Evanghelia de duminică: ieşi de la mine Doamne, că sunt păcătos

Acum duminică avem la rând Evanghelia cu chemarea la apostolie a lui Simon Petru şi alţi 3 apostoli. Mântuitorul l-a aflat tânguindu-se că toată noaptea au pescuit în zadar: n-au prins nimic. Aruncaţi-vă mrejile pentru pescuire. Drept răspuns, Simon I-a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi n-am prins nimic; dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejile! După ce le-au aruncat, au prins o aşa de mare mulţime de peşti că începeau să li se rupă mrejile. Au făcut semn tovarăşilor lor, care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Aceia au venit şi au umplut amândouă corăbiile, aşa că au început să se afunde corăbiile. Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus, şi I-a zis: Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos. Fiindcă îl apucase spaima, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, din pricina pescuirii, pe care o făcuseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedei, tovarăşii lui Simon. Atunci Isus a zis lui Simon: Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni (Luca 5, 4-10).

Plină de adânci învăţături sufleteşti este Evanghelia aceasta. Să cercetăm câteva.

Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos - a zis Simon Petru căzând la picioarele Domnului. Ce adânc înţeles este în această cădere. Din această cădere s-a ridicat Simon Petru schimbat în apostol, în vânător de oameni.

Simon Petru arată prima condiţie a mântuirii noastre sufleteşti: recunoaşterea stării noastre celei păcătoase... simţirea stării noastre celei păcătoase.

Simţirea păcatului, simţirea stării noastre celei păcătoase trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului, la picioarele Crucii cu cuvintele: Doamne, om păcătos sunt. Numai peste această recunoaştere a stării noastre celei păcătoase, se pogoară darul iertării şi mântuirii.

Diavolul umblă să oprească pe oameni de la acest lucru cu două mari înşelăciuni. Pe unii îi înşală cu amăgirea că nu sunt păcătoşi, iar pe alţii îi înşală cu amăgirea că sunt prea păcătoşi pentru a fi mântuiţi.

Carul mântuirii sufleteşti are multe roţi care îl urnesc la drum, dar cea dintâi roată care trebuie să se mişte este: cunoaşterea, recunoaşterea păcatului împreunată cu smerenia pentru păcat.

Această recunoaştere şi smerenie ne trebuie şi nouă, căci oricât de mult ne-am sili noi să trăim după Evanghelie, păcatele se ţin de noi.

Luaţi cea mai curată apă de la munte şi vă uitaţi în ea cu microscopul. Spre uimirea voastră veţi vedea în ea mişunând mii şi mii de vietăţi mărunte.

Spălaţi-vă mâinile din greu cu săpun, şi apoi uitaţi-vă la ele prin microscop - le veţi vedea încărcate de atâta necurăţenie, că vă veţi îngrozi.

Un pahar curat - zicea un chimist - nu există. Căci pentru a curăţi deplin un pahar de orice bacterii şi microbi, ar trebui o zi întreagă de laborator spălându-l şi curăţindu-l cu fel de fel de materii chimice.

Aşa e şi cu viaţa noastră.

De multe ori ni se pare limpede şi curată. Ne silim să o trăim după poruncile Domnului. Dar dacă luăm microscopul Evangheliei şi o privim prin acest microscop, vai cât de murdară şi încărcată de păcate ni se arată!

În lumina Evangheliei, viaţa noastră se vede aşa cum este: plină de păcate. Oglinda Evangheliei ne arată aşa cum suntem, pentru ca să ne îngrozim de starea noastră şi să cădem smeriţi la picioarele Domnului, la picioarele Crucii.

Ap. Petru este pus în faţa noastră ca o pildă de recunoaştere a păcatelor şi de smerenie pentru păcat. Însemnaţi-vă bine: smerenia pentru păcat este temelia puterii noastre de creştini. Smerenia pentru păcat ne îngenunchează mereu în faţa Domnului, în faţa Crucii Sale, iar din această îngenunchere se ridică creştinii cei vii şi biruitori. Aici este taina puterii noastre de creştini. Petru a căzut când s-a ridicat din această smerenie, lăudându-se că el e mai credincios decât ceilalţi apostoli, şi pe urmă s-a lepădat de frica unei slujnice (Matei 26, 70).

Suntem creştini biruitori numai până când cădem mereu la picioarele Domnului rugându-ne: Doamne, om păcătos sunt... întăreşte-mă Tu!

Odată m-am întâlnit cu un prieten al Oastei. A început îndată cu lauda la mine: foaia d-tale face minuni... cărţile d-tale fac minuni, ţara întreagă te admiră pentru lucrarea ce-o faci...

- Păi dragul meu - i-am răspuns eu - să mă ierţi, dar lucrul acesta mi-l tot spune de multă vreme şi Satana, apropiindu-se mereu de mine cu ispita trufiei. Mie nu mi se cuvinte, dragul meu, absolut nici o laudă. Eu nu mă pot lăuda decât în nesfârşitele mele slăbiciuni sufleteşti şi trupeşti. Eu sunt un biet vas slab pe care Domnul îl tot cârpeşte şi îl tot grijeşte să nu se strice. Eu sunt un vas mic şi slab care îmi caut puterea căzând mereu la picioarele Crucii zicând: Doamne, eu sunt un păcătos... eu sunt un vas slab şi plăpând... Tu Singur eşti toată puterea mea... lucrul meu nu este al meu, ci este al Tău Doamne, este numai al Tău...

Am spus apoi că Satana pe alţii îi înşală cu amăgirea că sunt prea păcătoşi pentru a fi mântuiţi. Sunt destui şi de aceştia.

În vremile de demult, când vreun om mare era propus să fie ridicat la rangul de sfânt, la Roma era obiceiul să se ridice cineva contra acestei propuneri. Pentru asta era instituit aşa numitul advocatus diaboli, adică avocatul diavolului. Acest avocat se ridică contra celui propus de a fi trecut între sfinţi, atacându-l cu fel de fel de învinuiri. Fireşte, partida cealaltă se apără enumerând virtuţile candidatului şi avocatul diavolului era totdeauna biruit.

Eu mă gândesc că diavolul face şi azi pe acest avocat, amăgindu-i pe oameni să se acuze ei înşişi că sunt prea păcătoşi pentru a fi mântuiţi. Când îi zici păcătosului: vino la Domnul... intră în Oastea Domnului - îndată îţi răspunde (de parcă ar avea un avocat la spate): ah, cum aş veni, dar nu mă simţesc vrednic de aşa ceva... Eu păcătosul nu sunt pentru aşa ceva... Eu nu mă pot dezbăra de păcate... ah, de ai şti d-ta ce inimă de piatră am eu... nu, nu, eu nu sunt pentru aşa ceva...

Oare astfel de răspunsuri nu le dă avocatul diavolului?

Aruncaţi şi voi mrejile - în Numele Domnului... să atragem suflete în Oastea Domnului cu ajutorul Lui, căci fără El nu putem face nimic (Ioan 15, 5).

Toată noaptea ne-am ostenit în zadar - apostolii n-au putut prinde nimic, până ce n-au aruncat mrejile în Numele Domnului. Truda lor fusese o trudă zadarnică.

O trudă zadarnică este orice muncă şi alergare ce n-are darul şi binecuvântarea cerului de sus.

O astfel de trudă este şi frământarea oamenilor de azi. Se frământă oamenii de azi. Aleargă, muncesc, se zbat, se trudesc, - şi totuşi la uşurare nu pot răzbi, pentru că alergarea lor şi truda lor, este o trudă fără Dumnezeu.

Tot aşa stă lucrul şi cu pescuirea cea sufletească. Numai aruncând mrejile în Numele Domnului, se pot pescui suflete din adâncul pierzării, scumpii mei fraţi din Oastea Domnului.

Iosif Trifa.