Evanghelia de duminică: ieși de la mine, Doamne, că om păcătos sunt eu...

Acum duminică avem la rând Evanghelia cu chemarea la apostolie a lui Simon Petru și a altor 3 apostoli. Mântuitorul i-a aflat tânguindu-se că toată noaptea au pescuit în zadar; n-au prins nimic. Depărtează-o la adânc, și aruncați-vă mrejile pentru pescuire. Pe Petru l-a cuprins spaima și căzând la picioarele Domnului a strigat: Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos. Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni (Luca 5, 1-11).

Plină de adânci învățături sufletești este Evanghelia aceasta. Să cercetăm câteva.

Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos - a zis Simon Petru, căzând la picioarele Domnului. Ce adânc înțeles este în această cădere. Din această cădere s-a ridicat Simon Petru schimbat în apostol, în vânător de oameni.

Simon Petru arată prima condiție a mântuirii noastre sufletești: recunoașterea stării noastre celei păcătoase... simțirea stării celei păcătoase. Simțirea păcatului, simțirea stării noastre celei păcătoase trebuie să ne aplece și pe noi la picioarele Domnului, la picioarele Crucii cu cuvintele: Doamne, sunt un păcătos! Numai peste această recunoaștere a stării noastre celei păcătoase, se pogoară darul iertării și mântuirii.

Voi aminti și aici că diavolul umblă să oprească pe oameni de la acest lucru cu două mari înșelăciuni. Pe unii îi înșală cu amăgirea că nu sunt păcătoși, iar pe alții îi înșală cu amăgirea că sunt prea păcătoși pentru a fi mântuiți.

Carul mântuirii sufletești are multe roți care îl urnesc la drum, dar cea dintâi roată care trebuie să se miște, este cunoașterea, recunoașterea păcatului împreunată cu smerenia pentru păcat. În cuvintele ap. Petru: Doamne, ieși de la mine căci sunt un păcătos - tocmai acest lucru se poate vedea.

Această recunoaștere și smerenie ne trebuie și nouă, căci oricât de mult ne-am sili noi să trăim după Evanghelie, păcatele se țin de noi.

Microscopul și apa

Astă vară am fost puțin și la munte. Eram mai mulți cărturari la un loc.

- Ce limpede și curată este apa de la munte - grăi unul dintre noi - luând un pahar de apă dintr-un izvor de stâncă. Cu adevărat, apa era limpede și curată ca cristalul.

- Stați, stați - grăi un profesor de fizică - eu am să vă arăt că apa asta este plină de viermi.

Profesorul a scos din buzunar un mic microscop.

- Poftiți, uitați-vă acum în paharul de apă prin microscop.

Ne-am uitat și am rămas plini de uimire. Prin apa din pahar vedeam mișunând mii și mii de vietăți mărunte (așa se vede orice apă la microscop).

- Poftim uitați-vă prin microscop la mâinile dv.

Ne-am uitat și le-am văzut încărcate cu... vrafuri întregi de gunoi.

Prietenii mei râdeau de arătările microscopului, eu însă m-am gândit în mine că așa se petrec lucrurile și în lumea cea sufletească.

Viața noastră de multe ori se pare limpede și curată. Ne silim să o trăim după poruncile Domnului. Dar dacă luăm microscopul Evangheliei și o privim prin acest microscop, vai cât de murdară și încărcată de păcate ni se arată.

În lumina Evangheliei, viața noastră se vede așa cum este: plină de păcate. Oglinda Evangheliei ne arată așa cum suntem, pentru ca să ne îngrozim de starea noastră și să cădem smeriți la picioarele Domnului, la picioarele Crucii.

Am spus apoi că Satana pe alții îi înșală cu amăgirea că sunt prea păcătoși pentru a fi mântuiți. Sunt destui și de aceștia.

Avocatus diavoli

În vremile de demult, când vreun om mare era propus să fie ridicat la rangul de sfânt, la Roma era obiceiul să se ridice cineva contra acestei propuneri. Pentru asta era instituit așa numitul avocatus diavoli, adică avocatul diavolului. Acest avocat se ridica contra celui propus de a fi trecut între sfinți, atacându-l cu fel de fel de învinuiri. Firește, partida cealaltă se apăra enumerând virtuțile candidatului și avocatul diavolului era totdeauna biruit.

Eu mă gândesc că diavolul face și azi pe acest avocat, amăgindu-i pe oameni să se acuze ei înșiși că sunt prea păcătoși pentru a fi mântuiți. Când îi zici păcătosului: vino la Domnul... intră în Oastea Domnului - îndată îți răspunde (de parcă ar avea un avocat la spate): ah, cum aș veni, dar nu mă simțesc vrednic de așa ceva... Eu păcătosul nu sunt pentru așa ceva. Eu nu mă pot dezbăra de păcate... ah, de ai ști d-ta ce inimă de piatră am eu... nu, nu, eu nu sunt pentru așa ceva!...

Oare astfel de răspunsuri nu le dă avocatul diavolului?

Ap. Petru este pus în fața noastră ca o pildă de recunoaștere a păcatelor și de smerenie pentru păcat. Însemnați-vă bine: smerenia pentru păcat este temelia puterii noastre de creștini. Smerenia pentru păcat ne îngenunchează mereu în fața Domnului, în fața Crucii Sale, iar din această îngenunchere se ridică creștinii cei vii și biruitori. Aici este taina puterii noastre de creștini. Petru a căzut când s-a ridicat din această smerenie, lăudându-se că el e mai credincios decât ceilalți apostoli, și pe urmă s-a lepădat de frica unei slujnici (Matei 26, 70). Suntem creștini biruitori numai până când cădem mereu la picioarele Domnului rugându-ne: Doamne, sunt un păcătos... întărește-mă Tu...

Un mic răspuns

Astă vară m-am întâlnit cu un prieten al Luminii Satelor. A început îndată cu laude la mine: Foaia d-tale face minuni... cărțile d-tale fac minuni, țara întreagă te admiră pentru lucrarea ce-o faci...

- Păi, dragul meu - i-am răspuns eu - să mă ierți, dar lucrul acesta mi-l tot spune de multă vreme și Satana, apropiindu-se mereu de mine cu ispita trufiei. Mie nu mi se cuvine, dragul meu, absolut nici o laudă. Eu nu mă pot lăuda decât în slăbiciunile mele cele nesfârșite. Eu sunt un biet vas slab pe care Domnul îl tot cârpește și îl tot îngrijește să nu se strice. Eu sunt un vas mic și slab care îmi caut puterea căzând mereu la picioarele Crucii zicând: Doamne, sunt un păcătos... eu sunt un vas slab și plăpând... Tu Singur ești toată puterea mea... lucrul meu nu este al meu, ci este al Tău Doamne, este numai al Tău...

Toată noaptea ne-am trudit, și n-am prins nimic. Apostolii n-au putut prinde nimic până ce n-au aruncat mrejele în Numele Domnului. Truda lor fusese o trudă zadarnică.

Așa e și viața trăită fără Hristos: o viață cheltuită în zadar, o viață pierdută. Vai ce de oameni trăiesc o astfel de viață!

Eu mă gândesc aici și la alergările și truda oamenilor de azi. Se frământă oamenii de azi, aleargă, muncesc, se trudesc și totuși nu mai pot răzbi la ceva ușurare. De ce? Pentru că truda lor și alergarea lor e o trudă fără Dumnezeu, fără darul și binecuvântarea cerului de sus.

Tot așa stă lucrul și cu pescuirea cea sufletească. Numai aruncând mrejele în Numele Domnului se pot pescui suflete din adâncul pierzării. Scumpii mei frați din Oastea Domnului! Aruncați și voi mrejele în Numele Domnului... să atragem suflete în Oastea Domnului cu ajutorul Lui, căci fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5).

Poți face ceva?

- Și crezi că poți face ceva pentru Oastea Domnului în satul acela? - întrebă odată un ostaș mai tânăr pe altul mai bătrân.

- Domnul poate - răspunse cel mai bătrân - și te rog fratele meu, să nu mai folosești întrebarea: poți face ceva?... să nu mai folosești nici cuvântul: eu pot, căci noi fără El nu putem face nimic.

Din dicționarul nostru, din vorbele noastre, noi ostașii Domnului trebuie să scoatem cuvântul pot. În locul lui trebuie să rămână cuvintele: Domnul poate. Într-un singur înțeles trebuie să folosim cuvântul pot: în înțelesul ce ni-l arată ap. Pavel: Pot totul în Hristos, care mă întărește (Filipeni 4, 13).

Iosif Trifa.