Dragostea - roada Duhului Sfânt

Biblia, Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, este o oglindă pentru sufletul omenesc. Privit în lumina Cuvântului Sfânt, fiecare om își poate recunoaște starea sa. Aici și numai aici este izvorul adevăratei lumini veșnice, neschimbate. Cine ar putea să se ascundă de această lumină care arată faptele firii pământești și roadele Duhului?

Cineva poate să facă pe cinstitul în fața unor oameni care nu au această lumină, dar starea lui poate fi cunoscută numai în această lumină. În locul acesta este un hotar între omul credincios, omul duhovnicesc, care umblă după îndemnurile Duhului, și omul firesc, pământesc, care trăiește după îndemnurile firii.

„Și roada Duhului dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5, 22).

Dragostea este prima dintre roadele Duhului. Sfântul Pavel, insuflat de la Duhul Sfânt, mărturisește că este cea mai mare (1 Cor. 13, 13). El spune că Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom. 5, 5).

Dragostea este de origine dumnezeiască, ea este din Dumnezeu. Căci Dumnezeu este Dragoste. Prin credința în Domnul Isus , cel întors la Dumnezeu primește Duhul făgăduit pe care îl dă Dumnezeu celor ce ascultă de El (Fapte 5, 32). Prin Duhul Sfânt dragostea este turnată în inimă (Rom. 5, 5). Ea rămâne în inimă și crește în măsură, după cum inima este întreagă a Domnului, sau se răcește până ce se stinge cu totul din cauza păcatului.

Alături de dragoste sunt puse credința și nădejdea, care toate la un loc sunt nedespărțite.

Mai este un fel de dragoste, dar aceea este firească. Scripturile spun că în zilele din urmă oamenii nu vor avea nici dragoste firească, de aceea familiile sunt așa de dezbinate și-i așa de mare dezordinea în sânul lor.

Ca roadă a Duhului, dragostea cerească își are lucrarea ei. Aici este osteneala (1 Tes. 1, 3). Fără de ea, orice religie își pierde valoarea, fără ea, creștinismul ajunge să dea faliment, rămânând numai sectele să se mănânce între ele, iar adepții lor niște oameni căzuți. Lipsită de dragostea în care se zidește, Biserica rămâne o simplă organizație, ca multe altele de pe pământ, care nu poartă pe ea pecetea veșnicului Dumnezeu.

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Cor. 13, 4-8). Ea trece pragul dincolo, pe noul pământ. Ea poartă în sânul ei toate celelalte roade ale Duhului, care toate la un loc sunt roada Duhului, una singură. Dragostea este împlinirea Legii.

Privind la Domnul Isus vedeam această roadă crescută, coaptă, de se bucurau de ea și cei ce erau la mari depărtări. La primii creștini, această roadă era așa de minunată de se mirau până și păgânii.

Dumnezeule, Tu ești Dragoste, și orice dragoste curată este din Tine. Fă Tu ca inimile noastre să înseteze după Dragoste și să alerge după ea, cum aleargă cerbul însetat după izvorul de apă, pentru ca întreaga Biserică a Ta, unită în Dragoste, să crească, să fie un Templu sfânt, în care toți copiii Tăi vii să urmeze pilda Ta, Tată, ca niște copii preaiubiți. Amin

Falcău, 24 februarie 1956