Evanghelia de duminică: neamul acesta nu se poate scoate decât cu post şi rugăciune

Acum duminică, a 4-a a postului, este la rând Evanghelia cu fiul pe care duhul cel mut îl arunca prin foc şi apă. Părinţii lui l-au adus la Isus să-l vindece după ce apostolii nu putuseră face acest lucru. Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta? Acest soi de draci, le-a zis El, nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post (Marcu 9, 28-29).

Despre post am scris în nr. 8. Acum vom scrie ceva despre rugăciune. Multe am avea de spus despre darul rugăciunii. Cu ajutor de la Domnul de sus, vom scrie cândva o carte întreagă despre rugăciune. Acum vom spune pe scurt: ce dar mare este nouă rugăciunea... ce lipsă mare avem noi de acest dar... şi ce binecuvântări revarsă asupra noastră rugăciunea cea adevărată!

Mare dar este nouă rugăciunea. Prin rugăciune, noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este o vorbire a omului cu Dumnezeu. Eu care sunt pământ şi cenuşă - zice Avraam - am început să grăiesc cu Dumnezeu.

Când mergi la un domn mai mare din lumea aceasta, trebuie să-l cauţi pe la toate uşile cu pălăria în mână, şi e întrebare că te ascultă ori ba. Pe la uşile miniştrilor din Bucureşti am văzut cârduri de oameni, şi puţini aveau norocul să fie primiţi şi ascultaţi. Într-o audienţă mai înaltă la rege sau regenţă, nu poate pătrunde orice muritor.

De când eram la ţară îmi aduc aminte de un om ce spunea - şi se lăuda - pe toate drumurile că el a vorbit cu regele. Şi iată prin rugăciune, noi putem vorbi oricând şi oriunde cu Regele regilor şi cu Domnul domnilor. Ce dar mare!

Ce lipsă mare avem noi de acest dar. Rugăciunea este răsuflarea sufletului; este graiul vieţii noastre celei sufleteşti. Un creştin adevărat nu poate trăi fără această răsuflare. Cel ce nu se roagă este un fel de mort cu sufletul... este un fel de mut cu sufletul. Dumnezeu n-are copii muţi. Un adevărat copil al lui Dumnezeu vorbeşte neîncetat prin rugăciune cu Tatăl ceresc.

Ce daruri şi binecuvântări ne aduce rugăciunea. Prin ea ne atingem neîncetat cu cerul, cu Dumnezeirea. Prin ea primim neîncetat dar şi putere de sus pentru lipsurile vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti.

Vom spune însă îndată că numai rugăciunea cea adevărată aduce aceste daruri, iar rugăciunea cea adevărată trebuie să aibă două lucruri mari: trebuie să-L aibă pe Domnul şi Jertfa Crucii, şi pe Duhul Sfânt şi Focul cel ceresc. Cea dintâi cerinţă a rugăciunii este:

Să ne rugăm în Numele Domnului Isus. Este aceasta o condiţie pe care Evanghelia şi Mântuitorul ne-o arată precis. Adevărat, adevărat vă spun că, orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da (Ioan 14, 13). Veţi cere în Numele Meu, şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi (Ioan 16, 26). Vai, eu cât am stat prin cele şcoli nu mi-a spus nimeni cu apăs acest lucru: să mă rog în Numele Domnului Isus Hristos! Mi s-a spus că trebuie să mă rog aşa şi aşa... mi s-a spus şi despre mijlocirea sfinţilor, dar nu mi s-a spus despre Marele Mijlocitor al rugăciunilor mele, despre Isus Mântuitorul!

Viaţa noastră are putere numai la picioarele Crucii. Aici este împăcarea noastră cu Dumnezeu şi legătura noastră cu cerul. Aici este şi puterea rugăciunilor noastre. Rugăciunea cea cu putere este numai aceea care vorbeşte prin Jertfa Crucii de pe Golgota, prin acest minunat telefon ce ni l-a lăsat Mântuitorul să vorbim prin el cu Dumnezeu. Voi spune o asemănare.

Mai zilele trecute am văzut un sătean aşteptând la o poartă.

- Pe cine aştepţi aici, bădicule dragă?

- Apoi, d-le părinte, aici locuieşte dl. cutare; am o rugare la el şi aştept de două ceasuri; poarta e încuiată, bagseamă nu-i nimeni acasă.

- O, dragul meu - i-am răspuns eu - d-ta aştepţi aici în zadar. Trebuie să suni clopoţelul de la poartă. Uite apasă pe bumbul ăsta şi un clopot va înştiinţa îndată înăuntru că cineva aşteaptă aici afară. Omul a sunat şi îndată i s-a deschis poarta. Domnul era acasă.

Ce minunată icoană este aceasta, întâi, pentru creştinii cei ce nu se roagă. Aşa sunt şi cei ce nu se roagă. Ei stau copleşiţi de lipsuri şi necazuri trupeşti şi sufleteşti. Uşa îndurării lui Dumnezeu este lângă ei, dar ei nu sună clopotul. Nu cunosc rugăciunea.

Omul ce sta la poartă, cunoştea pe domnul de care avea lipsă. Avea şi rugare către el, dar nu ştia cum să intre la el. Cunosc oamenii pe Dumnezeu, dar mulţi nu ştiu pătrunde cu rugăciunea până la El, pentru că nu folosesc clopoţelul, nu folosesc Golgota, nu se roagă în Numele Domnului Isus.

Pe o stradă, am văzut un cerşetor ce trăgea clopotul la o poartă cu sfială şi teamă. Se temea ca nu cumva să fie alungat. Aşa este şi omul ce începe a se ruga. Se teme încă de Tatăl ceresc. N-are încă încredere deplină în bunătatea Lui.

Dar iată o altă poartă, un copil soseşte de la şcoală. El trage clopotul cu putere. El este copilul casei... el intră acasă la tatăl său... Aşa e şi rugăciunea copiilor lui Dumnezeu. Ei sunt acasă. Ei sună clopotul rugăciunii cu putere şi cu încredere. Ei vorbesc prin rugăciune aşa cum vorbeşte un copil cu tatăl său. Tatăl ceresc ne cunoaşte şi după felul cum tragem clopotul rugăciunii. Altcum trage clopotul rugăciunii un copil al lui Dumnezeu.

A doua cerinţă a rugăciunii este: să ne rugăm cu ajutorul Duhului Sfânt. Domnul Isus ne-a lăsat pe Duhul Sfânt să ne înveţe ce să vorbim, cum să vorbim şi cum să trăim. Pe Duhul Sfânt să-L rugăm să ne înveţe şi a ne ruga. Dascălul cel adevărat al rugăciunii nu este catehismul, nici regulile rugăciunii, ci este Duhul Sfânt. Numai cei din şcoala Duhului Sfânt se ştiu ruga cu putere. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem coborî foc ceresc în rugăciunile noastre şi în sufletul nostru.

Despre Ilie prorocul ne spune Biblia că prin rugăciune a coborât foc ceresc peste jertfa sa (3 Regi 18, 38). A vărsat mai întâi apă şi peste apă îndată s-a coborât foc ceresc (în chipul de alături se vede rugăciunea lui Ilie faţă de rugăciunea păgânilor).

Aşa şi rugăciunea noastră: trebuie să pogoare foc ceresc în sufletul şi viaţa noastră. Să vărsăm şi noi mai întâi apă: lacrimi de căinţă. Peste această apă se pogoară focul cel ceresc. Apă şi foc: lacrimi şi căldură trebuie să aibă şi rugăciunile noastre.

Când în rugăciunile noastre se află Golgota şi Duhul Sfânt, atunci avem rugăciunea cea caldă. Rugăciunea celor mai mulţi creştini este o rugăciune a buzelor, a gurii. Buzele se muncesc: şi aleargă înainte, dar inima stă pe loc. O astfel de rugăciune este ca şi când ai trage un clopot de jos din turn; limba clopotului se mişcă încoace şi încolo, dar n-atinge clopotul. Clopotul e mut. Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine (Isaia 29, 13). Aşa sunt toate rugăciunile din care lipseşte Golgota şi focul Duhului Sfânt.

Rugăciunea cea apărătoare contra Satanei. Rugăciunea cea adevărată este şi cea mai bună armă contra ispititorului şi ispitelor lui. Despre un rege se spune că voind să se bată cu un alt rege, a trimis spioni să vadă cu ce fel de vrăjmaş are de lucru. Spionii se întoarseră spunând că pe rege şi oamenii din acea ţară i-au văzut rugându-se. Cu astfel de oameni nu-i de luptat - zise regele - şi trimise spionii în altă parte. De aici veni veste că oamenii beau şi chefuiesc. Regele s-a sculat cu război asupra lor şi i-a bătut.

Aşa face şi diavolul. El îşi trimite spionii lui să ştiricească unde ar fi suflete de cucerit.

Aghiuţă! Du-te la omul cela şi cela să vezi de se roagă ori ba.

La o săptămână: am fost, întunecimea voastră, şi pe omul acela l-am aflat chefuind şi suduind. Nici n-am mai aşteptat alt ordin, ci îndată l-am înfrânt ca pe o muscă.

Tartore! Du-te la omul cela şi cela să vezi cum se roagă.

Peste o săptămână: am fost întunecimea voastră, şi l-am aflat rugându-se. Mă aşteptam să mi se facă rău de rugăciunea lui, dar m-am putut apropia fără nici o primejdie. Rugăciunea lui era fără putere. Duşmanii noştri cei mari: Golgota şi Duhul Sfânt nu erau în rugăciunea lui. Rugăciunea lui era mai mult o datină goală. Cu gura cu care zicea dimineaţa Tatăl nostru, cu aceea ne lăuda pe noi toată ziua cu sudalme, minciuni şi alte lucruri plăcute iadului nostru. Rugăciunea lui nu este nici o primejdie pentru noi.

Tartore bătrân! Du-te de vezi cum se roagă omul cela şi cela.

La o săptămână: am fost, întunecimea voastră, dar nu m-am putut apropia. De departe m-a izbit puterea cu care se ruga. Mi s-a făcut rău şi a trebuit să fug. Nu putem face nimic altceva decât să aşteptăm dacă cumva omul acela va mai slăbi în rugăciune.

Cam aşa se prezintă rugăciunile noastre faţă de atacul diavolului. În care din aceste 3 clase este rugăciunea ta?

Rugăciunea cea adevărată ne dă apoi aripi sufleteşti. Pasărea nu zboară întruna, dar e gata oricând de zburat. Un creştin adevărat e gata oricând de rugăciune. Nu se roagă numai la termene, seara şi dimineaţa, ci se roagă - cu gândul şi cu vorba - în toată clipa şi pe tot locul. Viaţa lui e o viaţă de rugăciune.

Ciocârlia se înalţă în soare şi în lumină cântând. Aşa e şi creştinul cel adevărat. Simţeşte o lipsă şi plăcere sufletească să-şi desfacă mereu aripile rugăciunii şi să se înalţe cu ele spre cer, spre Dumnezeu.

Aşa te rogi tu?

Iosif Trifa.