„Și, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ”... (Mt 24, 7)

Pe lângă alte multe răutăți și urgii pe care le-au avut, anii de după război au fost plini și de cutremure de pământ. Nu trece lună în care să nu se audă despre „cutremure pe alocuri”.

În anul 1924 a fost groaznicul cutremur din Japonia, în care au pierit peste trei sute de mii de oameni. Anii 1927 și 1928 au fost niște ani ai cutremurelor. În anul 1928 a fost și cutremurul din Balcani care a ținut două luni.

Sunt și aceste cutremure un semn al vremilor ce le trăim.

Despre cutremurele de pământ, știința are trei păreri. Unii spun despre cutremure că sunt stârnite de niște uriașe goluri ce s-ar afla în pântecele pământului. Alții spun că de un strat de pământ care este încă în fierbere, care nu s-a răcit de tot. Și iarăși, alții spun că atracția soarelui și a lunii ar mișca scoarța pământului. Știința nu știe nici azi cauzele adevărate și precise ale cutremurelor.

Lucrul acesta îl știe numai credința. Nu știința, ci credința e chemată să explice cutremurele de pământ.

Cutremurele de pământ sunt grăiri despre tăria și puterea lui Dumnezeu. Cutremurele vorbesc celor necredincioși, celor mândri și îngâmfați despre puterea lui Dumnezeu. Domnul de sus este „Cel ce caută spre pământ și îl face pe el de se cutremură, Cel ce se atinge de munți și ei fumegă” (Ps 103, 33). „Cutremurat-ai pământul, Doamne, și l-ai tulburat pe el” (Ps 59, 2). „Să se teamă de Tine tot pământul și să zică: cât sunt de înfricoșate lucrurile Tale!” (Ps 66, 3).

În vreme de cutremur poate afla omul cât este de slab și de neputincios față de Făcătorul lui și al lumii. Cutremurul ia omului reazemul cel mai sigur ce-l are: pământul de sub picioare. Cutremurul prăbușește toate reazemele cele pământești ale omului. Atunci numai se arată ce preț mare are reazemul cel sufletesc, reazemul credinței. Orașe și sate întregi s-au prăbușit în Bulgaria într-o clipă de vreme, ca niște ridicături făcute de niște biete furnici.

Înainte de cutremurul din Bulgaria, în orașul Filipopoli, un bogătan își sfârșise de zidit un palat. Și tocmai în preseara cutremurului dăduse un mare banchet, de bucuria intrării în casele cele noi. Dimineața era pe stradă, abia scăpat cu fuga, numai cu hainele de noapte pe el. Palatul său era una cu pământul. Într-un alt loc, pământul s-a crăpat și a înghițit case și oameni.

Cutremurele sunt, mai departe, o strigare și o chemare a Domnului Dumnezeu către oameni și popoare, să se lase de răutăți. Cutremurul este un semn prin care Domnul vorbește cu neamurile pământului. „Tulbura-se-vor neamurile și se vor spăimânta cei ce locuiesc pe pământ de semnele Tale, Doamne” (Ps 64, 8). De ani de zile avem mereu astfel de semne care „tulbură neamurile și le înspăimântă”. Și războiul a fost un astfel de semn. Și plăgile ce ne îmblătesc și cutremurele și toate celelalte frământări sunt tot atâtea semne prin care Domnul ne arată că într-o clipeală ne poate trimite pieirea și ne cheamă să ne lăsăm de răutăți. „Luați învățătură, ca nu cumva să se mânie Domnul pe noi” (Ps 2, 12).

Cei ce locuiau pe un vulcan

În Japonia, țara vulcanilor și a cutremurelor, un om și-a luat îndrăzneala și s-a așezat cu casa tocmai sus, unde fusese gura unui vulcan ce se stinsese. După el, altul și altul.

N-a trecut mult și un sat întreg s-a înfiripat pe locul unde vulcanul mai înainte scuipa foc și cenușă. Anii trecură și oamenii uitară pe ce fel de loc stăteau. Deveniră niște oameni vestiți de răi, bețivi, suduitori, desfrânați etc. Își băteau joc de chemările mântuirii.

Dar ce s-a întâmplat? Într-o noapte, tocmai când satul avea petrecere și chef, pământul începu a bubui. Vulcanul își deschise gura și într-o clipă satul și oamenii se scufundară în adâncul pierzării.

O, cum nu se gândesc oamenii că și noi locuim pe un astfel de „vulcan”! În zilele noastre plouă cenușă vulcanică, o arătare că Domnul Dumnezeu într-o clipeală ne poate pierde. Și totuși oamenii nu se înspăimântă și de răutăți nu se lasă.

Se bucura pe timp de cutremur...

Pe timpul unui cutremur, când lumea era îngrozită și înspăimântată, o femeie credincioasă stătea plină de liniște și bucurie. Se bucura pe un timp de groază și de spaimă.

- Ce-i cu tine, femeie, o întrebă un om, de te bucuri pe o groază ca asta, când și cei necredincioși se cutremură?

- Tocmai pentru asta mă bucur, răspunse femeia, că-i văd pe necredincioși cutremurându-se în fața puterii lui Dumnezeu. Eu mă bucur că Tatăl meu cel Ceresc Își arată puterea... Eu mă bucur că am în cer un Dumnezeu atât de puternic, de poate scutura pământul... Eu mă bucur văzându-i pe cei necredincioși cutremurându-se în fața puterii lui Dumnezeu și m-aș bucura și mai mult dacă prin asta L-ar afla pe Dumnezeu... Doamne, deschide-le lor ochii cei sufletești, să Te vadă!