Dumnezeu face și azi minuni

Pe Core și soții lui, din Biblie, i-a înghițit pământul. O așa minune s-a întâmplat și în cutremurul din Bulgaria, din anul 1928

Vorbind astă-vară cu un om din popor, acesta îmi zicea:

- Oare de ce nu mai face Dumnezeu și azi atare minune, ca în Biblie? Poate atunci oamenii s-ar mai înfricoșa și s-ar mai lăsa de răutăți.

- O, dragul meu, i-am răspuns, Dumnezeu face și azi minuni. Vremurile noastre sunt pline de fel de fel de minuni și arătări cerești. Numai cât oamenii n-au ochi sufletești să le vadă...

În primăvara anului 1928, a fost un puternic cutremur de pământ în Bulgaria și în Grecia. Cutremurul s-a simțit și în partea sudică a țării noastre. Două luni a ținut acest cutremur. Sute de oameni au pierit în el. Sate și orașe au fost pustiite. Multe amănunte înfricoșătoare s-au petrecut cu acest prilej.

Cu prilejul acestui cutremur s-au petrecut minuni tot atât de mari ca și cele din Biblie. Într-un loc ne spune Biblia că pe Core și pe soții lui i-a înghițit pământul de vii. Se răsculaseră împotriva lui Moise „și pământul de sub ei și-a deschis gura și i-a înghițit pe ei și casele lor împreună cu toate averile lor și pământul i-a acoperit de tot. Un foc a ieșit de la Domnul și a mistuit două sute cinzeci de oameni și tot Israelul a fugit, strigând: Să fugim ca să nu ne înghită pământul” (Num. 16); (chipul de mai jos arată această înfricoșată minune și pedeapsă cerească).

Mare și înfricoșată a fost minunea aceasta. Ei, bine. O astfel de minune s-a petrecut și în Bulgaria în zilele noastre și în vecinătatea noastră.

Iată ce a scris un trimis al ziarului «Universul», care a fost la fața locului unde s-a petrecut cutremurul:

Am fost într-un sat, scrie gazetarul, distrus cu totul de cutremur, în satul Papazil. Țăranii de acolo mi-au istorisit prăpădul astfel:

Primul cutremur l-am simțit în sâmbăta Paștilor. Pagube prea mari n-a făcut. Miercuri, în 18 aprilie, la vreo două-trei ceasuri după ce se înnoptase, o nouă zguduitură, însoțită de bubuituri, ne trezi buimăciți din somn. Într-o clipă fugirăm care încotro, pe câmp și prin grădini.

În adâncul pământului se auzi o rostogolire de bubuituri ca un tunet grozav, ca un clopot uriaș. Vitele mugeau și nechezau înspăimântător, cele legate rupseseră funiile și toate porniră razna, ca zăpăcite, galopând către porți și înapoindu-se de unde plecaseră. Câinii urlau sinistru, a pustiu. Femeile și copiii țipau și se tânguiau, bătrânii căzură la pământ, bătând cu frunțile pământul. Sub ochii noștri aveam vedenii apocaliptice, din vremile de mânie cerească.

Deodată pământul prinse să se zgâlțâie. Zguduiturile legănau pământul și oamenii, voind să umble, se împleticeau ca pe puntea unui vapor prins de furtună în larg. Mulți au fost trântiți la pământ. Nu se mai auzea nici un glas, deși toată lumea țipa, gemea, se jeluia. Tunetele subpământene se întețiră, iar casele se prăbușeau cu huruiri asurzitoare. Și oamenii nici nu se mai zăriră între ei. Un nor gros de praf, ieșind din dărâmături, orbi cele câteva lumini din sat. În întunericul deplin, oamenii înlemniră. Nimeni nu gândea să se miște, fiecare, în spaima lui, socotind că poate pământul se scufundase și dacă avea să se miște, ar fi căzut în vreo gură nevăzută a pământului.

De la o vreme zguduirea slăbi. Încetă și prăbușirea clădirilor. Numai artileria grea de sub pământ își continua bubuiturile.

Gemete și horcăieli răzbeau sinistre de pretutindeni. Întrun colț al satului cineva fluiera din răsputeri, strident, alarmant: era un țăran ce-și pierduse mințile și, în nebunia lui, încerca să întreacă cu fluierul lui tunetul din adâncul pământului. De la un timp bubuiturile mai încetară. Părinții și copiii începură a se striga între ei și alergau unii la alții, uitând de frica pământului și îmbrățișându-se de bucuria întâlnirii.

Când s-a luminat de ziuă, o priveliște înfiorătoare văzură ochii noștri. Satul era una cu pământul. Mulți își aflară moartea sub dărâmături. Alții, și mai mulți, erau răniți. Într-un loc pământul înghițise cu totul cinci case și câțiva oameni.

Un țăran cu picioarele frânte, ghemuit pe marginea unei gropi, povesti că „l-a înghițit pământul și apoi l-a azvârlit afară”. Mamă-sa fusese de asemenea aruncată, din căruța în care dormea, în aceeași groapă și, printr-o minune, rochia i s-a prins într-un cui dintr-o grindă răsturnată peste gura gropii și femeia, în nesimțire, a rămas spânzurată până la ziuă, când oamenii au scos-o și au readus-o la viață.

Un jandarm a fost găsit prins până la brâu într-o crăpătură a pământului. La ziuă, oamenii au săpat pământul și l-au scos nevătămat.

Într-o mulțime de locuri, pământul s-a deschis și a înghițit case și oameni. În orășelul Cirpan, pământul a înghițit patru case cu oameni cu tot. Strigătele celor înghițiți se auzeau din adâncul pământului. Pe urmă, pământul s-a închis și vaietele s-au stins.

Într-o casă cu etaj din Filipopoli, trei oameni care se rugau în clipele cutremurului s-au trezit coborâți în adâncul pivniței cu odaie cu tot, așa cum se rugau, nevătămați.

Într-un sat s-a năruit biserica, dar crucea din vârful turnului a rămas neatinsă înfiptă în vârful mormanului de ruine, ca și când atare mână ar fi făcut acest lucru.

Gazetele au fost pline de astfel de minuni.

Cine a zis dar că Dumnezeu nu mai face minuni? Domnul Dumnezeu face și azi minuni, tot atât de înfricoșătoare și minunate ca și cele din Biblie. Pe Core și pe soții lui, din Biblie, i-a înghițit pământul de vii. Același lucru s-a întâmplat și în Bulgaria, în vecinătatea noastră chiar în zilele noastre.

Domnul vorbește și azi prin fel de fel de minuni și arătări înfricoșate și prin ele ne cheamă să ne lăsăm de răutăți. Dar oamenii nu vor să le înțeleagă, nu se înfricoșează și de păcate nu se lasă. Vremile noastre sunt pline de fel de fel de semne și arătări.

„Și voi, oamenilor, nu vă spăimântați de semnele cerului?” (Ier 10, 2)

Vai celor ce nici în ceasul acesta, în ceasul al doisprezecelea, nu se înfricoșează și de răutăți nu se lasă!