Evanghelia de duminică: ieși de la mine Doamne, că sunt păcătos
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuiri culese din ziare
Acum duminică avem la rând Evanghelia cu chemarea la apostolie a lui Simon Petru și alți 3 apostoli. Mântuitorul l-a aflat tânguindu-se că toată noaptea au pescuit în zadar: n-au prins nimic. Aruncați-vă mrejile pentru pescuire. Drept răspuns, Simon I-a zis: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit, și n-am prins nimic; dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejile! După ce le-au aruncat, au prins o așa de mare mulțime de pești că începeau să li se rupă mrejile. Au făcut semn tovarășilor lor, care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Aceia au venit și au umplut amândouă corăbiile, așa că au început să se afunde corăbiile. Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus, și I-a zis: Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos. Fiindcă îl apucase spaima, pe el și pe toți cei ce erau cu el, din pricina pescuirii, pe care o făcuseră. Tot așa și pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedei, tovarășii lui Simon. Atunci Isus a zis lui Simon: Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni (Luca 5, 4-10).
Plină de adânci învățături sufletești este Evanghelia aceasta. Să cercetăm câteva.
Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos - a zis Simon Petru căzând la picioarele Domnului. Ce adânc înțeles este în această cădere. Din această cădere s-a ridicat Simon Petru schimbat în apostol, în vânător de oameni.
Simon Petru arată prima condiție a mântuirii noastre sufletești: recunoașterea stării noastre celei păcătoase... simțirea stării noastre celei păcătoase.
Simțirea păcatului, simțirea stării noastre celei păcătoase trebuie să ne aplece și pe noi la picioarele Domnului, la picioarele Crucii cu cuvintele: Doamne, om păcătos sunt. Numai peste această recunoaștere a stării noastre celei păcătoase, se pogoară darul iertării și mântuirii.
Diavolul umblă să oprească pe oameni de la acest lucru cu două mari înșelăciuni. Pe unii îi înșală cu amăgirea că nu sunt păcătoși, iar pe alții îi înșală cu amăgirea că sunt prea păcătoși pentru a fi mântuiți.
Carul mântuirii sufletești are multe roți care îl urnesc la drum, dar cea dintâi roată care trebuie să se miște este: cunoașterea, recunoașterea păcatului împreunată cu smerenia pentru păcat.
Această recunoaștere și smerenie ne trebuie și nouă, căci oricât de mult ne-am sili noi să trăim după Evanghelie, păcatele se țin de noi.
Luați cea mai curată apă de la munte și vă uitați în ea cu microscopul. Spre uimirea voastră veți vedea în ea mișunând mii și mii de vietăți mărunte.
Spălați-vă mâinile din greu cu săpun, și apoi uitați-vă la ele prin microscop - le veți vedea încărcate de atâta necurățenie, că vă veți îngrozi.
Un pahar curat - zicea un chimist - nu există. Căci pentru a curăți deplin un pahar de orice bacterii și microbi, ar trebui o zi întreagă de laborator spălându-l și curățindu-l cu fel de fel de materii chimice.
Așa e și cu viața noastră.
De multe ori ni se pare limpede și curată. Ne silim să o trăim după poruncile Domnului. Dar dacă luăm microscopul Evangheliei și o privim prin acest microscop, vai cât de murdară și încărcată de păcate ni se arată!
În lumina Evangheliei, viața noastră se vede așa cum este: plină de păcate. Oglinda Evangheliei ne arată așa cum suntem, pentru ca să ne îngrozim de starea noastră și să cădem smeriți la picioarele Domnului, la picioarele Crucii.
Ap. Petru este pus în fața noastră ca o pildă de recunoaștere a păcatelor și de smerenie pentru păcat. Însemnați-vă bine: smerenia pentru păcat este temelia puterii noastre de creștini. Smerenia pentru păcat ne îngenunchează mereu în fața Domnului, în fața Crucii Sale, iar din această îngenunchere se ridică creștinii cei vii și biruitori. Aici este taina puterii noastre de creștini. Petru a căzut când s-a ridicat din această smerenie, lăudându-se că el e mai credincios decât ceilalți apostoli, și pe urmă s-a lepădat de frica unei slujnice (Matei 26, 70).
Suntem creștini biruitori numai până când cădem mereu la picioarele Domnului rugându-ne: Doamne, om păcătos sunt... întărește-mă Tu!
Odată m-am întâlnit cu un prieten al Oastei. A început îndată cu lauda la mine: foaia d-tale face minuni... cărțile d-tale fac minuni, țara întreagă te admiră pentru lucrarea ce-o faci...
- Păi dragul meu - i-am răspuns eu - să mă ierți, dar lucrul acesta mi-l tot spune de multă vreme și Satana, apropiindu-se mereu de mine cu ispita trufiei. Mie nu mi se cuvinte, dragul meu, absolut nici o laudă. Eu nu mă pot lăuda decât în nesfârșitele mele slăbiciuni sufletești și trupești. Eu sunt un biet vas slab pe care Domnul îl tot cârpește și îl tot grijește să nu se strice. Eu sunt un vas mic și slab care îmi caut puterea căzând mereu la picioarele Crucii zicând: Doamne, eu sunt un păcătos... eu sunt un vas slab și plăpând... Tu Singur ești toată puterea mea... lucrul meu nu este al meu, ci este al Tău Doamne, este numai al Tău...
Am spus apoi că Satana pe alții îi înșală cu amăgirea că sunt prea păcătoși pentru a fi mântuiți. Sunt destui și de aceștia.
În vremile de demult, când vreun om mare era propus să fie ridicat la rangul de sfânt, la Roma era obiceiul să se ridice cineva contra acestei propuneri. Pentru asta era instituit așa numitul advocatus diaboli, adică avocatul diavolului. Acest avocat se ridică contra celui propus de a fi trecut între sfinți, atacându-l cu fel de fel de învinuiri. Firește, partida cealaltă se apără enumerând virtuțile candidatului și avocatul diavolului era totdeauna biruit.
Eu mă gândesc că diavolul face și azi pe acest avocat, amăgindu-i pe oameni să se acuze ei înșiși că sunt prea păcătoși pentru a fi mântuiți. Când îi zici păcătosului: vino la Domnul... intră în Oastea Domnului - îndată îți răspunde (de parcă ar avea un avocat la spate): ah, cum aș veni, dar nu mă simțesc vrednic de așa ceva... Eu păcătosul nu sunt pentru așa ceva... Eu nu mă pot dezbăra de păcate... ah, de ai ști d-ta ce inimă de piatră am eu... nu, nu, eu nu sunt pentru așa ceva...
Oare astfel de răspunsuri nu le dă avocatul diavolului?
Aruncați și voi mrejile - în Numele Domnului... să atragem suflete în Oastea Domnului cu ajutorul Lui, căci fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5).
Toată noaptea ne-am ostenit în zadar - apostolii n-au putut prinde nimic, până ce n-au aruncat mrejile în Numele Domnului. Truda lor fusese o trudă zadarnică.
O trudă zadarnică este orice muncă și alergare ce n-are darul și binecuvântarea cerului de sus.
O astfel de trudă este și frământarea oamenilor de azi. Se frământă oamenii de azi. Aleargă, muncesc, se zbat, se trudesc, - și totuși la ușurare nu pot răzbi, pentru că alergarea lor și truda lor, este o trudă fără Dumnezeu.
Tot așa stă lucrul și cu pescuirea cea sufletească. Numai aruncând mrejile în Numele Domnului, se pot pescui suflete din adâncul pierzării, scumpii mei frați din Oastea Domnului.
Iosif Trifa.