Ce fel de mişcare este Oastea Domnului şi cum s-a pornit această mişcare?
Pr. Iosif Trifa - Ce este Oastea Domnului
Cel ce scriu aceste rânduri şi această carte sunt preot, adică păstor şi îngrijitor de suflete. Este aceasta o slujbă aleasă, frumoasă şi de multe ori mai liniştită ca alte slujbe. Pentru mine însă această slujbă este mai ales un fior, un cutremur, o veşnică nelinişte şi frământare sufletească. Această slujbă mi s-a dat de la Dumnezeu cu înfricoşata răspundere sufletească ce se află scrisă în Biblie la Ezechiel prorocul, cap. 33, vers. 7-10, unde Domnul zice: „Aşa zice Domnul: Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi Cuvântul care iese din gura Mea, şi să-i înştiinţezi din partea Mea. Când zic celui rău: Răule, vei muri negreşit! şi tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău ca să se întoarcă de la calea lui şi el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul “(Ezec. 33, 7-9).
Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului, vorbeşte copiilor poporului tău, şi spune-le: Când voi aduce sabia peste vreo ţară, şi poporul ţării va lua din mijlocul lui pe un om oarecare, şi-l va pune ca străjer, dacă omul acela va vedea venind sabia asupra ţării, va suna din trâmbiţă, şi va da de ştire poporului, şi dacă cel ce va auzi sunetul trâmbiţei nu se va feri, şi va veni sabia şi-l va prinde, sângele lui să cadă asupra capului lui.
Fiindcă a auzit sunetul trâmbiţei şi nu s-a ferit, de aceea sângele lui să cadă asupra lui; dar dacă se va feri, îşi va scăpa viaţa. Dacă însă străjerul va vedea venind sabia, şi nu va suna din trâmbiţă şi dacă poporul nu va fi înştiinţat, şi va veni sabia şi va răpi viaţa vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sângele lui din mâna străjerului “(Ezec. 33, 1-7).
Aceste cuvinte apasă asupra conştiinţei mele ca un munte de fier şi linişte şi uşurare sufletească nu am decât atunci când suflu din trâmbiţă ca să deştept pe cei păcătoşi.
Din această datorie şi răspundere a mea de trezitor şi aducător de suflete la Mântuitorul a ieşit şi Oastea Domnului.
Şi acesta, văzând primejdia, va sufla din trâmbiţă... din această datorie a ieşit şi Oastea Domnului ca o trâmbiţă ce cheamă pe tot omul să iese din răutăţi. Domnul m-a chemat de la ţară, unde am slujit ca preot 10 ani şi m-a pus aici la Sibiu să suflu din trâmbiţă în faţa primejdiei.
Da, da, în faţa primejdiei, căci o mare primejdie ameninţă sufletul oamenilor! După războiul cel mare credinţa a slăbit, dragostea creştină s-a răcit şi fărădelegile au sporit grozav. Niciodată parcă n-a fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi. Satana e parcă azi - cum foarte bine zice ap. Pavel - „dumnezeul veacului acestuia care a orbit mintea oamenilor să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos” (2 Cor. 4, 4). El domneşte în întunericul acestei lumi (Efes. 6, 12). Se pare că iadul cu toate relele lui s-a slobozit la atac prin această lume. În mijlocul acestor stricăciuni sufleteşti ne trebuie o mişcare de întoarcere la Dumnezeu, ne trebuie o ofensivă şi o luptă împotriva vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului este şi ea o astfel de mişcare.
Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol, contra întunericului şi contra răutăţilor.
Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Isus Biruitorul. Domnul este Conducătorul acestei Oşti.
Eu nu sunt altceva decât un umil gornist al Marelui meu Domnitor şi Comandant care m-a pus să suflu din trâmbiţă şi să strâng suflete sub steagul Lui. Toată conducerea Oastei e a Lui. El Singur ne poate duce la biruinţă.
Şi încă ceva. Oastea Domnului nu e o mişcare numai contra beţiilor şi înjurăturilor, ci e o mişcare contra tuturor patimilor rele pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Lupta noastră s-a îndreptat mai ales contra beţiei şi sudalmei după ce mai ales aceste două patimi fac cele mai mari stricăciuni în viaţa trupească şi sufletească a poporului nostru. Oastea Domnului e o mişcare de renaştere sufletească, e o mişcare de pătrundere în adâncimile sufleteşti ale omului pentru a înţărca răul de la izvor şi a porni binele şi îndreptarea tot de la izvorul puterii şi al îndreptării, care este Isus Mântuitorul.
În acest înţeles, cartea de faţă nu e o înşirare de regulamente lungi şi amănunţite despre tot ce trebuie să facă, şi să nu facă cei ce au intrat şi cei care vreau să intre în Oastea Domnului. Spre deosebire de aceasta, noi cu Oastea Domnului punem apăsul pe adâncirea vieţii sufleteşti în Evanghelia Mântuitorului, pe renaşterea cea sufletească la o viaţă nouă cu Domnul, pe creşterea şi întărirea neîncetată în darul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei...
Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile sunt „sarcini grele de purtat” (Luca 11, 46), sunt numai „spălarea pe dinafară a blidelor” (Luca 11, 39), sunt litera care omoară pentru că lipseşte din ea duhul care face viu şi dă omului dar şi putere să iese din păcate (2 Cor. 3, 6).
Oastea Domnului caută să aducă pe păcătoşi la izvorul îndreptării şi puterii: la Isus Mântuitorul. În semnul acesta şi-a început lupta Oastea Domnului şi Domnul a binecuvântat Lucrarea Lui.
Mişcarea aceasta este de la Dumnezeu
Mişcarea Oastei Domnului este de la Dumnezeu. În această mişcare eu n-am fost decât un vas umil de care Domnul S-a folosit. În primul congres al Oastei, ţinut la Rusaliile din anul 1932, am spus răspicat acest lucru precum urmează: Eu sunt o predică vie în faţa Oastei. Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului.
În mişcarea Oastei eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în Lucrarea Sa.
Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu!
La Anul Nou se împlinesc 10 ani de la înfiriparea Oastei. Cine va scrie odată istoria acestei mişcări, va afla în ea multe frământări. Va afla însă, în special, minunea grăuntelui de muştar.
După înfiriparea Oastei am stat mai bine de un an numai cu 10 fraţi ostaşi lângă mine, pe toată ţara. Exact acum 8 ani convocasem o adunare generală a Oastei la Sibiu. Ştiţi ce public am avut? 10 inşi, dintre care cinci au fost vorbitorii iar cinci ascultătorii.
În acele clipe, grele pentru mine, ispititorul mă îmboldea mereu cu şoapta: Lasă-te de lucrul acesta! Nu vezi că te faci de ruşine? Dar Domnul nu m-a lăsat.
„Şi orice răsad care nu este de la Dumnezeu, se smulge” - zicea Mântuitorul (Matei 15, 13). Răsadul Oastei era de la Dumnezeu - şi el s-a prins. Grăuntele de muştar era de la Dumnezeu şi el a crescut un pom mare ce cuprinde azi toată ţara.
Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu. Nici cel ce a sădit nu este ceva în mişcarea Oastei, nici cel ce a udat, ci Domnul, care a făcut să crească (1 Cor. 3, 6-7).
Iar în cartea cu Vântul cel ceresc, pag. 48 stă scris:
În mişcarea cu Oastea Domnului nu are nimeni nici un merit. Tot meritul este al suflării Duhului Sfânt. Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi va trăi numai până când va sta sub această suflare şi va fi alimentată de această suflare. Eu n-am nici un merit în această mişcare decât doar că pe mine vântul cel ceresc m-a trezit mai devreme cu un ceas-două şi trezindu-mă, am început să strig: Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie...