Războiul Oastei Domnului

Cu cine se războiesc cei intraţi în ea?

Vom spune îndată de la început că Oastea Domnului este o armată sufletească. Ea poartă un război dârz contra păcatelor şi stricăciunilor sufleteşti. Oastea Domnului mobilizează suflete la luptă contra păcatelor, contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol. Ea se luptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului.

Mulţi vor zice: Ce rost are această Oaste a Domnului, căci doar toţi creştinii sunt ostaşi de ai lui Hristos? Va fi, dar cei mai mulţi au dezertat demult din lupta mântuirii. Au părăsit frontul şi pe comandantul luptei. Noi, cei din Oastea Domnului, ne-am întors înapoi la lupta mântuirii şi ne-am pus din nou sub cârma şi comanda Marelui nostru Rege ceresc: Isus Mântuitorul.

În orice război, taina biruinţei stă în aceea să-ţi cunoşti, întâi şi întâi, vrăjmaşul cu care ai de luptat: să-i cunoşti puterea şi apucăturile ca să ştii apoi cum să te aperi şi cum să-l ataci. Aşa e şi lupta noastră. Mai întâi trebuie să ne cunoaştem vrăjmaşul.

Cine este vrăjmaşul cu care trebuie să ne războim noi creştinii şi pe care trebuie să-l biruim? Ni-l spune Scriptura: e diavolul. Aş putea îndată întări acest lucru cu grămezi de citate din Sfânta Scriptură. Amintesc doar numai două: Satana - zice Scriptura - e potrivnicul credincioşilor, vrăjmaşul lor, care nu se odihneşte... „să ne împotrivim lui cu credinţă tare” (1 Petru 5, 8-9). „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău” (Efes. 6, 11-16).

Un lucru ciudat se poate însă observa între creştinii de azi: au început să nu mai creadă în diavol. Un om din popor m-a întrebat astă vară că oare este diavol şi unde şade. Omul mă întreba aşa râzând, în semn că el a ajuns să nu mai creadă în diavolul şi să nu se mai teamă de el. De domnii de la oraş să nu mai vorbim; te râd în faţă când le spui că este diavol.

Este şi lucrul acesta o mare slăbire pentru viaţa creştinească. Credinţa în diavolul îşi are însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare în viaţa noastră creştinească. De aceea stăruie Scripturile în nenumărate locuri spunându-ne lămurit că este diavol şi ne face băgători de seamă asupra isprăvilor lui. Cel ce nu crede în diavolul pierde şi credinţa în Dumnezeu, pentru că - între altele - tocmai diavolul şi lucrurile lui ne fac să ne îngrozim, să alergăm la Dumnezeu şi să ne alipim de El cu ajutorul Lui.

Diavolul nu se supără deloc că oamenii încep să nu mai creadă în el. Ba, dimpotrivă, tocmai diavolul este acela care şopteşte oamenilor neîncetat să nu creadă în el. Ce viclean mare este diavolul! Se tăgăduie pe sine însuşi pentru ca oamenii să nu-l cunoască, şi să nu afle înşelăciunile şi meşteşugurile lui.

În vreme de război, fiecare tabără caută să-şi ascundă armele şi armata. Aşa face şi diavolul: se ascunde tăgăduindu-se, pentru ca mai uşor să-l poată birui pe creştin.

Cine a fost diavolul la început şi cum a fost făcut?

Iată o întrebare la care poate mulţi nu vor şti să răspundă. Diavolul a fost şi el o făptură a lui Dumnezeu: a fost la început o făptură bună, pentru că tot ce a făcut Dumnezeu a fost bun. Ba încă mai mult decât atât: la început diavolul era una din cele mai alese zidiri ale lui Dumnezeu. Poate să fi fost chiar în fruntea tuturor zidirilor lui Dumnezeu.

La prorocul Ezechiel este un loc care adevereşte de minune istoria cu începutul şi căderea diavolului. Citiţi cap. 28 din Ezechiel şi veţi afla acolo istoria şi trecutul diavolului. În chipul împăratului din Tir se află în acel capitol istoria Satanei, despre care zice Biblia că ajunsese la cea mai înaltă desăvârşire, era plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe... „stăteai în Eden, Grădina lui Dumnezeu... erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse, te pusesem pe Muntele cel sfânt al lui Dumnezeu” (Ezec. 28, 12-15).

Precum se vede din acest loc, diavolul fusese la început o făptură plină de slavă, de înţelepciune şi de o mare frumuseţe. Se poate să fi fost chiar el încredinţat cu ocârmuirea pământului.

Dar diavolul a căzut din această stare pentru că, cuprins de trufie, voia să fie asemenea lui Dumnezeu. Istoria căderii diavolului se află foarte nimerit pusă în Biblie la Isaia cap. 14 şi la Ezechiel cap. 28, în chipul împăraţilor din Tir şi Babilon. Iată locul de la Ezechiel: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Pentru că ţi s-a îngâmfat inima şi ai zis: Eu sunt Dumnezeu, şi şed pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul mărilor, măcar că nu eşti decât om şi nu eşti Dumnezeu, măcar că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu” (Ezec. 28, 2).

Iată şi locul de la Isaia: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!” (Isaia 14, 12-15).

Despre această cădere a zis Mântuitorul: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10, 18).

Cum a fost alungat Satana din cer?

Despre cum a fost alungat Satana din cer ne spune Biblia la Apocalipsa cap. 12: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: Acum a venit mântuirea, puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin Sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12, 7-12).

Precum se vede, diavolul a fost aruncat din cer ca un răzvrătitor şi luptător contra lui Dumnezeu. Locul sus amintit ne mai spune că Satana a fost alungat din cer, împreună cu îngerii lui. Satana fusese făcut de Dumnezeu ca o căpetenie de îngeri. Era înzestrat cu o desăvârşire mai mare decât mulţi alţii din îngerii cerului. După răzvrătire, Satana a atras de partea sa şi pe o mulţime mare din aceşti îngeri pe care îi avusese sub cârmuirea lui. Satana a rămas conducătorul şi căpetenia îngerilor căzuţi. În acest înţeles îl numeşte Scriptura pe diavolul: „Domnul dracilor” (Matei 12, 24); „Belzebul” (Luca 11, 15); „Lucifer”, etc. Împreună cu Satana au fost alungaţi din cer şi îngerii lui.

Timpul căderii şi alungării lui Satana din cer, Biblia nu ni-l spune precis. Se poate însă deduce că această cădere s-a întâmplat câtva timp după ce Dumnezeu făcuse lumea îngerilor şi înainte cu ceva de a fi fost făcut omul, pentru că la facerea omului Satana se afla pe pământ.

După alungarea din cer, lucrul cel dintâi ce l-a făcut Satana, a fost să se reculeagă din înfrângerea primită şi să-şi strângă rândurile. Satana şi-a organizat cetele îngerilor care căzuseră cu el. Satana cu îngerii lui sunt o oaste mare şi bine organizată. Oricât de mult ar fi pătruns între îngerii cei căzuţi duhul trufiei şi al neascultării, totuşi Satana îi ţine sub cârmuirea şi porunca lui. Diavoleştile gloate îşi au organizaţia lor şi planurile lor de luptă. Despre această organizaţie a diavoleştilor gloate, vorbeşte ap. Pavel la Efeseni: „Căci n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii”; Efeseni 6, 12, spune prin aceste cuvinte apriat, că Satana are o oaste organizată cu multe feluri de împărţiri şi subîmpărţiri. Precum cetele îngereşti sunt împărţite în mai multe clase, aşa se pare că sunt împărţite şi cetele diavolului.

Alungat din cer, Satana s-a făcut din heruvim strălucitor, un mare vrăjmaş lui Dumnezeu. Însuşirile cele bune ce le-a avut s-au schimbat în altele de natură rea. I-au rămas diavolului însuşirile alese ce le avea, numai cât s-au schimbat înspre a face rău, aşa cum, spre pildă, un om are minte bună, dar o foloseşte să înşele, să mintă, etc. Prin căderea sa, diavolul s-a făcut izvorul păcatului. „Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început” (1 Ioan 3, 8).

Numirile Satanei

În special se distinge Satana printr-o mare vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi împotriva adevărului. De altcum însuşirile lui cele rele sunt puse şi în diferite numiri ce i s-au dat. Cuvântul Satana înseamnă potrivnic. Diavolul s-a făcut potrivnicul lui Dumnezeu, potrivnicul lui Isus şi al tuturor credincioşilor. El stă împotriva a tot ce vrea Dumnezeu: e contra adevărului şi contra tuturor planurilor lui Dumnezeu.

Cuvântul şarpe, înseamnă înşelător. Începând din Grădina Raiului, unde a înşelat pe Eva, până în zilele noastre, Satana foloseşte cu cea mai mare plăcere şi dibăcie înşelăciunea cu care multe suflete câştigă.

Cuvântul diavol, înseamnă hulitor, defăimător. Diavolul caută în fel şi chip a ridica hulă şi defăimare împotriva lui Dumnezeu, aşa cum a ridicat şi împotriva lui Isus. Spre acest scop foloseşte mai ales minciuna, de aceea îl numeşte Scriptura „mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

Cuvântul balaur, înseamnă nimicitor, distrugător. El a căutat totdeauna să distrugă ceea ce a clădit Dumnezeu. El a căutat să nimicească şi pe Isus şi el caută mereu să distrugă şi viaţa noastră cea clădită pe Evanghelie.

Aceste însuşiri le au şi toţi îngerii cei răi. Ei sunt cu toţii învârtoşaţi în cele rele. Ştiind că nu vor avea niciodată iertare, ştiind că-i aşteaptă pedeapsa cea veşnică, ei sunt vrăjmaşi înfocaţi împotriva lui Dumnezeu şi a tuturor credincioşilor Lui.

Se va întreba cineva: De ce a lăsat Dumnezeu pe Satana şi îngerii lui să cadă în păcatul răzvrătirii şi să se facă vrăjmaşii noştri? Pentru că Dumnezeu i-a înzestrat cu libertatea voinţei. Ei au căzut din libera lor voie. Oprirea lor ar fi însemnat că Dumnezeu le ia libertatea voinţei, însă Dumnezeu nu S-a atins de libertatea voinţei lor, aşa cum nu Se atinge nici de libertatea voinţei noastre.

De altfel Satana cu îngerii lui şi ispitele lui ne poate fi şi spre folos sufletesc. Ispitele Satanei ne ţin în veşnică trezire şi apărare sufletească. Ispitele ne sporesc credinţa şi umilinţa. „Precum aurul se lămureşte în foc, aşa cei credincioşi în cuptorul ispitelor” (Înţel. Sirah 2, 5).

Atacul Satanei ne face să intrăm în luptă şi să luptăm contra meşteşugurilor lui ca nişte buni „ostaşi ai lui Hristos” (2 Tim. 2, 3). În această luptă se câştigă darul de biruitor şi cununa vieţii (Apoc. 2, 7-10).

Cum s-a apucat de lucru?

Îndată ce a fost alungat din cer, Satana cu oastea lui s-a apucat de planul să cucerească pentru el lumea şi pe om. Dumnezeu îl făcuse pe Adam în strânsă legătură de ascultare faţă de El. Această legătură de ascultare s-a apucat Satana să o strice.

Planul era acesta: să-l câştige pe Adam şi urmaşii lui şi prin asta să se facă el, Satana, cârmuitorul şi domnitorul lumii şi al oamenilor. Cu acest plan s-a apropiat Satana de Adam şi Eva în rai. Era acesta primul atac al Satanei; era un atac de cea mai mare însemnătate. Prin el voia Satana să apuce cârmuirea lumii şi a omului.

Despre cum a decurs acest atac, vom scrie pe larg mai târziu. Acum vom spune numai atât că va rămâne o veşnică ruşine pe neamul omenesc, cât de uşor a câştigat Satana lupta, fără nici o împotrivire mai mare din partea primului om. Tabăra Satanei va fi răsunat prelung de bucuria acestei biruinţe...

Dar Domnul Dumnezeu nu putea să lase lumea şi pe om în veşnica robie a Satanei şi a gloatelor lui. Încă în rai a făgăduit lui Adam că va slobozi pe urmaşii lui din această robie a neascultării, ridicând din seminţia femeii un vlăstar care va zdrobi capul şarpelui, adică puterea Satanei.

Când a sosit plinirea vremii, Cel făgăduit - Isus Mântuitorul - a venit în lume şi a biruit pe diavolul şi puterea lui. Despre cum a biruit Isus pe marele vrăjmaş, vom scrie pe larg mai târziu. Acum vom spune numai atât, că biruinţa Mântuitorului asupra Satanei a fost o biruinţă definitivă. În lupta ce s-a dat între Domnul şi diavolul, diavolul a rămas complet înfrânt şi bătut. Numai cât această bătălie încă nu s-a sfârşit. A rămas ca să se mai dea o luptă în parte, asupra fiecărui suflet omenesc. Satana trebuie bătut de două ori. Întâi el a fost bătut şi biruit definitiv de Acela care se cheamă Isus, adică Biruitor. A doua oară, el trebuie bătut într-o luptă ce se dă pe câmpul de luptă al inimii noastre şi al voinţei noastre; adică stă în voinţa noastră de a-L alege şi a-L primi pe Isus ca pe un Biruitor ce ne duce şi pe noi la biruinţă.

Însă răul tocmai acesta este că cei mai mulţi oameni nu-L primesc cu adevărat pe Isus Mântuitorul şi de aceea biruinţa Lui nu poate străbate în lume şi între oameni. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică, celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 11-12). Însă oamenii nu L-au primit pe El, de aceea nu s-a surpat puterea diavolului, ci parcă tot mai mare se face. Lumea se cufundă în păcate şi se depărtează mereu de Isus Biruitorul, de aceea puterea Satanei tot creşte.

Niciodată parcă n-a fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi, în semnul că niciodată Satana n-a avut biruinţe aşa de multe ca azi. Satana e parcă azi - cum foarte bine zice ap. Pavel - „dumnezeul veacului acestuia care a orbit mintea oamenilor să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos” (2 Cor. 4, 4). Sau cum zice într-alt loc că Satana este un domnitor, un stăpânitor puternic care domneşte în întunericul acestei lumi (Efes. 6, 12).

Uitaţi-vă cât de mulţumit stă acest domnitor pe tronul lui şi se uită peste lumea şi oamenii de azi!

Împărăţia lui parcă n-a fost niciodată aşa de mare şi tare ca azi. Se pare că s-a împlinit în zilele noastre profeţia de la Apocalipsa unde se spune că balaurului cel mare, „şarpele cel vechi care se numeşte diavolul, i s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat” (Apoc. 13, 7-8). Parcă am ajuns o culme a puterii diavolului. Dar tocmai această culme a puterii este profeţită în Apocalipsa ca un semn că balaurul cel mare (diavolul), merge spre pieire (Apoc. 17, 11). Mieluşelul (Isus Mântuitorul) îl va birui pe el, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. „Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea îl vor birui” (Apoc. 17, 14).

Acum ori mai târziu, va porni o mare ofensivă împotriva domnului veacului acestuia, care este Satana. În stricăciunea vremurilor noastre se va ivi o mare mişcare de întoarcere la Mântuitorul şi Evanghelia Lui. În culmea puterii sale Satana va fi biruit.

Scripturile spun că va sosi o vreme când Satana va fi legat pe timp de o mie de ani şi apoi iar va scăpa puţin şi pe urmă va fi aruncat definitiv în focul iadului să-şi ia pedeapsa (Apoc. cap. 20). Când va veni acest timp, Singur Dumnezeu ştie, căci nu este dat oamenilor a şti vremile şi anii. Pentru noi de altfel nici nu are însemnătate a şti şi a prevesti timpurile profetice. Pentru noi şi mântuirea noastră are însemnătate să auzim şi să ascultăm glasul Mântuitorului care ne cheamă la război contra balaurului cel mare. Pentru noi are însemnătate să fim între cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus” (Apoc. 12, 17), primindu-L pe El de Biruitor asupra vrăjmaşului diavol.

Oastea Domnului cheamă la război

Aici intră chemarea ce o are Oastea Domnului. Ea cheamă pe tot omul la război contra stăpânitorului veacului acestuia. Ea se luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume, pe care Satana umblă să le răstoarne cu totul.

Oastea Domnului este o armată ce se luptă contra vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului este o ascultare a Mieluşelului, care cheamă la război împotriva balaurului celui mare, pe toţi care vreau să fie cu El, chemaţi, aleşi şi credincioşi. Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Isus Biruitorul.

Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului este o luptă neîncetată împotriva vrăjmaşului diavol. Cine intră în Oastea Domnului, intră în declaraţie de război cu Satana şi trebuie să stea de-a pururi gata de „luptă ca un bun ostaş al lui Hristos” (2 Tim. 2, 3).

Despre cum se dă această luptă şi cum se câştigă biruinţa, scriem pe larg în paginile următoare.

Oare război să fie acesta?

Zis-a un bătrân: Odinioară, sculându-mă să-mi fac pravila mea, şi dacă am început, am auzit trâmbiţe de război şi m-am mâhnit şi am zis în mine: Oare război să fie acesta? Şi a răspuns diavolul: Război este şi zarvă. Iar de-ţi este ţie voia să nu fii la luptă, te rog să nu baţi război, ci stai pe linişte, mănâncă, bea, dormi - şi nu mă voi lupta cu tine...

Într-o carte bătrână am aflat această istorioară. Oare nu sunt în ea creştinii de azi care stau pe linişte, mănâncă, beau şi dorm - în vreme ce diavolul suflă de război? Creştinii de azi se feresc de războiul cu Satana; ei vreau să aibă linişte şi pace...

Cum a câştigat Satana cea dintâi biruinţă?

Pe urmele şarpelui din Grădina Edenului...

Scriptura ne aminteşte despre două atacuri făţişe ale Satanei. În cel dintâi diavolul a atacat pe Adam şi Eva în Grădina Edenului (raiului), iar în al doilea a atacat pe Mântuitorul în pustie. În Eden a biruit pe Adam, iar în pustie a fost biruit de Mântuitorul. Aceste două atacuri, aceste două lupte, sunt pline de învăţătură despre cum atacă diavolul şi despre cum poate fi biruit. Le vom cerceta deci cu de-amănuntul. Începem întâi cu atacul Satanei. Să mergem întâi pe urmele şarpelui diavol din Eden, să aflăm cum l-a biruit pe Adam.

Cum a început Satana atacul contra lui Adam şi Eva? Întâi şi întâi şi-a schimbat înfăţişarea. El nu s-a arătat pe faţă cine este, nici anume ce voieşte. Cu gândurile lui viclene s-a ascuns într-un şarpe frumos.

Acesta e şi azi cel dintâi lucru ce-l face Satana când pleacă la atac. El nu se arată. El se ascunde, ba - cum spuneam mai înainte - chiar se şi tăgăduie pe sine însuşi, pentru ca omul să nu-l cunoască şi să nu afle înşelăciunile şi isprăvile lui. Când atacă diavolul, se schimbă şi se ascunde. Ah, câte haine, câte înfăţişări felurite şi câte ascunzători are Satana când dă atacul!...

Dar totuşi are şarpele diavol ceva ce nu se poate ascunde. Şuierul nu şi-l poate ascunde. Dar acest şuier nu-l poţi auzi decât atunci când trăieşti o viaţă retrasă din vuietul acestei lumi, când trăieşti o viaţă retrasă în rugăciune şi purtări curate. Cel credincios în fiecare ispită aude de departe şuierul şarpelui diavol şi se fereşte de atacul lui.

Să vedem acum mai departe ce a făcut Satana după ce s-a schimbat şi s-a ascuns în chip de şarpe. A îmbiat pe Eva cu un măr frumos - ne spune Scriptura. Cu acest măr, diavolul a trezit pofta ochilor, pofta corpului. Cea dintâi lovitură a dat-o aşadar Satana în corpul omului. A căutat o uşă de intrare prin carnea omului. A atacat mai întâi corpul şi apoi a sărit să ia de minte pe Eva. El atacă şi azi tot aşa. Satana pune ispitele şi patimile în faţa corpului, pentru că ştie că trupul nostru este mai slab.

Acest atac şi ferirea de el îl prevedea şi Mântuitorul când în noaptea din Grădina Gheţimani le-a zis ucenicilor: „Privegheaţi şi vă rugaţi că duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios” (Matei 26, 41).

Cu un măr frumos la vedere s-a apropiat Satana de Eva. Tot aşa face şi azi: diavoleştile patimi sunt plăcute la vedere şi dulci la gustare (dar vai, amare sunt urmările lor!).

După ce cu mărul a trezit pofta ochilor, Satana a mers mai departe cu atacul. Ţinta lui era să rupă legătura ascultării dintre om şi Dumnezeu. Aici trebuia să-şi concentreze toate puterile. El a început atacul cu multă băgare de seamă. El nu a sărit să rupă deodată legătura dintre om şi Dumnezeu. El a pipăit mai întâi această rupere cu îndoiala, zicând către Adam şi Eva: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat să nu mâncaţi din toţi pomii raiului?... (Geneza 3, 1). Prin această şireată întrebare diavolul umbla să strecoare în sufletul celor dintâi oameni otrava îndoielii.

Cu otrava îndoielii începe şi azi Satana atacul cel mare al câştigării unui suflet. Un om din popor m-a întrebat odată: Oare, părinte, să fie rai şi iad în cealaltă lume? Întrebarea era un semn că diavolul strecurase otrava îndoielii în sufletul omului. În corabia vieţii noastre Satana încearcă mereu să facă găuri de îndoială, că apoi ştie el că prin aceste găuri apa pătrunde încet-încet, până ce pe urmă corabia se îneacă.

Ah, ce cumplită otravă sufletească este îndoiala şi ce roade bogate seceră diavolul pe urmele ei!

Să mergem mai departe cu atacul Satanei. Otrava îndoielii ce o aruncase şarpele diavol în sufletul lui Adam şi Eva chiar îndată n-a prins, căci Eva a răspuns: Da, Dumnezeu ne-a spus lămurit să nu mâncaţi din rodul pomului căci veţi muri. Cuvintele Evei erau un fel de respingere a atacului Satanic. Atacul nu reuşise. Atunci diavolul aduse în luptă o altă armă: minciuna. Nu e adevărat acest lucru - începu Satana - nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu că veţi muri... în faţa adevărului, Satana puse minciuna şi începu a lucra cu minciuna.

Cu minciuna lucră şi azi Satana. Minciuna este doar arma pe care diavolul o foloseşte mai des şi mai cu multă dibăcie pentru că el este tatăl minciunii, începutul şi izvorul tuturor minciunilor cu care a umplut lumea de azi.

Pe lângă minciună, diavolul a mai pus în luptă încă o armă: trufia, ispita trufiei. Nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu că veţi muri - zise diavolul către Adam şi Eva - ci pentru că El (Dumnezeu), ştie că îndată ce veţi gusta, vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi voi asemenea ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul... Adică vorba Satanei mergea cam aşa: Vedeţi ce Dumnezeu rău aveţi? V-a închis ochii şi mintea să nu cunoaşteţi şi voi binele şi răul... v-a oprit să mâncaţi din pomul acesta ca să nu fiţi asemenea Lui... vrea să rămână El Singur mai mare ca voi... Satana vorbea şi aici din ale sale, căci el însuşi fusese alungat din cer pentru trufie şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi acum trăgea în acest păcat şi pe oameni.

Cu trufia lucră şi azi Satana prin lume. Lumea este plină de ispitele trufiei şi mândriei cu care Satana bogate biruinţe seceră. Şarpele diavol a atacat aşadar pe Adam şi Eva cu pofta ochilor, cu îndoiala, cu minciuna şi ispita trufiei. Atacul a reuşit. Eva a întins mâna, a gustat şi a dat şi lui Adam să guste. Satana a biruit. A fost aceasta o biruinţă cu urmări grozave pentru om. Puterile sufleteşti ale lui Adam şi Eva au început îndată a e schimonosi, a se întuneca şi a slăbi. Otrava răului, otrava păcatului s-a aşezat în ei, în inima lor şi s-a prefăcut în firea noastră cea veche, cea lumească. Răul intrat în inima lor a început acum să lucreze el însuşi dinăuntru în afară. Şarpele diavol s-a retras. El nu mai avea de lucru. Otrava ce o strecurase în sufletul lui Adam şi Eva se făcuse ea însăşi un izvor de păcate şi rele.

Citiţi cu băgare de seamă Biblia - la Geneza cap. 3 - şi veţi vedea acest lucru. După păcătuire, Adam şi Eva au încercat să se ascundă din faţa Atotputernicului Dumnezeu, ba încă Adam a şi minţit. Păcatele şi răutăţile au început îndată să curgă din ei ca dintr-un izvor plin de otravă.

Aceste grozave urmări le avem şi noi în viaţa noastră de câte ori ne biruie Satana cu ispitele lui.

Alte apucături ale Satanei

Pe lângă apucăturile ce le-a folosit în Grădina Edenului, trebuie să ştim că Satana mai are încă şi alte multe apucături pe care le foloseşte în atacurile sale.

Trebuie să ştim că Satana nu se ascunde numai în dosul poftelor şi patimilor rele, ci el se ascunde şi în dosul oamenilor. Diavolul imită pe Domnul. Umblă şi el să-şi facă ucenici, propovăduitori printre oameni (bărbaţi şi femei) şi după ce i-a făcut, se ascunde în dosul lor. De aceştia trebuie să ne ferim ca de însuşi diavolul.

Trebuie apoi să ştim că Satana atacă mai ales pe cei credincioşi. Cele mai furioase atacuri le îndreaptă Satana contra celor credincioşi, contra celor care se hotărăsc la o viaţă cu Domnul. E şi firesc să fie aşa pentru că omul care trăieşte în fărădelegi e o cetate biruită de diavolul; Satana îşi lasă aici de pază un singur drăcuşor, iar el cu gloata lui cea mare atacă cetatea credincioşilor. Din ce sporim într-o viaţă cu Domnul, să băgăm de seamă că sporeşte şi atacul diavolului.

Trebuie apoi să ştim că Satana e un duşman căruia îi plac tratativele de pace... El stă gata să intre în tratative cu omul. Îndată ce intri în aceste tratative, Satana te biruie, pentru că el este foarte viclean şi şiret.

Cu Satana nu trebuie să stai de vorbă şi de pace, ci trebuie să respingi îndată toate propunerile lui cu cuvintele Mântuitorului: Înapoia mea Satano!

Cum a biruit Isus pe Satana

Pe urmele Biruitorului

După biruinţa din Eden, diavolul a pus mâna pe cârmuirea lumii. Pe Adam l-a dat jos din scaunul de stăpânitor al pământului în care îl aşezase Dumnezeu şi s-a suit el în acest scaun. Satana pusese mâinile pe frânele domniei. Dar lumea nu putea să rămână sub stăpânirea şi cârmuirea lui Satana.

Isus Mântuitorul a venit în lume ca al doilea Adam al omenirii. El avea să bată pe ispititor şi să cucerească iarăşi stăpânirea asupra pământului şi legătura de ascultare şi de supunere faţă de Dumnezeu.

Venirea în lume a lui Isus a fost pentru Satana o declaraţie de război. Toată cucerirea lui era acum în primejdie. El trebuia să se măsoare din nou cu acest al doilea Adam. Iar Domnul Isus la fel trebuia să dea luptă cu ispititorul. Această luptă urma să decidă soarta pământului şi a oamenilor. Această luptă s-a dat în pustie şi s-a sfârşit pe Crucea Golgotei cu biruinţa deplină a Mântuitorului.

Vom cerceta cu de-amănuntul mersul acestei lupte, pentru că în ea e pusă taina cea mare despre cum putem şi noi birui pe Satana, câştigându-ne darul de biruitori (Apoc. 3, 5).

Cele 3 atacuri din pustie

Atacul prim: ispita cu pâinile

Cea dintâi luptă între Isus şi Satana s-a dat în pustie.

Mersul acestei lupte se află istorisit în Evangheliile de la Matei 4, 1-11 şi Luca 4, 1-13. Să cercetăm cu de-amănuntul această luptă.

Iată-l pe Satana apropiindu-se de Mântuitorul. El pipăie terenul de luptă, să afle unde ar fi mai slab. El ştie că Isus posteşte de patruzeci de zile şi Îi este foame. El încearcă să răzbească prin această foame, prin această poftă a corpului. El foloseşte şi aici apucătura din Grădina Edenului: cea dintâi lovitură o dă la corp, ştiind bine că trupul este mai slab ca duhul. De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini - zise Satana, apropiindu-se de Isus... - fă-Ţi pâine şi mănâncă, căci iată Te stingi de foame aici în pustie...

Nu din milă faţă de Mântuitorul zicea aşa vicleanul diavol, ci ţinta lui era şi aici ca în Eden: să rupă ascultarea Mântuitorului de Dumnezeu. Ca odinioară în faţa lui Adam şi Eva, el pune şi aici lăcomia, pofta mâncării, voind prin aceasta să rupă legătura ascultării de Dumnezeu.

Însă Isus respinge acest atac. El izbi atacul vicleanului cu cuvintele Scripturii: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului” (Deut. 8, 3). Faţă de pâinile Satanei, Domnul puse încrederea în Dumnezeu şi ascultarea de Dumnezeu. Da, sunt flămând - va fi zis Mântuitorul - de patruzeci de zile n-am gustat pâinea. Mi-aş putea face pâine din piatră, dar asta ar însemna să ascult de sfatul tău. Eu însă pentru aceasta am venit în lume ca să fac voia Tatălui Meu şi să ascult numai de El... El are să hotărască asupra Mea. Eu Mă las în grija Lui. Poate că am să mor de foame, dar Eu sunt gata să mor... O! Preabunule Tată - va fi zis Isus, ridicându-Şi privirea blândă spre cer - o ispită vrea să-Mi rupă ascultarea de Tine. Eu însă sunt hotărât să rămân în ascultare de Tine, până chiar şi la moarte...

Cel dintâi atac al ispititorului a căzut. Diavolul e biruit şi silit să se retragă cu ruşine. Cerurile se bucură, diavoleştile gloate se îngrozesc. Dar Satana nu se lasă bătut numai cu atât. Însuşirea lui e că iese pe o uşă şi intră pe cealaltă. El începe un al doilea atac.

Înainte de a trece la acest atac, ţin încă odată să apăs asupra faptului că Satana a încercat să-şi deschidă uşa prin pofta mâncării. Mâncarea în sine nu e rea, dar trebuie să băgăm de seamă căci diavolul poate face din ea o pierzare de suflet. Cu îmbuibarea de mâncări şi băuturi trezeşte Satana poftele şi ispitele şi multe suflete câştigă.

În privinţa asta să ne fie regulă cuvintele ap. Pavel: „Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele” (Rom. 13, 14). Ceea ce face boala şi foamea - zice sf. Ioan Gură de Aur - e nimic pe lângă ceea ce face îmbuibarea în mâncări şi băuturi. Precum pământul care este prea umed naşte viermi, aşa şi îmbuibarea este cuib cald pentru viermii ispitelor.

Al doilea atac: în turnul Templului din Ierusalim

În primul atac Satana încercase să răzbească prin foamea ce o suferea Mântuitorul. El lasă acum această uşă şi încearcă să intre prin alta. Isus Acesta este un Om foarte religios - îşi va fi zis Satana - de pofta mâncării nici nu vrea să ştie... El trebuie atacat cu o ispită sufletească... S-a lăudat cu încrederea ce o are în Dumnezeu, hai să-L ispitesc tocmai cu această încredere... M-a izbit cu o vorbă din Sfânta Scriptură, hai să-L izbesc şi eu cu alta.

Atunci diavolul L-a dus pe El în sfânta cetate şi L-a pus pe aripa Templului. Şi a zis Lui: De eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris: „Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale; şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră” (Psalm 90, 11-12).

Vorbele Satanei mergeau cam aşa: Văd că eşti un om foarte credincios. Te încrezi din tot sufletul Tău în Dumnezeu. Ce minunat! Arată acum întregului Ierusalim cât este de mare încrederea Ta în Dumnezeu. Sări jos ca să se împlinească vorbele Scripturii şi să cunoască lumea că eşti Mesia...

Ah, câtă viclenie este în această ispitire! Auzi tu dragă cititorule: din turnul Templului din Ierusalim diavolul predică din Scriptură despre încrederea în Dumnezeu. Nemaipomenit! Ah, de ne-ar fi măcar acest lucru de învăţătură despre câtă viclenie pune Satana în ispitele şi atacurile lui!

Atacul acesta era mai greu pentru Mântuitorul decât cel dintâi, mai ales că Satana folosise şi el Scriptura. Însă Mântuitorul îndată respinge atacul vicleanului cu un alt citat din Scriptură: Este scris: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 6, 16). Prin acest răspuns Isus zicea: Da! Eu Mă încred din tot sufletul Meu în Tatăl ceresc, dar tocmai această încredere Mă opreşte să nu pun la încercare dragostea ce o are Dumnezeu faţă de Mine. Dacă M-aş arunca jos aş ispiti dragostea Lui. Dragostea nu cercetează, ci se încrede...

Satana fu din nou biruit. El s-a retras ruşinat şi iadul se cutremură din nou. El însă nu se lasă numai cu atât. Mai încearcă încă un atac, al treilea.

Înainte de a trece la acesta, ţin să spun că Satana foloseşte şi azi foarte adeseori ispita religioasă. El vorbeşte de multe ori în Numele lui Dumnezeu: se preface a fi un trimis de la Dumnezeu. În acest înţeles zicea ap. Pavel că: „Satana se preface în înger de lumina” (2 Cor. 11, 14).

Astă vară într-un sat am văzut un sectar, aşa numit milenist (student în Biblie). Predica oamenilor. Şi ştiţi ce predica? Spunea că nu este iad, cu toate că Evangheliile spun limpede că este iad, că este o răsplată a celor buni şi o pedeapsă a celor răi. Însă predicatorul spunea că iubirea lui Dumnezeu nu poate suferi chinurile iadului. Este o blasfemie, o hulă pentru Dumnezeu, învăţătura despre iad - zicea el. Auzindu-l, mi-am adus aminte de ispita din pustie când, din turnul Templului din Ierusalim, diavolul predica despre încrederea în Dumnezeu.

În dosul studentului era diavolul, care în numele iubirii lui Dumnezeu, încerca să dărâme una din învăţăturile de temelie ale creştinismului. Prin predicatorul milenist diavolul striga pe uliţa satului: Nu este rai, nu este iad, nu este înviere, nu este o altă viaţă... prin urmare: beţi, mâncaţi, chefuiţi, păcătuiţi şi trăiţi-vă viaţa!...

Una din temeliile creştinismului e tocmai învăţătura despre o răsplată a faptelor bune şi o pedeapsă a celor rele, în lumea cealaltă. Scripturile sunt pline cu locuri care spun limpede acest lucru. L-a spus limpede şi Mântuitorul în Evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul nemilostiv.

Acest lucru îl spune limpede Evanghelia. Îl cere şi dreptatea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi nici în cealaltă lume o răsplată a faptelor bune şi o pedeapsă a celor rele, ar suferi atotdreptatea lui Dumnezeu. Chinurile iadului nu sunt o vătămare pentru iubirea lui Dumnezeu. Ar fi numai atunci dacă în faţa păcătoşilor n-ar sta veşnic Crucea şi Jertfa Mântuitorului, adică darul iertării păcatelor noastre prin Sângele Domnului.

Ah, ce viclean mare e diavolul! Să priveghem şi să ne rugăm neîncetat ca să nu cădem în ispitele lui.

Al treilea atac: sus pe vârful unui munte...

Al treilea atac al Satanei s-a petrecut sus, pe vârful unui munte înalt.

Diavolul L-a dus apoi pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipeală toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis: Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.

Unii tâlcuitori spun că prin această ispită, Satana n-ar fi cerut tocmai închinarea lui Isus înaintea lui. Era cu mult mai şiret decât să ceară aşa dintr-o dată un lucru aşa de mare. În ispita de mai sus Satana ar fi făcut propunere de pace Mântuitorului. Hai, fă alianţă cu mine, va fi zis vicleanul. Eu îţi ajut să câştigi stăpânirea pământului şi pe urmă vom cârmui împreună...

Grea era şi ispita aceasta. Mântuitorului I se îmbia stăpânirea lumii fără să-Şi mai verse Sângele. Satana Îl ferea pe Mântuitorul de suferinţele Crucii.

Ah, ce vicleşug! O, ce mult foloseşte şi azi Satana această ispită! E doar cea mai tare dintre toate ispitele lui. El pune în faţa oamenilor lumea cu toate măririle şi plăcerile ei. A mea este lumea cu toate măririle şi plăcerile ei, - zice şi azi Satana - ţie omule ţi le dau pe toate, numai să te închini mie şi să-mi slujeşti mie... A lui sunt toate plăcerile şi poftele acestei lumi pe care le împarte din belşug celor ce se închină lui.

Mântuitorul respinge şi acest al treilea atac. De data asta nu mai stă de vorbă cu ispititorul, ci îl alungă poruncitor, strigându-i: Înapoia Mea Satano!

Acesta este răspunsul cel mai bun pe care trebuie să-l dăm şi noi diavolului de câte ori îl simţim apropiindu-se de noi cu ispitele lui.

Cele 3 atacuri din pustie mai au şi altă învăţătură pentru noi. Între altele l-am văzut pe Satana ispitind pe Mântuitorul cu cuvintele Scripturii. Asta-i dovada că diavolul cunoaşte Scriptura; cunoaşte puterea ei şi înţelesul ei.

Ah, ce lucru grozav este acesta! Diavolul cunoaşte Scriptura şi se cutremură de ea şi de puterea ei, şi tu, dragă cititorule, poate n-ai văzut niciodată Scriptura! Cum să nu te înfrângă ispitele diavolului când diavolul cunoaşte Biblia şi tu nu?

Ah, ce lucru grozav este un creştin care nu cunoaşte Biblia, Cartea Vieţii, Cartea lui Dumnezeu trimisă oamenilor pe pământ!

Veniţi în pustie să-L vedem pe Domnul rugându-Se!

Ah, ce şcoală minunată ne poate fi nouă pustia în care Domnul a biruit ispitele Satanei prin post şi rugăciune! Pustia era plină de şerpi şi animale sălbatice. Dar asupra Domnului n-aveau putere. El Se ruga. El stătea sub paza cerului de sus.

Era plină pustia de şerpi sufleteşti: de ispitele Satanei. Era plină de mugetul leului diavol ce umbla răcnind căutând să-L înghită (1 Petru 5, 8). Dar asupra Domnului Isus n-avea nici o putere, pentru că El Se ruga.

Veniţi în pustie să-L vedem pe Domnul rugându-Se. Veniţi să înţelegem că şi lumea aceasta este o pustie mare, plină de şerpi şi lei sufleteşti. Numai prin priveghere şi rugăciune ne putem apăra de atacurile lor. Ah, ce putere mare este pentru noi rugăciunea!

Te rogi tu fratele meu? Privegheaţi şi vă rugaţi!

Alte atacuri ale Satanei

Sus, pe Golgota, diavolul e biruit definitiv

Am scris despre cum a biruit Isus cele 3 atacuri ale Satanei în pustie. Trebuie însă să ştim că n-au fost aceste atacuri cele dintâi şi nici cele din urmă. Isus Mântuitorul a stat neîncetat în luptă cu ispitele vicleanului diavol. Chiar şi despre atacul din pustie scrie Evanghelia că a ţinut într-una patruzeci de zile. „Şi a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile... Şi după ce L-a ispitit în toate felurile, a plecat de la El până la o vreme” (Luca 4, 2 şi 13). Adică precum se vede, ispita din pustie, cea istorisită în Evanghelie, a fost numai culmea atacului. Mântuitorul mai avusese de lucru cu ispitele diavolului. Şi a mai avut şi după biruinţa din pustie, precum spune Evanghelia că a plecat de la El diavolul numai până la o vreme.

În multe feluri şi chipuri a mai încercat diavolul să se apropie cu ispitele lui de Isus. Amintesc numai câteva din cele mai mult grăitoare despre cât de şiret şi viclean e diavolul.

Într-un loc spune Evanghelia că apropiindu-se ceasul cel mare al Jertfei de pe Cruce, Isus a început să-Şi pregătească învăţăceii spunându-le că va fi omorât în Ierusalim şi a treia zi va învia. La asta, Petru apostolul a început să-L mustre pe Domnul zicând: Să Te ferească Dumnezeu, să nu Ţi se întâmple aşa ceva! Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu” (Matei 16, 21-23). Mântuitorul a înţeles îndată că în dosul vorbelor lui Petru era Satana care umbla să-L scape de Jertfa Crucii, ca prin asta să zădărnicească planul mântuirii noastre. Gândurile lui Petru nu erau gândurile lui Dumnezeu, ci ale diavolului. De aceea Se întoarce Isus către Petru cu vorbele: Înapoia Mea Satano!, ceea ce pe înţelesul adevărat s-ar traduce aşa: Ce? iară ai venit Satano să Mă ispiteşti?... cară-te! pleacă îndată de aici!

Vedeţi cât de şiret e diavolul? El se ascunde în dosul lui Petru apostolul.

O altă ispită şi mai şireată se află în Evanghelia de la Ioan 12, 20-28. În săptămâna cea mare, când Isus Se pregătea pentru Jertfa cea mare, ne spune Evanghelia de mai sus că au venit nişte greci din Grecia să-L vadă pe Isus. Ei erau plini de râvnă pentru adevărul şi lumina Evangheliei, şi probabil, L-au poftit pe Isus să meargă în ţara lor.

Domnului Isus I se deschidea o uşă de scăpare... I Se deschidea o lume nouă care-L aştepta cu toată dragostea. Numai cât această uşă era deschisă de Satana. În dosul grecilor era Satana care încerca să-L abată, încerca să-L scape pe Domnul de Jertfa Crucii. Ah, ce vicleşug mare era şi aici! Satana se ascunsese în dorul şi râvna grecilor care căutau lumina şi adevărul Evangheliei şi Îl pofteau pe Isus în ţara lor. Însă Domnul a priceput îndată ispita Satanei.

Drept răspuns - ne spune Evanghelia - Isus le-a zis grecilor: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului... Acum sufletul Meu este tulburat (în vederea Crucii). Şi ce voi zice?... Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta” (Ioan 12, 20-27). Ispita Satanei n-a reuşit. El s-a retras iarăşi bătut şi biruit.

Cele mai furioase atacuri le-a dat apoi Satana în drumul Golgotei şi sus pe Golgota. Când se apropia ceasul cel mare al Jertfei de pe Cruce, diavolul căuta în tot chipul să zădărnicească acest plan al mântuirii noastre. Pe întreg drumul Golgotei diavolul a aprins mereu ura în sufletul iudeilor şi a soldaţilor să-L bată şi să-L batjocorească tot mai cumplit pe Domnul în nădejdea că Domnul Îşi va pierde răbdarea, Se va împotrivi, va face vreo minune, va lovi pe batjocoritori şi prin asta s-ar zădărnici planul mântuirii oamenilor.

Dar Domnul nu Se împotrivi. El răbdă în linişte cumplitele bătăi şi batjocuri. Când Satana a văzut că Domnul rabdă şi cuiele, s-a îngrozit şi mai mult, iar când Crucea s-a înălţat în vârful Golgotei, tot iadul se cutremură. Diavolul mai făcu o ultimă încercare. În faţa Crucii el nu lăsă să se trezească mila în chinuitorii Domnului, ci trezi din nou ura în sufletul lor. Diavolul puse în gura lor fel de fel de hule şi batjocuri la adresa Domnului. Era ultima zvârcolire a Satanei, ultimul lui atac.

Domnul a răbdat însă până la sfârşit toate suferinţele. Când totul era gata, El a strigat: S-a sfârşit!... Era un strigăt de biruinţă. Jertfa cea mare era gata. Diavolul era definitiv biruit.

În cutremurul ce s-a făcut când Isus Şi-a împlinit chemarea, era şi strigătul de durere al Satanei, era şi cutremurul iadului. În aceste clipe, cerul şi pământul răsunau de cântecul biruinţei: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia (diavolul), va fi aruncat afară” (Ioan 12, 31). În cutremurul de pe Golgota era şi trosnetul scaunului în care se aşezase diavolul ca domnitor şi stăpânitor al pământului.

Alte însuşiri ale Satanei

Am arătat la locul său ce fel de apucături şi arme foloseşte Satana în atacurile sale contra Domnului Isus. Atacurile ne arată că Satana, pe lângă vicleşug, mai pune în lupta sa şi stăruinţa şi experienţa. Diavolul are o stăruinţă şi o răbdare extraordinară. Aţi văzut de câte ori a repetat atacul asupra Mântuitorului? Era alungat mereu şi iar se întorcea. Era bătut mereu şi tot nu se lăsa. Aşa e şi faţă de noi. Eu am impresia că după fiecare atac ce nu-i reuşeşte, Satana ţine un nou consiliu de război cu sfetnicii lui şi porneşte din nou atacul. Satana se bate nu numai cu vicleşugul ci şi cu stăruinţa. Să ne gândim câtă stăruinţă pune diavolul pentru a câştiga un suflet de om. Să ne gândim că stăruinţa asta e un semn că diavolul ştie preţui sufletul. Ştie ce comoară nepreţuită e un suflet de om, de aceea aleargă, lucră, asudă să-l poată câştiga. O, de am învăţa măcar şi de la Satana să avem şi noi stăruinţă şi răbdare de fier în lupta mântuirii sufleteşti!

Trebuie să ştim apoi că Satana n-are nici putere şi nici înţelepciune mare; însă în schimb are experienţă, are un meşteşug probat, adică şi-a probat meşteşugul şi din aceste probe a scos învăţături despre cum să atace. Experienţa face foarte mult. Un om bătrân a păţit mai multe şi ştie mai bine trece prin greutăţile vieţii decât cel tânăr, sau decât cel ce nu cunoaşte viaţa decât din carte. Aşa e şi cu experienţa Satanei. De veacuri întregi el s-a îndeletnicit cu ispitirea omului. El ne cunoaşte până în cele mai mici amănunte. El ştie în ce suntem mai tari şi în ce suntem mai slabi. El ştie ce fel de râmă să pună în undiţă pentru fiecare om.

Faţă de experienţa marelui ispititor, noi suntem ca nişte copii nepricepuţi şi de aceea trebuie să creştem repede în a cunoaşte apucăturile lui şi a ne câştiga şi noi învăţăminte din păţanie despre cum să respingem atacul ispititorului.

Însă cei mai mulţi creştini nici habar n-au de aceste lucruri, de aceea Satana îi bate cu înlesnire şi îşi bate joc de ei.

Ceva şi despre slăbiciunile Satanei

Să băgăm de seamă ca nu cumva să cădem în credinţa greşită de a-l considera pe Satana atotputernic, de a-l crede cu mult mai puternic decât să ne putem măsura cu el. Este şi lucrul acesta o ispită a Satanei pentru ca să trezească frică în noi. Satana n-are putere. El este un vrăjmaş bătut. Este un vrăjmaş pe care Mântuitorul l-a biruit şi i-a zdrobit puterea sus pe Golgota. Puterea lui e îngrădită şi slăbită. El lucrează nu atât cu puterea, cât mai ales cu vicleşugul şi amăgirea. Puterea Satanei este ajutorul ce i-l dăm noi. Fără acest ajutor, el nu poate face nimic. Este adevărat că faţă de noi Satana e un vrăjmaş destul de tare, însă uniţi cu Domnul Isus, noi suntem de o mie de ori mai tari ca el.

Satana este fricos. De când cu groaznica înfrângere ce a primit-o sus pe Golgota, Satana stă veşnic în frică şi cutremur. El este un mişel fricos. El se cutremură chiar şi când aude de Golgota şi Crucea Mântuitorului. Poporul nostru trăieşte în credinţa că diavolul fuge de semnul Crucii. Este o credinţă frumoasă. Ea grăieşte despre frica Satanei de Golgota, de înfrângerea ce a suferit-o. Numai nu cumva să credem că îl putem birui pe Satana prin semnul gol al Crucii.

Sunt atâtea case cu cruce pe pereţi şi cruce în vârful lor, dar înăuntrul casei Satana îşi face liniştit mendrele lui. Semnul Crucii are putere de fugărire şi de biruire asupra Satanei, numai când în el punem şi înţelegerea Jertfei de pe Cruce şi mai ales dacă primim darurile pe care le dă Jertfa Crucii: dacă Îl primim pe Isus Biruitorul şi biruinţa Lui.

Trebuie să ştim apoi că Satana nu este nici atotştiutor. El nu ştie nimic mai înainte. Satana nu este nici înţelept. Atacurile lui sunt bădărane, lipsite de înţelepciune. Cel credincios vede de departe ghearele Satanei ieşite afară din sacul ispitelor.

Satana nu ne bate nici cu puterea, nici cu înţelepciunea, ci cu viclenia şi înşelăciunea.

Trebuie să ştim apoi că Satana nu ne poate ataca şi ispiti peste puterile noastre. Bunul Dumnezeu i-a pus vicleanului un hotar pe care nu-l poate trece. „Credincios este Dumnezeu care nu vă va lăsa pe voi ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita, vă va face ca să o puteţi suferi” (1 Cor. 10, 13).

Şi peste toate acestea să ne gândim la darul cel mare al biruinţei ce ni l-a câştigat Isus Mântuitorul pe Crucea Golgotei.