Împreună lucrători cu Dumnezeu

Pentru împlinirea planului de mântuire a omenirii pierdute, Dumnezeu a hotărât ca Cerul să lucreze împreună cu pământul. Deși omul a căzut în păcat, Tatăl Ceresc nu a încetat să-l iubească pe om. L-a iubit, făgăduindu-i un Mântuitor. Poporul trebuia înștiințat cu deamănuntul despre acest lucru, spre a se pregăti pentru primirea Lui, deoarece numai El aducea mântuirea tuturor.

În acest scop, Dumnezeu nu întrebuințează îngerii. Ei ar fi făcut bucuroși această slujbă. Tatăl însă avea să-și continue pe pământ lucrarea începută în cer. Aici Dumnezeu s-a folosit de oamenii pe care i-a ales, i-a chemat, i-a socotit vrednici de încredere și i-a pus în slujba Sa.

Așa a chemat El pe Avraam, pe care l-a făcut tatăl multor popoare și în sămânța căruia sunt binecuvântate toate neamurile.

Așa a chemat El pe Moise, care ajunge în Egipt cu îngăduința lui Dumnezeu, spre a împlini un plan măreț. El refuză chemarea Domnului, dar Domnul stăruie până ce Moise se va supune.

Așa a chemat El pe cei pe care i-a pus prooroci, care au vestit venirea Mântuitorului, venirea lui Mesia cel făgăduit și a tuturor lucrurilor ce aveau să vină. Tot de pe pământ Dumnezeu a ales o fecioară care să-L nască pe Mântuitorul și tot o femeie a născut pe sfântul Ioan Botezătorul, trimis spre a netezi calea Domnului.

Când s-a născut Domnul nostru Isus Hristos, a fost înfășat în niște scutece și culcat într-o iesle. Și scutecele și ieslea erau necesare.

Așa se folosește Dumnezeu de lucruri neînsemnate, ca și de unele mari.

De-acum lucrarea se desfășoară pe pământ. Îngerii vor fi martori, ei vor fi văzuți tot mai puțin. În schimb, Dumnezeu se va folosi de bărbați, de femei și de lucruri de pe pământ, după cum va fi nevoie. Domnul este pe pământ dar oamenii nu-L cunosc. Este nevoie de cineva care să-L facă cunoscut oamenilor. Și Ioan, născut din Elisabeta, strigă în auzul mulțimii: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29-36).

Ioan și Andrei merg după Domnul întrebându-L unde locuiește. Deși era Dumnezeu, fiind în trup, avea nevoie să locuiască undeva; „Veniți de vedeți, le-a zis El”. Și în casa aceea Isus a vestit Evanghelia pentru prima dată, iar oamenii au avut fericirea să asculte cuvintele chiar din gura Domnului și totuși ei să trăiască și să nu moară.

Oamenilor le-a fost dat acest har minunat, ca ei să-L ajute pe Domnul în lucrarea Sa, cu ceea ce au ei.

Fiind îmbulzit de norod, avea nevoie să aibă puțină distanță între El și norod, pentru a putea vorbi mulțimii adunate. Fiind două corăbii la mal, S-a urcat în una care era a lui Simon Petru, pe care l-a rugat s-o depărteze puțin de la țărm. După ce a fost depărtată, El a putut să învețe pe norod.

Ca să se împlinească cuvântul spus mai înainte prin proorocul (Zah. 9, 9), la intrarea în Ierusalim, Isus a avut nevoie de un asin. El nu avea un asin proprietate pământească. S-o fi gândit oare, proprietarul asinului că la împlinirea proorociei contribuie și el cu ceva?

Pentru a mânca Paștele cu ucenicii, era nevoie de pregătire. Dar mai întâi era nevoie de o odaie. Ei nu aveau în Ierusalim o odaie potrivită în proprietatea lor. Și aceasta le-a fost pusă la dispoziție. Stăpânul casei L-a ajutat pe Domnul, în acea vreme, cu o odaie. Ce înălțătoare vor fi fost cântările cântate de Domnul împreună cu ucenicii. S-o fi gândit oare stăpânul casei că acest Paște va fi ultimul Paște sărbătorit în umbră, în odaia casei sale? Probabil că nu s-o fi gândit la așa ceva. Astăzi însă, după aproape 2.000 de ani, vedem că deși unii n-au înțeles semnificația a tot ceea ce fac, totuși ceea ce ei au făcut a rămas ca o pildă vie pentru noi în a-L ajuta pe Domnul cu ceea ce avem.

Când Isus, ducându-Și crucea, a căzut sub greutatea ei, Simon din Cirena a fost pus să ia crucea Domnului și s-o ducă după Isus. E adevărat că nu de bunăvoie a venit să facă slujba aceasta, deși s-a bucurat să-L ajute, să facă această slujbă pentru Isus. Și a fost binecuvântat.

La învierea lui Lazăr, nu Domnul a dat piatra la o parte. El doar a poruncit, și alții au dat-o. Iar după ce l-a înviat pe Lazăr, Domnul a poruncit să fie dezlegat și lăsat să umble.

Când a înviat pe fiica lui Iair, Domnul a poruncit să i se dea să mănânce celei ce fusese înviată. El dădea viața, iar în celelalte lucruri de care mai avea nevoie, era ajutat de cei care Îl înconjurau.

Când a hrănit mulțimile, El nu a făcut pâini din pietre, ci a primit pâinișoarele și peștii de la un băiețel care L-a ajutat cu ce a avut.

După ce a fost răstignit și trupul Său neînsuflețit atârna pe lemn, nu îngerii au venit să-L dea jos, ci oamenii. Nicodim și Iosif au coborât de pe cruce și L-au pus în mormânt.

Mult bine au făcut toți acei care L-au ajutat pe Isus Domnul în lucrarea Sa. Ei au fost împreună lucrători cu Dumnezeu. Mamele au adus copiii, iar El și-a pus mâinile peste ei. Slăbănogul a fost iertat și vindecat pentru că alții l-au adus cu pat cu tot. Fiica femeii cananience a fost vindecată pentru că mama ei a venit la Domnul rugându-L cu credință mare. Soacra lui Petru a fost vindecată de friguri fiindcă Petru a lăsat mrejile de prins pește și a mers după Isus, punând în slujba Lui și casa unde locuia.

După înălțarea la Cer a Domnului Isus, ucenicii aveau nevoie de o casă în Ierusalim, unde să aștepte făgăduința Tatălui, pe care au auzit-o de la Isus. De fapt ce era o odaie? Dar era nevoie de ea. Ei trebuiau să fie împreună și trebuiau să se roage. În Templu nu puteau face lucrul acesta. Dar l-au făcut în odaia de sus, care era proprietatea unui om și acest om a pus-o în slujba Domnului.

Apostolii au părăsit totul și L-au urmat pe Domnul. Creștinii dintâi și-au vândut averile pentru a veni în ajutorul fraților săraci. Făcând acest lucru acestor neînsemnați ai Domnului, de fapt le făceau Domnului Însuși.

Lois, bunica lui Timotei, a slujit Domnului crescându-și fiica după voia lui Dumnezeu. Această fiică, la rândul ei, și-a crescut copilul și l-a pus în slujba Domnului din copilăria lui (2 Tim. 1, 5).

Acuila și Priscila și-au pus viața lor în slujba lui Dumnezeu, iar casa lor era gazda Bisericii (Rom. 16, 3-5). La fel și Filimon. Fivi, o femeie credincioasă, diaconiță a Bisericii din Chencrea, pleacă la Roma pentru a duce epistola către romani (Rom.16, 1).

Toți aceștia și mulți alții, cu miile și cu milioanele, pe care noi nu-i cunoaștem, sunt ca stelele strălucitoare pe cerul credinței care ne cheamă și pe noi la slujire.

Avem și noi în vremurile de astăzi, atâtea pilde vii, atâtea modele de oameni care L-au ajutat pe Domnul în lucrarea Sa, cu ce au avut. Fratele meu și sora mea, tu ce faci? Noi ce facem? Faci și tu ca acele sfinte femei care îl urmau pe Domnul și Îl ajutau cu ce aveau? O, dragul meu, nu te scuza că n-ai nimic sau că nu poți, fiindcă nu ți se cere peste puterile tale; deși citim despre frații din Macedonia că ei au dat chiar peste puterile lor, ajutorarea fraților săraci (2 Cor. 8, 14).

Dă și tu ce poți, dă-I Domnului Isus inima ta, dă-te pe tine însuți lui Dumnezeu, ca să te umple El cu viață și cu lumină, ca să fii o binecuvântare pentru casa ta, pentru familia ta și toți cei în mijlocul cărora ai fost trezit la viață. Fă-ți timp a te întâlni cu Domnul în casa ta, căci El este acolo, te dorește. Adu-I la picioarele Lui tot ceea ce ai și lucrează împreună cu Dumnezeu pentru creșterea copiilor tăi, ca ei să fie ai Domnului.

Stai și slujește Domnului. El va vedea strădania ta, va vedea dorul și dorința ta și El te va binecuvânta în lucrul tău, spre a aduce multă roadă.

Prin aceste rânduri, nu am dorit să prețuim mai mult lucrarea omului sau lucrurile ale acestui pământ, ci am vrut să trezim dorința în fiecare inimă spre a lucra acolo unde a fost așezat și a nu sta neroditor, pe motivul că Dumnezeu va lucra. Dumnezeu lucrează unde sunt inimile și ușile deschise și puținul nostru îl face să sporească prin har. El poate să facă mult mai mult decât gândim sau cerem noi. Andrei a chemat pe Petru, fratele său mai mare, și l-a adus la Isus. Ce gânduri o fi avut Andrei? Desigur că el nu știa ce urmări mari va avea lucrul acesta. De la Andrei ne-au rămas puține cuvinte, pe care le-au scris alții, nu el. Dar știm că pe credința lui Petru, Dumnezeu zidește Biserica Sa și, într-o singură cuvântare, Sfântul Petru conduce la Isus 3.000 de suflete. Slăvit să fie Numele Domnului!

Falcău, 4 ianuarie 1956

Am intrat într-un an nou, 1956. Acest an apare învăluit în negură ca și alții care au trecut înaintea lui. Ce îmi va aduce acest an? Cine poate ști! Pentru mine acest an apare aducându-mi multe dureri, suferințe, nevoi, necazuri. Parcă niciodată nu mi-a apărut prezentul și viitorul așa de întunecat ca acum.

Visurile mele se năruie unul după altul, se pierd, pierzându-se chiar și amintirea lor. Lucruri de departe, aduse aproape; trec pe lângă ele străin și în juru-mi e un pustiu mai mare ca oricând.

Mă pândesc suferințele, necazurile, ca niște hoți iscusiți care pândesc momentul. Și mă întreb, de ce mi-e dat așa? Plec în jos capul trudit, mâinile slăbite de-abia le mai pot ținea sus, iar picioarele se împiedică de cel mai mic lucru ieșit în cale. Gem din greu, dar mă feresc să nu fiu auzit, să nu fac și altuia parte de durerea mea. Dar cine ar înțelege suferința mea?

În juru-mi numai urlete înfricoșate și țipete sfâșietoare. Privesc pe cale, mă uit în zare cât mă slujesc vederile, dar El nu vine, și umbra se lungește și El întârzie. Ce-o fi făcând El acolo Sus? Poate pune ultima floare, ultimul crin pe masa la care vor sta cei ce-L așteaptă încă.

E târziu, a trecut miezul nopții, cocoșii cântă de mult și El nu vine. E frig, cade bruma, îngheață, ce era odată cu viața nu mai este. Pe drumuri, oi desprinse din turme rătăcesc căutând adăpost. Sunt multe, se iau unele după altele și se pierd în întuneric.

Am rămas aproape singur. Atâți din cei cu care altă dată ne strângeam împreună, azi nu mai sunt. Aș dori să merg cu El, să fiu cu El. Ar fi cu mult mai bine.

Așa mă găsesc. Veni-va El anul acesta? Amin.

Falcău, 11 ianuarie 1956

O, suferință, și tu, sora ei, durere, câte nu ne aduci tu! De multe ori am cârtit împotriva ta când tu mă cercetai, de câte ori am vrut să scap mai iute de tine. Și ce greșeală era din partea mea. Tu veneai de pe alte tărâmuri, tu aduceai pe Iubitul meu mai aproape de mine, mă făceai să simt cerul mai aproape, să văd frumuseți nebănuite, dar eu cârteam.

După mulți ani privesc pe cale și, în locurile unde tu m-ai cercetat, văd mai mulți crini, trandafiri. De ce nu te-am primit cu bucurie atunci când ai venit, de ce te-am purtat cârtind?

Azi te binecuvântez, durere, sora mea! Te binecuvântez, necaz, tovarăș în lumea aceasta, de un timp nedespărțit. Și astăzi, prin voi, pășesc spre locul de odihnă dorit, spre care privesc ochii mei. Ce frumuseți văd eu astăzi, ce coruri aud eu!

Bunule Părinte, Te-am rugat de atâtea ori pentru familia ce Tu mi-ai dat-o în această vale. Te-am rugat, că de ani de zile durerea și necazul nu se mai depărtează de noi, dar acum eu Te rog, Doamne, ca Tu să faci și mai grele crucea și piatra în locurile primejdioase, ca să putem trece cu bine și să ajungem în Țara Ta unde vom putea să ne odihnim, căci aici noi nu putem. Amin.

Falcău, 22 februarie 1956