După ce a rostit aceste vorbe, Isus a plecat cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care a intrat El şi ucenicii Săi.
Domnul nostru Isus Hristos, desăvârşise lucrarea Adevărului prin care ucenicii ajunseseră la cunoaşterea Tatălui.
Acum merge să desăvârşească lucrarea dragostei - prin care ucenicii vor ajunge la cunoaşterea Lui, a Mântuitorului lor.
Şi astfel ei vor fi transformaţi în nişte temelii aşezate de Hristos Bisericii Sale slăvite şi veşnice (Efes. 2, 20; Apoc. 21, 14).
Vor fi transformaţi în nişte luminători cu viaţă veşnică, prin care Dumnezeu va lumina lumea în etern şi etern (Ioan 17, 3; Daniel 12, 3; Matei 13, 43).
Astfel, după ce a rostit aceste vorbe, Isus a plecat cu ucenicii Săi, dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină în care a intrat El şi ucenicii Săi.
Să medităm puţin asupra cuvântului...
- Dincolo de pârâul Chedron!...
Chedronul era un pârâiaş la Miazăzi de Ierusalim. Dincolo de Chedron începea Muntele Măslinilor.
Ce locuri şi ce împrejurări erau acelea prin care trecea acum Împăratul Hristos, împreună cu suita Lui!
Cât de puternic Se asemăna acum Isus, Fiul - cu înaintaşul Său David, cu Unsul Vechiului Testament (Ieremia 23, 5-6; Luca 1, 69-70).
Cât de puternic trebuia să-Şi aducă aminte acum Isus şi ucenicii Lui, la fiecare pas din drumul pe care mergeau, despre un astfel de drum pe care îl făcuse cândva tot pe aici împăratul David, şi tot aşa cu sufletul copleşit de povara şi durerea unei trădări, a trădării fiului său Absalom, de care fugea.
Acolo scrie că în timp ce David mergea ferindu-se de fiul trădător, - tot ţinutul plângea şi scotea ţipete mari la trecerea întregului popor. Împăratul a trecut şi el pârâul Chedron şi tot poporul a apucat pe drumul care duce în pustie... (2 Samuel 15, 23).
David suia plângând şi cu capul acoperit... şi mergea cu picioarele goale. Şi toţi cei ce erau cu el şi-au acoperit şi ei capul. Şi suiau plângând.
Ce durere sfâşietoare trebuie să fi însoţit atunci pe David! Cartea Domnului spune că tot ţinutul plângea şi scoteau ţipete mari la trecerea împăratului alungat de trădarea unui fiu răzvrătit.
Şi de lepădarea unei mari părţi din popor care se lăsase înşelat de acest blestemat fiu nerecunoscător.
Acum cu Domnul Isus împrejurarea se repeta din nou, exact prin aceleaşi locuri şi exact în acelaşi fel, ca şi cu David.
Numai că grozăvia fărădelegii săvârşite acum faţă de Hristos era cu atât mai mare decât aceea faţă de David cu cât Cel care era urmărit în clipa aceasta, era Unicul Împărat Dumnezeu Veşnic, nu ca David un împărat - om trecător.
Şi Împărăţia zădărnicită acum a lui Isus, era Singura Împărăţie binecuvântată şi fericită.
Domnul Isus suind şi coborând, ştia bine toată desfăşurarea următoare a lucrurilor care începuseră în seara aceasta.
Ştia unde este acum Iuda, ucenicul trădător, şi ce face el.
O durere nemărginită trebuie să fi simţit Domnul Isus în Inima Sa, pentru soarta nefericită pe care şi-a ales-o acest ucenic Iuda, cândva atât de iubit, după cum iubit fusese şi Absalom.
Ştia Domnul prin ce încercare grea vor trece ucenicii Săi în noaptea aceasta... Şi privind la ei, desigur Se ruga să fie scăpaţi cu bine din necruţătoarea cernere spre care se duceau.
De atâtea ori vor mai fi trecut şi alte dăţi pe aici ucenicii lui Isus. Fiecare pom şi fiecare potecuţă le va fi fost atât de cunoscute şi le vor fi adus aminte de atâtea adevăruri.
De multe ori se vor fi oprit în vreo poeniţă cu flori şi cu iarbă moale să odihnească, mergând spre acel loc unde se retrăgeau obişnuit spre rugăciune. Şi câte le va mai fi spus El atunci!
Fiecare tufiş îi cunoştea şi fiecare loc păstra amintirea vreunui cuvânt neuitat. A vreunei bucurii trăite acolo. Cât de dureroase sunt amintirile scumpe în vremea trecerii prin ele, în ziua unei mari nenorociri!
Acum toate acestea trebuie să fi privit la Isus, Împăratul care trecea, cu o durere nespus mai mare decât priviseră cândva pe David fugind de fiul său Absalom.
Cum trebuie să fi plâns tot ţinutul acesta! Şi ce ţipete mari trebuie să fi scos toate, la vederea nenorocirii şi ameninţării în care era Domnul Isus.
Dar cine oare poate auzi plânsul lucrurilor mute. Şi cine oare poate înţelege marele ţipăt al durerii celor care nu pot vorbi omeneşte, când fratele devine criminal şi cel căruia i-ai făcut bine devine unealta diavolului, împotriva binefăcătorului său.
Domnul Isus mergea acum alungat de cetatea Sa iubită, de poporul Său iubit, de ucenicul Său iubit, de Casa Lui iubită.
În acest drum sfâşietor, numai o mică ceată de ucenici credincioşi Îl însoţesc, semn că Dumnezeu nu-L va lăsa Singur pe Fiul Lui Iubit, nici în cele mai grele clipe. Câţiva ucenici, câţiva prieteni nedespărţiţi vor fi totdeauna cu El.
Să-L însoţim şi noi pe Domnul în tot acest drum amar, cu dragostea şi cu devotamentul cu care l-au însoţit pe David slujitorii săi credincioşi.
Să recitim încă odată capitolul 15 de la Cartea a doua a lui Samuel şi să ne aducem aminte de sfârşitul tuturor lucrurilor acelora.
Să cugetăm la răsplata care aşteaptă odată pe fiecare om, potrivit cu slujba şi calea care şi-a ales-o.
Şi să alegem nedespărţirea cu Hristos.
Căci neapărat şi repede va veni plata lui Iuda ucenicul trădător pentru fapta sa, tot aşa cum va veni răsplata şi pentru Ioan, ucenicul iubit şi iubitor pentru credincioşia lui.
Încă puţin şi veţi vedea.
Slavă veşnică îndelung răbdării Tale Doamne Isuse, slavă Ţie.
Împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Tău,
conştienţi de Slava Adevărului Tău,
pătrunşi de puterea Dragostei Tale,
şi luminaţi deplin asupra drumului pe care l-am luat,
- dorim să călcăm şi noi pe urmele Tale Isuse Doamne, şi să ne unim şi noi soarta noastră pe veşnicie deplin cu soarta Ta.
Îngăduie-ne să Te însoţim pas cu pas, Dulcele nostru Isus pe calea pe care porneşti Tu acum prin pustia lumii acesteia spre Canaanul cel Ceresc.
Când vom cădea, ridică-ne.
Când vom dormi, trezeşte-ne.
Când vom fugi, întoarce-ne.
Când ne vom îndoi, încredinţează-ne.
Amin.