Cum se face la Ierusalim slujba Învierii Domnului

Slujba Învierii se face, la Ierusalim, într-un chip deosebit şi în legătură cu o minune. La Ierusalim ni s-a spus că lumina din dimineaţa Învierii se primeşte printr-o minune ce se petrece la mormântul Mântuitorului. Lucrurile decurg astfel: sâmbătă noaptea, spre Ziua Învierii, se sting toate lumânările şi candelele din Biserica Sfântului Mormânt. E singurul timp când se întâmplă acest lucru, pentru că în Biserica Sfântului Mormânt unele dintre candele ard neîncetat, zi şi noapte. După ce s-au stins toate luminile, biserica se încuie şi se pecetluieşte cu sigiliu, ca nimeni să nu poată intra în ea în timpul nopţii. Pe la ceasurile 3 după miezul nopţii, lumea se strânge la biserică pentru Înviere. Vine şi Patriarhul, înconjurat de mulţimea preoţilor, să facă slujba. E de faţă şi înaltul comisar al Palestinei, în faţa căruia se rupe sigiliul şi se deschide biserica. Patriarhul e căutat să nu aibă la sine nici un fel de material de aprins lumină. Publicul intră pe întuneric în biserica tăcută. Patriarhul intră atunci în altarul Sfântului Mormânt, să scoată lumina Învierii. Minunea urmează acum.

În noaptea Învierii, lespedea de marmură care acoperă locul unde a fost mormântul Mântuitorului asudă şi sloboade sudori de apă. Patriarhul ia în mână o bucată de vată de bumbac curat şi freacă cu această vată lespedea asudată. Din această frecare iese îndată o flacără albastră de la care Patriarhul aprinde cea dintâi lumină a Învierii.

În felul acesta, la mormântul Mântuitorului din Ierusalim, lumina Învierii iese şi azi printr-o minune din Mormântul cel de viaţă şi de lumină dătător.

După ce Patriarhul a aprins lumină din lumina lui Hristos, iese în încăperea cealaltă din altarul Sfântului Mormânt şi, pe două deschizături făcute anume pentru acest lucru, întinde afară două făclii aprinse, zicând: „Veniţi de luaţi lumină!”. Aceste făclii sunt apucate îndată de doi creştini din neamul arabilor (anume aleşi pentru acest lucru), care aleargă cu ele la altarul ce se află în biserica din faţa Sfântului Mormânt. Preoţii aprind cu ele luminile altarului şi, după aceasta, tot publicul îşi aprinde lumânările. Când toată biserica e plină de lumină, Patriarhul, îmbrăcat cu o haină lungă şi albă ca zăpada, iese în uşa altarului Sfântului Mormânt şi cântă de trei ori „Hristos a înviat!...”. Urmează apoi slujba Învierii.

Lumina ce se aprinde la Ziua Învierii în Biserica din Ierusalim nu se stinge un an de zile. Anumite candele de la mormântul Domnului şi de la altarul Golgotei sunt lăsate să ardă neîncetat, zi şi noapte, întreg anul. Pelerinii ruşi îşi duceau acasă astfel de lumină aprinsă din lumina lui Hristos în noaptea Învierii. Ei aveau felinare anume făcute în care puneau lumânări groase aprinse sau un fel de candele închise, pe care apoi le duceau aprinse până acasă, schimbând mereu lumânarea ce se topea. Acasă le păstrau apoi mai departe. O astfel de „lumină” adusă de la Ierusalim se păstrează la ruşi din tată în fiu. Mai sunt şi azi prin Rusia destule case în care ard candele aprinse cu lumină adusă de la mormântul Mântuitorului din Ierusalim!

Dragă cititorule! Cu Învierea Domnului sfârşeşte lucrarea cea mare a mântuirii noastre sufleteşti. Răstignirea şi Învierea sunt cele două mari lucrări, cele două mari minuni pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi şi mântuirea noastră. Dar aceste minuni n-au nici o însemnătate pentru noi dacă ele nu se petrec şi în noi, şi în sufletul nostru. Cu Hristos împreună trebuie să ne răstignim şi să murim şi noi faţă de păcat, ca să înviem şi să vieţuim în El ca o făptură nouă (Gal 2, 20; 6, 15). Din Jertfa cea mare a Răstignirii şi din Mormântul Domnului trebuie să luăm lumina vieţii şi viaţă nouă.

Minunea de care ni s-a spus la Ierusalim că se petrece cu lumina Învierii la Sfântul Mormânt trebuie să se petreacă şi în sufletul nostru. Crucea Răstignirii şi Mormântul Mântuitorului asudă mereu şi slobod şi pentru noi sudori de sânge: Sângele Domnului. Numai cu ajutorul acestor sudori de sânge se poate aprinde lumina vieţii şi învierii în sufletul nostru.

Apropie-te, dragă suflete - ca odinioară Veronica - cu marama inimii tale şi şterge aceste sudori, ca să rămână de-a pururi întipărită în inima ta icoana lui Iisus cel Răstignit pentru tine şi păcatele tale! Şterge cu marama inimii tale aceste sudori de sânge şi atunci în sufletul tău şi în viaţa ta deodată se va aprinde lumina vieţii şi învierii la o viaţă nouă.

O Liturghie românească în Biserica Sfântului Mormânt

La paginile 204-211 am scris pe larg despre slujba ce s-a făcut în Biserica Sfântului Mormânt la ziua Sfintei Cruci, când am fost şi noi acolo şi am luat parte la slujbă. Pe lângă această slujbă, s-a mai făcut în Biserica Sfântului Mormânt şi o Liturghie românească. Ca să dea putinţă tuturor închinătorilor a se împărtăşi la mormântul Domnului, Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, a slujit o Liturghie românească în noaptea de 14 septembrie.

Neuitată va fi acea noapte pentru toţi câţi am petrecut-o în biserica Sfântului Mormânt. Noaptea, pe la orele 12, am intrat în biserica Sfântului Mormânt. În tăcerea nopţii, Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, a început slujba Sfintei Liturghii, înconjurat de ceata preoţilor. Corul nostru a început a cânta răspunsurile liturgice şi deodată, în liniştea nopţii, biserica Sfântului Mormânt şi Golgota Răstignirii au început să răsune de frumoasele noastre cântări bisericeşti.

Părea că în acea tainică noapte suspină şi se roagă în biserica din Ierusalim un neam întreg.

Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, pregăteşte Sf. Cuminecătură pe „Piatra Îngerului” din altarul Sfântului Mormânt, adică pe locul unde a fost îngropat şi a înviat Mântuitorul. Ce mare fericire ne aşteaptă! Ne vom împărtăşi cu Scump Trupul şi Sângele Domnului chiar aici unde S-a adus această Jertfă mare şi sfântă!

Ne apropiem rând pe rând de Cina cea Sfântă. Ce bucurie sufletească văd pe faţa tuturor închinătorilor (pelerinilor)! În privirea tuturor citesc cuvintele bătrânului Simeon: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace...”.

Înainte de a ne depărta din biserica Sfântului Mormânt, ţin să spun şi aici câteva cuvinte despre Prea Fericitul Patriarh al Ierusalimului, Damianos (al cărui preafrumos chip îl dăm pe pagina următoare). Este un adevărat patriarh din Biblie, pe care Bunul Dumnezeu l-a învrednicit cu peste 80 de ani. Când îl vezi prima dată, gândul ţi se duce îndată la vremile biblice, la vremile apostolilor. Pare un apostol rămas din vremile de demult. Dar Patriarhul Damianos impune nu numai cu bătrâneţea sa patriarhală, ci mai ales cu duhul, cu apostolica sa dragoste, râvnă şi înţelepciune. În jurul său şi în glasul său simţi duhul vremilor apostolice.

Eu m-am gândit mult, la Ierusalim: oare de ce ar fi Papa de la Roma mai mare decât acest Patriarh şi Apostol care slujeşte la Mormântul Domnului? Cuprins de diavoleasca trufie, Papa spune că el singur e „locţiitorul (vicarul) lui Hristos pe pământ” şi lui trebuie să i se supună şi să i se închine toţi patriarhii. O, ce rătăcire grozavă e aceasta! Căci doar Apostolii au avut acelaşi rang şi acelaşi dar şi pe toţi i-a trimis Domnul în lume să predice Evanghelia. Iar când Satana a încercat să intre între Apostoli cu ispita trufiei, „vrând ei să ştie care dintre ei avea să fie socotit mai mare”, Însuşi Mântuitorul i-a mustrat aspru, spunând că astfel de lucruri numai „între păgâni se caută” (citiţi la Luca 22, 24-26).

Dacă Mântuitorul S-ar ivi azi în lume, eu socot că cel dintâi pe Papa de la Roma l-ar mustra aspru pentru cumplita trufie şi rătăcire de a se numi „locţiitorul lui Hristos pe pământ”.

În cealaltă zi, după sfânta slujbă din biserica Sfântului Mormânt, spre amintire, noi pelerinii ne-am fotografiat în faţa Sfintei Biserici. Dăm pe pagina următoare această fotografie.