Evanghelia de duminică: a fariseului şi a vameşului

Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele. Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept, şi zicea: Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat (Luca 18, 10-14).

Evanghelia de duminică pune înaintea noastră doi oameni, ca să ne uităm la purtările lor şi să luăm învăţătură de la ei. Vameşul îşi dusese păcatele la biserică şi aşezându-se cu ele ruşinat acolo înapoi lângă uşă, le stropea cu lacrimile părerii de rău. De la el să învăţăm smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre. Fariseul ajungând la biserică, deschide larg uşa şi intră tropotind din cizme ca toată lumea să afle că a sosit şi el. În loc de rugăciune, începe a se lăuda şi a huli pe de aproapele. Din purtarea lui să învăţăm a ne feri de păcatul trufiei.

Smerenia este temelia vieţii creştineşti, iar temelia smereniei este cunoaşterea păcatului şi căinţa pentru păcat. Nimic nu-l poate smeri pe om aşa tare ca păcatul şi cunoaşterea lui, zice sf. Ioan Gură de Aur. Cel ce păcătuieşte, trebuie a se umili ca un deznădăjduit, ca unul ce nu are curaj, ca un osândit, ca unul ce numai prin milă poate fi mântuit, ca un netrebnic şi vrednic de mii de pedepse... dacă pururea vei avea în cugetul tău păcatele făcute, niciodată nu vei cleveti, nu vei bârfi, nu vei cugeta lucruri mari despre tine, nu vei cădea iarăşi în ele, iară spre cele bune vei fi încă mai aprig, zice sf. Ioan Gură de Aur.

Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu zicea: Doamne iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac. Nu zice nici măcar aşa: Doamne mulţumescu-Ţi că m-ai ajutat să fac asta şi asta. Ba încă mai mult decât atât, el se laudă pe el şi huleşte pe de aproapele. Nu aşa face vameşul. Acolo după uşa bisericii el stă cu sufletul smerit în faţa lui Dumnezeu şi zice: Dumnezeule, sunt un păcătos, un mare păcătos, sunt cel mai mare păcătos. Păcatul mă apasă, mă chinuie, mă doboară... mă înec... Fie-Ţi milă Doamne de mine. Ridică-mă, scapă-mă, ajută-mă. În clipa aceea vameşul s-a mântuit.

Evanghelia ne spune că vameşul s-a pogorât acasă într-o stare după voia lui Dumnezeu, adică într-o stare îndreptată şi schimbată. Doamne, ce o fi cu el? se va fi întrebat mirată nevasta vameşului, când a văzut că soţul ei nu mai strigă, nu se mai răsteşte, nu mai înjură... Ce-i cu tine bărbate? - va fi întrebat soţia lui - că ieri erai morocănos, amărât, gata de ceartă - şi acum eşti atât de liniştit şi voios. M-aţi văzut îngândurat şi nemulţumit - va fi răspuns vameşul - pentru că în mine se trezise cunoştinţa păcatului care mă chinuia. Azi am mărturisit acest lucru înaintea lui Dumnezeu şi El m-a iertat, m-a primit. De acum încep o altă viaţă (Isus vă cheamă).

Aşa trebuie să te schimbe şi pe tine, cititorule, smerenia şi căinţa cea adevărată.

Creştinilor! Toate Scripturile ne spun că trufia este începutul şi răsadul tuturor păcatelor (Sirah 3, 27). Prin mândrie a intrat păcatul în lume, pentru că Dumnezeu îl făcuse şi pe Satana o făptură bună, dar mândria a intrat în el şi l-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor. Cu mândria s-a apropiat diavolul şi de Adam, îndemnându-l să se facă şi el asemenea lui Dumnezeu (Geneza cap. 3) şi tot cu mândria pescuieşte şi azi Satana pe cele mai multe suflete. Smerenia este căruţa care ne ridică la cer. Toată nevinovăţia noastră, toate ostenelile, toată truda şi faptele noastre oricât de bune ar fi ele, dacă le punem în căruţa trufiei, se răstoarnă - şi nimica s-alege de ele! Temelia cea de piatră a vieţii noastre este smerenia. Tot cela ce nu zideşte pe această temelie, clădeşte în vânt (sf. Ioan Gură de Aur). Precum mândria este izvorul răutăţilor, aşa smerenia este începutul faptelor bune.

Ai tu, cititorule, această temelie, acest izvor al unei vieţi de creştin adevărat?

Iosif Trifa.