Evanghelia de duminică: a vameşului şi fariseului

Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele. Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept, şi zicea: Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit, decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat (Luca 18, 10-14).

Evanghelia de duminică pune înaintea noastră doi oameni, ca să ne uităm la purtările lor şi să luăm învăţătură de la ei. Vameşul îşi dusese păcatele la biserică şi s-a aşezat cu ele ruşinat acolo înapoi lângă uşă şi le stropea cu lacrimile părerii de rău.

De la el să învăţăm smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre. Fariseul ajungând la biserică, deschide larg uşa şi intră tropotind, ca toată lumea să afle că a sosit şi el. În loc de rugăciune, începe a se lăuda şi a huli pe aproapele. Din purtarea lui să învăţăm a ne feri de păcatul trufiei.

Smerenia este temelia vieţii creştineşti, iar temelia smereniei este cunoaşterea păcatului şi căinţa pentru păcat. Nimic nu-l poate smeri pe om aşa tare ca păcatul şi cunoaşterea lui, zice sf. Ioan Gură de Aur. Cel ce păcătuieşte trebuie să se umilească ca un deznădăjduit, ca unul ce nu mai are curaj, ca un osândit, ca unul ce numai prin milă poate fi mântuit, ca un netrebnic şi vrednic de mii de pedepse... dacă pururea vei avea în cugetul tău păcatele făcute, niciodată nu vei cleveti, nu vei bârfi, nu vei cugeta lucruri mari despre tine, nu vei cădea iarăşi în ele, iară despre cele bune vei fi încă mai aprig (sf. Ioan Gură de Aur).

Fariseul tocmai această temelie n-o avea. În biserică, în faţa lui Dumnezeu, el nu zicea: Doamne iartă-mă că n-am putut face tot ceea ce ar fi trebuit să fac. Nu zice nici măcar aşa: Doamne mulţumescu-Ţi că m-ai ajutat să fac asta şi asta. Ba încă mai mult decât atât, el se laudă pe el şi huleşte pe aproapele. Nu aşa face însă vameşul. Acolo după uşa bisericii el stă cu sufletul smerit în faţa lui Dumnezeu şi zice: Dumnezeule sunt un păcătos, un mare păcătos, sunt cel mai mare păcătos. Păcatul mă apasă, mă chinuie, mă doboară... mă înec... Fie-Ţi milă Doamne de mine. Ridică-mă, scapă-mă, ajută-mă. În clipa aceea vameşul s-a mântuit.

Evanghelia ne spune că vameşul îşi bătea pieptul său. Prin asta el voia să spună că acolo în pieptul său, în inima sa, simţeşte taina şi pricina păcatului şi nu în cap sau în altă parte. Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele vameşului, ci S-a uitat în inima lui şi aflând-o smerită şi înfrântă, S-a îndurat de el în a Sa iubire de oameni - zice sf. Ioan Gură de Aur. Tot aşa şi pe fariseu, mândria din inima lui îi înfoia burta şi îi căsca gura să se laude pe sine şi să hulească pe alţii. Tot aşa şi tu, cititorule, în inima ta te cercetează să afli de este sănătoasă ori bolnavă. Coboară-te în grădina inimii tale şi smulge din ea neghina cea rea a diavolului: răsadul mândriei, ca să poată creşte în locul ei floarea cea frumoasă a smereniei.

O, ce păcat urât este mândria, când ne gândim că Mântuitorul şi viaţa Lui e cea mai grăitoare pildă de smerenie! Învăţaţi de la Mine, - zicea Mântuitorul - căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre (Matei 11, 29). Un învăţat creştin zicea: eu cunosc pe creştinul adevărat din felul cum umblă, din ţinuta ce o are în mers, în vorbă, în fapte; de are smerenie în vorbe şi în fapte, a aflat pe Mântuitorul, dar de nu are smerenie, trăieşte o viaţă mincinoasă de creştin.

Toate Scripturile ne spun că trufia este începutul şi răsadul tuturor păcatelor (Sirah 3, 27). Prin mândrie a intrat păcatul în lume, pentru că Dumnezeu l-a făcut şi pe Satana o făptură bună, dar mândria a intrat în el şi l-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Cu mândria s-a apropiat diavolul şi de Adam, îndemnându-l să se facă şi el asemenea lui Dumnezeu (Geneza cap. 3) şi tot cu mândria pescuieşte şi azi Satana pe cele mai multe suflete. Smerenia este căruţa care ne ridică la cer. Toată nevinovăţia noastră, toate ostenelile, toată truda şi faptele noastre, oricât de bune ar fi ele, dacă le punem în căruţa trufiei, se răstoarnă şi nimica s-alege de ele. Temelia cea de piatră a vieţii noastre este smerenia. Tot cel ce nu zideşte pe această temelie, clădeşte în vânt (sf. Ioan Gură de Aur). Precum mândria este izvorul răutăţilor, aşa smerenia este începutul faptelor bune. Ai tu, cititorule, această temelie, acest izvor al unei vieţi de creştin adevărat?

Iosif Trifa.