Evanghelia de duminică: despre căință și mărturisire

Acum duminică, a 5-a duminică din postul mare, avem la rând Evanghelia când Domnul Isus a certat ispita trufiei ce se ivise între apostoli de a fi unul mai mare decât altul (citiți această Evanghelie la Marcu 10, 35-45). Această Evanghelie ne îndeamnă la umilință și smerenie.

În legătură cu această Evanghelie noi vom spune ceva despre căință. Am scris până acum despre post și despre rugăciune. Acum vom spune ceva și despre căință.

Căința are o foarte mare însemnătate în lucrarea mântuirii noastre sufletești. Toate Scripturile ne îndeamnă la căință și ne arată pilde care de care mai frumoase. Din cele multe, multe vom lua una din viața și istoria lui David prorocul, care se vede în chipul de alături.

După ce David a păcătuit cu femeia lui Urie, deasupra capului său s-a ridicat sabia morții. Orice păcat ridică asupra noastră sabia morții și pieirii sufletești în virtutea paragrafului de lege: plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23). Dar alături de sabia morții deasupra capului lui David - ca și deasupra păcatelor noastre - se vede și o cumpănă: cumpăna judecății cerești. Sabia așteaptă sentința cumpenei și iată cumpăna se apleacă spre iertare. De ce? Pentru că David și-a recunoscut păcatul, s-a căit, a plâns cu amar și a fost iertat. O viață întreagă a stropit David această fărădelege cu lacrimi de căință. Din această căință a ieșit un aur scump și frumos; a ieșit psalmul 50: Miluiește-mă, Dumnezeule...

Căința cea adevărată duce la iertarea păcatelor. Această căință are trei uși:

1 - Ușa primă este cunoașterea și simțirea păcatului, aceasta este cheia primă și ușa primă a căinței și mântuirii. Toate predicile și chemările sufletești sunt zadarnice până ce omul n-ajunge să cunoască și să simțească starea grozavă în care se află. În unii această trezire lucră cu putere mare. Cu cât lucră mai tare, cu atât e mai bine.

Despre Cain spune Biblia că umbla fugar prin lume mustrat de greutatea sufletească de a fi omorât pe fratele său. Ia seama, scumpul meu frate nemântuit, că și tu ești într-o astfel de stare grozavă. În tine sunt doi frați: fratele cel mai mare născut din femeie și fratele cel mai mic născut prin taina nașterii din nou (botez). Mie mi se pare că fratele tău cel mai mare a omorât pe fratele cel mai mic. Răul din tine a omorât binele, omul cel lumesc a omorât pe cel duhovnicesc. Și tu, fratele meu, nu te înspăimânți de acest omor sufletesc? Cain alerga îngrozit, - și tu stai liniștit? Domnul să-ți ajute să te trezești la timp. Oh, ce lucru grozav este un păcătos ce nu se înspăimântă de starea grozavă în care se află!

2 - Cunoașterea păcatului trebuie să deschidă apoi a doua ușă: căința pentru păcat. Căința trebuie să stropească cu lacrimi păcatele noastre. Căința trebuie să ne deschidă ochii să plângă și gura să se roage.

Undeva prin viețile sfinților am citit despre un păcătos ce s-a dus la un pustnic cerându-i un leac pentru iertarea păcatelor. Du-te dragul meu - i-a zis pustnicul - și caută până vei afla o apă ce curge în sus. Spală-ți ochii cu apa aceea și îndată vei fi iertat.

După o zadarnică cercetare, păcătosul s-a întors plângând că n-a aflat apa. O, dragul meu - i-a răspuns atunci pustnicul - iată apa aceasta este în ochii tăi. Lacrimile pentru păcate este apa aceea minunată ce curge în sus, către cer, către Dumnezeu...

3 - Urmează apoi a treia ușă. Căința trebuie să deschidă ușa ce duce la izvorul cel mare al iertării: Crucea și Jertfa Mântuitorului. Căința trebuie să ne aplece la picioarele Crucii. Păcatele noastre trebuie să le stropim nu numai cu lacrimile ochilor, ci și cu sângele Domnului. Căința trebuie să ne pună în legătură cu Marele Mijlocitor dintre noi și Dumnezeu: cu Isus Mântuitorul (1 Ioan 2, 1). Prin această legătură ne vine iertarea păcatelor, așa cum lumina electrică ne vine prin sârma legată cu uzina, cu centrala electrică. Sârma în sine - căința în sine - n-are nici o putere. Puterea ei vine din legătura cu uzina. Puterea căinței - și a mărturisirii - stă în legătura ce ne-o face cu izvorul iertării și puterii: cu Isus Mântuitorul. Din căința multor creștini lipsește această legătură, de aceea nu este nici o putere în viața lor cea creștinească; se spovedesc regulat și păcătuiesc regulat.

Nu uitați dar: căința cea adevărată are trei uși: cunoașterea păcatului, lacrimile de căință și Jertfa Crucii.

Fratele meu! Toți suntem păcătoși. Începând din pruncie până la bătrânețe purtăm mereu în spatele sufletului greutatea păcatului. În pruncie această greutate este mai ușoară, dar cu anii tot crește, tot crește până ce ne gârbovește sufletul și ne doboară în mormânt (cum se vede în chipul de alături). Dar stați, stați, nu acesta este mersul și cursul cel adevărat al vieții noastre. Ar fi vai de noi și de viața noastră dacă ne-am sfârși așa: dacă am păcătui mereu până ce pe urmă păcatul ne-ar doborî în mormântul pierzării veșnice. O astfel de viață ar fi o viață trăită în zadar... ar fi o viață pierdută pentru Împărăția lui Dumnezeu și mântuirea sufletului. Nouă ni s-a dat un dar ce ne scapă de greutatea păcatului... ni s-a dat un dar ce ne ia din spatele sufletului greutatea zdrobitoare a păcatului, iar acest dar este Crucea și Jertfa Mântuitorului. Căința cea adevărată ne duce la picioarele Crucii. Căința cea adevărată doboară sarcina păcatelor noastre la picioarele Crucii.

O veche legendă spune că umblând odată Dumnezeu cu sf. Petru pe pământ au văzut într-o pădure un om bătrân ce abia ducea în spate un vreasc de lemne. Când parcă nu mai putea, bătrânul se opri și mai puse pe grămadă încă câteva vreascuri. Mai merse puțin și iar mai spori vreascurile. Pe urmă, bătrânul căzu zdrobit sub greutatea lor.

- Ce înseamnă minunea asta Doamne? - întrebă sf. Petru. Bătrânul acesta - răspunse Domnul - este icoana acelor oameni care simțesc greutatea păcatelor, dar nu caută să scape de ele... nu le aruncă la picioarele Crucii Fiului Meu, care a murit pentru iertarea păcatelor lor.

Fratele meu! Uită-te bine la chipul de alături și la cel de jos. Ca deasupra lui David, așa stă și deasupra capului tău sabia judecății pentru păcatele tale. Ca și mormântul din fața oamenilor din chipul de mai jos, așa stă și în fața ta mormântul pieirii sufletești pentru păcatele tale.

Din moartea aceasta te poate scăpa numai Crucea și Jertfa Mântuitorului. Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curățește de orice păcat (1 Ioan 1, 7). Tu trebuie să alegi una din două. Sau vei cădea doborât de greutatea păcatelor în mormântul pieirii veșnice, sau vei cădea ușurat și scăpat de ele la picioarele Crucii. Vai, ce de oameni poartă o viață întreagă teribile greutăți sufletești și intră cu ele în mormânt! Domnul să te ferească, scumpul meu frate, de un astfel de sfârșit!

Fratele meu, oricât de păcătos ai fi tu, vino la Domnul și îndată vei lua iertare și ușurare. Vino la Domnul, căci El a venit anume pentru cei păcătoși.

Mai zilele trecute am văzut pe un profesor, arătându-le elevilor puterea de atragere a magnetului. Vedeți - zicea profesorul - magnetul acesta atrage obiectele de fier, dar nu atrage metalele nobile: aurul și argintul.

Eu m-am gândit îndată la Scumpul meu Mântuitor și la cuvintele Lui: Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9, 12).

Domnul atrage fierul, Domnul cheamă la El pe cei păcătoși și bolnavi cu sufletul să le dea iertare și sănătate. Domnul te cheamă și pe tine.

Numai după o astfel de înțelegere a căinței, urmează și mărturisirea cea adevărată. Despre aceasta învață mai pe larg duhovnicii cei sufletești.

Noi vom spune pe scurt numai atât, că mărturisirea nu e numai o descărcare și încărcare de păcate, ci o rupere statornică cu păcatele. Și mărturisirea poate ajunge o taină goală - ca și postul și rugăciunea - dacă în ea nu se află căință, lacrimi și Golgota. De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de un om care trecând într-un post cu carul pe lângă casa mea, și-a zis: hai să mă bag și pe la popa să mă spovedesc... că pe la biserică n-am răgaz să mai merg. Prețuia ceva o astfel de mărturisire?

Mărturisirea este - trebuie să fie - o zguduire sufletească, un cutremur sufletesc care pune hotar nou, care face un început de viață nouă.

Iosif Trifa.