După aceea, Isus S-a dus dincolo de Marea Galileii, numită Marea Tiberiadei.
În împrejurările deosebite ale vieţii sufletul omenesc are nevoie de singurătate de multe ori.
În marile încercări ale durerii,
în grelele pierderi ale prietenilor mari şi aleşi,
inima omenească are nevoie de retragerea în singurătate, în linişte şi tăcere.
Sunt în viaţa omului stări în care sufletul doreşte mai mult ca orice, retragerea din mijlocul frământărilor şi zgomotului vieţii.
Atunci mulţimea îţi ajunge o povară cu greu de suportat. Chiar şi cei mai apropiaţi îţi sunt o greutate. Şi nimic nu doreşti mai mult decât să nu mai vezi oameni.
Printr-o stare asemănătoare trebuie să fi trecut Mântuitorul în vremea aceea când a plecat de acolo ca să Se ducă Singur, la o parte, într-un pustiu (Matei 14, 13).
Era după auzirea vestei că Ioan Botezătorul fusese omorât. Ucenicii lui Ioan care îi îngropaseră trupul, aduseseră această tristă veste la Isus.
Omenirea adăugase prin Irod, o nouă crimă la fărădelegile ei.
Încă un trimes al lui Dumnezeu fusese ucis.
Încă un sânge nevinovat fusese vărsat în Israel.
Încă o grozăvie săvârşită care striga spre ceruri.
Şi încă o pierdere pentru Lucrarea lui Dumnezeu.
Prietenul Mirelui plecase. Un viteaz ostaş al Domnului căzuse luptând curajos şi neînfrânt. Cel mai mare născut din femeie (Matei 11, 11) se stinsese deodată, ca un luceafăr în plină lumină.
Chiar dacă slujba lui Ioan se încheiase, chiar dacă el însuşi împlinise cu credincioşie isprăvnicia pentru care fusese trimes, totuşi plecarea lui Îl impresionase şi întristase adânc pe Domnul.
Orice despărţire are o tainică durere în ea şi orice plecare este umbrită de mâhnire şi tristeţe. Chiar şi acelea care ştii bine că nu-s pentru totdeauna, dacă cel de care te desparţi ţi-a fost prieten adevărat şi credincios.
Iubirea nu poate fi niciodată nepăsătoare şi nesimţitoare.
O, noi suntem atât de adânc legaţi de sufletele pe care le iubim cu adevărat. Când ne despărţim de ele totdeauna ni se sfâşie inima.
Deşi ştim că dincolo de mormânt ne vom revedea iarăşi,
deşi ştim că în veşnicie vom fi pe totdeauna împreună,
deşi ştim că atât noi cât şi ei avem pe Domnul Isus şi făgăduinţa Prezenţei, ajutorului, luminii şi bucuriei Lui pe cale
şi deşi ştim că atât ei cât şi noi avem legătură neîntreruptă prin Duhul şi prin rugăciune, căci Domnul este Capul întregii Sale Biserici, şi al celei de jos şi al celei de Sus, -
- totuşi ceva din fiinţa noastră se rupe cu plecarea fiecăruia din cei iubiţi. Şi simţim în sufletul nostru goluri pe care nimic şi nimeni nu le mai poate umplea.
În astfel de clipe numai retragerea în rugăciune şi numai lacrimile vărsate în singurătate, ne pot mângâia şi linişti sufletul zdrobit şi duhul adânc sfâşiat.
Toate celelalte lucruri ne sunt poveri apăsătoare şi grele.
Mulţimea este totdeauna cu greu de dus. Dar în astfel de împrejurări e neînchipuit de grea.
Ca tot ceea ce se rupe, sufletul are şi el nevoie de linişte şi de timp, să-şi închidă şi să-şi vindece rana.
Atunci trebuie lăsat în pace.
Doamne Isuse, Domnul nostru Iubit
Tu care ai trecut prin toată greutatea celor mai apăsătoare stări din viaţa omenească,
ai milă şi de noi când vom fi astfel încercaţi.
Când poverile unor prea grele despărţiri ne vor zdrobi inimile, dăruieşte-ne atunci putere şi timp să ne retragem în linişte şi singurătate
şi primeşte rugăciunea şi lacrimile noastre, ca pe revărsarea unei dureri nemărginite care are cea mai mare nevoie de ajutor.
Amin.
+
Rugăciunea-i alungarea
întristării şi mâniei
şi-i mereu împrospătarea
dragostei şi bucuriei.