Evanghelia de duminică: ce ne dă şi ce ne cere Crucea

Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său? Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri (Marcu 8, 34-38).

Evanghelia aceasta o avem tâlcuită pe larg în cartea I-a cu Tâlcuirea Evangheliilor, la Duminica Crucii din postul mare.

Aşişderea se află tâlcuită, foarte mişcător în cărticica Ia-ţi crucea ta. Acum vom spune ceva despre ceea ce ne dă şi ce ne cere Crucea.

Crucea - zicea un vestit predicator - ne dă totul, dându-ne pe Dumnezeu ca Tată. Crucea ne cere totul în schimb, tot ce simţim şi tot ce avem, căci Hristos murind, ne-a răscumpărat în întregime, şi noi nu mai suntem ai noştri ci ai Aceluia care ne-a răscumpărat (1 Cor. 6, 19).

Dacă dogmatica creştină poate fi cuprinsă pe scurt într-un cuvânt: cred într-un Dumnezeu care mi-a dat totul, dându-Mi-se mie - morala creştină la rândul ei se cuprinde în alt cuvânt: Eu trebuie să mă dau în totul Acestui Dumnezeu şi prin El oamenilor, fraţilor mei; n-am drept să fac altfel.

Creştinătatea de azi e atât de slabă, tocmai din cauza asta:

Crucea ne cere să luăm tot ce ne dă Dumnezeu în Isus Hristos răstignit, şi noi n-am luat aproape nimic. Crucea ne cere să dăm totul în schimb, şi noi n-am dat aproape nimic. N-am luat şi n-am dat destul. Nu luăm şi nu dăm destul.

Pentru ce luăm aşa de puţin? Mi se pare pentru că dăm prea puţin. Pentru ce n-avem totul? Pentru că n-am dat totul. Crucea nu ne cere numai o credinţă - încredere, care ne îndeamnă să primim totul: ea ne cere în acelaşi timp o credinţă ascultătoare, care ne îndatorează să dăm totul. Ceea ce miră lumea, ceea ce o tulbură şi o face să se poticnească, este vederea unui mare număr de credincioşi care, măcar că primesc darul lui Dumnezeu în Hristos, n-au înţeles că trebuie să se dea şi ei la rândul lor.

Eu cred într-adevăr, că dacă Hristos a murit pentru noi pe Cruce, n-a murit ca să ne scutească să murim faţă de noi înşine, ci dimpotrivă ca să ne târască împreună cu El în moartea Lui. A spune că un nevinovat a luat locul unui vinovat în vederea mântuirii lumii, nu este adevărat decât în parte; pentru că să fie totul adevărat, trebuie ca vinovatul, la rândul lui, să se facă una cu sfânta jertfă, ca să moară împreună cu ea, şi să ia locul Aceluia care s-a dat în locul lui.

Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? (Rom. 6, 3). Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal. 5, 24).

Dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă am ajuns la încredinţarea că, dacă Unul Singur a murit pentru toţi, înseamnă că moartea Lui a fost moartea tuturor. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei (2 Cor. 5, 14-15).

Hristos n-a murit pe Cruce numai ca noi să-I cântăm cântări de slavă, ci ca să călcăm şi noi pe urmele Lui, murind şi noi împreună cu El faţă de lume.

Nu se poate tăgădui. Isus Hristos este destul de cunoscut. Crucile Lui Îl vestesc pe tot locul. Slujbe şi rugăciuni I se fac pe tot locul. Şi totuşi, pe lângă aceste, Isus Cel Răstignit mai cere ceva deosebit de la noi: El ne cere pe noi înşine. El ne cere ca o jertfă, bineplăcută Lui, şi pe noi înşine, inima noastră şi viaţa noastră.

Pe altarul Lui cel sfânt, Domnul cere să ne jertfim şi pe noi, să ne răstignim şi să murim faţă de lume împreună cu El, ca să înviem la o viaţă nouă.

Să moară eul nostru, să moară omul nostru cel vechi! - asta-i jertfa cea mai bineplăcută a lui Isus Cel Răstignit!

Omul cel iertat şi mântuit prin Crucea Golgotei trebuie să se considere ca averea Celui răstignit. El nu mai are nimic. Tot ce are este al lui Isus Cel Răstignit şi totul trebuie predat Lui.

Omul cel cu adevărat mântuit prin Crucea Golgotei, îşi predă Domnului tot ce are: inima, gândul, casa, familia, copiii, averea, banii... îşi predă Domnului toată averea sa cea sufletească şi cea trecătoare.

Un copil al lui Dumnezeu, răscumpărat şi mântuit prin Crucea şi sângele Fiului Său, este acela care poate cânta şi trăi această scurtă cântare:

O, Doamne ia-mă-n slujba Ta

şi-ajută-mă să pot lucra

ia-mi toate şi-n a Ta slujbă le pune

să n-am nimic în această lume.

Ia-mi mâinile şi a lor lucrare

picioarele şi a lor umblare

ia-mi ochii şi privirea lor

ia-mi inima din pieptul meu

ia-mi banii pentru lucrul Tău

şi fă din mine un Zacheu.

Ia-mă pe mine însumi

fii Tu Stăpân pe mine

ia-mă cu tot ce am, o Doamne,

şi fă ce vrei cu mine.

Iosif Trifa.