Evanghelia de duminică: ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sunt eu...

Acum duminică avem la rând Evanghelia cu chemarea la apostolie a lui Simon Petru şi a altor 3 apostoli. Mântuitorul i-a aflat tânguindu-se că toată noaptea au pescuit în zadar; n-au prins nimic. Depărtează-o la adânc, şi aruncaţi-vă mrejile pentru pescuire. Pe Petru l-a cuprins spaima şi căzând la picioarele Domnului a strigat: Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos. Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni (Luca 5, 1-11).

Plină de adânci învăţături sufleteşti este Evanghelia aceasta. Să cercetăm câteva.

Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos - a zis Simon Petru, căzând la picioarele Domnului. Ce adânc înţeles este în această cădere. Din această cădere s-a ridicat Simon Petru schimbat în apostol, în vânător de oameni.

Simon Petru arată prima condiţie a mântuirii noastre sufleteşti: recunoaşterea stării noastre celei păcătoase... simţirea stării celei păcătoase. Simţirea păcatului, simţirea stării noastre celei păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului, la picioarele Crucii cu cuvintele: Doamne, sunt un păcătos! Numai peste această recunoaştere a stării noastre celei păcătoase, se pogoară darul iertării şi mântuirii.

Voi aminti şi aici că diavolul umblă să oprească pe oameni de la acest lucru cu două mari înşelăciuni. Pe unii îi înşală cu amăgirea că nu sunt păcătoşi, iar pe alţii îi înşală cu amăgirea că sunt prea păcătoşi pentru a fi mântuiţi.

Carul mântuirii sufleteşti are multe roţi care îl urnesc la drum, dar cea dintâi roată care trebuie să se mişte, este cunoaşterea, recunoaşterea păcatului împreunată cu smerenia pentru păcat. În cuvintele ap. Petru: Doamne, ieşi de la mine căci sunt un păcătos - tocmai acest lucru se poate vedea.

Această recunoaştere şi smerenie ne trebuie şi nouă, căci oricât de mult ne-am sili noi să trăim după Evanghelie, păcatele se ţin de noi.

Microscopul şi apa

Astă vară am fost puţin şi la munte. Eram mai mulţi cărturari la un loc.

- Ce limpede şi curată este apa de la munte - grăi unul dintre noi - luând un pahar de apă dintr-un izvor de stâncă. Cu adevărat, apa era limpede şi curată ca cristalul.

- Staţi, staţi - grăi un profesor de fizică - eu am să vă arăt că apa asta este plină de viermi.

Profesorul a scos din buzunar un mic microscop.

- Poftiţi, uitaţi-vă acum în paharul de apă prin microscop.

Ne-am uitat şi am rămas plini de uimire. Prin apa din pahar vedeam mişunând mii şi mii de vietăţi mărunte (aşa se vede orice apă la microscop).

- Poftim uitaţi-vă prin microscop la mâinile dv.

Ne-am uitat şi le-am văzut încărcate cu... vrafuri întregi de gunoi.

Prietenii mei râdeau de arătările microscopului, eu însă m-am gândit în mine că aşa se petrec lucrurile şi în lumea cea sufletească.

Viaţa noastră de multe ori se pare limpede şi curată. Ne silim să o trăim după poruncile Domnului. Dar dacă luăm microscopul Evangheliei şi o privim prin acest microscop, vai cât de murdară şi încărcată de păcate ni se arată.

În lumina Evangheliei, viaţa noastră se vede aşa cum este: plină de păcate. Oglinda Evangheliei ne arată aşa cum suntem, pentru ca să ne îngrozim de starea noastră şi să cădem smeriţi la picioarele Domnului, la picioarele Crucii.

Am spus apoi că Satana pe alţii îi înşală cu amăgirea că sunt prea păcătoşi pentru a fi mântuiţi. Sunt destui şi de aceştia.

Avocatus diavoli

În vremile de demult, când vreun om mare era propus să fie ridicat la rangul de sfânt, la Roma era obiceiul să se ridice cineva contra acestei propuneri. Pentru asta era instituit aşa numitul avocatus diavoli, adică avocatul diavolului. Acest avocat se ridica contra celui propus de a fi trecut între sfinţi, atacându-l cu fel de fel de învinuiri. Fireşte, partida cealaltă se apăra enumerând virtuţile candidatului şi avocatul diavolului era totdeauna biruit.

Eu mă gândesc că diavolul face şi azi pe acest avocat, amăgindu-i pe oameni să se acuze ei înşişi că sunt prea păcătoşi pentru a fi mântuiţi. Când îi zici păcătosului: vino la Domnul... intră în Oastea Domnului - îndată îţi răspunde (de parcă ar avea un avocat la spate): ah, cum aş veni, dar nu mă simţesc vrednic de aşa ceva... Eu păcătosul nu sunt pentru aşa ceva. Eu nu mă pot dezbăra de păcate... ah, de ai şti d-ta ce inimă de piatră am eu... nu, nu, eu nu sunt pentru aşa ceva!...

Oare astfel de răspunsuri nu le dă avocatul diavolului?

Ap. Petru este pus în faţa noastră ca o pildă de recunoaştere a păcatelor şi de smerenie pentru păcat. Însemnaţi-vă bine: smerenia pentru păcat este temelia puterii noastre de creştini. Smerenia pentru păcat ne îngenunchează mereu în faţa Domnului, în faţa Crucii Sale, iar din această îngenunchere se ridică creştinii cei vii şi biruitori. Aici este taina puterii noastre de creştini. Petru a căzut când s-a ridicat din această smerenie, lăudându-se că el e mai credincios decât ceilalţi apostoli, şi pe urmă s-a lepădat de frica unei slujnici (Matei 26, 70). Suntem creştini biruitori numai până când cădem mereu la picioarele Domnului rugându-ne: Doamne, sunt un păcătos... întăreşte-mă Tu...

Un mic răspuns

Astă vară m-am întâlnit cu un prieten al Luminii Satelor. A început îndată cu laude la mine: Foaia d-tale face minuni... cărţile d-tale fac minuni, ţara întreagă te admiră pentru lucrarea ce-o faci...

- Păi, dragul meu - i-am răspuns eu - să mă ierţi, dar lucrul acesta mi-l tot spune de multă vreme şi Satana, apropiindu-se mereu de mine cu ispita trufiei. Mie nu mi se cuvine, dragul meu, absolut nici o laudă. Eu nu mă pot lăuda decât în slăbiciunile mele cele nesfârşite. Eu sunt un biet vas slab pe care Domnul îl tot cârpeşte şi îl tot îngrijeşte să nu se strice. Eu sunt un vas mic şi slab care îmi caut puterea căzând mereu la picioarele Crucii zicând: Doamne, sunt un păcătos... eu sunt un vas slab şi plăpând... Tu Singur eşti toată puterea mea... lucrul meu nu este al meu, ci este al Tău Doamne, este numai al Tău...

Toată noaptea ne-am trudit, şi n-am prins nimic. Apostolii n-au putut prinde nimic până ce n-au aruncat mrejele în Numele Domnului. Truda lor fusese o trudă zadarnică.

Aşa e şi viaţa trăită fără Hristos: o viaţă cheltuită în zadar, o viaţă pierdută. Vai ce de oameni trăiesc o astfel de viaţă!

Eu mă gândesc aici şi la alergările şi truda oamenilor de azi. Se frământă oamenii de azi, aleargă, muncesc, se trudesc şi totuşi nu mai pot răzbi la ceva uşurare. De ce? Pentru că truda lor şi alergarea lor e o trudă fără Dumnezeu, fără darul şi binecuvântarea cerului de sus.

Tot aşa stă lucrul şi cu pescuirea cea sufletească. Numai aruncând mrejele în Numele Domnului se pot pescui suflete din adâncul pierzării. Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Aruncaţi şi voi mrejele în Numele Domnului... să atragem suflete în Oastea Domnului cu ajutorul Lui, căci fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5).

Poţi face ceva?

- Şi crezi că poţi face ceva pentru Oastea Domnului în satul acela? - întrebă odată un ostaş mai tânăr pe altul mai bătrân.

- Domnul poate - răspunse cel mai bătrân - şi te rog fratele meu, să nu mai foloseşti întrebarea: poţi face ceva?... să nu mai foloseşti nici cuvântul: eu pot, căci noi fără El nu putem face nimic.

Din dicţionarul nostru, din vorbele noastre, noi ostaşii Domnului trebuie să scoatem cuvântul pot. În locul lui trebuie să rămână cuvintele: Domnul poate. Într-un singur înţeles trebuie să folosim cuvântul pot: în înţelesul ce ni-l arată ap. Pavel: Pot totul în Hristos, care mă întăreşte (Filipeni 4, 13).

Iosif Trifa.