Evanghelia de duminică: neamul acesta nu se poate scoate decât cu post și rugăciune

Acum duminică, a 4-a a postului, este la rând Evanghelia cu fiul pe care duhul cel mut îl arunca prin foc și apă. Părinții lui l-au adus la Isus să-l vindece după ce apostolii nu putuseră face acest lucru. Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta? Acest soi de draci, le-a zis El, nu poate ieși decât prin rugăciune și post (Marcu 9, 28-29).

Despre post am scris în nr. 8. Acum vom scrie ceva despre rugăciune. Multe am avea de spus despre darul rugăciunii. Cu ajutor de la Domnul de sus, vom scrie cândva o carte întreagă despre rugăciune. Acum vom spune pe scurt: ce dar mare este nouă rugăciunea... ce lipsă mare avem noi de acest dar... și ce binecuvântări revarsă asupra noastră rugăciunea cea adevărată!

Mare dar este nouă rugăciunea. Prin rugăciune, noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este o vorbire a omului cu Dumnezeu. Eu care sunt pământ și cenușă - zice Avraam - am început să grăiesc cu Dumnezeu.

Când mergi la un domn mai mare din lumea aceasta, trebuie să-l cauți pe la toate ușile cu pălăria în mână, și e întrebare că te ascultă ori ba. Pe la ușile miniștrilor din București am văzut cârduri de oameni, și puțini aveau norocul să fie primiți și ascultați. Într-o audiență mai înaltă la rege sau regență, nu poate pătrunde orice muritor.

De când eram la țară îmi aduc aminte de un om ce spunea - și se lăuda - pe toate drumurile că el a vorbit cu regele. Și iată prin rugăciune, noi putem vorbi oricând și oriunde cu Regele regilor și cu Domnul domnilor. Ce dar mare!

Ce lipsă mare avem noi de acest dar. Rugăciunea este răsuflarea sufletului; este graiul vieții noastre celei sufletești. Un creștin adevărat nu poate trăi fără această răsuflare. Cel ce nu se roagă este un fel de mort cu sufletul... este un fel de mut cu sufletul. Dumnezeu n-are copii muți. Un adevărat copil al lui Dumnezeu vorbește neîncetat prin rugăciune cu Tatăl ceresc.

Ce daruri și binecuvântări ne aduce rugăciunea. Prin ea ne atingem neîncetat cu cerul, cu Dumnezeirea. Prin ea primim neîncetat dar și putere de sus pentru lipsurile vieții noastre sufletești și trupești.

Vom spune însă îndată că numai rugăciunea cea adevărată aduce aceste daruri, iar rugăciunea cea adevărată trebuie să aibă două lucruri mari: trebuie să-L aibă pe Domnul și Jertfa Crucii, și pe Duhul Sfânt și Focul cel ceresc. Cea dintâi cerință a rugăciunii este:

Să ne rugăm în Numele Domnului Isus. Este aceasta o condiție pe care Evanghelia și Mântuitorul ne-o arată precis. Adevărat, adevărat vă spun că, orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da (Ioan 14, 13). Veți cere în Numele Meu, și nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi (Ioan 16, 26). Vai, eu cât am stat prin cele școli nu mi-a spus nimeni cu apăs acest lucru: să mă rog în Numele Domnului Isus Hristos! Mi s-a spus că trebuie să mă rog așa și așa... mi s-a spus și despre mijlocirea sfinților, dar nu mi s-a spus despre Marele Mijlocitor al rugăciunilor mele, despre Isus Mântuitorul!

Viața noastră are putere numai la picioarele Crucii. Aici este împăcarea noastră cu Dumnezeu și legătura noastră cu cerul. Aici este și puterea rugăciunilor noastre. Rugăciunea cea cu putere este numai aceea care vorbește prin Jertfa Crucii de pe Golgota, prin acest minunat telefon ce ni l-a lăsat Mântuitorul să vorbim prin el cu Dumnezeu. Voi spune o asemănare.

Mai zilele trecute am văzut un sătean așteptând la o poartă.

- Pe cine aștepți aici, bădicule dragă?

- Apoi, d-le părinte, aici locuiește dl. cutare; am o rugare la el și aștept de două ceasuri; poarta e încuiată, bagseamă nu-i nimeni acasă.

- O, dragul meu - i-am răspuns eu - d-ta aștepți aici în zadar. Trebuie să suni clopoțelul de la poartă. Uite apasă pe bumbul ăsta și un clopot va înștiința îndată înăuntru că cineva așteaptă aici afară. Omul a sunat și îndată i s-a deschis poarta. Domnul era acasă.

Ce minunată icoană este aceasta, întâi, pentru creștinii cei ce nu se roagă. Așa sunt și cei ce nu se roagă. Ei stau copleșiți de lipsuri și necazuri trupești și sufletești. Ușa îndurării lui Dumnezeu este lângă ei, dar ei nu sună clopotul. Nu cunosc rugăciunea.

Omul ce sta la poartă, cunoștea pe domnul de care avea lipsă. Avea și rugare către el, dar nu știa cum să intre la el. Cunosc oamenii pe Dumnezeu, dar mulți nu știu pătrunde cu rugăciunea până la El, pentru că nu folosesc clopoțelul, nu folosesc Golgota, nu se roagă în Numele Domnului Isus.

Pe o stradă, am văzut un cerșetor ce trăgea clopotul la o poartă cu sfială și teamă. Se temea ca nu cumva să fie alungat. Așa este și omul ce începe a se ruga. Se teme încă de Tatăl ceresc. N-are încă încredere deplină în bunătatea Lui.

Dar iată o altă poartă, un copil sosește de la școală. El trage clopotul cu putere. El este copilul casei... el intră acasă la tatăl său... Așa e și rugăciunea copiilor lui Dumnezeu. Ei sunt acasă. Ei sună clopotul rugăciunii cu putere și cu încredere. Ei vorbesc prin rugăciune așa cum vorbește un copil cu tatăl său. Tatăl ceresc ne cunoaște și după felul cum tragem clopotul rugăciunii. Altcum trage clopotul rugăciunii un copil al lui Dumnezeu.

A doua cerință a rugăciunii este: să ne rugăm cu ajutorul Duhului Sfânt. Domnul Isus ne-a lăsat pe Duhul Sfânt să ne învețe ce să vorbim, cum să vorbim și cum să trăim. Pe Duhul Sfânt să-L rugăm să ne învețe și a ne ruga. Dascălul cel adevărat al rugăciunii nu este catehismul, nici regulile rugăciunii, ci este Duhul Sfânt. Numai cei din școala Duhului Sfânt se știu ruga cu putere. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem coborî foc ceresc în rugăciunile noastre și în sufletul nostru.

Despre Ilie prorocul ne spune Biblia că prin rugăciune a coborât foc ceresc peste jertfa sa (3 Regi 18, 38). A vărsat mai întâi apă și peste apă îndată s-a coborât foc ceresc (în chipul de alături se vede rugăciunea lui Ilie față de rugăciunea păgânilor).

Așa și rugăciunea noastră: trebuie să pogoare foc ceresc în sufletul și viața noastră. Să vărsăm și noi mai întâi apă: lacrimi de căință. Peste această apă se pogoară focul cel ceresc. Apă și foc: lacrimi și căldură trebuie să aibă și rugăciunile noastre.

Când în rugăciunile noastre se află Golgota și Duhul Sfânt, atunci avem rugăciunea cea caldă. Rugăciunea celor mai mulți creștini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc: și aleargă înainte, dar inima stă pe loc. O astfel de rugăciune este ca și când ai trage un clopot de jos din turn; limba clopotului se mișcă încoace și încolo, dar n-atinge clopotul. Clopotul e mut. Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine (Isaia 29, 13). Așa sunt toate rugăciunile din care lipsește Golgota și focul Duhului Sfânt.

Rugăciunea cea apărătoare contra Satanei. Rugăciunea cea adevărată este și cea mai bună armă contra ispititorului și ispitelor lui. Despre un rege se spune că voind să se bată cu un alt rege, a trimis spioni să vadă cu ce fel de vrăjmaș are de lucru. Spionii se întoarseră spunând că pe rege și oamenii din acea țară i-au văzut rugându-se. Cu astfel de oameni nu-i de luptat - zise regele - și trimise spionii în altă parte. De aici veni veste că oamenii beau și chefuiesc. Regele s-a sculat cu război asupra lor și i-a bătut.

Așa face și diavolul. El își trimite spionii lui să știricească unde ar fi suflete de cucerit.

Aghiuță! Du-te la omul cela și cela să vezi de se roagă ori ba.

La o săptămână: am fost, întunecimea voastră, și pe omul acela l-am aflat chefuind și suduind. Nici n-am mai așteptat alt ordin, ci îndată l-am înfrânt ca pe o muscă.

Tartore! Du-te la omul cela și cela să vezi cum se roagă.

Peste o săptămână: am fost întunecimea voastră, și l-am aflat rugându-se. Mă așteptam să mi se facă rău de rugăciunea lui, dar m-am putut apropia fără nici o primejdie. Rugăciunea lui era fără putere. Dușmanii noștri cei mari: Golgota și Duhul Sfânt nu erau în rugăciunea lui. Rugăciunea lui era mai mult o datină goală. Cu gura cu care zicea dimineața Tatăl nostru, cu aceea ne lăuda pe noi toată ziua cu sudalme, minciuni și alte lucruri plăcute iadului nostru. Rugăciunea lui nu este nici o primejdie pentru noi.

Tartore bătrân! Du-te de vezi cum se roagă omul cela și cela.

La o săptămână: am fost, întunecimea voastră, dar nu m-am putut apropia. De departe m-a izbit puterea cu care se ruga. Mi s-a făcut rău și a trebuit să fug. Nu putem face nimic altceva decât să așteptăm dacă cumva omul acela va mai slăbi în rugăciune.

Cam așa se prezintă rugăciunile noastre față de atacul diavolului. În care din aceste 3 clase este rugăciunea ta?

Rugăciunea cea adevărată ne dă apoi aripi sufletești. Pasărea nu zboară întruna, dar e gata oricând de zburat. Un creștin adevărat e gata oricând de rugăciune. Nu se roagă numai la termene, seara și dimineața, ci se roagă - cu gândul și cu vorba - în toată clipa și pe tot locul. Viața lui e o viață de rugăciune.

Ciocârlia se înalță în soare și în lumină cântând. Așa e și creștinul cel adevărat. Simțește o lipsă și plăcere sufletească să-și desfacă mereu aripile rugăciunii și să se înalțe cu ele spre cer, spre Dumnezeu.

Așa te rogi tu?

Iosif Trifa.