Dragostea sfântului ap. Pavel către Timotei

„Pavel, apostol al lui Hristos Iisus, prin voia lui Dumnezeu, după făgăduința vieții care este în Hristos Iisus, către Timotei, copilul meu preaiubit: Har, îndurare și pace de la Dumnezeu Tatăl și de la Hristos Iisus, Domnul nostru!

Mulțumesc lui Dumnezeu, Căruia Îi slujesc cu un cuget curat din moși strămoși, că neîntrerupt te pomenesc în rugăciunile mele, zi și noapte. Căci mi-aduc aminte de lacrimile tale și doresc să te văd, ca să mă umplu de bucurie. Îmi aduc aminte de credința ta neprefăcută, care s-a sălășluit întâi în bunica ta Lois și în mama ta Eunice și sunt încredințat că și în tine.

De aceea îți aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele. Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință. Să nu-ți fie rușine dar de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemnițatul Lui. Ci suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu.

El ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după Harul care ne-a fost dat în Hristos Iisus înainte de veșnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Iisus, Care a nimicit moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea prin Evanghelie.

Propovăduitorul și apostolul ei am fost pus eu și învățător al neamurilor. Și din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e rușine, căci știu în cine am crezut și sunt încredințat că El are putere să păzească ce i-am încredințat până în ziua aceea. Dreptarul învățăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine ține-l cu credința și dragostea care este în Hristos Iisus. Lucrul acela bun care ți s-a încredințat păzește-l prin Duhul Sfânt, Care locuiește în noi” (2 Tim 1, 1-14).

Din cele citite, am putut vedea dragostea Sfântului Pavel pentru Timotei, copilul cel iubit și ascultător. Timotei era copilul duhovnicesc al Sfântului Apostol Pavel, pe care l-a născut în lanțurile lui din închisoarea Romei. Timotei era un copil tânăr, crescut pe brațe de rugăciune de mama și bunica lui. Și s-a dus și el, împreună cu alți credincioși, ca să-l vadă pe acel ucenic și apostol, Sfântul Pavel, care le era așa de cunoscut din cărțile și epistolele citite și din faptele de credință ce se auzeau despre Sfântul Pavel, al cărui nume era așa de vestit în toate bisericile și adunările lui Dumnezeu. Și mergea Timotei în închisorile Romei și ca să-i ducă câte ceva Sfântului Pavel, omul care era plin de Duhul lui Dumnezeu, nu putea niciodată să tacă. Totdeauna mărturisea Cuvântul lui Dumnezeu, cum a mărturisit și cu alt prilej, când era legat în lanțuri.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu putea fi legat și n-a fost legat niciodată. Deși, din când în când, trebuia să i se slobozească câte o mână din lanțuri, din cătușe, ca să poată scrie câte o epistolă bisericilor lui Dumnezeu. Da, după îngăduința lui Dumnezeu, Pavel, cu o mână liberă și cu o mână în cătușă, de acolo le scrie fraților îmbărbătare. Și scria odată, printre altele: „...Vă port în inima mea, căci atât în lanțurile mele, cât și în apărarea Evangheliei, voi toți îmi sunteți părtași.”

Acest copil, Timotei, care a fost și el amestecat prin marea mulțime de oameni care ascultau Cuvântul lui Dumnezeu, i-a căzut la inimă [Sfântului Pavel]. Și lui Timotei nu i-a fost greu să ajungă la credință, pentru că el avea sămânța în inima lui, pusă de bunica sa - care, de mic copil, îl purta pe brațele ei - și de mama sa Eunice. De aceea a fost ușor pentru acest copil, că a fost cineva care ia netezit cărările Domnului spre inima lui. A fost ușor să primească Cuvântul Evangheliei și Apostolul spune: „Din pruncie cunoști Sfintele Scripturi care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire.”

Iar pentru temelia învățăturii, Sfântul Apostol Pavel îi spune: „Dreptarul învățăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine ține-l și Dumnezeul păcii va fi cu tine.”

Cu câtă dragoste vorbea Sfântul Apostol unui copil pe care îl vedea, ca mâine, episcopul acela care va activa ca prezbiter în Biserica lui Dumnezeu! Apostolul vorbește despre copilul acela care va aduce multă mângâiere Bisericii lui Dumnezeu. Care își leagă soarta, ca și Sfântul Apostol Pavel, de soarta Bisericii lui Dumnezeu.

S-a întărit Timotei, pentru rugăciunile ce se înălțau către Dumnezeu pentru sufletul și mântuirea lui. S-a întărit Timotei, pentru că el își avea principala preocupare în cercetarea Sfintelor Scripturi. Pe atunci, Sfintele Scripturi nu erau cărți ca în zilele noastre, să le poți purta în buzunar. Pe atunci, Sfintele Scripturi erau scrise pe lespezi de piatră sau pe piele de vițel. Și erau scrise cu litere pe care noi nu le cunoaștem astăzi. Cuvintele lui Dumnezeu erau inspirate de la Duhul Sfânt.

Vă puteți închipui un copilaș cercetând „filă” după „filă” pe lespezi de piatră sau pe piele de capră sau vițel, cercetând piele după piele, ca să cunoască tot Cuvântul lui Dumnezeu. Nu i-a fost ușor acestui copil să citească. Nu le-a fost ușor acestei bunici și acestei mame ca să-l învețe pe copilul lor să citească și să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu. Copil care, prin Duhul lui Dumnezeu, le-a fost încredințat să-l crească.

Mă gândesc, fraților, la tinerii noștri de azi, care au părinți credincioși, care au mame credincioase și bunici credincioase care îi poartă mereu pe brațe de rugăciune și care se roagă Domnului pentru ei.

Mă găseam, scumpii mei frați, între mamă și mireasă, în camera de dincolo și m-am gândit în inima mea și m-a durut un lucru. Și vreau ca să vindec această rană din inima mea. Am văzut mereu curgând lacrimi din ochii mamei ce privea cu îngrijorare spre fata ei pe care a crescut-o - nu știu în ce stare de văduvie, dar purtată pe brațele ei de rugăciune; și m-am gândit că e normal, că pe o mamă cum să nu o doară pentru copilul sau fata ei? Gândiți-vă fiecare la un copil pe care îl aveți și apoi să-l pierdeți. Mai ales mamele, care doresc să-și crească copiii lor sau fetele lor credincioase Domnului.

Dar, dragă mamă, am să-ți explic o istorioară care o să îți alunge întristarea și amărăciunea din inimă.

Despre Sfântul Evanghelist Ioan se spune că mergea și propovăduia Cuvântul Domnului din loc în loc. Când se apropiase de bătrânețe, nu mai putea merge cu atâta ușurință să vestească Cuvântul Sfânt și era sprijinit de un toiag al bătrâneții cu care își târa mereu viața de la o zi la alta, dar mergea mereu în biserică și îi cerceta pe credincioși. Într-una din zile, mergând pe străzi, găsi un băiat tânăr, frumos la chip, în care se vedea multă inteligență. Și s-a gândit Sfântul Ioan: „Tânărul acesta este bun pentru lucrarea lui Dumnezeu.” Și parcă simțea prin Duhul Sfânt, în momentul acela, cum zidul a început să se dărâme; pentru acest tânăr a sosit clipa hotărâtoare care să schimbe drumul vieții lui. Veni înaintea tânărului și-i spuse: „Tinere, urmează-mă!”

Ioan a plecat mai departe. La un moment dat, tânărul, fulgerător a început să meargă pe urmele Sfântului ucenic Ioan, care era cu pletele albite de lungii ani de propovăduire a Evangheliei și mai ales de clipele de durere de când a fost exilat pe Insula Patmos pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Cât n-a plâns Ioan în insula aceasta! Câtă durere n-a avut Ioan când a trebuit să-și sfârșească viața pe această insulă! Aceasta a grăbit albirea pletelor lui și bătrânețea lui. Dar Dumnezeu l-a dus acolo după planul Său, pentru că în pustia aceea, Dumnezeu i-a descoperit unele taine care sunt arătate în cartea Apocalipsei. Acolo, în insula aceasta, prin Duhul lui Dumnezeu, lui Ioan i s-a descoperit adevărul Lui.

Și iată că Ioan mergea și, în urma lui, a venit tânărul acesta spre o adunare de credincioși, spre o biserică din timpul acela, întemeiată de Sfântul Pavel, la care trăgea Sfântul Ioan - că nu se putea purta mai departe din cauza bătrâneții. L-a dus pe tânăr în fața prezbiterului din biserică și îi spuse acestuia: „Fratele meu, primește acest mărgăritar de mare preț, că vei răspunde pentru el”. L-a încredințat pe tânăr și apoi s-a dus mai departe, pentru căutarea altor suflete pierdute.

Tânărul acesta a rămas un timp oarecare credincios, dar, anturajul cu prietenii și cu oamenii care nu i-au dorit binele și mântuirea lui l-a abătut de pe calea lui Dumnezeu. Lipsă a fost și grija prezbiterului, care nu a vegheat, cum a spus Sfântul Ioan, asupra acestui mărgăritar.

Cum s-a amintit mai înainte: „Un om este mai de preț decât toată lumea”. Deci, iubiților, dacă un om e mai de preț ca toată lumea, noi, toți care suntem aici, cu cât mai de preț suntem împreună înaintea lui Dumnezeu!

Tânărul acesta rămas în grija prezbiterului a apucat pe căi rele, cu prieteni răi, pe calea răului și pe calea păcatului. Pentru că n-a fost supravegheat, a apucat în tovărășia unor copii răi, s-a unit cu niște spărgători și hoți și și-au făcut sălașul într-o pădure din apropiere.

Au trecut mulți ani și el se obișnuise cu jafurile și cu crimele. După ceva vreme, Evanghelistul Ioan a venit în cetatea aceasta, ca să-și vadă oițele lui. Vine la episcop și-i spune:

- Fratele meu, unde este mărgăritarul pe care ți l-am încredințat acum zece ani?

Episcopul plecă capul în jos și-i spuse:

- S-a dus în lume. L-am pierdut!...

- Cum? Mărgăritarul acela pe care ți l-am încredințat ca pe ochii din cap? Cum s-a dus în lume? Dat tu ce ai făcut în această biserică?

- Frate, s-a împrietenit cu copiii răi și l-am pierdut!

- Unde pot să-l găsesc acum?

- El este acum căpetenia unor bandiți de care se teme tot ținutul nostru...

- Dă-mi, te rog, un asin și o călăuză, să mă duc să-l caut.

Au căutat un asin bătrânului ucenic Ioan și, cu o călăuză, a mers în pădurea unde se ascundea ceata hoților. Când s-au apropiat de marginea pădurii, un tâlhar care făcea de pază îi întrebă:

- Ce căutați voi pe-aici? Iar Ioan, luminat de Duhul, spuse:

- Vreau să stau de vorbă cu comandantul vostru.

Hoțul de pază rămâne mirat când privi mai bine la bătrân și văzu că vorbea cu atâta seninătate. Dar totuși le spuse:

- Comandantul e în mijlocul pădurii.

Și a plecat Ioan cu însoțitorul. Când s-au apropiat de acel cort unde erau strânși tâlharii, Ioan a descălecat de pe asin și, pe picioarele sale îmbătrânite, s-a apropiat de ceata lor. Dar când l-a văzut pe Ioan, acest comandant de tâlhari parcă a rămas încremenit, parcă l-a fulgerat la inimă: „O, omul acesta este cel care acum câțiva ani m-a întors la Dumnezeu și m-a predat în grija Bisericii, socotindu-mă mărgăritar”... Și a început să fugă dinaintea lui Ioan.

Văzând Ioan aceasta, a început să strige:

- Fiule! Fiule! Așteaptă-mă, că mai este încă îndurare pentru tine!

Tânărul fugea plângând, iar Ioan alerga tot plângând pe urmele lui. Toți ceilalți au rămas uimiți: cum putea să fugă comandantul lor cel atât de crud, vărsător de sânge? Cum să fugă din fața unui om? Și încă un om îmbătrânit… Și Ioan striga pe urmele tânărului:

- Fiule! Fiule! Încă mai este îndurare pentru tine!

La un moment dat, Mâna lui Dumnezeu l-a oprit pe acest om și Ioan s-a apropiat de el. L-a îmbrățișat și i-a căzut pe grumaz, plângând mult împreună.

Lacrimile ce cădeau din ochii tânărului erau ca o apă fierbinte ce șiroia pe mâna lui Ioan, care, îmbrățișându-l, îi șopti repetând:

- Fiule, încă mai este iertare pentru tine. Urmează-mă!

Și îl urmă a doua oară. Îl duse Bisericii și îl încredință prezbiterului, spunându-i:

- Păstrează acest mărgăritar, căci este de mare preț înaintea lui Dumnezeu.

Această întâmplare e din viața Sfântul Ioan. Și, cu aceasta, doresc să fac o lumină deosebită.

Dragă mamă întristată! Știu că plângi și te doare, dar te rugăm, în Numele lui Dumnezeu și a Jertfei Sale: nu mai plânge! Șterge-ți lacrimile! Fiica ta nu a intrat într-o societate de oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu, ci a intrat într-o familie și într-o Lucrare la temelia căreia sunt multe jertfe. A intrat într-o Lucrare unde copiii aceștia sunt ai noștri, ai tuturor.

Când am venit de departe aici, am știut că toți copiii aceștia sunt copiii noștri. Îi iubim ca pe lumina ochilor, pentru că vom răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru ei. Și mă gândesc că, dacă am avut parte să vestim și aici Cuvântul lui Dumnezeu, pentru voi, tinerilor, va trebui să răspund. Pentru că nu după mine am venit aici, ci am fost trimiși de Dumnezeu și mă cutremur de tot cuvântul pe care îl scot din gură.

Nu am vrea nimic să spunem de la noi, ci totul de la Duhul Sfânt. Dragă mamă întristată, șterge-ți lacrimile! Fii liniștită! Dumnezeu și noi toți alături de El vom veghea asupra fiicei tale.

Voi, prezbiterilor din biserica aceasta... voi, lucrătorilor din Timișoara... vouă Dumnezeu v-a încredințat un mărgăritar nou, spălat cu lacrimile mamei și stropit cu lacrimi. De nu veți veghea asupra acestui mărgăritar, veți răspunde în fața lui Dumnezeu. Am vrea să oprim amărăciunea mamei, ca s-o vedem că va pleca de-aici fără durere și întristare în inimă, că fiica ei nu a fost încredințată numai unui soț, ci a fost încredințată lui Hristos. Și că sunt oameni care veghează. Și noi, de departe, ne rugăm pentru fiica ta. Ne rugăm pentru toți tinerii noștri, ori de câte ori ne rugăm în fața lui Dumnezeu. Vom mai cerceta orașul acesta. E cel dintâi gând pe care îl avem, căci va fi ca o povară pentru noi dacă tinerii aceștia vor ajunge să se piardă în lume din nou. Vom mai căuta această familie și o vom mai sfătui, și o vom ajuta în lupta sfântă.

Dragă soră mireasă, ți-aș spune următorul lucru din partea lui Dumnezeu: de azi înainte ai de ales să fii pentru bărbatul tău ori un înger, ori un diavol. Vei putea. Ai autoritatea aceasta, ca soție, în Biserica lui Dumnezeu.

Așa cum s-a amintit aseară: când soțul tău va ajunge să câștige pâinea (în fabrică sau oriunde o câștigă), la întoarcerea lui acasă să vadă o față zâmbitoare, să vadă o femeie veselă, o femeie iubitoare. O femeie care să facă din căminul ei un colț de rai, un loc unde soțul ei să se simtă bine, să simtă că are alături o soție veselă, o inimă și un suflet cald, dulce și plăcut. Să nu vă arătați niciodată nervii.

Dragul meu mire! Știu că poți avea nervi pe care ți-i produce munca, serviciul, pe care ți-i faci la fabrică sau pe drum... Dar nu-ți descărca niciodată nervii în casa păcii, în casa dragostei, peste focul iubirii soției. Lasă-ți nervii la o parte, pune-i în fața lui Dumnezeu.

Și la fel și soția. Nu vă descărcați nervii unul asupra celuilalt. Căminul vostru este rânduit de Dumnezeu să fie un colț de rai - și așa trebuie să rămână, Stăpâniți-vă și, cu dragoste, să doriți să vă întâlniți, să vă revedeți unul pe altul. Și să faceți din căminul vostru un cămin binecuvântat.

M-am bucurat nespus de mult când, astăzi, am trecut prin familia unor frați cu copii din Lucrarea noastră. M-am bucurat nespus de mult și plec cu o impresie plăcută despre această familie din Lucrarea Oastei Domnului... Cu atâta finețe s-a purtat soția cu soțul și soțul cu soția!... Cu atâta finețe s-a purtat mama cu copiii... Cu atâta finețe s-a purtat mama cu cele două fiice, că mi s-a mișcat inima. Nu am zis nimic, dar m-a mișcat până în adâncul inimii și al sufletului meu și mi-am zis: „Doamne, iată, aceasta e datorită Cuvântului lui Dumnezeu.” Aceasta este puterea lui Dumnezeu, care a lucrat în viața tânărului nostru frate și soț de familie, venit de pe alte meleaguri pe aici. Nu știu soția de pe unde este. Dar pot să vă mărturisesc că m-am simțit în căminul lor ca într-un colț de rai, într-o casă binecuvântată de Domnul.

Când vom veni să poposim și în casa voastră, mirilor dragi, dorim să vă vedem fețele iubitoare, dorim să vă vedem oameni iubitori de Dumnezeu.

Și mai ales dorim să auzim vești bune despre lucrătorii din acest oraș, care au o mare răspundere în fața lui Dumnezeu pentru fiecare suflet care este în adunare.

Dragilor tineri! Dorim să auzim mereu vești că voi sunteți cercetați, sunteți ajutați și sprijiniți de lucrătorii de răspundere de pe aici, care să se roage pentru voi și cu voi și să vă citească Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, ca și voi să-l păstrați ca pe o comoară deosebită.

Scumpii mei frați, noi vom răspunde în fața Domnului, căci noi putem aduce mângâiere mamei întristate. Noi putem înlătura răul. Știu că nici o mamă nu va putea fi întristată pentru că fata ei a intrat într-o casă a păcii, într-o viață duhovnicească, într-o viață în care Hristos stăpânește și conduce inimile celor doi.

Mamă scumpă, te rugăm în Numele Domnului Iisus, schimbă-ți lacrimile de durere în lacrimi de bucurie, căci rugăciunile tale ne-au ajutat și pe noi, și pe fiica ta până aici. Și, de aici încolo, o va păzi Dumnezeu și rugăciunile tale o vor înălța și ridica deasupra acestei lumi. Căci și noi, în rugăciunile noastre, ne rugăm pentru cei neîntorși la Dumnezeu, pentru bolnavii din poporul lui Dumnezeu și pentru toți acei care poartă poverile zilelor de mâine. Sunt pomeniți mereu în rugăciunile noastre și știm că rugăciunile noastre vor fi ascultate.

După îndemnul Sfântului Pavel, vă îndemn, dar, fraților tineri, pe care vă iubesc din toată inima, ca să fiți găsiți cu aceleași lacrimi ca în seara aceasta. Cum a fost și acum o săptămână, când am plecat cu ochii scăldați în lacrimi și parcă o durere a trecut prin inima mea când m-am despărțit de voi, de dragostea voastră care ne-a încălzit inimile.

Fraților, să nu ne arate nimeni cu degetul că în adunarea noastră ar fi oameni care aduc rușine Lucrării lui Dumnezeu.

Ne despărțim cu o cântare, pentru că Dumnezeu ne-a umplut inimile de bucurie. Ne despărțim cu lacrimile în ochi de voi, toți cei dragi. Și de voi, fraților lucrători de pe aceste meleaguri și de prin alte localități, dintre care cu unii ne-am văzut poate pentru prima dată. Să ne purtăm sarcinile unii altora și să ne rugăm pentru biruința Evangheliei în întunericul acesta mare. Să ne punem la temelia Lucrării viața noastră ca jertfă. Și să nu precupețim nici o oboseală când e vorba de Lucrarea lui Dumnezeu.

Gândiți-vă că și astăzi alții vor fi pe drumuri - frați îmbătrâniți și cu boli strecurate în trupul lor, dar vestind Cuvântul lui Dumnezeu - ca să putem închide ochii liniștiți și să-i putem deschide dincolo liniștiți, în Împărăția lui Dumnezeu. Legământul pe care l-am făcut cu Dumnezeu ni-l vom duce până la moarte în această slujbă pe care ne-am primit-o. Am dori să putem ridica aceste mâini curate, că nu ne-am ferit să vestim planul de mântuire al lui Dumnezeu, pe care l-a avut cu noi în această Lucrare.

Dorim „să croim cărări drepte”, să lăsăm o cale limpede în urma noastră în Lucrarea lui Dumnezeu. Dorim ca, prin felul nostru de a trăi, de a ne purta, prin felul de viață după voia lui Dumnezeu, să putem lăsa dâre de lumină strălucitoare în țara și în poporul nostru.

Lucrarea aceasta e o Lucrare de viitor! E o Lucrare care nu-i înțeleasă încă, dar știm că este înțeleasă de Dumnezeu.

M-a durut nespus de mult aseară comportarea cuiva de aici, cuvintele lui care nu erau deloc la locul lor. Și i-am spus: „Dragul meu, fii liniștit, că Lucrarea aceasta va fi crescută pe brațe de rugăciune” Pe noi ne doare de cei care nu-L cunosc încă pe Dumnezeu. Ei trebuie ajutați și sprijiniți să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar acestei Lucrări nu-i purtați de grijă. A pus Dumnezeu oameni care-L au pe Domnul pe inimă. Sunt mâini care se ridică curate și sincere la Dumnezeu pentru biruința acestei Lucrări. O, dacă ați fi cunoscut toate greutățile prin care a trecut Lucrarea aceasta! Dar a rămas tot mai strălucitoare și mai plină de har. E o dovadă, frații mei dragi, că aurul care se găsește în adâncul pământului este scos cu atâtea jertfe la suprafață. Este trecut prin topitorie, prin instalații, curățat prin foc, pentru ca să se aleagă un bulgăre care să fie folositor.

Așa este Lucrarea lui Dumnezeu. Noi suntem împrăștiați prin diferite colțuri ale țării, suntem mereu amestecați cu zgură și cu noroi, dar încă, printre oamenii lui Dumnezeu de acolo, se vede că aurul își păstrează strălucirea. Dar până să ajungă aici, trebuie să treacă prin cele trei stări: topitorie, instalații și foc.

Aceste trei elemente trebuie să lucreze împreună la lămurirea aurului. După cum o cărămidă se compune și ea din cele trei elemente: apă, pământ și foc, tot așa este și Lucrarea lui Dumnezeu. [Trebuie să treacă] prin călire - prin foc și prin apă - pentru ca să se poată forma un bulgăre binecuvântat.

Noi plecăm plini de mulțumire de aici din Timișoara, din mijlocul fraților noștri dragi. Și legăm de inima fratelui Ștefan, tovarășul meu de slujbă și de durere: dragă Ilie, adu-ți aminte de vremea când te rugai mereu pentru copiii tăi și eu mă rugam pentru ai mei. Adu-ți aminte de lacrimile noastre, când ne rugam amândoi pentru copiii noștri. A fost ca o dureroasă rană în inimile noastre când am lăsat copiii și casele noastre. Dar iată că Dumnezeu i-a binecuvântat. Dumnezeu le-a purtat de grijă, cum spune o cântare din popor: „A plecat cucul de lângă puii lui și, când s-a întors, a găsit puii mari.” Așa ne-am găsit și noi copiii noștri după cinci ani de despărțire și singurătate depărtată. Ne-am găsit copiii mari, „cu pene”, cum se spune.

Dar în lipsa noastră, au năvălit niște oameni fără de inimă în această Lucrare și s-au bucurat de plecarea noastră, crezând că vor putea face prăpăd această Lucrare. Și au lăsat munți de ruine în urma lor, au lăsat inimi rănite, au lăsat multă durere. Și, ca odinioară Neemia, a trebuit ca, în zidurile care ne-au fost dărâmate, să astupăm din nou „cu mistria și cu dalta” golurile și spărturile lăsate de ei.

Și frații noștri au stat de strajă cu sabia și cu mistria în mână și au dres spărturile. Dar Domnul ne-a ajutat să putem sta de strajă asupra acestei Lucrări. Căci am înțeles așa: că nu-i de-ajuns, fraților, să îngrijim un ogor, să-l arăm, să-l plivim, să-l semănăm. Ci trebuie Lucrarea și păzită. Să știți că pe noi ne-a costat mult gardul grădinii, multe jertfe ne-a stors și de-aceea trebuie păzită.

Și Dumnezeu arată la Isaia, capitolul 5 cum, după ce a sădit via frumos, i-a pus un turn și i-a făcut gardul de împrejmuire. Asta vrea să ne spună și nouă că familia în care ne-am născut trebuie să o păstrăm cu sfințenie. E vorba de o familie tânără, de o familie săracă. Cum am amintit și aseară: greutățile prin care am trecut ne-au adus în sărăcie. Dar binecuvântat să fie Dumnezeu că a fost ajutată mereu această Lucrare în urma ceasurilor de jertfe și de rugăciune.

Cuvântul Domnului a făcut mult mai mult decât credeam sau gândeam noi, ca dovadă că este Lucrarea lui Dumnezeu. Sunt unele semințe pe care nu le seamănă oamenii, ci sunt purtate de Duhul Sfânt. Semințe ușoare, care sunt purtate de ape și de vânt. Așa este Cuvântul Domnului! Vântul cel ceresc a purtat sămânța Evangheliei în multe cătune ale țării noastre. Și a răspândit această sămânță ca o binecuvântare pentru noi.

Frații mei dragi, rămâneți cu Domnul Iisus! Noi ne ducem în pace, plini de bucurie, pe cale mai departe.

Dumnezeu să fie binecuvântat și slăvit, căci, în mila Lui, ne-a mai rânduit și astfel de clipe; și vom duce această bucurie pe oriunde vom ajunge. Amin.

Slăvit să fie Domnul!