Evanghelia de duminică: a fariseului și a vameșului

Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, și altul vameș. Fariseul sta în picioare, și a început să se roage în sine astfel: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele. Vameșul sta departe, și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept, și zicea: Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalță, va fi smerit; și oricine se smerește, va fi înălțat (Luca 18, 10-14).

Evanghelia de duminică pune înaintea noastră doi oameni, ca să ne uităm la purtările lor și să luăm învățătură de la ei. Vameșul își dusese păcatele la biserică și așezându-se cu ele rușinat acolo înapoi lângă ușă, le stropea cu lacrimile părerii de rău. De la el să învățăm smerenie și căință pentru păcatele noastre. Fariseul ajungând la biserică, deschide larg ușa și intră tropotind din cizme ca toată lumea să afle că a sosit și el. În loc de rugăciune, începe a se lăuda și a huli pe de aproapele. Din purtarea lui să învățăm a ne feri de păcatul trufiei.

Smerenia este temelia vieții creștinești, iar temelia smereniei este cunoașterea păcatului și căința pentru păcat. Nimic nu-l poate smeri pe om așa tare ca păcatul și cunoașterea lui, zice sf. Ioan Gură de Aur. Cel ce păcătuiește, trebuie a se umili ca un deznădăjduit, ca unul ce nu are curaj, ca un osândit, ca unul ce numai prin milă poate fi mântuit, ca un netrebnic și vrednic de mii de pedepse... dacă pururea vei avea în cugetul tău păcatele făcute, niciodată nu vei cleveti, nu vei bârfi, nu vei cugeta lucruri mari despre tine, nu vei cădea iarăși în ele, iară spre cele bune vei fi încă mai aprig, zice sf. Ioan Gură de Aur.

Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în fața lui Dumnezeu, el nu zicea: Doamne iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac. Nu zice nici măcar așa: Doamne mulțumescu-Ți că m-ai ajutat să fac asta și asta. Ba încă mai mult decât atât, el se laudă pe el și hulește pe de aproapele. Nu așa face vameșul. Acolo după ușa bisericii el stă cu sufletul smerit în fața lui Dumnezeu și zice: Dumnezeule, sunt un păcătos, un mare păcătos, sunt cel mai mare păcătos. Păcatul mă apasă, mă chinuie, mă doboară... mă înec... Fie-Ți milă Doamne de mine. Ridică-mă, scapă-mă, ajută-mă. În clipa aceea vameșul s-a mântuit.

Evanghelia ne spune că vameșul s-a pogorât acasă într-o stare după voia lui Dumnezeu, adică într-o stare îndreptată și schimbată. Doamne, ce o fi cu el? se va fi întrebat mirată nevasta vameșului, când a văzut că soțul ei nu mai strigă, nu se mai răstește, nu mai înjură... Ce-i cu tine bărbate? - va fi întrebat soția lui - că ieri erai morocănos, amărât, gata de ceartă - și acum ești atât de liniștit și voios. M-ați văzut îngândurat și nemulțumit - va fi răspuns vameșul - pentru că în mine se trezise cunoștința păcatului care mă chinuia. Azi am mărturisit acest lucru înaintea lui Dumnezeu și El m-a iertat, m-a primit. De acum încep o altă viață (Isus vă cheamă).

Așa trebuie să te schimbe și pe tine, cititorule, smerenia și căința cea adevărată.

Creștinilor! Toate Scripturile ne spun că trufia este începutul și răsadul tuturor păcatelor (Sirah 3, 27). Prin mândrie a intrat păcatul în lume, pentru că Dumnezeu îl făcuse și pe Satana o făptură bună, dar mândria a intrat în el și l-a ridicat împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Cu mândria s-a apropiat diavolul și de Adam, îndemnându-l să se facă și el asemenea lui Dumnezeu (Geneza cap. 3) și tot cu mândria pescuiește și azi Satana pe cele mai multe suflete. Smerenia este căruța care ne ridică la cer. Toată nevinovăția noastră, toate ostenelile, toată truda și faptele noastre oricât de bune ar fi ele, dacă le punem în căruța trufiei, se răstoarnă - și nimica s-alege de ele! Temelia cea de piatră a vieții noastre este smerenia. Tot cela ce nu zidește pe această temelie, clădește în vânt (sf. Ioan Gură de Aur). Precum mândria este izvorul răutăților, așa smerenia este începutul faptelor bune.

Ai tu, cititorule, această temelie, acest izvor al unei vieți de creștin adevărat?

Iosif Trifa.