După aceea, Isus S-a dus dincolo de Marea Galileii, numită Marea Tiberiadei.
În împrejurările deosebite ale vieții sufletul omenesc are nevoie de singurătate de multe ori.
În marile încercări ale durerii,
în grelele pierderi ale prietenilor mari și aleși,
inima omenească are nevoie de retragerea în singurătate, în liniște și tăcere.
Sunt în viața omului stări în care sufletul dorește mai mult ca orice, retragerea din mijlocul frământărilor și zgomotului vieții.
Atunci mulțimea îți ajunge o povară cu greu de suportat. Chiar și cei mai apropiați îți sunt o greutate. Și nimic nu dorești mai mult decât să nu mai vezi oameni.
Printr-o stare asemănătoare trebuie să fi trecut Mântuitorul în vremea aceea când a plecat de acolo ca să Se ducă Singur, la o parte, într-un pustiu (Matei 14, 13).
Era după auzirea vestei că Ioan Botezătorul fusese omorât. Ucenicii lui Ioan care îi îngropaseră trupul, aduseseră această tristă veste la Isus.
Omenirea adăugase prin Irod, o nouă crimă la fărădelegile ei.
Încă un trimes al lui Dumnezeu fusese ucis.
Încă un sânge nevinovat fusese vărsat în Israel.
Încă o grozăvie săvârșită care striga spre ceruri.
Și încă o pierdere pentru Lucrarea lui Dumnezeu.
Prietenul Mirelui plecase. Un viteaz ostaș al Domnului căzuse luptând curajos și neînfrânt. Cel mai mare născut din femeie (Matei 11, 11) se stinsese deodată, ca un luceafăr în plină lumină.
Chiar dacă slujba lui Ioan se încheiase, chiar dacă el însuși împlinise cu credincioșie isprăvnicia pentru care fusese trimes, totuși plecarea lui Îl impresionase și întristase adânc pe Domnul.
Orice despărțire are o tainică durere în ea și orice plecare este umbrită de mâhnire și tristețe. Chiar și acelea care știi bine că nu-s pentru totdeauna, dacă cel de care te desparți ți-a fost prieten adevărat și credincios.
Iubirea nu poate fi niciodată nepăsătoare și nesimțitoare.
O, noi suntem atât de adânc legați de sufletele pe care le iubim cu adevărat. Când ne despărțim de ele totdeauna ni se sfâșie inima.
Deși știm că dincolo de mormânt ne vom revedea iarăși,
deși știm că în veșnicie vom fi pe totdeauna împreună,
deși știm că atât noi cât și ei avem pe Domnul Isus și făgăduința Prezenței, ajutorului, luminii și bucuriei Lui pe cale
și deși știm că atât ei cât și noi avem legătură neîntreruptă prin Duhul și prin rugăciune, căci Domnul este Capul întregii Sale Biserici, și al celei de jos și al celei de Sus, -
- totuși ceva din ființa noastră se rupe cu plecarea fiecăruia din cei iubiți. Și simțim în sufletul nostru goluri pe care nimic și nimeni nu le mai poate umplea.
În astfel de clipe numai retragerea în rugăciune și numai lacrimile vărsate în singurătate, ne pot mângâia și liniști sufletul zdrobit și duhul adânc sfâșiat.
Toate celelalte lucruri ne sunt poveri apăsătoare și grele.
Mulțimea este totdeauna cu greu de dus. Dar în astfel de împrejurări e neînchipuit de grea.
Ca tot ceea ce se rupe, sufletul are și el nevoie de liniște și de timp, să-și închidă și să-și vindece rana.
Atunci trebuie lăsat în pace.
Doamne Isuse, Domnul nostru Iubit
Tu care ai trecut prin toată greutatea celor mai apăsătoare stări din viața omenească,
ai milă și de noi când vom fi astfel încercați.
Când poverile unor prea grele despărțiri ne vor zdrobi inimile, dăruiește-ne atunci putere și timp să ne retragem în liniște și singurătate
și primește rugăciunea și lacrimile noastre, ca pe revărsarea unei dureri nemărginite care are cea mai mare nevoie de ajutor.
Amin.
+
Rugăciunea-i alungarea
întristării și mâniei
și-i mereu împrospătarea
dragostei și bucuriei.