satana în drumul Golgotei și sus pe Golgota. Când se apropia ceasul cel mare al Jertfei de pe Cruce, diavolul căuta în tot chipul să zădărnicească acest plan al mântuirii noastre. Pe întreg drumul Golgotei diavolul a aprins mereu ura în sufletul iudeilor și a soldaților să-L bată și să-L batjocorească tot mai cumplit pe Domnul în nădejdea că Domnul Își va pierde răbdarea, Se va împotrivi, va face vreo minune, va lovi pe batjocoritori și prin asta s-ar zădărnici planul mântuirii oamenilor.

Dar Domnul nu Se împotrivi. El răbdă în liniște cumplitele bătăi și batjocuri. Când Satana a văzut că Domnul rabdă și cuiele, s-a îngrozit și mai mult, iar când Crucea s-a înălțat în vârful Golgotei, tot iadul se cutremură. Diavolul mai făcu o ultimă încercare. În fața Crucii el nu lăsă să se trezească mila în chinuitorii Domnului, ci trezi din nou ura în sufletul lor. Diavolul puse în gura lor fel de fel de hule și batjocuri la adresa Domnului. Era ultima zvârcolire a Satanei, ultimul lui atac.

Domnul a răbdat însă până la sfârșit toate suferințele. Când totul era gata, El a strigat: S-a sfârșit!... Era un strigăt de biruință. Jertfa cea mare era gata. Diavolul era definitiv biruit.

În cutremurul ce s-a făcut când Isus Și-a împlinit chemarea, era și strigătul de durere al Satanei, era și cutremurul iadului. În aceste clipe, cerul și pământul răsunau de cântecul biruinței: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia (diavolul), va fi aruncat afară” (Ioan 12, 31). În cutremurul de pe Golgota era și trosnetul scaunului în care se așezase diavolul ca domnitor și stăpânitor al pământului.

Alte însușiri ale Satanei

Am arătat la locul său ce fel de apucături și arme folosește Satana în atacurile sale contra Domnului Isus. Atacurile ne arată că Satana, pe lângă vicleșug, mai pune în lupta sa și stăruința și experiența. Diavolul are o stăruință și o răbdare extraordinară. Ați văzut de câte ori a repetat atacul asupra Mântuitorului? Era alungat mereu și iar se întorcea. Era bătut mereu și tot nu se lăsa. Așa e și față de noi. Eu am impresia că după fiecare atac ce nu-i reușește, Satana ține un nou consiliu de război cu sfetnicii lui și pornește din nou atacul. Satana se bate nu numai cu vicleșugul ci și cu stăruința. Să ne gândim câtă stăruință pune diavolul pentru a câștiga un suflet de om. Să ne gândim că stăruința asta e un semn că diavolul știe prețui sufletul. Știe ce comoară neprețuită e un suflet de om, de aceea aleargă, lucră, asudă să-l poată câștiga. O, de am învăța măcar și de la Satana să avem și noi stăruință și răbdare de fier în lupta mântuirii sufletești!

Trebuie să știm apoi că Satana n-are nici putere și nici înțelepciune mare; însă în schimb are experiență, are un meșteșug probat, adică și-a probat meșteșugul și din aceste probe a scos învățături despre cum să atace. Experiența face foarte mult. Un om bătrân a pățit mai multe și știe mai bine trece prin greutățile vieții decât cel tânăr, sau decât cel ce nu cunoaște viața decât din carte. Așa e și cu experiența Satanei. De veacuri întregi el s-a îndeletnicit cu ispitirea omului. El ne cunoaște până în cele mai mici amănunte. El știe în ce suntem mai tari și în ce suntem mai slabi. El știe ce fel de râmă să pună în undiță pentru fiecare om.

Față de experiența marelui ispititor, noi suntem ca niște copii nepricepuți și de aceea trebuie să creștem repede în a cunoaște apucăturile lui și a ne câștiga și noi învățăminte din pățanie despre cum să respingem atacul ispititorului.

Însă cei mai mulți creștini nici habar n-au de aceste lucruri, de aceea Satana îi bate cu înlesnire și își bate joc de ei.

Ceva și despre slăbiciunile Satanei

Să băgăm de seamă ca nu cumva să cădem în credința greșită de a-l considera pe Satana atotputernic, de a-l crede cu mult mai puternic decât să ne putem măsura cu el. Este și lucrul acesta o ispită a Satanei pentru ca să trezească frică în noi. Satana n-are putere. El este un vrăjmaș bătut. Este un vrăjmaș pe care Mântuitorul l-a biruit și i-a zdrobit puterea sus pe Golgota. Puterea lui e îngrădită și slăbită. El lucrează nu atât cu puterea, cât mai ales cu vicleșugul și amăgirea. Puterea Satanei este ajutorul ce i-l dăm noi. Fără acest ajutor, el nu poate face nimic. Este adevărat că față de noi Satana e un vrăjmaș destul de tare, însă uniți cu Domnul Isus, noi suntem de o mie de ori mai tari ca el.

Satana este fricos. De când cu groaznica înfrângere ce a primit-o sus pe Golgota, Satana stă veșnic în frică și cutremur. El este un mișel fricos. El se cutremură chiar și când aude de Golgota și Crucea Mântuitorului. Poporul nostru trăiește în credința că diavolul fuge de semnul Crucii. Este o credință frumoasă. Ea grăiește despre frica Satanei de Golgota, de înfrângerea ce a suferit-o. Numai nu cumva să credem că îl putem birui pe Satana prin semnul gol al Crucii.

Sunt atâtea case cu cruce pe pereți și cruce în vârful lor, dar înăuntrul casei Satana își face liniștit mendrele lui. Semnul Crucii are putere de fugărire și de biruire asupra Satanei, numai când în el punem și înțelegerea Jertfei de pe Cruce și mai ales dacă primim darurile pe care le dă Jertfa Crucii: dacă Îl primim pe Isus Biruitorul și biruința Lui.

Trebuie să știm apoi că Satana nu este nici atotștiutor. El nu știe nimic mai înainte. Satana nu este nici înțelept. Atacurile lui sunt bădărane, lipsite de înțelepciune. Cel credincios vede de departe ghearele Satanei ieșite afară din sacul ispitelor.

Satana nu ne bate nici cu puterea, nici cu înțelepciunea, ci cu viclenia și înșelăciunea.

Trebuie să știm apoi că Satana nu ne poate ataca și ispiti peste puterile noastre. Bunul Dumnezeu i-a pus vicleanului un hotar pe care nu-l poate trece. „Credincios este Dumnezeu care nu vă va lăsa pe voi ca să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci împreună cu ispita, vă va face ca să o puteți suferi” (1 Cor. 10, 13).

Și peste toate acestea să ne gândim la darul cel mare al biruinței ce ni l-a câștigat Isus Mântuitorul pe Crucea Golgotei.